Dorel SCHOR: Nu-i de râs

Am o cunoştinţă bună, aproape că aş putea să-i spun bun amic, cu care mă întâlnesc la şedinţele umoriştilor din oraşul nostru. Şedinţele astea au loc a dată pe lună şi se desfăşoară într-o atmosferă foarte prietenească şi amuzantă. Amicul meu, să-i spunem Sandu, este foarte apreciat pentru că râde la toate poantele, chiar şi la ale mele, şi are numai cuvinte de laudă pentru toţi. În plus, omul fiind pomicultor în celelalte zile, aduce la întâlnirile noastre, de fiecare dată, o lădiţă cu fructe de sezon. Spre lauda lui, deşi locuieşte într-un sat, la vreo 12 kilometri distanţă de oraş, nu a lipsit nici odată de la aceste întâlniri. Venea cu maşina lui, un ford vechi dar bine întreţinut pe care îl lăuda mereu.

Până în urmă cu câteva luni… când umoristul nostru pomicultor nu a mai venit. Ne-am zis că dacă nea Sandu lipseşte e din cauza muncilor agricole. O livadă presupune multă muncă, irigare, stropire contra dăunătorilor, culesul fructelor, sortarea lor, livrarea pe piaţă şi câte şi mai câte. Până când, oarecum îngrijorat, i-am telefonat şi umoristul nostru mi-a răspuns foarte vesel că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, atât doar că a trecut o operaţie. Şi atunci ne-am hotărât să-l vizităm. Am venit în corpore, Sandu ne-a primit cu pâine şi sare, dar şi cu mere Ionatan, n-a poftit în casă şi am ţinut şedinţa la el.

– Ce operaţie ai făcut, nea Sandule? l-am întrebat discret.

– De cataractă… La ochi! Nu mai vedeam prea bine, mă deranja mai ales la condus maşina.

– Şi acum vezi bine?

– Acum văd excelent. De acea nu mai şofez…

– Nu mai şofezi tocmai acum când vezi bine?

– Păi, sigur… Înainte nu vedeam, nu ştiam. Dar acum, când văd câte se petrec pe şosea, câţi nebuni şi câţi nepricepuţi cu sau fără carnet sunt la volan, mi-e frică.

Culmea e că nea Sandu, umoristul, nu glumea de loc.