Gând minunat lui Dumnezeu
A venit Dumnezeu la mine,
Era-ntr-o rece zi de luni,
Ca să-l ajut să scape Lumea,
De criminali și de nebuni.
Înmărmurit de fericire,
Nici nu știam ce, să mai spun,
Am îndrăznit să cer iertare,
Căci eu sunt cel mai cel, nebun.
Însă nebun frumos pe care,
Cred că-l iubește Dumnezeu,
Pentru iubirea sa de oameni
Și știința de-a nu face rău…
Am stat cu El, atunci, la masă,
Și-am plănuit și-am căutat,
Un mod să facem, iarăși omul,
Ca-n ziua când a fost creat.
Căci de atâta răutate,
S-a săturat și Dumnezeu,
Și astăzi pedepsește Lumea,
Cu toate ca îi pare rău.
Mi-a mulțumit căci eu, cu versul
Și dragostea ce-o-mpărtășesc,
Fac multă lume fericită,
Și-oi face cât o să trăiesc.
Venise Dumnezeu la mine,
Să-i dau o mână de-ajutor,
Și-am plâns de mila Lui și-a Lumii,
Sărmanul nostru Creator.
A făcut Cerul și Pământul
Și tot ce e și tot ce nu-i,
Dar i-a frânt inima chiar ființa,
Cea mai de preț creație-a Lui.
Eu m-am trezit și el plecase,
Lăsând aici miros de mir
Și bucuria nesfârșită,
Că l-am văzut și îl respir.
De-ai ști, sărmană Omenire,
Ce fericire trăiesc eu,
Să știu că-n planurile Sale,
Pot să mă regăsesc și eu!
Pentru o lume mult mai bună,
Contribuind, cât de puțin,
Oricare ființă omenească,
O știe Duhul cel Divin.
Venise Dumnezeu la mine,
Din depărtări de Paradis
Și va veni la fiecare,
Din cei ce ușa i-au deschis.
Nu contează deloc
Nu mai am aripi așa de lungi ca să ajung până la tine
Tu zbori prea departe și prea sus.
Eu o să mă așez pe toate vârfurile de munte, o să îmi fac case cu cerdac, de pe care voi admira, dimineața și seara, zborurile tale.
Nu mai am aripi și nici dorința de a mă rifdica până la tine.
Rămân să visez, visul nu mi-l poate lua nimeni.
Nici măcar tu, cea care, într-o zi, va vrea să aterizeze și o va face pe câmpie, pentru că toate vârfurile de munte vor fi ale mele!….
Percepție nefericită
Când eram copil, de opt ani, citisem ,,Marile legende ale lumii” de Alexandru Mitru, citisem povestirile și poveștile lui Ion Creangă, Frații Grimm…
Cam toate poveștile frumoase ale copilăriei, după doi ani de școală…
Aveam o lume a mea, cred că și alți copii o aveau, unde mă simțeam și eu, ca în poveștile citite.
Oricând putea apare un Făt Frumos, o Ileană Cosânzeană, păsări vorbitoare care fac minuni, zmei care vor fi învinși de fiecare dată…
Orășelul copiilor se construia în fiecare an, pe un platou deasupra casei mele în pădure și până acolo era un drum pietruit, din granit, construit de nemți în al doilea război mondial…
Pe marginea gardului de la grădina zoologică, până în parcul cu orășelul copiilor, se agățau panouri cu scene desenate din basme…
La fiecare mă opream și aveam mereu o senzație de bucurie, placere și încântare…
Când ajungeam în orășelul copiilor eram deja vrăjit…
Bradul de Crăciun, imens și luminat, era o splendoare, parcă era coborât direct din Laponia de către Moș Crăciun.
Toate construcțiile pentru joacă, labirintul extraordinar, ne făceau să ne simțim, așa, copii, într-un oraș minunat…
Nu era Luna Parc, nu erau chestii electronice sofisticate…
Noi, însă ne simțeam, ca în povești…
Acum, după ce am crescut, mergem cu copiii în orășelul lor, le admirăm uimirea și plăcerea din ochi, iar noi privim cu nostalgie și părere de rău…
Unde e vraja care făcea viața noastră să fie perfectă?
Să îmi spună cineva că și-a uitat copilăria!.. .
Eram săraci, ne era foame uneori, de multe ori, dar am trăit, cu spiritul nealterat, ca în povești…
Cum pot să-ți mulțumesc, Doamne, pentru copilăria mea?
Praf de stele
Am simțit, deodată, o răsuflare fierbinte, în ceafă.
M-am întors și m-am pomenit, față în față, cu ea.
Am deschis gura ca să spun ceva și atunci a intrat un mine, în sângele meu, răsuflarea aceea.
Am închis ochii,
Ți-am văzut chipul,
Am întins mana,
Gol ca de gheață!
Lumea s-a mutat acum, în mine, două euri au fost predestinate să inițieze magia galactică,
Prin sângele meu ți-ai fixat, din loc în loc, saloane de conferințe,
Mi-ai subjugat celulele,
Visele plecate mi le-ai întors… Pe dos!
După ce ai tradus toate dorințele mele, după ce ai înțeles că va fi o reușită totală facerea ta, din spirit,
Am deschis gura și am suflat în curcubeu…
Din praf de stele ai apărut tu, cea mai frumoasă ființă!
Dorințele sângelui meu, visele inimii mele, au întrupat exact pe aceea pe care o voi iubi veșnic…
Pedeapsa Cerului, să nu mai am ochi niciodată!!!Decât pentru tine!
Propunere echitabilă
Ai o grădină mare și frumoasă,
Plină de pomi, de flori și-un iaz frumos,
Pontonul mic și-o barcă, te așteaptă
Și-un câine mic și leneș și pufos.
E mult de când mi-ai întâlnit privirea,
Într-un salon de teatru provincial,
Au vorbit ochii, inima și gândul,
Destinul a pus punctul, la final.
Acum, după anunțul tău din presă,
Sunt primul ce, la poartă-ți bat, hoinar,
Cu barbă, ochelari și șapcă neagră,
Aflând că ai dorit un grădinar.
De zeci de ani e fără îngrijire,
Grădina ce-nconjoară casa ta,
Liane, bălării, tristeți profunde
Și deznădejdi în sufletul din ea.
Nu știu să cer, nu vreau nicio simbrie,
Ajuns la timp în acest loc umbros,
Vreau să desțelenesc, să vină cerul,
Și să respiri tu, iarăși, sănătos.
Lucrez de săptămâni la tine-acasă,
În liniște iau cina pe cerdac
Și iar pornesc, tai bălării umbroase,
Muncesc, iubesc, muncesc, iubesc și tac.
Azi am distrus și ultima liană,
Inima, iar zâmbește-n mod plăcut,
Faci ochii mari, privindu-ți grădinarul,
Născut, parcă, din umbra din trecut.
Sunt fericit, ți-am curățat grădina,
Fii fericită, înc-un sfert de veac,
Ești tu grădină, suflet nepereche,
Eu, un îndrăgostit poet sărac.
Voi mai veni, după un sfert de secol,
Să scap grădina, iar, de bălării
Și nu știu, o să-ți amintești de mine?
O să mai fiu, atunci, o să mai fii?
O floare-un grădinar și două inimi
Ce se cunosc, dar nu s-au câștigat,
În colțuri diferite de poveste,
Se-ndrăgostesc și mor și…Ce păcat!
———————————-
Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI
Turcia, Istanbul
25 august 2020