Concluzia pe care o trage Marian Oprea prin intermediul plachetei de versuri În pas alergător (Editura Waldpress, Timișoara, 2019) este că armata nu este altceva decât timp pierdut („Un an și jumătate / aproape pierdut / plus toate bazaconiile alea”).
Și totuși… Da, stagiul militar obligatoriu făcea trecerea, până mai deunăzi, de la adolescent la bărbat, doar atingerea pragului de 18 ani nefiind suficientă pentru dobândirea maturității. Dacă în lumea satului românesc bărbatul care a făcut armata era considerat a fi bătrân, nu e de mirare că la momentul încorporării acesta nu e decât un bărbat în devenire, emanând numai un… miros specific („am rămas goi / ne-a văzut comisia mixtă / ne-a măsurat ne-a cântărit / femeile erau cu ochii pe noi / miroseam a bărbați”).
Nici locurile de efectuare a stagiului militar nu erau la fel, unele fiind „mai egale” decât altele [„am fost repartizat la / regimentu de gardă-n capitală / (…) / puțini ajung aici / trebuia să ai peste 1,80 origini sănătoase”], primul contact cu unitatea având să se lase cu pierderea podoabei capilare („am fost cheliți, pentru prima dată am auzit / păru bun părăsește capu prost”), prin tunsoarea zero urmărindu-se pierderea identității, a personalității, trasându-se din start o linie de demarcație între soldați și comandanți (indiferent de grad), cei dintâi trebuind să fie doar simpli roboți care să execute ordinele primite.
Apăreau excese, ce conduceau la accidente („un soldat când a ajuns / la poarta regimentului / și-a dat masca de gaze de pe figură / a căzut și-a murit / (…) / tatăl lui din Maramureș / a venit cu bărdița să-i facă / de petrecanie locotenentului / ce conducea plutonul / ofițerii aveau șurubelniță-n buzunar / ca să se apere”) ori sinucideri [„un soldat de la infirmerie / s-a dus în oraș s-a-mbătat / a înghițit un pumn de pastile / și dus a fost / era campion național la box la / categoria grea (…)”], dar era prezentă și multă bătaie de joc („de noi nu și-au bătut / joc veteranii / cum am auzit / că era pe la / alte unități / unde se făceau concursuri / de alergat cu valiza sub pat / sau te puneau / să le faci bocancii / sau să le speli / chiloții și ciorapii”).
Infirmeria („ca să scapi / de instrucție / trebuia să fii / internat la infirmerie / era singurul loc / unde te puteai odihni”), învoirile, concediul și femeile reprezentau singurele puncte luminoase în acest sistem unde erai instruit să fii docil, să respecți ordinele primite oricât de nelalocul lor ar fi, să îți pierzi uzul rațiunii, iar salvarea nu putea veni decât din interior („ca să n-o iei razna / în primul rând / trebuia să te obișnuiești cu gându / că un an și patru luni / sau șase / ești pe jumătate închis unii clacau”).
Pe de altă parte, sunt surprinse aici, cu umor negru, și operațiunile de racolare ca informator, îndoctrinarea comunistă ori criza de săpun („ciorapii verzi erau maronii / dacă-i aruncai în tavan / rămâneau / suspendați ca liliecii”).
După cum am afirmat și mai sus, armata reprezenta o etapă de tranziție, de maturizare, ce era parcursă, volens nolens, în pas alergător („alergam până ieșeau aburi din noi / ca din munți ca din cai”).
Această plachetă de versuri încununează scriitura lui Marian Oprea de până acum, realitatea imediată fiindu-i izvor de inspirație și însoțindu-l în călătoria lirică dinspre afect spre intelect.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara
28 februarie 2020