Examinator permanent al propriului orizont estetic bine conturat, profesorul şi omul de excepţie, Silvia Bodea Sălăjan surprinde lumea concretului cu feminitate dar şi cu forţă, iar acestea nu pot trece sub nicio formă neobservate datorită manierei inconfundabile prin care sunt abordate temele majore ale poeziei – cea mai sensibilă dintre toate artele, învrednicită cu atât de multă atenţie. Cu o amprentă literară puternic aşternută în peisajul liric contemporan, poeta Sivia Bodea Sălăjan stabileşte un echilibru între formă şi fond, poezia aflându-se pur şi simplu precum „un miraj al spiritului”, precum o evadare din timpul propriu-zis. Relevante în sensul celor spuse mai sus sunt volumele de poezie apărute sub semnătura poetei: „În căutarea Graalului”, „Talanţi risipiţi”, „Chivot jefuit”, „Suburbiile şarpelui”, „Pelerin la poarta cerului”, „Primejdia tăcerii”, „Limita umbrei”, „Serbările luminii”. Cu tonuri înalte, autentice, profunde, dar totodată calme şi pline de substanţă, Silvia Bodea Sălăjan oferă cititorului libertatea de a-i cunoaşte poemele în orice stare, în orice moment favorabil sau nu substratelor fine ale fiinţei, învrednicindu-le cu lumină din plin: „am vrut în părtăşia ta să fiu luminilor altar de rouă să primesc globul împăcării cu mii de straturi de luceferi şi frunzele măslini să cheme peste cununile de spini iar eu să pot să dăruiesc iubiri cu mâinile-amândouă … „ Esenţa poemelor relevă calitatea lor, subliniind, de asemenea, starea experimentală aflată în context intim cu muzica sufletului, cu iubirea, cu pasiunea, cu trecerea timpului, cu spectacolul impresionant al vieţii. Voi exemplifica prin următoarele versuri: „de dincolo de limita umbrei pândeşte ochiul unui pictor analfabet ce bea din paharul în care n-a rămas decât verdele cucutei Doamne şi lutul se strânge în jurul cuvântului …” Pentru Silvia Bodea Sălăjan, cuvântul intonează valori tulburătoare, asociaţii fericite care definesc un demers liric bine închegat. Interesul faţă de relaţia poetei cu lumea este evident, transmite multă emoţie şi duce lucrurile într-o direcţie de libertatea conştientizată, într-un spaţiu de visare unde orice poate deveni posibil, dar cuvântul are din nou cea mai mare importanţă: „în seara aceasta n-am să vorbesc voi lăsa cuvintele în oglinzile somnului şi poate voi încerca să mă tocmesc printr- un gest cu faţa umană a lui ianus şi-apoi să-nvăţ să supravieţuiesc” Există elemente imagistice care dau vitalitate contextelor, punându-le în lumină şi probând (dacă mai era cazul) iscusinţa poetei de a le intui sensuri dintre cele mai sensibile, profunde, cu vădită decenţă: „şi-atunci inelul lumii prins în soare va fi un curcubeu cald de lumini din care o logodnă se va naşte între pământ şi cerul cel de veci iar pe golgota crucea cea de spini fi-va un zbor pentru lumina lumii îmbrăţişat în aripi şi măslini” Acest lucru o obligă să rămână fidelă modului în care a ales să împrăştie frumuseţea pe înălţimi, acolo unde este locul ei favorit pentru afirmare, pentru că ea ştie că există mereu un timp favorabil poeziei, bucuriei scrisului şi emoţiei pe care acesta o oferă, împotriva unei lumi din ce în ce mai brutale: „mi-a căzut o fericire la sorţi cum cad merele coapte (putrezite pe jumătate) şi la cumpăna dintre zile şi nopţi am căutat prin ungherele inimii toate vrând să dăruiesc jumătate (să împart frăţeşte partea cea bună fireşte) … „ Desigur, în acest mediu elevat şi intim al gândirii nu poate pătrunde oricine, scriitorul convieţuind atât de confortabil cu propria-i existenţă şi cu Dumnezeu – este liniştea marilor întrebări, un câştig dintre cele mai importante pentru contextul lăuntric, semn că divinitatea, odată ce a dăruit har celui pe care îl iubeşte, îi va arăta, fără îndoială şi formele delicate de exploatare ale acestuia. Silvia Bodea Sălăjan este un astfel de exemplu! În ceea ce priveşte proza, Silvia Bodea Sălăjan scrie „Poveşti din lumea lui Tudor” (în limbile: română, engleză şi maghiară), „Rastoltul Desert-metafora unei iubiri”, „Tudor şi Tania în lumea poveştilor” cu aceeaşi plăcere cu care scrie poezie, semn că artistul nu se limitează, intelectualizarea emoţiei îşi află spaţiu confortabil în orice gen literar, crescând mereu din interior spre rondul de gală al lumii, şi asta în condiţiile în care echilibrul nu se forţează pentru că nu trebuie să devină dăunător, dimpotrivă, calitatea relaţionării este din ce în ce mai accentuată şi nu poate să ducă decât spre formarea unor legături foarte strânse între personaje şi întâmplări, devenind astfel obiect literar de valoare artistică demnă de evidenţiat.
––––––––––––––
Prof. Daniela TOMA,
director editorial Art Creativ