Monumentul
Monumentul acesta a fost construit demult, dragii mei vizitatori.
Vedeți arhitectura, coloratura bogată, măreția imaginilor,
imensitatea cuprinderii sale?
Vedeți, dar, și crăpăturile, deformațiile,
eroziunile suferite în urma intemperiilor nesfârșite?
Totuși rezistă, rezistă și stă în picioare.
E un monument unic în lume, m-a costat o viață,
am dat totul ca să-l păstrez.
Priviți monumentul acesta, dar nu îl atingeți,
e atît de fragil și mă doare.
Monumentul acesta este sufletul meu!
Casa mea
M-aș retrage într-un loc tăcut,
La o margine de lac de munte,
Să trăiesc la fel ca la-nceput,
Făr-atât de multe amănunte.
O căsuță mică și un pat
Și o ușă fără-ncuietoare,
Și deasupra cerul înstelat
Luminându-mi locu-n înserare.
Să am păsări fără colivii
În căsuța simplă și curată
Și să te invit, apoi, să vii
Să mă vizitezi măcar o dată.
Să mă vezi exact așa cum sunt,
Stând la foc sau aducându-mi luntrea
Sau venind cu ochii în pământ
Și, cu teamă, sărutându-ți fruntea.
Să îmi lași pe masă trei gutui
Și un cozonac făcut de tine
Și să pleci, să nu spui nimănui
Ce frumos ai petrecut la mine.
Să mai vii când îți vei aminti,
Ușa mea nu are-ncuietoare,
În același loc mă vei găsi,
Tânăr și frumos, și ars de soare.
O să-ți scriu pe frunze poezii
Despre lacul meu și despre munte
Să te-nduplec să mai vrei să vii
În căsuța fără amănunte.
Unde, printre scaune de brad,
Necesare existenței mele,
Vei găsi săruturi care ard
Și mă vei iubi din nou prin ele.
Deocamdată-i doar în gândul meu,
Însă, într-o zi, cândva, odată,
O să mă retrag tăcut și eu,
Lângă un lac cu apa înghețată,
În căsuța mea cu stîlpi de brad,
Primitoare pentru orișicine,
La un foc de cepuri care ard
Și mă voi gândi mereu la tine.
Măcar atât
Cu felul meu ciudat și simplu,
De a gândi, aș încânta
O lume searbădă și tristă,
Eu, numai zborul l-aș preda.
Aș încânta o lume-ntreagă
Căci numai basm și poezii
Aș învăța și v-aș aduce
Și, poate tactici de-a iubi.
Cine ar vrea să mă urmeze,
Pânzele albe-s gazda mea
Și Zâna Zorilor profesor
La disciplina ,,A zbura”.
Eu voi da lecții de iubire
La orice suflet simțitor,
Și-o să simțiți deodată vraja.
Iubind, e totul mai ușor.
Eu vă invit să fiți romantici,
Și visători și iubitori
Și la răscrucea mea de vânturi,
Să-avem, cu toții, capu-n nori.
La Eminescu
La Eminescu stelele vin și pleacă.
Ele vin pe cerul minții sale sub formă de idei
și pleacă din mâna și tocul său sub formă de stele.
Cine a stat lângă el atunci când scria
trebuie să fi văzut luminile de care era înconjurat.
Arăta, în acele clipe, ca o icoană făcătoare de minuni…
La el stelele vin și pleacă.
El nu pleacă niciodată,
căci simte că din mâna sa trebuie să iasă încă o stea și încă o stea…
El a plecat o singură dată,
iar stelele lui l-au făcut luceafăr după cum merita…
El a plecat o singură dată, s-a oprit la capătul bolții,
nevrând să treacă de ea, a împânzit cerul cu lumina lui,
iar stelele lui au rămas aici ca să formeze pentru noi un nou Univers.
–––––––––––-
Cristinel CRISTEA
16 aprilie 2019