STRĂIN SUNT DOAMNE
Străin sunt, Doamne, de pamânt
Și nici de cer n-am stare
Dar ascultai al Tău cuvânt,
și-n fața Ta plecat…
Durerea lumii-n ruga mea
se zbate tot mai tare,
Și pentru ea cerșesc acu’
la Tine-ngenunchiat.
Ci iartă Tu, fără obol,
suipatul, biciul, spinii
Unul e orb, un altui-i gol,
iar altul ticălos.
Ei n-au habar, nu știu ce fac,
vremelnicii… meschinii…
Să nu-i retezi, jelesc acu’…,
să nu le ții ponos.
Ci poate le mai dă un an,
la ei m-oi duce iară
Uda-voi dragoste noian
și poate m-or primi.
Îi voi plivi cu blând cuvânt
ca-n Tine să răsară
Rodi-vor oare înspre Înalt?
Sau iar m-or răstigni…
DACĂ AȘ FI SINGUR ÎN UNIVERS
Dacă aș fi singur în univers, nimic n-ar avea importanță,
Fiindcă n-ar fi nimeni ca să-i pese, ca sa iubească, ca să urască,
sau care să treacă pe lângă mine cu indiferență pe vre un trotuar al vre-unui bulevard intergalactic.
Nu mi-aș înțelege nici măcar această lacrimă singuratică – dacă aș fi singura ființă din univers –
pentru că n-aș fi văzut o mamă cum plânge.
Chiar și bătrânii însingurați, plâng fiindcă undeva, cândva demult, au cunoscut vreo fărâmă de dragoste.
Dar eu…, eu nu aș cunoaște dragostea dacă aș fi singur în univers,
și nici cum dragostea naște viață, iar viața naște moarte.
Așa ca lacrima mea nu s-ar simți singura și nici plină de regret…
căci a simți singurătatea sau regretul presupune mai înainte împreuna simțire cu un alt suflet …
Lacrima mea n-ar fi nici măcar lipsită de vreo însemnătate oarecare, pentru ca n-ar exista însemnătate ca să-i simtă lipsa.
Lacrima mea ar fi… nimica. Dacă nimica ar putea însemna ceva.
Groaza n-ar putea fi tovarășul nopților mele,
dac-aș fi singur în univers
și inima nu mi-ar bate mai tare pentru nimic, fie bine, fie rău.
Caci nici chiar binele și răul n-ar exista
Într-un univers unde eu aș fi singur.
Dacă aș fi singur în univers, nimic n-ar avea vreo importanță, nici măcar eu
Dar pentru că Tu te afli aici, și pentru că ai fost aici dintru început
Am cunoscut dragostea, și singurătatea, și lacrimile,
și binele, și răul, și moartea, și viața.
Și pentru că nu sunt singur, și pentru că Tu ești aici,
cunosc acum tot ce a fost, tot ce este, și tot ce va să fie.
CHEMARE
În țara ce fără de grijă se-nchină
La tot ce lucește, și își pune temei
Pe tot ce își zice ca este lumina,
Din puțuri crăpate te-mbie să bei…
De toate s-aduni din grămezile sorții,
S-aduni și să iei (ce prostie să dai!)
Și-apoi te imbie-n câmpiile morții
(Dar tu fericit vei trăi poate-n rai!)
Ridică paharul norocului, vesel.
O viață are omul, ferice de el!
Oțetul uitarii-n burete tu țese-l
Și da-i-l sa-l sugă, să uite la fel.
Cărarea ce-a-ngustă, prea grea îți apare,
Și cine-s nebunii ce-apucă pe ea?!
Căci ce bucurie și ce alinare
Să fie in cruce, poruncă și stea?
Și cum poate duhul să mâne cuvântul?
De ești orb – să vezi, și de vezi – să fii orb.
Și cum poti sa umpli cu vestea pamântul
Când oamenii-și sapă amarul și-l sorb?
Dar apa cea vie de secole curge.
Puțini se opres ca să curețe-n ea
vorbire și faptă, și cuget, în sânge.
În noapte, câțiva doar pornesc după stea.
E greu să lovești cu călcâiul țepușul,
Pustia sa-ți fie tovarăș mereu.
Căci dosnic și greu, și pieptiș e urcușul
Pe-al Golgotei munte – mormant pentru eu.
Dar Cel ce ridica din negura firea,
Ființei suflare și cuget adat.
