Dragi prieteni şi fraţi
Vă urez un Crăciun fericit şi un An Nou şi mai fericit, victorioşi prin Hristos Mântuitorul, Copil atotputernic.
Cu această ocazie, vă trimit un text inedit, o piesă de +Maestrul CC Popian, artistul şi bunicul vieţii mele. A fost scrisă pentru echipa de teatru a Episcopiei Rîmnicului, în 1929. Şi dată cu mult succes în acele vremi în Oltenia şi în toată ţara. Ea desfăşoară în versuri şi dramatism minunăţiile şi grozăviile întâmplate în jurul Naşterii Mântuitorului. Sper că citind-o, că veţi distra, veţi medita, veţi avea câteva momente înălţătoare. Când va vrea Domnul, voi reuşi s-o public împreună cu întreaga lui operă. Deocamdată, am transcris-o din vechile manuscrise şi v-o prezint cum s-ar zice, în premieră. La mulţi ani! (Părintele Dragu Cătălin Popian)
***
- POPIAN
SFÂNTA NOAPTE
Dramă religioasă în 4 acte.
- R. Vâlcea
Originală.
N.A.
*Am prelucrat una după A. Pan, în vers popular şi am tipărit-o în 2 ediţii, ambele epuizate,(1912 şi 1916)
(Actuala piesă nu are nimic comun cu cea prelucrată după Anton Pan şi care se numeşte Naşterea lui Christos. n.n.)
PERSOANELE
Irod, împăratul iudeilor
Un centurion roman
Iosif, logodnicul Mariei
Maria,(Fecioara)
Gabriel, (Arhanghelul)
Soldatul I (roman)
Soldatul II (roman)
Coridon
Acteon
Miron = păstori.
Baltazar
Melhior
Gaspar (e tânăr la 45 de ani, îmbrăcat ca şef beduin, oacheş la chip)
= Magi din răsărit
Sfetnicul lui Irod (ebreu bătrân)
Ana
Avdia
Micheia
Osias = cărturari, membri ai Sinedriului
Împărăteasa
Un sclav
O voce
Soldaţi, arhierei, cor, orchestră, popor.
ACTUL I
Poarta palatului lui Irod, în fund la dreapta. Spre stânga vedem spre Betleemul Iudeii ( în zare).
Corul şi orchestra (în depărtare, cântă):
Marşul Regilor, (melodia de G. Bizet)
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înşirat.
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, bărbaţi viteji şi treizeci copii de casă,
Întâi veneau guarzii ce-i păzeau, şi-n straie scumpe îmbrăcaţi erau.
Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi smeriţi ca nişte îngeri
Şi-apoi, pe carul lor cel aurit, apar 3 regi de flamuri adumbriţi.
O mândră stea pe regi îi conducea
Pe drumuri lungi, naintea unui staul.
O mândră stea pe regi îi conducea
La ieslea-n care Dumnezeu dormea.
La Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ
Se duc smeriţi tre regi să se închine
Spre Pruncul Sfânt, născut pe-acest pământ, păşesc, şi laude smerite-i cânt.
Din sacul lor, aur lucitor, ei scot şi-i dau şi aur şi tămâie
Din sacul lor, aur lucitor, dau Pruncului de viaţă dătător.
SCENA I
Gabriel: (Cu spadă în mâna dreaptă, c-o floare albă-n mâna stângă)
Sunt Gabriel şi Vestitor am fost chiar de la început
Serv credincios lui Jehova de fire Cel neîncăput.
Eu am făcut pe Daniel vedenia ca s-o înţeleagă
Şi far i-am stat spre-a-i lumina să scrie cartea sa întreagă.
Şi am vestit pe Manoah, că fiu avea-va pe Samson
Cel ce-a ucis pe filisteni, din peştera lui Simeon.
Eu, Anei şi lui Ioachim i-am dus întâiul, bucuria
Că din ei, fiică va ieşi, şi că se va chema Maria.
Iar Zahariei, la altar i-am prezis, tot eu, viitorul
C-aşa bătrân, va avea fiu pe Înainte Mergătorul.
La rându-i şi Mariei, iară, vestea cea bună-am dus-o eu
Că-n pântece a zămislit pe Fiul drag lui Dumnezeu.
Şi dacă astăzi mă cobor din bolta cerului albastru
Este ca lumii să vestesc că-n noaptea asta iese-un astru.
Ce-n raze vii, strălucitoare va colinda întreg pământul
Şi se opri-va peste-un staul în care trup va lua Cuvântul.
În noaptea asta se îmbracă întreaga lume-n haină nouă
Şi-n suflet picură lumina ca stropii argintii de rouă.
Se prăbuşi-vor în ţărână toţi zeii cei ciopliţi în piatră
Căci Mielul se sălăşlui-va sus în palat şi jos în şatră.
El, orbilor va da lumină şi muţilor le va da gură
Şi peste toţi împrăştia-va dumnezeiasca lui căldură.
Păstorii zgribuliţi de brumă, s-or minuna de-atâta soare
Şi regi vestiţi călători-vor după steluţa lucitoare.
Şi-n calea lor vor duce vestea aducătoare de noroc
Pentru-a-ntări cele prezise, din prooroc în prooroc.
Voi, scuturaţi-vă de patimi, vă îmbrăcaţi cu înfrăţirea
Fiţi gata să-l primiţi în suflet, căci El v-aduce mântuirea.
De toată grija cea lumească, o clipă să vă lepădaţi
Şi în cântări de bucurie pe Domnul Sfânt să-l lăudaţi.
(iese)
Scena II
Iosif şi Maria (obosiţi de tot)
Maria
Să mai cercăm şi la poart-asta, să batem, poate ne răspunde
Iosif: De nu vor fi-npietriţi şi ăştia
Maria: Atuncea, unde mergem, unde ?
Unde-odihnim a noastre trupuri, când toţi ne-alungă ca pe câini ?
Şi sarcin-asta… şi vânt rece… şi-o veşnicie până mâini.
Iosif: Vezi, tu, aicea-i mai răcoare decât la noi în Nazaret
Şi lumea-i rea…
Maria: Încearcă-a bate; dar, dă mai tare !
Iosif: Ba, încet
Că, iar mă pomenesc c-o slugă că îmi trânteşte uşa-n nas
De-mi taie pofta de-ospeţie.
Maria: Eu, pân-atunci, mai fac popas
Colea, pe treapta asta rece, că-mi tremură cele picioare
Şi ameţesc, mi-e grea suflarea şi trupu-ntreg parcă mă doare.
(Se-aşează pe o treaptă de marmură)
Iosif: (ciocăneşte cu băţul în poartă. Deodată se aud chiuituri înăuntru palatului şi cântece de veselie)
O voce (din palat): Mărire ţie, Joe, o, Bachus, salve ţie !
Tu nobilă matroană, atâta măreţie, în jurul tău desfăşuri…
Altă voce : Să cânte corul dară
Şi jertfe să se-aducă pe sfântul său altar.
(Scandal mare, urale, chiote)
Iosif: (bătând mai tare cu cârja): Nebuni fi-vor oameni-ăştia, ori petrec în astă seară ?
Scena III
Aceiaşi, un sclav
Sclavul: Ce izbeşti aşa bătrâne, vrei să scoţi o lume-afară?
Ce tot ciocăneşti în poartă, ori eşti chiar scrântit la minte ?
Iosif: Să-ţi răspund, mi-e peste poate, căci n-aşi mai găsi cuvinte.
Sunt străin şi-n noaptea neagră nici un adăpost n-aflai
Pentru mine şi-o femeie.
Sclavul (în zeflemea): Dar căruţă n-ai şi cai ?
Că sunt gata chiar acuma să te-adăpostesc cu tot
Ba vă punem chiar la masă ! O, bătu-te-ar de netot
Tu nu simţi că-n casa asta este mare sărbătoare?
Că e zi de veselie, păgânească închinare ?
Voi sunteţi străini, aşa e ?
Iosif: Streini zici? Aşa ne chemi?
Blestemat să-ţi fie neamul dac-un pic tu nu te temi
Ca să faci strein pe unul din sămânţa lui Avram.
Noi, streini ? Şi voi petreceţi, faceţi mare baeram !
Sclavul: (dându-i brânci pe scară):
Fii cuviincios, bătrâne, crezi c-aici ţi-ai găsit prostul?
Dac-o iei aşa, atuncia, îţi aştern eu adăpostul.
După veşmintele voastre bine văd că faceţi parte
Din murdara seminţie a Ebreilor ; departe
Deci, de noi, mila pentru voi; chiar acuma de-aţi pieri.
Domnul şi stăpânul casei nu vă poate suferi !
Puteţi bate mai încolo, pe la hanuri mărginaşe
Sunt destule-n târgul ăsta, ca şi-n orice oraşe.
Nu cereţi aici, odihna, nişte javre de evrei
Plecaţi, dară ! (îl îmbrânceşte tare şi-i închide uşa).
Iosif: (în genunchi): Streini, noi suntem şi stăpâni sunt numai ei .
(Iar se aud urale şi strigăte de veselie)
Când noi tremurăm la scară, ei petrec în voie bună.
Şi suntem în ţara noastră şi ne încălzim la lună
Noi, stăpânitori de veacuri al acestui sfânt pământ
Nu putem, din el, pretinde decât locul de mormânt.
Fii prea lăudat, o, Jahve, şi ca Tine, lăudat
Fie şi-Abraam şi Jacov ce Chananul ni l-a dat.
