Autor a douăzeci și unu de volume de versuri, dintre care 5 de sonete, Mihai Merticaru ne oferă acum pe cel de-al șaselea, „ Vis şi abis”, apărut la Editura Muşatinia din Roman, titlu ce constituie o frumoasă metaforă, visul reprezentând speranța, calea de acces spre lumi mirifice, aurorale, iar abisul (prăpastia, genunea) sugerând prăbușirea acestor speranțe și iluzii..
Fascinat de frumuseţea „oraşului luminilor”, autorul dedică Parisului un grupaj de paisprezece sonete, unul mai frumos decât altul, pe care le aşază în partea de început a opusului liric, atribuind, în versurile sale, mai multe caracteristici celebrei capitale europene; „… Parisu-i feerie,/ Un ocean de culori şi de lumină,/ Izvor de încântare deplină,/ Cu o mie de ispite te îmbie…”( „Parisul” I); este „ Cuib de nebunie şi tinereţe”( „Parisul” II ); „Magnet e a metropolei lumină…”(„Parisul” XII).
„Jurnalul de călătorie”, în inima Franţei, punctează principalele obiective de care se simte atras oricare turist, odată ajuns în Paris: Turnul Eiffel („Întreaga omenire şi-a dat întâlnire/ La Turnul Eiffel…” („Parisul” I ), vestitele muzee pariziene, străzile purtând numele unor celebre personalităţi istorice sau al unor renumiţi oameni de cultură (pictori, scriitori, maeştri ai diverselor arte), parcurile şi grădinile, ori râul Sena care străbate metropola şi pe care „curg istorii colorate”. E atâta frumuseţe în acest colţ de lume, încât ai dori ca timpul să stea în loc, iar sufletul să se încarce de armonia cosmică, plutitoare în aer, alături de sunetele clopotelor din Catedrala Notre-Dame, sau ale Basilicei Sacre-Coeur. L’Ile de la Cite, Pont-des-Artes, La Place de la Concorde, Le Palais Garnier, Le Moulin Rouge…( „Parisul” VI ) sunt tot atâtea locuri de neuitat, surprinse cu meşteşug artistic de poetul Mihai Merticaru.
Privind Parisul cu ochii turistului est-european, obişnuit cu truda cotidiană românească şi cunoscător (din lecturi) al acestor mirifice locuri încă dinainte de a le fi întâlnit, autorul percepe „oraşul- lumină” ca pe o destinaţie a sărbătorii perpetue. Palatele regilor francezi, Muzeul Luvru, catedralele sunt luate cu asalt de mulţimea pestriţă, adunată din toate colţurile lumii, încât forfota de pe străzi nu conteneşte, fie zi, fie noapte. Totul pare înălţător, un vis frumos care nu ar trebui să se termine niciodată şi care pune pe chipul oamenilor (cu viaţa lor confuză, greu de citit, plină de gesturi şi semne minore) o lumină transfinită: „ Armonie, graţie, lumină,/ Sculptură, muzică şi poezie/ Cu genialitate se-mbină/ Într-o dantelărie genuină,/ În marmură, Grecia antică-nvie,/ Un vis e totul şi o feerie./(„Parisul” XIII).
Ca un bun român, poetul merge să viziteze atelierul-muzeu din Montparnasse, unde a trăit şi a creat Constantin Brâncuşi: „Prin muzee, în pestriţă grămadă,/ De-a valma, merg şi săraci, şi mai sus-puşi,/ Se-nghesuie, vor mai bine să vadă,/ Discret sunt atraşi de aceeaşi nadă./ Îi las pe cei de catedrale seduşi./ Merg să văd atelierul lui Brâncuşi.”(„Parisul” VII).
Imaginaţia stimulată de atâtea frumuseţi îl face pe Mihai Merticaru să vadă nevăzutul. : „În Montparnasse, savurat-am o cafea/ Alături de Emil Cioran, pe o sofa,/ Surâzător şi trist, el filosofa,/ Şi veşnicia pe lângă noi curgea”; îl zăreşte, printre gravurile de pe pereţi, pe Casanova; se întâlneşte cu românii Mircea Eliade, Eugene Ionesco, mânaţi spre Franţa de acelaşi ideal- câştigarea faimei: „Artişti vin la Paris, faimă să prade,/ Chiuie gloria pe sub arcade” („Parisul” XI).
Oricât de fascinante ar fi alte locuri de pe mapamond, românul a moştenit statornicia, dragostea pentru plaiurile care l-au dăruit luminii, aşa că poetul refuză chemarea tentantă a Parisului, acest „oraş-muzeu, minunilor minune”: „Nu accept, deşi refuzul mă doare./ Je regrette, nu te suport, eşti prea tiran,/ Rob nu vreau să-ţi fiu, rămân ce-am fost, pietrean!”(„Parisul” XIV).
În partea a doua a cărţii, mult mai amplă, începând cu „Sonetul unei pasiuni”, poezia curge tumultuoasă, asemenea unui râu de munte, şi profundă ca adâncimea oceanului. Permanent, sensibilitatea poetică este dublată de o cultură generală solidă, multe sonete fiind însoţite de un motto constând în câteva versuri dintr-un sonetist clasic universal ( Pierre de Ronsard, William Shakespeare, Omar Khayyam, Saadi, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Dante Alighieri, Alexandr Puskin, Eminescu…), sau din versurile unor poeţi contemporani, români sau străini (Theodor Damian, Nicolae Dabija, Ana Ahmatova…).