El nu-și ia-napoi, sau își neaga vestirea,
Cuvântu-I e rod, iară rodu-i bogat.
Ferice, El zice, de-n cale-ți amarul
Cu lacrimi și ochii, și fața-ți înfruntă.
Căci eu m-am legat ca s-o șterg, și paharul
Cu drojdii să-l sorb. Nu te teme, ci cântă.
Ferice, povara pe umeri ce-o duci
E-a me, deci mi-o lasă, pașeste în tihnă.
Cu munci și cu chinuri tu nu poți să urci
De vrei ca să intri-n plăcuta-mi odhihnă.
Și pacea ce-o cauți nu-i umbră, nici vânt,
De-s lupte, necazuri, război, fii ferice.
Căci eu îți sunt pace, si eu îți sunt scut,
Și eu îți sunt totul. E viu cel ce-ți zice.
In negura lumii șoptirea-i s-aude.
Un strigăt în noapte, chemare de dor.
Și fruntea-i străpunsă s-apleacă s-asculte.
Răspunzi? El te cheama. Un glas. Salvator.
Spre Emaus
Este noapte sau zi? Greu de spus…
De ce Tu? De ce spânzuri în vânt?
Vina mea, vina lor? Cui îi pasă, acum?
Ruga mea e în van și te port spre mormânt.
Ai murit, am pierdut, asta e –
Iar speranțele mele s-au dus.
Mulți au zis că erai
un nebun de legat ;
râsul lor m-a tăiat, m-a răpus.
Să mă ierți că întreb, dar ce ce n-ai făcut
vreo minune, să-i seceri de vii?
Ai cedat fără luptă,
ai căzut fără har,
Unei groaznice, mari mârșăvii.
O! Și ce mult păreai că tu ești cel dorit!
Vreau să fug, chiar și urma să-mi piara!
Nu mai pot să îndur la ocări și batjocuri.
Am s-o iau spre Emaus, către seară.
RUGĂCIUNE DESPRE AMINTIRI
19 Februarie 2016
Dă-mi Doamne amintirile mele –
de ieri, de azi și de mâine –
fiindcă nu-s doar ale mele,
ci ale tuturor copiilor Tăi
de oriunde și de oricând.
Întrețesută în povestea noastră e povestea Ta –
de pe vremea când zăceai fără suflare
încuiat în spatele pietrei lui Iosif,
iar noi, ca niște soldați tropâind, Te păzeam.
Amintește-ne Doamne
că piatra se mișcă zilnic din noi –
ca să nu rămânem ca niște soldați tropăind,
care păzesc nimicul.
Lupta lui Iacov cu Dumnezeu
Știu bine că vine iar noaptea,
mereu noaptea,
și s-ar putea să nu se sfârșească bine.
Dar am pregătită o amenințare
cu care voi încerca să Te prind de pulpana hainei
chiar atunci când mă vei lovi in coapsă.
Cui să mă plâng că nu e fair-play?
Fiindcă tot Tu vei juca și rolul de arbitru,
și sunt aproape sigur
că vei opri lupta ca să fiu descalificat.
Voi șchipăta tot restul vieții.
Oamenii de pe stradă și din metrou,
ocazionalul șofer de taxi,
doamna de ghișeul pentru la taxe si impozite –
nimeni din aceștia nu vor ști ce s-a întamplat.
„Uite încă un schilod…”.
Colegii de servici mă vor întreba dacă e ceva în neregulă.
Le voi mormăi despre vreo discopatie
și se vor obișnui repede mersul meu șontîc.
Cu nedumeririle familiei va fi mai greu.
Ce-i voi spune celei alese?
Ce le voi spune copiilor?
Oare adevărul?
Cum că m-am trezit într-o noapte,
nu cu teamă de sărăcie, nici măcar cu groază de moarte,
ci pur și simplu împietrit de frica înstrăinării?
Căci mă întrăinasem de mine, de cine eram,
de cine mă făcuseși să fiu.
Am venit noaptea. Auzisem că te plimbi uneori
așa netam-nesam, în miez de noapte,
prin pădure, sus pe deal pe la pârâul Iaboc,
deși nu aveam nici o garanție că te voi întâlni…
Mai mult. Știam bine că pe cât de ești de imprevizibil,
pe atât ești de ne rezonabil… Toată lumea Te știe:
seceri de unde n-ai semănat
și strângi de unde n-ai vânturat.