Dară noi, nişte netrebnici, am iubit cele deşarte
Şi-am ajuns la uşi streine…
Maria: Să cercăm în altă parte
Căci îmi e peste putinţă ca să mai suport durerea.
Iosif: L-altă uşe? Unde-afla-vor oropsiţii mângâierea?
Noi, cei urgisiţi de soartă, noi cei depărtaţi de milă
Când stăpânitori vremelnici ne înghit numai de silă.
Unde eşti, Joşua Navi, cu prăpădul de oştire
Să –l întuneci iar pe soare, să ne duci aşa-n neştire
Ca să curăţim Cananul de Venere şi Bacante
Şi să piară cântăreţii imnurilor sacro sante!?
Da, aici e ospăţ mare, aici cidrul curge-n spume
Peste sânuri de matroane cari nu merit- acest nume
Cari şi-au uita menirea şi deprinsu-s-au dezmăţul
Cari se capăt-aşa lezne, când orgie e ospăţul.
(ridicând pumnii şi lovind în porţi):
Samson doarme? Cum n-aude glasul unui neam ce geme?
Maria: Nu doarme Samson, bătrâne!
Iosif: O, popor roman, te teme !
Maria: (vine-ncet lângă el şi-l trage de haină):
Linişteşte-te, bătrâne, nu te mai zdrobi zadarnic
Căci pedeapsa li-i aproape, vor avea sfârşit amarnic !
Noi, vom merge-n altă parte; acum iar mă simt în stare
Să mai prelungesc durerea.
Iosif: Ei, să n-afle îndurare
Nici în ceasul cel din urmă. Aaa, tâlhari şi ucigaşi !
Maria: De pedeapsă nu se iartă niciodată cel trufaş.
(Maria şi Iosif vor să plece, dar scena se umple de lumină şi apare Gabriel. Ei cad cu faţa în ţărână speriaţi)
Scena IV
Gabriel:
Gabriel:
Prea mărită fii, Marie, pururi binecuvântată
Căci aleasă eşti, din toate, să fii Maică Preacurată
Şi, ca să se împlinească întru tot proorocirea
Veniţi să v-arăt eu locul de-unde pleacă mântuirea.
Căci în bezna unei peşteri, într-un loc întunecos
Va să naşti Lumina lumii ce se va numi Hristos.
Ursită eşti tu, Fecioară, cum bine ai fost vestită
Ca, ştergând păcatul Evei, să fii veşnic fericită.
Maria şi Iosif (cu faţa la pământ):
Glas din cer îmi porunceşte, roaba Domnului eu sunt
Deci, te voi urma, pe dată, n-am să calc al Lui cuvânt.
Dacă Sfântul Duh în mine, pe Dumnezeu zămislit-a
Ce-s eu vrednic a răspunde, dintre toate, fericita ?
Hai, să mergem, dar, bătrâne.
Iosif:
Da, să mergem, scump copil
Gabriel : După dâra de lumină a servului Gavriil.
(Ei pornesc şi depărtându-se, poarta casei se deschide şi doi oşteni romani apar. La vederea dârei de lumină, cad cu faţa la pământ)
Scena V
Cor şi orchestră: Imnul lui K. M.von Weber
(Rar şi crescendo):
Mergi copilă, mergi sfioasă
Spre peştera-ntunecoasă
Acolo coboară stele
Te înalţă, treci de ele, să treci de ele.
Doamne sfinte, către Tine
Ce n-ai început, nici fine
Rugăciunea mea s-avântă
Ţine-mă sub paza-ţi sfântă
Sub paza-ţi sfântă !
Soldat I
Ce să fie asta,frate ? Pe o dâră de lumină,
O vedenie!
Soldatul II
Ce vedenie ? O zee şi doi oameni cari se-nchină
Şi-apoi, n-auzi tu ce imnuri, parcă vin din altă lume ?
Hei, să ştii că vracii astăzi n-au pierdut vremea cu glume
De ce cheful se ridică chiar aşa ? Şi deodată
Împăratul cu glas aprig şi cu faţa-ntunecată
Dă porunci să iasă oastea spre a cerceta oraşul?
Soldatul I:
Cine ştie, astronomii, ce vor fi citit în stele ?
Soldatul II
Tot ce ştiu e că-mpăratul trece azi prin ceasuri grele
Geme-ntr-una, s-oţereşte, şi cu ochi sticloşi de groază
Cu privirea-i rătăcită, stă pe tronu-i şi visează
Vorbind singur, pomeneşte de un crai ce se va naşte
Şi-i va uzurpa domnia.
Soldatul I
De, păcatul lui îl paşte !
Bine ştii cât e de vesel când înoată-n sânge cald
Când cad leşuri dupe leşuri în val verde de smarald.
Şi când fiarele sfâşie în circ, prinşii de război
Dupe obiceiul Romei; nu mai e om, ci strigoi !
Când eşti plin de-aşa păcate, poţi dormi o noapte bună ?
Eu am spintecat doar unul şi n-am odihnit o lună.
Ce-s atâtea chefuri, frate? Ce, atâta desfrânare?
Am văzut femei pierdute, pază sfintelor altare!
Fără frică, orişicine profanează, azi, un templu
Şi-mpăratul, nu odată, a fost primul, el, exemplu.
Soldat II
Trebuie să piar-odată, o aşa de grea ruşine
Când din munte privesc ţara, să m-arunc în rîpă-mi vine
Soldat I
Cred că semne chiar de-a surda nu se fac peste tărie.
Văzuşi cele trei vedenii pe o dungă argintie
Şi-auzişi cum glas, aievea, ciripi pe lângă poartă.
Eu mă prind că va să-nvie până chiar şi Marea Moartă….
Corul şi orchestra (mistic, de la distanţă, intonează armonios. Soldaţii ascultă înmărmuriţi):
Andantino:Colindul:
Nouă azi ne-a răsărit
Domnul Iisus Hristos
Mesia Cel mult dorit
Domnul Iisus Hristos.
Din Fecioară s-a născut
Si cu lapte s-a crescut
Cu scutice s-a-nfăşat
Şi în braţe s-a purtat
Cum e robul de smerit
Şi pe noi ne-a mântuit,
Domnul Iisus Hristos.
(Pe măsură ce cântul se pierde soldaţii pornesc maşinal pe locul unde a fost dâra de lumină)
Scena VI
Irod (aiurit, coboară în scenă, trântind poarta dupe el. Se opreşte brusc, se freacă la ochi; soldaţii se trezesc şi trec imediat unul de-a dreapta şi altul de-a stânga lui şi înapoi)
Sfetnicul ( e bătrân, evreu dintre farisei şi e socrul lui Irod )
Ave Caesar ! multe zile Jehova să-ţi dăruiască
Dar nu pot s-ascund povestea ce a prins să se lăţească
Irod: O poveste ? Pân-acuma, poveşti fost-au toate cele
De-am ajuns să-mi scutur carnea, parc-aş fi mâncat din ele?
Poveşti sunt visele negre care îmi alungă-n noapte
Toate clipele de-odihnă, de tresar la orice şoapte ?
Spune, dară, ce poveste a mai ispitit cetatea
Peste care eu adus-am răul tot şi nedreptatea ?
Sfetnicul:
Crai puternici, cu cămile, cu servi mulţi şi daruri multe
Fac ca lumea să se plece şi minciuna lor s-asculte
Despre un copil minune căruia îi zic Mesia
Ce s-ar naşte-n noaptea asta şi-ar domni peste Iudeia
Irod.
Eşti nebun ? Ori vrei să-ţi şadă capul jos lângă picioare
Ori în temniţa negrită să mucezeşti la răcoare?
Crai puternici, în cetatea-mi cu cămile şi cu robi !
Ha ! Dar oastea-mi, ce păzeşte ? Eu am oaste de neghiobi ?
Sfetnicul
Au trecur prin streji şi nimeni nu le-a stat de împotrivă
Blânzi ca mieii, dulci la vorbă şi cu faţa milostivă.
Înainte-n chip de pază mergeau guarzi cu coif de aur
Şi treizeci copii de casă cari duceau un scump tezaur
Pe un car ca din poveste, adumbriţi de mândre flamuri.
Ca trei sfinţi steteau ei, regii, mari cârmuitori de neamuri.
Înapoia lor, cămile, cu căpestre lungi de fir
Şi-armăsari cu coade albe de pe la Diarbechir.
Au o stea drept călăuză, căci sunt cititori în astre
Faţa lor era senină ca-nălţimile albastre
Şi de slaba-ţi stăpânire ar fi spus că nu se tem…
Irod (teribil):
Ha, destul ! Te crăp în două! Tu, mă turburi când eu gem ?
La ce bun să am în casă slugi cu platoşe de-aramă
Când dujmanul zace-n mine măruntaiele-mi făramă !
Şi, cu cât încui zăvoare, cu cât pui mai multe streji
Cu atât aci, (arată la inimă) dujmanii stau la pândă, aprigi, treji. (îşi rupe chiotora)
Aer vreau ! Mă-nec, mă-năbuş; îmi simt sufletul la gură
Rege-s eu, ori o nimică? (învins) Sunt o biată secătură.
La ce bun supuşi, avere, dacă n-am o vorbă bună ?
Dacă-n visurile mele, cu ghimpi, capu-mi se-ncunună?
Vracii-mi spun că se va naşte un copil şi-o lume nouă
Că topise-vor toţi zeii ca de soare-n strop de rouă.
Iară regii şi-mpăraţii de domnie pământească
Vor rămâne o poveste; şi că pacea-o să domnească
(rîde, halucinează)
Ha, ha ha, ce nebunie ? Cum se poate ? Un Irod
Mare şi atotputernic peste un viteaz norod
Să se clatine în faţa unor visuri cu copii?