În accepţia autorului, poezia este o fiinţă iubită, căreia îi face o frumoasă declaraţie de dragoste adolescentină, în „Sonetul unei pasiuni”: „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare…/ …Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,/ M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte…”.
Invocarea muzei (în câteva sonete), atât de des întâlnită la autorii clasici, îmi aminteşte de începutul „Iliadei”, cunoscuta epopee a bătrânului Homer: „Sub ceru-nalt al vămilor din gând,/ Zeiţă, vino tu şi mă inspiră,/ Mai acordează-mi coardele la liră…// … Trimite-mi, frumoaso, un snop de raze,/ Să lege cugetu-mi zare de zare,/ Torente să slobozească de fraze/ Clocotitoare, pline de savoare!/ Sonetu-mi, doar tu-l poţi face să zboare/ Spre lumina de azi şi cea viitoare!” („Sonetul muzei”).
Ascultătoare, muza îl ajută pe poet întru crearea sonetelor sale, ale căror teme se diversifică treptat, acoperind motivele poetice etern-umane: nostalgia pentru locurile de care sufletul poetului se simte ataşat („Sonetul copilăriei”, „Sonetul satului natal”), imaginea idilică a trecutului raportată la prezentul fad, istoria naţională cu bărbaţii săi glorioşi („Sonetul românului”), motivul eroilor („Sonetul bărbăţiei”; „Sonetul istoriei”), motivul aştrilor, momentele zilei şi anotimpurile („Sonetul toamnei”), evocarea elementelor terestre ca simboluri ale perenităţii, tema creaţiei şi a creatorului („Sonetul creaţiei”, „Sonetul visătorului”, „Sonetul poetului”, „Sonetul poetului urgisit”), trecerea prin timpul etern a fiinţei umane, perisabile („Sonetul tinereţii”, „Sonetul apuselor glorii”, „Sonetul fotografiilor trucate”)…
Iubirea, acest sentiment înălţător, nu putea să lipsească din creaţia unui poet înnăscut, precum Mihai Merticaru. „Sonetul ochilor tăi”, „Sonetul unicităţii”, „Sonetul unei poveşti”, „Sonetul unei alegeri”, „Sonetul unui portret”, „Sonetul unei magii”, „Sonetul unui tandem”… abordează iubirea, în viziune platoniciană, ca o năzuinţă a regăsirii propriei jumătăţi pierdute cândva, când Dumnezeu a despărţit fiinţa umană hermafrodită în două, şi, de atunci, acestea se caută una pe cealaltă pentru a reconstitui întregul: „Vara din tine şi iarna din mine,/ O briză şi un vifor siberian,/ Din povestea Isoldei şi-a lui Tristan,/ Se-nvârtejesc precum două turbine,// Se-armonizează ca sunetu-n timpan,/ Sfielnic, jinduiesc să se îmbine,/ Unul altuia să i se închine…” („Sonetul iubirii”).
Un frumos sonet, amintind de testamentul ciobănaşului moldovean din „Mioriţa”, încheie cartea, ca un „memento” că fiinţa umană este pieritoare, cum pieritoare sunt toate pe lumea asta: „Când voi pleca şi eu din lumea asta,/ Nu vreau să-mi spuneţi decât „noapte bună!”/ Şi să aud doar clopotul cum sună,/ Ceahlăul să-şi elibereze creasta,//Să-ncap doar eu, alăturea de lună/ Şi, când o fi, să vină şi nevasta,/ Iubitoarea de-o viaţă, isihasta,/ Soarele-n urmă-mi, poate să apună./ Aşa păşi-voi într-o lume nouă/ Cu picioarele spălate de rouă./ Sonetele le las pe toate vouă,// Căci eu voi sări deasupra unui nor,/ Preafericit că am învăţat să zbor/ Prin toate galaxiile călător.”
Sunt demne de remarcat câteva caracteristici ale stilului poetului Mihai Merticaru, precum infuzia permanentă de cultură în textul literar, raportarea poetului la spiritele poetice universale, expresivitatea, respectarea cu stricteţe a normelor impuse de sonet. Deşi sonetul este o specie literară veche, poetul foloseşte un vocabular bogat, cu o inserţie masivă de neologisme: entelehie, mandragore, taumaturg, genuină, hetairă, anahoret, isihasta … Multe dintre sonete se constituie pe elemente comparative, ca apoi să se subsumeze unor tablouri de o rară frumuseţe expresionistă.
„Vis şi abis” este o carte trudită, concepută cu migală, cu acea răbdare pe care ţi-o dă conştiinţa că poezia este un demers al Creatorului întru realizarea armoniei dintre om şi divinitate, într-o lume contradictorie şi imprevizibilă. Efemerul şi veşnicia, ascensiunea spre absolutul plin de lumină adevărată şi peregrinările prin „Valea Plângerii”, credinţa într-un ideal şi deziluzia, asumarea şi indiferenţa… sunt dimensiuni aproape palpabile pe care poetul le parcurge cu gândul, le trece prin sita sufletului, ca apoi să le aştearnă pe hârtie sub formă de poezie pură.
–––––––––-
Domnița NEAGA