Dar tocmai de aceea
am venit să te șantajez cu ceva la fel de nerezonabil –
nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta.
Necunoscute sunt căile Domnului
După ce am scris prima poezie indecentă,
mi-am tăiat mâna –
dreapta sau stânga, nu mai știu.
Aș mai fi lăsat-o, dar mă ducea
în păcatul de zi cu zi,
așa că am tăiat-o.
După a suta poezie lascivă,
mi-am scos ochiul –
stângul sau dreptu, nu mai țin minte.
L-am scos cu o linguriță de argint,
cu grijă, ca să nu fac mizerie.
L-aș mai fi lăsat la locul lui,
dar se holba doar la desfrâul de zi cu zi.
Începusem să mă îngrijorez,
fiindcă după a mia poezie pornografică,
venea rândul piciorului –
stângul sau dreptul, mă rog –
pășea cu vervă spre preacurvia zilnică.
Tocmai mă îndreptam către abatorul de zi cu zi,
pentru a efectua această automutilare,
când m-am întâlnit pe drum cu Dumnezeu.
Așa, netam-nesam, plonc și El, pe troturar.
Se ducea probabil la piață
să cumpere de aur, smirnă și tămâie,
sau poate vreo carte de poeme.
Era negustor versat.
S-a oferit să-mi vândă niște rime
de aur curățit prin foc…
Poeții sunt săraci, zice El. Ia câteva.
A scos apoi o tunică, albă prozodie –
Nimeni nu vrea să te vadă-n curu gol când reciți,
pune-o pe tine.
Întru-un final mi-a oferit niște
alifie pentru ochi,
cel care-mi rămăsese agățat într-o orbită –
(M-a diagnosticat El, pe moment,
ca suferind de orbire poetică – poetus orbi.
Fusese medic de plasă, căndva,
undeva prin Nazaretul Galileii.)
E nădejde și pentru tine, zise El,
fiindcă am făcut poeți din tot felul de neisprăviți,
pescari, văduve, vameși,
farisei și leproși,
curve ordinare și extraordinare
Când a plecat mai departe pe trotuar,
am înteles, pentru prima dată,
de ce Dumnezeu poate nu păcătui,
deși scrie o groază de poezii –
unele din ele chiar deocheate rău de tot.
Necunoscute sunt căile Domnului!
POETUL
La început era Poetul.
El era la început cu Dumnezeu
și era Dumnezeu.
Și Poetul a compus planete,
luceferi, galaxii, ingeri,
și tot felul de alte lucruri
și ființe de o universalitate firească și desăvârșită.
„Vreu să scriu altceva”,
și-a zis El la un moment dat
și a început să compună niște poeți
după chipul și asemanarea Lui.
I-a așezat undeva pe o planetă mică,
dintr-o galaxie nesemnificativă,
pe o spirala mărginașă a universului.
Poeții aceștia, au uitat și uită adesea de Poet,
Și de multe ori scriu ode false, balade putrede,
sonete ipocrite, sau de-a deptul otrăvite
pentru ei și pentru alții din jurul lor.
Și Poetul se cobora în fiecare zi
ca să moară crucificat în poemele lor.
Dar de fiecare dată cand aceștia
scriu sau recită o poezie spre Iubire,
vreo poezie care alină și vindecă,
sau mustră și îndeamnă spre bine,
spre frumos, spre Ideal –
El se întoarce, se uită în jur și se întreabă,
surprins și fericit,
„Care din voi M-a atins? Căci a ieșit o putere din Mine
UN NEAM NĂROD ȘI FARISEU
11 Aprilie 2013
Nu te-am crezut când tot ziceai că viața asta-i irosită
Precum sunt spinii care dor, înfipți în talpă prin sanda –
Nici când spuneai că vor să vină ca să te ducă dinre noi
Și-ntre străini c-or să te-ngroape, de-om tot trăi tihnind așa.
Ci cum treceai fără pripas, prin țara asta, ca un rob,
Și le păreai la toți zălud, lovit de tot de vreo dambla,
Ți-am râs în nas, și te-am gonit, cu nebunia ta cu tot –
Jurând că oasele-ți zrobim de nu termini cu cobea ta!
Irozi, pilați, caiafe, iude… ne năpustim ca un puhoi
unii sărută, alții scuipă, alții se târguie pe tine,
iar mercenarii cei mai aprigi, ce prunci tăiat-au cu nesaț
cu biciul aprig te lovesc, cu fețe tîmpe și haine.