(Scuturându-se)
Hei, la naiba, nu se prinde; astea-s, toate, nerozii.
Visurile-s pentru fete, pentru oameni cu păcate
Pentru cei ce zac în temniţi, cu zăbrele ferecate.
(dâra de lumină pătrunde în scenă. Toţi rămân înmărmuriţi.)
Corul şi orchestra
(cântă): O mândră stea pe regi îi conducea………
(se cântă toată bucata)
Irod (în genunchi)
O nălucă este omul, o minciună viaţa lui !
Cine poate sta-mpotrivă la voinţa cerului ?
Împărat, pumn de ţărână şi munte de răutate
Printre nori îşi poartă fruntea şi orbit de nedreptate
Seamănul, pigmeu îi pare, el e totul, numai el;
Dar sub talpa grea a vremii, cade frânt ca un surcel.
Ce putere omenească te înfrânt-a până azi ?
Te întreabă, o, Iroade !
Gabriel (de afară)
E-n zadar, căci astăzi… cazi !
Irod (privind cerul)
Glas de trâmbiţi şi chimvale; regii trec să se închine !
Simt aicea cum se pierde tot ce e regesc în mine.
(Cortina cade încet).
ACTUL II
(Noapte pe câmp, pe cer o singură stea. Păstorii dorm lungiţi pe jos în neregulă).
Scena I
Cor de copii, Orchestră, Gabriel
Cor de copii, Orchestră.
Andantino. Muzica de D. G. Kiriac
Sfântul Domn Iisus/ astăzi ni se-arată
Blând şi mititel/ lumea spre El cată
Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel
Îngerii veniră/naşterea vestiră
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit
Lui Iisus ei s-au plecat/scumpe daruri Lui i-au dat.
Sfinte Domn Iisus, Tu eşti zi frumoasă
Pentru cei sărmani, holdă eşti, mănoasă
Pruncuşor înfăşăţel/şi la faţă frumuşel
Îngerii veniră/naşterea vestiră
Dupe stea magii-au pornit/ la Cel mult dorit, etc……..
Scena II
Păstorii
Coridon
Se întâmplă câteodată visuri foarte curioase
Dar ca să visezi minuni în aşa pustietate
Unde lupii, doar la vreme, săvârşesc câte-o minune
Când uităm afar-din staul, aşa .. câte-o slăbiciune…
Însă lupii ştiu că urlă, dar eu auzii cântare
Şi acolo, pe tărie, străluceşte-o stea mai mare.
I-aş scula pe-ai miei tovarăşi, dar mi-e că mă fac de-ocară
Au mai rîs de mine-odată când visasem o comoară.
Ia să mă mai culc o ţâră, să văz eu ce mai visez
Şi de-oi mai avea vedenii, iau ciomagul şi-i pisez
Pân’ m-or crede. ( se culcă)
Acteon:
Ce ţi-e vere, de bolboroseşti prin somn ?
Nu cumva mai visaşi iară că s-a mai născut un domn?
Zău dacă n-ai tu plezneală de nu ne dai bună pace
Dup-atâta osteneală, să dorm şi eu cum îmi place.
Coridon:
Ho, mă, ho! Lovite-ar ciuma, că-i dormi pe-ailantă lume
Pân ţi s-or cufunda ochii
Acteon
Fii mai cu cântar la glume !
(Ambii se culcă. Dupe o mică pauză, corul începe din nou: Sfântul Domn Iisus)
Coridon (sare drept în sus):
Somnurosule Acteon, ia ciuleşte din ureche
Şi ascultă, frăţioare, vezi, sunt eu ciupit de streche ?
Ori în câmpul nostru luciu unde doar jivine urlă
Coborâtu-s-a tot cerul, de nu ştii de-i rai ori târlă.
I-auzi, cântă sfinţii îngeri de te vindecă la rană
Acteon
Bag de seamă că în ceruri nu e lume năzdrăvană.
(mişcă pe Miron)
Scoal-prietene şi-ascultă cântări sfinte de chimvale
Coridon
(făcând mâna streaşină şi ridicându-se pe genunchi)
Dar, să vezi, măre fârtate, către peştera din vale
Roi de îngeri şi lumină câtă n-are sfântul soare
Miron (întinzându-se)
Măi, ce năbuşală vere, şi aseară, ce răcoare !
Acteon: Scoală măi şi uite colo să vezi ce n-ai mai văzut
Miron: E vreun colţ în câmpul ăsta unde Miron n-a şezut ?
Coridon : Bă, dar orb să fii măi vere, şi tot ai vedea lumina
Miron : Vreun pârlog ce arde-n vale, asta poate fi pricina.
Coridon : D-apăi tu n-auzişi glasuri şi cântări cu dulci cuvinte?
Miron: Parcă n-au trecut, şoimane, pe aici şi mai nainte !
Ia să mă lăsaţi în pace, că-s sătul eu de palavre,
Noaptea voi îmi stricaţi somnul, ziua: latră cele javre
Ştiu că vouă vă prieşte ca să staţi colea la stână
Îngroşându-vă la ceafă, mâncând brânză şi smântână
Voi nu staţi cu mine-n pripăt şi nu luaţi vântul în piept
Coridon : Ori ce-ar fi, să crezi ce spunem, pare-mi –se c-ar fi drept
Corul Îngerilor şi orchestra
Colind de D G Kiriac
Moderato, a modo de canon
În cetatea Betleem/ Am venit ca să vedem
Pre cel Prunc acum născut/ De din vremuri cunoscut
Dupe semne c-o să stea/ De deasupra Lui o stea
Un luceafăr lucitor/Pretutindeni vestitor
Că venit-a pe pământ/ Fiul Domnului Cel sfânt
Steaua ne-a călăuzit/ Drumul ei l-am urmărit
Însă-aici la Betleem/ N-am putut s-o mai vedem
Ca o taină s-a ascuns / În văzduhul nepătruns.
(În tot timpul cât se cântă, păstorii stau în genunchi cu mâinile pliate pentru rugăciune, privind fix la stea)
Miron:
Acum nu mai am ce zice, fiindc-am priceput, fârtate
Că n-a fost doar o părere, ci sunt lucruri minunate.
Povestitu-mi-a bunicul că ar fi proorocia
Că la Vitleemul nostru va să se nască Mesia.
Şi că tot la cărţi mai spune că al lumilor Stăpân
Va avea în loc de leagăn ieslea cu ogrinji de fân.
Fraţilor, să lăsăm somnul şi să fim mai cuvioşi
Şi să ne-ndreptăm spre ceata celor buni şi credincioşi.
Acteon:
Să-mi iertaţi, măi fraţi, cuvântul, dar vă pun o întrebare:
Împăratul de-o să afle, nu-i va fi cu supărare ?
Coridon : Ba i-o fi, că e mai fiară decât lupul din pădure
Acteon : Hei, şi-apoi ? Mai fost-au şi-alţii cari ajuns-au sub secure.
Coridon : De, să nu grăiesc o vorbă aruncată-ntr-un ceas rău
Bine nu i-o fi; c-aicea este cum vrea Dumnezeu.
Peste zeii lui de piatră, cumpăraţi de la păgâni
Cu care-a spurcat pământul ăsta-al nostru din străbuni
Străluceşte ca un soare Dumnezeul lui Avram
Irod, dară, se topi-va ca un lucru de haram.
Acteon : Bine mă, voi bateţi câmpii şi-mi daţi zor cu Iehova
Dar cum ? Iehova se naşte pe aici pe undeva?
Jehova credeam că este un unchiaş cu barba mare
Şi, ca să se nască iară, nu vă pare de mirare ?
Miron:
Chiar că eşti prostuţ fârtate şi în cap ai doar bureţi
Păi tu nu asculţi în templu când citeşte din profeţi
Că spre-a lumii mântuire, un Mesia va să vie
Să întemeieze-n lume o nouă Împărăţie ?
Coridon:
Eu vă rog s-aveţi răbdare cât a soarbe –un blid de linte
Şi să-mi ascultaţi şi mie visul ce-avui mai nainte:
Veţi vedea cum că prin mine vă vorbeşte-un prooroc
Acteon:
Un cioban nu are minte, nici să umpli-un năpârstoc.
Miron:
Leagă clanţa, măi neroade; tu nu ştii că uneori
Duhul Domnului grăieşte prin gura unor păstori?
Nu s-a arătat lui Moise şi lui frate-său Aron
Să-şi lase turma să meargă, să piardă pe Faraon ?
Dară Jacov, tatăl nostru, nu era păstor în seara
Când de la pământ la ceruri el îşi sprijineşte scara
Ca să urce şi coboare îngerii lui Dumnezeu?
Acteon :
Tu te duci mai des la templu, că ştii carte, însă eu….
Miron :
Tu eşti prost şi-atâta totul; lasă visul să şi-l spuie
Coridon :
Acteon (rîzând): Uite o scară; vrea în ceruri să vă suie
Coridon : (ridică ciomagul să-l lovească)
Acteon: Iaca tac
Coridon: C-atâta trebe să mai caşci odată gura.
Miron : Haide-ncepe şi-o s-asculte şi-Acteon, învăţătura.
Coridon:
De cum aţipii, măi frate, mă cuprinse-un vis cumplit:
Parcă s-aprinsese cerul, acolo , în răsărit.
Şi din nori aprinşi de flăcări, răsărea un Împărat
Care nu avea nici spadă şi nici cal înveşmântat.
