Poeziile din volumul Poeme cu îngeri de Maria Ieva (Editura Absolut, București, 2013) sunt așezate, fapt mai rar întâlnit, între un prolog (Floare de Iris) și un epilog (Pelerin fără destinație).
Scriitura sa este simplă și fierbinte ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, ca o invitație la iubire în sânul naturii, la un picnic fără de început și fără de sfârșit.
Căci niciunde altundeva beția simțurilor nu e mai bine întreținută și până și vietățile vin în sprijinul căutării anotimpului iubirii („Acolo unde cată șoimii / Un anotimp pentru noi doi”).
Drumul iubirii nu e unul lin, ci plin de peripeții, efectul nefiind altul decât întărirea sentimentelor („Pe drumul iubirii nici lupii nu urlă, / Nici bobul de grâu nu stă să-ncolțească, / Din clopote mute răsună în turlă / O altă tăcere ce vrea să-ți vorbească”).
Intervin, totuși, nesiguranța, plecarea ființei iubite și așteptarea („Când te-am chemat cu ultimul suspin, / Erai tăcerea gândului divin / Și-au lăcrimat icoanele pe rând, / Te mai aștept, dar spune-mi până când?”).
Iubirea nu are nevoie, așadar, de cuvinte, vorbește și prin tăcere, fiind atotcuprinzătoare și plină de lumină („Pe trena lumii flori de gheață / Pășesc spre noaptea de nuntire, / Îmbrățișând o dimineață / Cu lacrimi calde de iubire”).
Nici nu poate fi altfel, atunci când simțămintele sunt sincere, pure și binecuvântate de Dumnezeu („Mi-e dor să îți simt sărutarea pe sân, / Să-mi sfâșii cămașa din piele de șarpe; / În scorburi de vise să pot îngâna / Tăcerea divină din murmur de ape”).
Visul se îmbină cu realitatea, într-un joc continuu și amăgitor („Dar am rămas la fel, nebunul, / Să-i cer iubirii scurt răgaz; / Ori am uitat că suntem unul / Și visul nostru-i încă treaz?”).
Chiar dacă negura e aproape, speranța rămâne veșnic trează („În noaptea în care cocoșii-au tăcut, / La capătul lumii mai urlă un câine / Și cerul rămâne un loc neștiut – / Credința iubirii în veșnicul mâine”).
Totul este firesc, pentru că prin iubire femeia învață să devină și să rămână… femeie („Învață-mă, iubitul meu, / Învață-mă să fiu femeie, / Lumină către Dumnezeu / Și lacrimă sub curcubeie!”).
Poezia Mariei Ieva este suavă, diafană, conținând imagini picturale extrem de puternice („Mi-au înflorit cireșii pe retină”), reflectând o iubire ce pulsează în adâncurile sufletului, gata să erupă ca un vulcan („Când lava iubirii începe să curgă / Și vântul îmi scutură stele din păr”).
La plecarea-i definitivă, femeia are conștiința împăcată că și-a lăsat bărbatul întreg (sfera rămânând deplină, neînjumătățindu-se), urmând a-l proteja din înalturi, un adevărat înger păzitor („Acum pot pleca, ești întreg. Îmi întind aripile, pelerin fără destinație” – Pelerin fără destinație).
Sunt cuprinse aici și poeme mai puțin izbutite (precum Cuvântul iubirii, Alt început, Flori de tei, Și totuși mă simt infinit etc.), însă este evident faptul că pentru Maria Ieva scrisul este un mod de viață.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara
26 decembrie 2019