Dorel SCHOR: Coridorul instituției (schiță)

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:

– De ce nu stingeţi lumina?

– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:

– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?

– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…

Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:

– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!

– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!

Sorin, deşi proaspăt angajat, consideră că e de datoria lui să nu abandoneze.

– Nimănui nu-i pasă de banii statului, îi spuse şefului contabil. Nu ştim cum să mai facem economie, să reducem cheltuielile , dar faptul că opt becuri ard în plină zi nu deranjează pe nimeni. Nu e păcat de dumnezeu?

– Dumneata ai perfectă dreptate, constată binevoitor şeful contabil. Dar de ce vii la mine? Crezi că nu am destule probleme de rezolvat? Consideri că am timp să mă ocup de toate fleacurile? Vorbeşte eventual cu administratorul, tot arde el gazul de pomană…

– Şeful contabil m-a trimis la dumneata, îi spuse Sorin administratorului, în legătură cu becurile care ard inutil pe coridor. Se consumă kilowaţii şi e păcat… Ia dumneata măsuri.

– Dar cine e şeful contabil să-mi spună mie ce să fac? se burzului administratorul. Spune-mi că s-au ars becurile, voi avea grijă să le înlocuiesc. Dar dumnealui să-şi vadă de treaba lui, iar eu o să-mi văd de a mea. Auzi, domnule, încă un şef pe capul meu. Nu-mi ajunge câte treburi am de rezolvat…

Trecuse o oră bunicică de când Sorin urca şi cobora scările, bătând la diferite uşi. Toţi ridicau din umeri, refuzând politicos sau categoric să se ocupe de o problemă care nu era de resortul lor. Dezamăgit, se întoarse în biroul lui, sorbi absent din ceaiul care se răcise şi mormăi încet, doar pentru sine:

– Păcat… Păcat că nu e atribuţia mea, că altfel tare aş fi avut poftă să sting drăciile astea de becuri!