El, păstor zicea că este; dar n-avea sac şi ciomag
Şi-i curgea vorba din gură ca celui mai meşter mag.
(Ascultătorii devin din ce în ce mai uimiţi şi mai impresionaţi)
De-ntâlnea un orb în cale, El îndată-i da vedere
Da-i zicea: ai două haine, să dai una cui îţi cere
Şi mai zicea că bogaţii pe săraci să n-asuprească
Şi să fie blând şi darnic cine vrea să moştenească
Un colţ bun în sânul dulce al părintelui Avram.
Acteon: Eu să ştiu că merg acolo, azi aş vinde tot ce am .
Coridon (continuă pasional, iar ceilalţi îl urmăresc într-un crescendo de extaz)
Şi cum sta pe vârf de munte, jos în poale s-adunase
Sumedenie de neamuri; părăsiser-a lor case
Unii îşi lăsară luntrea şi năvod şi pescuire
Şi mergeau după acela ce-mpărţea la toţi iubire.
Numai hăt, departe-n zare, se mişca pe o câmpie
Altă ceată, purtând suliţi, şi-nainte-i o solie
De-nvăţaţi şi capi de lege, cari spre munte se mişcară
Şi pe -acel păstor îl prinse şi-n sobor îl judecară.
Şi-n bătăi, scuipări şi sânge, pe o cruce-l ţintuiră.
El zâmbia, încât şi gâzii de răbdarea-i se-ngroziră.
Când fu sufletul să-i iasă, s-a cutremurat pământul
Şi un trăznet sparse norii… dar n-am auzit cuvântul
Ce-a grăit, că-mi sări somnul şi….
Acteon ( fără ironie): mă deşteptaşi pe mine!
(Umilit şi cucernic): Uite-acuma pricep şi eu, semnele, şi mi-e ruşine….
(După câteva momente de descumpănire şi teamă sfântă ce-i apucase pe toţi):
Miron:
Ce să mai lungim povestea ? Ar fi să pierdem din vreme.
C-ar mai fi doar o părere, nu avem de ce ne teme.
Visu-acesta, prevestit e, de ai noştri sfinţi Profeţi
Hai să ne-nchinăm acolo, ca oameni cinstiţi şi drepţi.
Mesia, de-o fi acela ce luceşte ca un soare
Apoi care fericire decât asta e mai mare ?
Acteon :
Bine, mergem; dar ce facem, măi fârtate, oilor?
Le lăsăm aşa în voie, pradă bună lupilor ?
Noi, altă avere n-avem şi-avem case şi copii.
Coridon :
Oile le pierzi ? dar Mielu-mparte multe alte bucurii.
Nu uita că mori ca mâine şi nu iei cu tine-n cer
Nici chiar lutul.
Miron Fapte bune
Coridon : Singurele ce nu pier.
(Începe a cânta fiecare-n parte, acompaniat de orchestră ):
Coridon :
Eu am două mii de oi/ tot codalbe şi plăviţe
Am să-i duc doi mieluşei/ mititei şi bălănei
Preamărire lui Hristos
Domnul Cel prea luminos
Acteon
Înspre Vitleem voi trece/ şi- i voi duce un berbece
Cu corniţe răsucite/ şi cu flori mândru gătite,
Că e împărat Hristos/ Soarele Cel luminos.
Miron :
La-mpărătescul locaş/ eu, păstor lângă oraş
O biseric-am să-i fac/ Să fie la toţi pe plac
Din peşteră păstorească/ biserică creştinească
Împăratului Hristos/ Domnul Cel prea luminos.
(Toţi trei înaintează în faţa scenii şi cântă împreună cu corul şi orchestra):
Colindul:
Trei păstori se întâlniră / Trei păstori se întâlniră
Raza soarelui, floarea soarelui / Şi aşa se sfătuiră
Haideţi fraţilor să mergem / floricele să culegem
Şi să facem o cunună/ s-o-mpletim cu voie bună
Şi s-o ducem lui Hristos/ să ne fie de folos.
(Pe măsură ce cântul se îndreaptă spre sfârşit, păstorii pornesc spre fundul scenei în direcţia grotei dela Betleem, iar cortina cade foarte încet).
ACTUL III
(Decorul actului I)
Cor şi orchestră, din ce în ce mai pronunţat, marşul de la început pe muzica lui Georges Bizet
Marşul Regilor
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi ce se duceau departe
În zori am dat de-alaiul minunat
A trei mari regi p-un lung drum înşirat. Etc……
Scena I
Gaspar, Melhior, Baltazar, trei magi în costumele timpului
Gaspar
Regi măreţi, care vi-i sfatul dacă steaua s-a ascuns ?
Baltazar:
Cer senin de-aveam azi-noapte, aşi fi studiat de-ajuns.
Totuşi, dup-a mea părere, steaua se va ivi iară
Melhior:
Vorba este c-avem termen să-l aflăm în astă seară
Căci atunci, ce-ar zice lumea despre-ntreaga noastră ştiinţă?
Baltazar:
Mă bazez pe-nvăţătura-mi îmbinată cu credinţă.
Şi părerea mea v-am spus-o
Gaspar: Să nu-ntrebăm pe Irod !
Baltazar: Irod e certat cu cartea, cu morala…
Melhior: Un nărod
Care stă fără sfială-n fruntea oştii păgâneşti
Şi e putred până-n oase de păcate omeneşti.
Nu-i vorbă, poporul ăsta nu merită altă soartă
E mai mort ca un cadavru, e mai mort ca Marea Moartă
Dar, oricât, nu-i regesc lucru să batjocoreşti o ţară
Cine nu-nţelege asta, nu e rege, ci ocară!
Gaspar:
Hai să ne oprim o clipă şi să-i cerem o-ntâlnire
Într-un loc
Melhior: Aicea, chiar că nu e timpul de gândire.
N-am plecat în vizitarea împăraţilor vecini
Nu uitaţi că azi noi suntem nişte simpli pelerini.
Baltazar:
Vom strica vorba degeaba. Irod, după câte-aflai
E atât de strâmt la minte, încât vracii lui…
Gaspar: Vai, vai,
Vai de ţara-al cărei rege se conduce după vraci.
Melhior: La evrei povestea-i veche: vracii lor, ce să le faci ?
Irod crede că se-aude că Mesia-i pământean
Că se naşte să-i ia tronul…
Baltazar:
Pângărit de un tiran.
Ba nu-i rău să ne petrecem câteva clipite-n şagă
Să-l încolţim cu-ntrebarea, să vedem: o să-nţeleagă
Că noi, cititori în stele, dacă suntem, suntem regi
Şi că de-am pornit încoace, nu suntem nişte pribegi.
Noi, ne vom purta cu cinste, vom vorbi cuviincios
El de-şi va-njosi coroana şi va fi răutăcios,
Apoi, vom găsi cuvinte inspirate de credinţă
Să-l punem la-ncurcătură şi să cadă-n umilinţă
(Se aude un sunet prelung de trâmbiţă)
Gaspar:
Un semnal de peste ziduri, cineva pare că vine…
Vreun paznic ne zărit-a…
Melhior: Tot ce ne-am dorit !
Baltazar:
Mai bine;
Că nevoie de-a trimite vreun sol,nu mai încape.
Scena II
Aceiaşi, un centurion
Centurionul (oprindu-se în poartă, se uită înapoi)
O voce ( din interiorul curţii palatului )
Împăratu-acum consultă tocmai murmurul de ape
Vezi de caută cu grije cei trei regi din răsărit
Melhior: Câteşi trei, aici aşteaptă
Centurionul: Jupiter fie mărit !
Dupe voi, o lume-ntreagă de oşteni, fără odihnă
Caută întreg oraşul şi voi povestiţi în tihnă.
Împăratul, chiar acuma, pe toţi trei vrea să vază
Baltazar:
Suntem gata să răspundem; luna este la amiază
Şi ni-i grabă să ne ducem către locul de-nchinare
Unde trebuie să nască Impăratul cel mai mare.
Du-te la Irod şi-i spune că trei regi aşteaptă-n poartă
Că-s grăbiţi, că-ntreg alaiul prin Jerusalim se poartă
Şi că e rugat să vină ca să fie salutat
După care, vor purcede
Centurionul:
De, e lucru cam ciudat
Melhior: Vizită-n palat nu-i facem; dac-avem ceva de-ales
Se va hotărî aicea
Centurionul: Crailor, am înţeles ! (iese)
Scena III
Craii ( singuri)
Baltazar:
Poate că era mai bine să ne ducem noi la el !
Melhior:
Ba, cum i-obosit de vise şi muncit, se face miel.
Oricât de pornit veni-va, noi nu-i facem temenele.
Chiar la vorbe de ocară, nu ne sinchisim de ele.
Trage spada? Noi n-o tragem; îl împungem cu privirea.
Gaspar: Nu cu spada se câştigă cerul,
Baltazar: Viaţa,
Melhior: Nemurirea…
Îngerul când ne chemat-a din a noastre ţări cu soare
Nu ne-a-ncredinţat pieirii, ci steluţei călătoare.
Orice om în a lui viaţă e condus de-o stea anume.
Curaj, dar ; şi-a noastră faimă s-o lăţi-n întreaga lume.
(Se aude trâmbiţat prelung şi Irod apare urmat de curteni. Salută dupe obiceiul romanilor. Regii răspund, salutând oriental.)
Scena IV
Aceiaşi, Irod:
Irod: Era bine ca-ntâlnirea să fie, după cădere
Într-o sală de primire, mai regeşte…
Melhior: De părere
Noi am fost să fie-aicea; ne iertaţi, v-am obosit
Irod: Bun venit vă poftesc, dară
Toţii Craii: Majestate, bun găsit !