Ce-ți trebuia să-ți prinzi tovarași niște țărani analfabeți
ce nici chiar azi nu dibuiesc că dreapta lumii este strâmbă,
căci mirul ei duhnește-a moarte, și nu pricep ce tu-i înveți-
ci se tot ceartă care stânga, și care dreapta-ți s-o atingă.
Dar tu vorbeai despre iertare, cand ei te scrijleau pe spate,
și te rugai să nu le țină măsura dreaptă, Dumnezeu.
și mă uitam din depărtare, umplut de groază si uimire
de ce-ai venit ca să ne vindeci – un neam nărod și fariseu…
PAHARUL ACESTA
In nelegiuire am fost zămislit,
și în păcat am fost născut –
așa că nu-s menit tocmai eu, copil al deșertăciunii,
spre mântuirea neamurilor.
De aceea depărtează Doamne, de mine
paharul cel rostit pentru vecie
și poartă-mi pașii pe cărări plăcute,
senine și limpezi,
ce se bulucesc spre iadul de zi cu zi
anodin si monoton cu care sunt obișnuit –
deci la fel de infernal ca toate celelalte
iaduri puse la un loc.
Dar eu aș vrea mai degrabă
paharul cu ape furate și dulci.
Căci deși cărticica era și ea dulce ca mierea,
când am mâncat-o, în stomac se făcu amară –
atât de amară ca a trebuit să vând
fânul, lemnele și trestia la care țineam –
și să cumpăr, la un preț imposibil, de la Tine,
aur curățit prin foc.
Noroc meu a fost că prețul,
fixat cândva, în veșnicii,
la masa de negocierii a vieții și morții,
fusese plătit tot de Tine,
undeva într-un loc și un timp uitate de lume.
Mi-ai cerut doar inima,
și mi-ai servit în schimb,
de pe tava de argint a universului,
acest pahar.
Cărarea e dreapta și îngustă –
dar nu mi-e limpede, nici lină –
prin iadul acesta zilnic și necruțător.
Doar mâna Ta se întinde de la o vreme, străpunsă,
și mă mângâie pe frunte.
RĂMÂI CU NOI
Luca 24:29
Ne naștem în durere și extaz
Nemernici, nevoiași, sărmani și goi,
Sorbind al mamei zâmbet lăcrimat
Dar primul strigat e „rămâi cu noi”.
Când printre flori de dalbe primaveri
Curtăm iubirea-n fragedul altoi,
Beția vieții-o tragem cu nesaț
Și uneori suflăm „rămâi cu noi”
În vara vieții, apriga vâltoare
Ne-aruncă diamante și gunoi,
Furați de timp, mai spunem cate-odată
Vre-un rar și disperat „rămâi cu noi”
Iar când sub greul anilor zvârlim
O ultima privire înapoi,
Un vis stingher ne prinde tot mai des
Șoptind înfrigurați „rămâi cu noi”
Rămâi cu noi căci soarele, pe-o dungă,
Răzleți ne trece-n seara de apoi;
De-aceea frânge colțul sfânt al pâinii
Și-n noaptea asta să rămâi cu noi.
––––––––
Daniel IONIȚĂ
Sydney
3 aprilie 2020
…
Ioniță, DANIEL – (16 ianuarie 1960 – ) este poet și traducător stabilit în Sydney, Australia. „Daniel Ioniță scrie într-o manieră tranșantă, cu o metodă lingvistică directă și mare expresiviate… Poemele spirituale par inspirate din Nietzche și Dostoievki”(Ștefan Ion Ghilimescu). „… dificil de etichetat… confortabil în mai multe stiluri… cu un ton liric care confruntă… fără complexe…”(Constantin Cubleșan) „Daniel Ioniță redescoperă poezia… fără să imite pe nimeni, mai degrabă reinventând spectacolul liric – cu exuberanță și prospeține.” (Alex Ștefănescu). Împreună cu Daniel Reyunaud, Adriana Paul, Eva Foster și Rochelle Bews – Ioniță conduce proiectul Testament – Antologie de Poezie Română (Editura Minerva, Editura AcademieiAustraliano-Române) care are țelul de a repezenta poezia românească în mod comprehensiv în mediul limbii engleze.
Daniel Ioniță trăiește în Sydney, Australia și predă Psihologia de Organizțatie în cadrul Facultății de Comerț a Universității Tehnologice din Sydney.