Irod: Regilor cu strae mândre şi cu strălucit alai
Cum de v-aţi pornit deodată la un drum, atâţia Crai ?
Unde mergeţi ? La plimbare ? Încotro? Spre care ţară?
Baltazar:
Sire, încotro pornit-am, va s-ajungem astă seară.
Ne cam miră întrebarea pusă de un rege care
Stă vecin lângă minune şi nu-i gata de-nchinare.
Noi venirăm pân-la tine ca să aflăm desluşire
Încotro se află locul dătător de mântuire.
Irod:
Bine, dar, până aicea, cum de n-aţi rătăcit drumul
Şi de ce, oprirea voastră fu tocmai Jerusalimul ?
Gaspar:
Pân-aicea, o steluţă ne conduse pas cu pas
Şi-n cetate cum intrarăm, pe-ntuneric am rămas.
Şi, citind în cărţi, văzurăm, din profeţi cum se vesteşte
Că Mântuitorul lumii…
Irod: .. e ceva ce mă uimeşte.
Prooroci, stea călătoare şi-un mântuitor de lume
În regatul meu ? Credeam că numai vracii, doar, sunt buni de glume.
Vă văd oameni cu bărbi albe şi purtaţi sceptru de regi
Dar ce spuneţi, nu sunt vorbe de bărbaţi cu minţi întregi.
Eu ştiu că peste Iudeea şi pe-acest bătrân norod
Împuternicit de Roma sunt doar eu; nu-s eu, Irod ?
Nu-i a mea această spadă ? Ăst palat nu este-al meu ?
Poate dorm; nu-s eu, acesta ? Spuneţi: eu sunt, ori nu-s eu ?
Sfetnicul bătrân (ebreu dintre sinedrişti, socrul lui Irod):
Luminate, nu-i nevoie să te tulburi peste fire
Oamenii veniră numai ca să-ţi ceară desluşire:
Ştii ceva despre Mesia cel proorocit în cărţi ?
Despre care ei aflat-au că se naşte-n aste părţi ?
Irod:
Eu, să ştiu ? Eu stau cu nasul, toată ziua-n papiruse ?
Voi, răspundeţi: ce preziceri, pentru el, stau în cărţi scrise ?
Baltazar:
Dacă-i vorba după carte, pierdem vremea în zadar
Toate cele le citit-a astronomul Baltazar.
Noi când am pornit pe cale, acum un an şi mai bine
Studiasem tot ce scris ie; şi, de te-ntrebăm pe tine
Datoria doar ne facem, să nu te nesocotim;
Găsim că-i treabă regească c-am venit să te vestim.
Am dorit să te cunoaştem, să vedem pe norocosul
Pe ale cărui meleaguri va să se nască Cristosul.
Că aicea se va naşte şi în noaptea asta chiar,
Nu încape îndoială..
Irod (brusc): Nu se poate ! Aşa dar
Dupe-o stea, o viziune, voi mi-aţi zăpăcit poporul
Care forfote pe uliţi căutând mântuitorul
Aţi ţinut mult ca în treacăt să v-abateţi şi la mine ?
N-aţi ştiut că spada asta… ( o trage)
Melhior: N-o atinge; e ruşine
Ca în noaptea asta mâna-ţi, măcar, să atingă spada
Că eşti mare şi puternic cu asta vrei să faci dovada ?
Pleacă-ţi capul; e mai bine ; şi te roagă ca şi noi
Să ni se dechidă calea către El.
Irod:
E vai de voi
Lucrurile de-or sta altcum şi v-oi prinde cu minciuna.
Mulţi spioni au dat pe-aicea; dar i-am prins întotdeauna.
Gaspar:
Nici n-am bănuit vreodată să-ntâlnim în lunga cale
O primire-aşa anostă ca-n ţara Măriei Tale.
Păi, de ne era dorinţa ca să-ţi tulburăm norodul
Nu-ţi mai ciocăneam la poartă; dezlegam noi singuri nodul.
Noi spioni ? Spionii pleacă cu împărătesc alai?
Cu sute de robi, cămile şi curteni călări pe cai ?
Încărcaţi de daruri scumpe pentru Mesia gătite?
Părăsind popor şi tronuri, dupe basme născocite ?
N-avem arme, o, Iroade; căci n-am plecat la război
N-avem platoşi de aramă; dar purtăm aici, în noi
Nestrămutata credinţă în ceea ce va să fie:
Despre un Prunc sfânt ce-L naşte feciorelnica Marie.
Eram toţi la Craiul-frate, Baltazar învăţătorul
Petreceam frumos la nuntă; îşi căsătorea feciorul.
Peste noapte, fiecărui i s-a arătat în vis
Îngerul Gavril, şi-i spuse: Să porneşti, căci este scris
Că la Betleem, cu daruri, să te duci şi să te-nchini.
Noi, tustrei, şi visu-acelaşi, regi astronomi, buni vecini:
Eu, o stea dupe tărie vă voi da să vă conducă.
Baltazare, ai cuvântul:
Baltazar:
Ce cuvânt ? Cu gând de ducă
Ne gătirăm fiecare, dupe cum ne cere rangul.
Vremea când sosi
Gaspar: Nainte, Baltazar !
Gaspar şi Melhior: Noi ţineam hangul…
Irod:
Sunteţi şi glumeţi acuma; vă dă mâna, oameni mari
Regi şi cititori în stele, astronomi şi cărturari
Cu ţări dulci, cu mândru soare şi izvoare cristaline..
Ia-n să fiţi colea-n Judeea, veşnic pizmuiţi, ca mine!
Mie cine vru să-mi spună despre-o naştere divină?
Sunt iudeu; dar mama-mi dete creştere-n lume streină.
Fericit e acel rege care datina cunoaşte
Care suge-al ţării lapte şi-apoi neamul lui îl paşte.
Acel rege simte-ntocmai ca ţăranul de la plug
Care pe plugar cunoaşte, sapă, coasă, tăfălug…
Eu, sărmanul, ce văzut-am decât capete tăiate
Sânge din belşug, ospăţuri şi spinări încovoiate!
Cine dintre scribii- aceştia, mi-au deschis cărţile sfinte
Pentru ca acuma, gura-mi, desluşiri să vă cuvînte ?
Melhior:
Ba, eu, pe cât ştiu, în cartea Isaiei Proorocul
Spune că în Vitleemul Judeii se află locul
Unde va veni Mesia să ia trup dintr-o fecioară
Adumbrită de puterea unui Duh Sfânt..
Irod (oţerindu-se):
Mă-nfioară
Credinţa atât de oarbă ce pe voi vă stăpâneşte !
Mă-nchin înaintea voastră şi aşa fiind, fireşte
Vă fac adânca rugare ca să rămâneţi la mine.
Nu-i frumos, trei regi să-ntrebe la-ntâmplare pe oricine.
Neamul ăsta de bicisnici nici nu înţelege bine
Ce înseamnă oaspeţi nobili; împietriţi în nesimţire
Ei pun capul în cenuşe şi îşi bat cu pumnii pieptul
Omorându-te cu Legea…
Sfetnicul:
Luminate, aveţi tot dreptul
Însă cărturarii noştri fură oare întrebaţi ?
Irod (teribil, rîzând nervos)
Cărturarii ? Centurioane, voi să fie ascultaţi !
Vreau să vadă oamenii-ăştia pe-ai Judeii farisei.
Chiam-aicea Sanhedrinul, fiindc-aşa naiv fusei
Şi nu cercetai Scriptura, nu-ntrebai pe învăţaţi
Rău ce-mi pare, dragi prieteni că n-aveţi pe ce să staţi.
Centurionul:
Învăţaţii laolaltă în sala de chibzuire
Cercetează tocmai cartea cu astă proorocire.
Irod:
Spune-le să vină-aicea, să le auzim cuvântul
N-or fi-n stare să răspundă, îi fac una cu pământul
(Centurionul iese, cărturarii şi fariseii vin cântând un imn de slavă lui Jehova)
Scena V.
Aceiaşi, Corul cărturarilor şi fariseilor
(cântă acompaniaţi de orchestră Imnul din Opera Moise de Rossini. In depărtare se aude în pauze o vioară care cântă acelaş imn Dal tuo stellato soglio, prelucrat de Paganini ):
Din înstelat locaşu-ţi, o, Doamne, ne priveşte
De păcătoşi ai milă, de-al tău, de-al tău popor
Ne dă putere, Sfinte, necazul să-ndurăm
Ţie ne rugăm. Ţie ne rugăm.
Susţine-n noi credinţa ca-n veci să adorăm
Şi Sfântului Tău Nume în veci să ne-nchinăm.
Tu eşti Părinte bun, Tu eşti Părinte bun.
Tu ce cu-a ta putere, ordoni la elemente,
Măreţ, puternic sprijin fii celor rătăciţi.
În aste imnuri triste coboară-o, Doamne, Tu eşti Părinte bun.
Tu eşti, tu eşti prea bun !!!!…… Amin…
(Învăţaţii salută pe Irod şi rămân înşiraţi toţi în stânga scenii. Irod cu suita ocupă centrul. Magii, dreapta scenii. )
Irod:
V-am aşteptat cu răbdare deşi nu e timp de rugă
Micheia
În numele tuturora, mă închin, supusă slugă
Era ceasul rugăciunii şi ne facem datoria
Irod:
Credeam că vă bateţi capul să aflaţi despre Mesia.
Osias:
Semnul vremii nu e încă şi te turburi fără vreme
Irod:
Ce ? Când forfotă o lume, voi îmi spuneţi : nu te teme ?
Când magi, cititori în stele, îmi spun lucruri minunate,
Voi, cu mutre de făţarnici şi cu frunţi înseninate
Spuneţi că n-a sosit vremea şi că pot fi liniştit?
Ana
Ca Irod pe lume altul nu este mai iscusit.
Şi mă mir cum, Luminate, poţi pleca a ta ureche
Să asculţi minciuna unor mincinoşi fără pereche.
Îi cunoaştem noi pe magii făcători de calendare
Pe cititorii de stele care nu plătesc vreo dare
Dacă, din tolba regească aruncă-n al nost-popor
Zâzanie şi revoltă drept un biet mântuitor
Melhior:
Avem voie, Majestate ?
Baltazar:
Frate, nu te tulbura
Vom răspunde cei din urmă
Irod: (lui Baltazar): Cum voieşti Măria Ta !
Marii preoţi au cuvântul, fiind vorba de o-ntâmplare
Ce se desfăşoar-aicea-n ţara lor şi nu-n oricare..
Ana:
Aşa dară, deschid cartea unde Isaia zice
C-o fecioară fiu va naşte şi c-aceea, prea ferice
Se va coborî din David. Pruncul ei, Emanuel
Se chema-va. Unde însă, nu pomeneşte nici el.
Micheia:
Ba n-ai citit tocmai bine cartea marelui Profet:
Acolo spune anume că va fi din Nazaret
Adică-n vecinătate, nu ştiu locul cum să-l chem
Irod (nervos): Scurt de minte !
Avdia: Luminate, pare-mi-se Vitleem
Irod: Ţi se pare, nu ştii bine, cum ştiu magii, he he hei,…
Voi citiţi pe cărţi soioase, ei în stele
Ana :
Dacă vrei
Să ştii, după legea noastră, ai un pic de îndurare
Şi ne lasă să răspundem fără de cutremurare.
Marele profet Mihea zice-n sfintele lui cărţi:
Şi tu Betleeme, mare fi-vei în aceste părţi
Căci din tine se va naşte păstor poporului meu
Asta-nseamnă că-i al nostru: Mesia va fi iudeu.
Irod: Altceva mai pipăelnic, mai pe şleau, mai desluşit.
Micheia: De, poate şi proorocii, ici colea să fi greşit.
Ana: Asta nu se poate; sfinţii cei plăcuţi lui Jehova
Nu se spune nicăierea c-au greşit pe undeva .
Micheia: De ce dară, Osias zice în a sa proorocire:
Din Egipt voi chema fiul!
Irod: Asta este peste fire!
Voi cu toţii studiaţi legea, dar în lege vă-ncurcaţi
Ana: Nu sunt toţi tari în Scriptură
Irod: Ca p-o minge m-aruncaţi!
Altceva mai bun!
Ana: Să caut ce ne spune Ieremia
Avida: Tot mai tare-n prevestire e slăvitul Isaia.
Ieremia spune numai: că va fi plângere-n Rama
Că Rahel va plânge fiii
Irod: D-asta mai c-aşi ţine seama !
Avdia: Da, va fi plângere multă şi pe mame jale mare
Căci li se vor tăia pruncii, de ostaşi, pe cât îmi pare .
S-o chema Nazarineanul cel ce se va-naşte atunci
Irod: Cum văd eu, în noaptea asta o să vă cam pun la munci !
Micheia: Tot mai lămurit îmi pare prea măritul Isaia
Când spune că proorocitul prunc-care va fi Mesia-
Se va naşte între mare şi între râul Iordan
Între ţările Naftali, Zabulon şi a lui Dan.
Că aceste ţări, din beznă vor fi scoase la lumină
Dacă nu spune şi ziua, eu nu cred să am vreo vină….
Ana: El va alunga pe diavoli şi bolnavi va vindeca.
Irod: De voi trăi pân-atuncia, pe toţi vă voi spinteca !
Ana: Da, însă Hosia zice că Mesia va veni
Pentru păcătoşi, lunatici… pentru a-i înzdrăveni.
Deci: că nu-s semnele vremii, nici nu-ncape îndoială,
Dreptul Maleahi zice şi eu spun fără sfială:
Că-nainte de Mesia, va sosi un vestitor
Irod: Poate Hermes, negustorul
Ana:
Eu sunt foarte ‘ncrezător
În aşa proorocie, când în scrierile sale
Pune -naintea Mesiei un pregătitor de cale
Şi Isaia mai spune că: Mesia nu-i de loc
Rege pământean, El fi-va cel mai mare prooroc !
El va face judecata vestită păgânătăţii,
Şi cuvântu-i va fi tunet împotriva răutăţii.
Şi la glasul judecăţii nu va fi jale pe uliţi
Şi soldaţi nu vor împunge vinovaţii cu-a lor suliţi.
Feştilele fumegânde n-or apuca să se stingă
Trestiile mlădioase n-or apuca să se frângă
Pân-ce Duhu-i nu va trece la victorie deplină.
Irod:
O, destul, destule vorbe; eu, lumină vreau, lumină !
Să vedem ce spun acuma magii de la răsărit
Astronoame Baltazare, ai cuvântul
Baltazar:
Prea mărit
Să fii strălucite Rege, pentru-atâta-nţelepciune
Pentr-atâta dărnicie cu care dai iertăciune
Unor oameni cari se cheamă sfetnicii Măriei Tale
Mie unuia mi-e scârbă…
Melhior şi Gaspar (deodată):
Iară nouă ne e jale
Ana (vrea să protesteze):
Irod: Nici o vorbă ! Ei tăcură ca şi când n-avură grai.
Baltazar: Şi-i târziu şi ni-e de grabă
Gaspar: Şi ne-aşteaptă un alai.
Baltazar:
Deci, voi căuta, o, Rege, să vorbesc cât mai puţin
Şi-apoi n-aş vrea pe un Rege în picioare atât să-l ţin.
Ceia ce s-a spus din carte şi chiar prin gurile lor
Noi ştiam de mai nainte şi am spus-o tuturor
Tocmai de-aia, astă seară ne găsim în ăst oraş
Încrezători că-n chiar noaptea asta, micul îngeraş
Pe aici, de tot aproape, cu toată slava cerească
Va lua chip de om ca cele scrise să se împlinească.
Dar, desigur, întrebarea o să fie: cine-o spune ?
Şi-atunci cer îngăduială să povestesc o minune:
(pauză)
Eram tânăr şi ferice, şi iubeam pe o regină
Care domnea peste Saba şi era de farmec plină.
Dar ea m’a trădat; şi-atuncia, am căzut în mâini dujmane.
Fui zdrobit în bătălie şi cu trupul plin de rane
Am zăcut: o lună, două, nu mai îmi aduc aminte.
Ştiu atât: c-am văzut moartea; însă ea, o, Doamne Sfinte
Ea se mărită cu altul. Mă făcui, mai târziu, bine.
Dar, în loc s-o uit, aicea, se topea inima-n mine
Fiindcă ea era mai bună decât visul; ca dorinţa
De frumoasă şi vioaie. Şi ca să-mi impun voinţa
Am chemat bărbaţi la mine cu cap bun şi suflet rece
Şi m-am pus să fac ştiinţă. Ce frumos e a-ţi petrece
Nopţile, citind în stele despre-a omenirii soarte
Şi-am uitat a mă mai teme şi de viaţă şi de moarte.
Adevăr nu este altul decât singur Dumnezeu.
Şi, tot privind cu ocheanul, iată ce am văzut eu:
O steluţă mititică, dar mai vie decât toate
Care stete în lunetă pân-la ziuă-ntreaga noapte.
Apoi a venit un înger şi-mi şopti lângă ureche:
Să urmezi steluţa asta, mândră fără de pereche
O urmezi un an de-a rândul pe pământul ca un ou
Până dai de-un prunc în iesle, între un măgar şi-un bou
Fiindc-acela fi-va singur, împărat peste-mpăraţi.
Şi-am plecat, luînd la dreapta şi la stânga pe-aceşti fraţi.
Melhior:
Şi-am înfrânt făţărnicia şi, încrezători în stea
Am pornit cu-alai şi daruri până unde stătu ea
Gaspar.
Am fost vărsător de sânge şi-am înăbuşit cruzimea
M-am văzut mic şi nemernic, am concediat oştimea
Şi, propovăduind pacea în întreg regatul meu
Am făgăduit să nu stau pân – nu văd pe Dumnezeu.
Şi-am tot mers. Şi, ce e frica ? Nici o frică n-am simţit
Şi-n drum n-am urmărit alta decât chipul prea-sfinţit.
Baltazar:
Iar aicea, chiar la poarta-ţi, îngeri iar văzui în cale
Cari cântau: Mărire-n ceruri, pace popoarelor tale !…
Irod (Pare gânditor, dar este speriat şi agasat):
Voi m-aţi năucit cu totul şi v-aş chema visători!
Dar, dacă în faţa morţii, voi zâmbiţi nepăsători…
Voi plutiţi deasupra lumii încărcată de păcate
Şi nu vă-nchideţi ca mine în celule ferecate.
Voi citiţi pe ceru-albastru şi-aveţi inima senină.
Mergeţi dar şi cătaţi singuri izvoraşul de lumină.
Veţi descoperi misterul ? Trimiteţi la mine crainic
Vreau şi eu în noaptea asta să fiu iertător şi darnic.
Cu alai şi slugi, cu daruri, să merg şi eu să mă-nchin
(către sfetnici)
Voi duceţi-vă! Al meu suflet poate va scăpa de chin
Hai, întoarceţi-vă-n templu şi mai ticluiţi vreo jalbă
Către Cezar ; vedeţi, spuneţi că nu-mbrăcai toga albă
Şi c-am spus la oaspeţi vorba ruşinoasă că-s Judeu !
Ana (şi dupe el toţi, cu mâinile la piept)
Luminate, niciodată noi….
Irod ( făcând un gest ) Destul, o, fariseu !
(Fariseii şi cărturarii pornesc spre poartă cântând. Irod salută pe magi şi porneşte şi el cu suita încet spre poartă. Poarta se închide greoaie, cântecul se pierde încet)
Gaspar : Am pierdut atâta vreme fără pic de folosinţă
Melhior: Ori şireţi sunt cărturarii ori sunt plini de neştiinţă
Baltazar: Ori se încăpăţânează a susţine că doar ei
Sunt chemaţi să înţeleagă cele scrise
Gaspar: Sunt mişei
Şi Irod un prost, ce-acuma, săturat de-atâta sânge
Are remuşcări, vedenii şi putere doar de-a plânge.
Să pornim; şi ţinta noastră să ne fie Vitleemul.
Mergem drept, căci tot aicea e imboldul, e îndemnul
(arată inima)
(Pornesc maşinal ; corul începe dulce şi mistic)
Corul :
Plecarea magilore: colind de D. G. Kiriac
Allegro.
La la la la
Dacă Magii au plecat
De la Craiul fermecat
Steaua iar le-a răsărit
Drumul ei l-au urmărit
Pân’ n-a fost oprită sus
Unde s-a născut Iisus
Magii dorm visând şi-aşteaptă
Răsplătirea lor cea dreaptă, la la la la……..
Scena VI
Irod/Sfetnicul bătrân
Irod (tremurând de mânie şi enervare)
M-am urcat în turn de-a dreptul să citesc şi eu în stele
Şi din cer veni un cântec, pleoapele se închid grele
Şi văzui în fundul minţii, într-o clipă, ca-ntr-o noapte…
Iar un spirit la ureche îmi rosti aceste şoapte:
Regii-au dispărut în beznă conduşi numai de o stea
Şi-n cale numai de tine unul altui povestea.
Unul dintre ei, mai tânăr, mai frumos, mai învăţat
Le-a spus: taina este taină: nu vom spune ce-am aflat.
Şi, m-am coborât în grabă, căci m-a prins un frig cumplit.
Sfetnicul :
Să dau ordin să se-aducă ceva pentru învelit ?
Irod:
Dacă frigul este-aicea (arată inima) cu ce -l poţi îndepărta ?
Sfetnicul : Cu încredere deplină în înţelepciunea ta.
Irod: (privind în urma regilor)
Cum v-aţi depărtat oracoli ? O, de ce nu veniţi iară ?
Căci va fi plângere mare, sabia va merge-n ţară.
Pe toţi preoţii lui Jahve îi voi mai scurta c-o palmă.
(gândindu-se la copilul Mesia):
Şi nici tu nu scapi, copile, de regeasca mea sudalmă.
Sfetnicul
Rege, ăsta mi-este capul, ţi-l pot pune la picioare
Irod: (continuând cu înverşunare):
Pământul va face spume ca a apelor vâltoare
Da, se va-nroşi şi apa, că va curge sânge mult
Căci de vraci şi de-ai mei sfetnici eu nu vreau să mai ascult.
Sfetnice, două preziceri se-mpliniră pân-acuma
Una, că o stea se stinge şi un tron piere ca spuma.
Înştiinţarea nou sosită poate fi şi rea şi bună.
Orişicum, până acuma s-o primim ca pe-o arvună
Deşi arvuna aceasta pare-a nu fi-nşelătoare
Dar spectacolul, vederea, e de tot îngrozitoare.
Uite, se zbârleşte părul pe trupul ăsta regesc
Capu-mi urlă ca o moară de simt că înebunesc.
Cugetul meu mă îndeamnă ca să fac un nou măcel,
Dar pe cine tai? Dujmanul, unde este ? Cine-i el ?
Haidem sfetnice să mergem, căci se revarsă de zori
Şi nu-i vară să ne cânte în stufişi privighetori.
Haide, să amăgim lumea cu chip vesel fericit
Chipul trebue s-ascundă ce creerul a gândit.
(Intră amândoi în palat, palatul se luminează roşu de aprinderea cerului în răsărit. Corul izbucneşte. Scena este în plin întuneric.)
Corul (cântă pe melodia de D. Chirescu în timp ce apare arhanghelul Gabriel care stă în mijloc cu spada întinsă spre palat ):
Sfânt Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot.
Plin e cerul şi pământul de mărirea ta. Osana Osana întru cei de sus ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului
Osana întru cei de sus !
ACTUL IV
(Acelaş decor ca-n actul 3)
Scena I
Centurionul, Sfetnicul şi doi soldaţi romani.
Centurionul:
Au trecut trei zile- aproape şi cei regi nu mai veniră
Sfetnicul:
Şi, dupe semnele date, cele scrise se-mpliniră.
Astăzi se-ntruneşte sfatul pentru ca să hotărască
Dacă, de toţi pruncii, ţara trebuie s-o curăţească
Eu, unul, pe jumătate, sunt ieşit din balamale;
N-am gustat în două zile decât câteva curmale
Iar bătrâna mea soţie într-atât s-a speriat
Fiindcă d-atâta cruzime, poporul s-a-nfuriat !
Nu mai vrea să ţină seama de nimica şi de nime..
Centurionul:
Bine, dar, copiii ăştia nu sunt numai din prostime.
Un măcel aşa de groaznic nici că s-a mai pomenit
Să s-aleagă numai pruncii; împăratu-a-nebunit
Parc-ar fi stană de piatră, nu mai are simţăminte
Sfetnicul: Vezi, el n-a fost niciodată şi n-o să fie părinte
Centurionul
Cred că de-o afla Cezarul n-o să mai fie nimica.
Sfetnicul: Şi împărăteasa, biata, plânge toată ziulica,
Şi-i îmbrăţişează gâtul şi sandalele-i sărută
El nici nu apleacă ochii şi în furie se frământă.
Crede, el, nenorocitul că, făcând aşa tăiere
Va ucide pe Mesia.
Centurionul
Ce stranie mângâiere!
Şi, soldaţii refuzară aşa cruntă misiune
Un roman nu e capabil de aşa deşertăciune.
A tocmit cu plată mare o ceată de derbedei
Să-mplinească –aşa ispravă.
Sfetnicul: Sper că nu vor fi Iudei !
(Din depărtare se aude un vaer mare şi o jelanie cântată. Cei din scenă rămân nemişcaţi, ascultând o clipă, îngroziţi)
Auzi, a-nceput urgia; se îndreaptă spre cetate
Centurionul
Da, dar şi răscoala-i gata; cetele înfuriate
Pregătesc un atac groaznic, chiar asupra lui Irod
Sfetnicul: E puternică Cetatea!
Centurionul
Da; dar capu-i e nărod.
(Corul se desluşeşte din ce în ce mai bine. Cântă O puternice Iroade de D. G. Kiriac).
Corul:
O, puternice Iroade / mii de lumi sunt supărate
C-ai făcut un mare rău/ Negândind la Dumnezeu
C-ai ucis nenumăraţi / Prunci sărmani nevinovaţi
Îngerii s-au speriat / Dumnezeu s-a mâniat
Rânduit-a Dumnezeu/ Împărat în locul tău
Pe Iisus Hristos mărit / Mesia Cel mult dorit.
Scena II
Aceiaşi, Irod, Împărăteasa
Irod ( vine furios, ea se ţine dupe el şi în scenă îi cade în genunchi)
Nu-i destul! Setea de sânge, viu fiind, n-oi sătura-o.
Doamna:
Pe cenuşa mamei tale, te conjur ; pe viaţa-mi: na-o !
Uite, nu mă scol de-aicea, taie-mi capul; dar, sfârşeşte !
Sângele de prunc îneacă pe-orice mamă !
Irod: Înebuneşte
Chiar acum, de vrei; te-ntinde la pământ, te scoală iară,
Rupe-ţi haina de pe tine, fă-mă-ncaltea de ocară,
Despuiată şi cu părul despletit, plin de scaieţi
Du-te, strânge de pe uliţi hârci schiloade de băieţi,
Fă-le salbă şi le poartă pe plăpândul tău grumaz
Şi te-i vindeca de spaimă !
Doamna (aiurând): Mare dulce, blând talaz
Cer albastru, plin de stele, cum mai plângi picuri de rouă
Când atâtea mame varsă lacrimi pentru-o groapă nouă ?
Cum fui eu ursită astăzi să suport aşa durere ?
Dumnezeule-al tăriei, cum de mi-ai mai dat putere ?
O, de l-aş întoarce-o clipă din adânca-i rătăcire
Şi pe-atâţi copii ai ţării să-i scutesc de la pieire !
Irod:
Când săgeata ucigaşe aruncat-a fost, ea zboară
Şi n-alege; te fereşte, deci din cale-i !
Doamna : Că m-omoară ?
Asta vreau; arunc-o dară ! (Se ridică şi dezgoleşte pieptul)
Irod:
(trăgând jungherul): Fugi, femeie, că acuma
Îmi spăl junghiul, nu mă face; he ! te-ai întrecut cu gluma !
Sfetnicul:
Şaptezeci de ani ca clipa îmi călătoresc prin faţă;
Dar, ce văd, nici auzit-am, nici chiar în întreaga-mi viaţă.
Ginere şi împărate, însuşi cerul te- ameninţă.
Nu-l vezi negru ? Să te rabde, nu-i mai este cu putinţă.
Şi-apoi, nu-ţi pare prea lungă noaptea asta ? I-e ruşine
Zilei ca să mai apară; S-a-ngrozit şi ea de tine !
N-auzi cântece de jale ? N-auzi urlet de norod?
Taţii-aicea năvăli-vor ca să-ţi cânte de prohod.
Irod:
Taci, znamenie bătrână; cobe, că te crăp în două !
Cântă-n pod o cucuvaie pentru domnia cea nouă.
Ori, poporu-i cucuvaie ? Păi atunci voi fi eu, vultur !
Sfetnicul:
Înaintea avalanşei, vulturul devine flutur.
Şi-apoi, nu odată, şoimul fu ucis de-o cucuvaie.
Irod: Destul, zic ! Uit tot, şi-acuma dau poruncă să te taie !
Sfetnicul : (tace şi se închină)
Rău îmi pare că azi, sfatu-mi, nu mai are însemnare
Doamna: Vai de capul ce de sfetnici l-aşa vremi, nevoie n-are.
Înţeleg dacă omorul care-l faci ţi-ar da izbândă;
Însă, oricât sânge-ar curge, fiara-ţi fi-va tot flămândă.
Şi-apoi, cârmuirea-ţi aspră presărată doar de rele
Singură-ţi va-nfige junghiul sângerat, până-n prăsele.
Odioasa crimă de-astăzi nu îngăduie-aşteptare;
Îţi vei lua răsplata-aicea.
Irod: Tu-mi treci peste-orice răbdare
Nu uita că-s soţ şi rege, totodată; te opresc
Să mai scoţi o vorbă numai
Doamna:
Fără voia-ţi, azi vorbesc !
Moartea ce mi-o dă hangeru-ţi e izbândă; spre cetate
Tu n-auzi cum vine marea de capete-nfuriate ?
Într-un ceas vor fi aicea şi-or preface în cenuşe
Cuibul ăsta plin de sânge.
Irod:
Centurioane, afar- pe uşe
Dă-o; şi, de-a dreptu-n fiare şi apoi la închisoare.
Doamna:
Era bine-mpărăteasa să fie otrăvitoare,
În comploturile-urzite de miniştri şi de sfat.
Dar a stat împărăteasă şi de ei n-a ascultat.
Nu mi-e teamă azi de moarte, mi-era teamă altădată.
Dintre mamele ce ţipă, nu-i niciuna cea căutată.
Ceia, e proteguită de o stea din înălţime.
Eu mă urc până la dânsa, ea nu coboară la tine.
Haidem, dar, centurioane; îmi dă braţul, mă ridică
Să pornim pe dâra albă, de Irod nu mai mi-e frică
Uite, colo printre nouri, pe spate de Hieruvimi
Drăgălaşi, un Prunc se poartă, strejuit de Serafimi.
Gardă-i fac şi cântă-n surle şi tobiţe şi chimvale.
Hai şi tu cu noi, bătrâne, lăsăm pe Irod pe cale.
Calea lui, bătătorită doar cu chiaguri mari de sânge
Şi, drept muzică, urlatul unui neam care se stinge.
Unui neam a cărui lacrimi pot să potolească vântul
Dar nu pe Irod; (arată cu mâna spre Betleem ): acolo e El: Mesia, Cuvântul.
Corul şi orchestra cântă: O Iroade tiran mare.
Scena III
Irod.
(Împărăteasa, Centurionul şi Sfetnicul ies maşinal pe dâra de lumină care re-apare şi pe care au mers Craii regi magi. Irod rămâne buimac. Vrea să se repeadă dupe ei dar nu poate să se mişte din loc. Vrea să tragă spada, dar nu poate. Îşi pipăie pumnalul şi privindu-l lung cu ochii turburi):
Irod:
Eşti în mâna mea ? Eşti roşu? Eşti svântat şi umed încă ?
Am lovit într-o femeie ori înfiptu-te-am în stâncă ?
(Se freacă la ochi şi priveşte aevea. După o pauză)
Dacă adânceşti în minte orice gând, înebuneşti.
(răcnind)
Sfetnice, Centurioane, Doamna mea ! Nici tu nu eşti ?
Cum, sunt singur? Sunt cu moartea? Moartea e sfârşit vieţii
Şi în tot palatul ăsta, doar eu sunt tovarăş ceţii
Ce-a cuprins întreg ţinutul încă de la asfinţit?
Cine m-ar vedea aice, singur, m-ar chema zmintit.
Ce-am făcut eu de mi-e teamă mâinile să le privesc?
Ochi-mi se-mpăienjenează, ziduri cad şi mă strivesc !
(fuge şi dă cu pumnii-n poartă)
Hei, deschideţi, e-mpăratul, părăsit de voi, oşteni
O voce:
E zadarnic ajutorul cerşit de la pământeni !
Scena IV
Irod, Sinedriul
(Poarta se deschide. Arhiereii vin cu toţii. Irod se retrage lângă zidul cetăţii)
Irod: Cine sunteţi voi ? Dujmanii? Aţi spart zidul ?
Ana: Împărate
Zidurile nu-s de ceară
Irod: Sunt pe sânge înălţate.
Ce se-aude ? Rugăciune în Scriptură-aţi mai făcut?
Ana: Semnul vremii, cât se pare, este-un Prunc abia născut
Irod: Lăsaţi asta ! E răscoală? Aţi trimis oşteni spre ea?
Micheia: Aşteptăm din clipă-n clipă un răspuns, şi vom vedea
Ce e de făcut. Mulţimea s-a cam mâniat de vestea
Că va fi tăiere
Irod: Acuma, iar începeţi cu povestea:
Plângere va fi în Rama, căci Rahel va plânge fiii
Scena V
Cei de sus, Coridon
(Vine cu faţa însângerândă, cu hainele sfâşiate şi dârz):
Unde pot afla pe-acela ce ne-a spintecat copiii?
O, Iroade, tiran mare, ţara-i toată turburată
Şi nu-i mai grozavă marea, cât ar fi de-nfuriată.
Azi a-ngheţat orice zâmbet de pe buzele arzânde
Şi -şi dau mamele suflarea pe mormane fumegânde
Gemetele de durere se înalţă pân-la cer
Dar copilul ce tu cauţi nu se află…
Toţi: Ce mister
Coridon:
Am venit să-ţi spun că oastea a rămas neputincioasă
Unii au plecat cu magii după steaua luminoasă
Doamna înseşi, nebunită de grozava privelişte
De pe cap îşi rupe părul şi-l împarte pe mirişte
Tot ce are-n piept suflare a pornit încoa-n neştire
Să te-nnăbuşe-n cetate pentru-a ţării izbăvire.
Tu, n-avuşi copii, tirane,tu nu ştii ce e mai bun
Irod:
Ieşi afară! N-am nevoie de-un nou sfetnic ! Ce nebun !
Coridon:
N-am venit să plec; dorinţa-mi e să fiu eu cel dintâi
Care să-mi răzbun copilul; azi sunt fără căpătâi
Nu mai am decât viaţa care nu face-un argint
(Se aud urlete de norod)
Irod: Ieşi afară !
Coridon : Niciodată ! Am jurat şi eu nu mint !
Irod (coboară furios la el. Un duel năpraznic se încinge. Coridon având pumnal scurt cade trăznit de spada lui Irod).
Irod:
Şi voi, toţi, priviţi, nemernici, parc-aţi fi ciopliţi în piatră ?
Atunci, na ! vă tai grămadă ! Şi un câine şi tot latră.
(Loveşte pe Ana şi pe Micheia, care cad morţi. Ceilalţi fug încotro văd cu ochii. Corul cântă teribil):
Corul : O, Iroade, tiran mare !……
Irod (după o pauză, răcnind grozav):
Acum simt cum se închiagă sângele pe mâna-mi rece
Fiori îmi înghiaţă trupul şi un junghi prin el îmi trece
Mantia mi se desprinde, coroana-mi zdrobeşte ţeasta
Cum nu-i nimeni să m-ajute ? Toţi sunt morţi în ţara asta ?
Unde sunt pretorienii cei cu coifuri de aramă?
Unde sunt legionarii? Uite, porţile se darmă
(halucinează)
Uite, duhuri necurate, de ele cetatea-i plină
Nu ţipaţi ! Împărăteasa doarme! Vreau lumină
Vreau o stea şi trei prieteni şi copilul ca să-l tai
Şi să mi-l îngrop cu pompă şi împărătesc alai.
(Vede o nălucă şi aleargă, târându-se pe genunchi s-o prindă. Îşi prinde mâna stângă cu cea dreaptă):
Stai aici! Te-am prins; din mâna-mi, nu mai scapi, să fii strigoi
Scena VI
Gabriel :
Nici un pas mai mult; pământul, unde-l calci, îl spurci; napoi !
Irod (se ridică în picioare, orbit de raze. Scoate pumnalul şi vrea să se junghie, dar pumnalul îi scapă jos. Se înăbuşe, se desface la gât, cade-n genunchi din nou şi se prăbuşeşte pe scări trăznit de apoplexie)
Corul şi orchestra:
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul….
(Defilează prin scenă maestoşi: soldaţi romani, Craii, păstorii, arhiereii, cei vii şi cei morţi, împreună. Lumină verde. Steluţa pe tărie, la orizont. Muzică puternică.)
Cortina
- Popian, 1929, – XI- 27. R.Vâlcii.