,,Din vară a rămas un ciripit,
Un rest de ploaie caldă la uluce,
Şi-n troița sădită la răscruce,
Un fir de mac, sub Cristul Răstignit.
(Vatra mea)”
Pe grumazul aspru al vremelnicei treceri, pământul îşi sprijină tâmplele încă pulsând de seve solare, sorbind
surâsul din oglinda azurată a cerului.
Şi de dincolo de limpezimile crugului,
coboară pretutindeni, ca un miraj de infinite simfonii, Taina Iubirii Proniei.
Măsurile timpului se fărâmă pe piatra gândului care sapă cu brazde
adânci, uneori până la surpare.
Nimeni nu intră, nu aude, nu vede acolo. Unde stă ancorată ca o corabie, de la zămislire, în leagănul său fără prihană, să grijească de cele curate, lumina Duhului. Pavăză…dar…
cale…
Se frământă, luptă şi apune într-o clipă, atât de paşnic, de supus.
….Am chemat într-o zi lumina dar a tăcut. Îmi lăsase la streșinile privirii,
paza lacrimii, trecute prin sita genelor grele de atâtea metanii.
Jos, în iarba până la glezne,
învârstată cu fire de maci şi cicori,
rămăseseră proaspete, stigmatele
marasmului, eliberat din temnița
rătăcirii. Și m-am pornit în căutarea ei…lumina mea…
Gânduri prăvălite, se smulg din golul
zbaterii, întind aripi şi urcă lin, croind
din răscrucile şchiopătării, cărări pe pământ şi ape.
Mă îndrept către tărâmuri uitate. E
nepământesc de linişte, de senin.
O dimineață dalbă domneşte dincolo de dorul nesfârşitei căutări,
prosternând ulcioare de albastru.
Dincolo de tina ochilor orbi prin care nu trece nici rază, nici scânteie,
soarele vâsleşte pe mări intangibile,
până la țărmul zenitului, trecând prin delirul sângeriu al amurgului, în cula
odihnei sale.
Lasă în urmă,plutirea norilor slobozi,
ce agață de prin hățişuri sinilii,
cununa cerului, curcubeie suspendate peste munții străjeri,
gonind apoi către alte ceruri din care să plângă în anotimpuri arse.
Pe măguri verzi, încinse de ape ,dorm
fluturi sub aripa pripită a vântului.
Fluierul se tânguie la marginea stânii
doinind egloga transumanței, a rânduielii existenței sihastre,
consimțită numai de acei care ştiu să asculte, să rabde, să primească bucuria simplă, adevărată, ca pe o desfătare. Florile încondeiază clipa cu polen de aur, în basme noi,înveșnicind în trupul gliei, gloria şi declinul eroilor veacurilor apuse.
Din mormintele pecetluite, dureri
îngropate strigă cu glasuri de tăcere
peste care cad ploi vineții, ca o aducere aminte…ecou mut, vestind
capătul umblării pasagere.
Toaca domoală cheamă sufletul la
Liturghii, din icoane, Maica tuturor, îi cuprinde zdrobirea, turnând din amfora Ei de alabastru, miruri tămăduitoare…picuri de Înviere…
Vârtelnița vremii deapănă cursul vieții şi al morții. În covata scobită în lemn de salcâm, mai dospeşte încă plămada albă. Undeva, un copil plânge, altul se zbate în pântec binecuvântat, altul adoarme visând îngeri, înfășat în liniștea din sfințirea
lutului de la Facerea Lumii.Inima urcă sus, tot mai sus, pe crestele pietroase, unde voirea cea bună cutează a însemna locul, cu stindardul biruinței, Crucea;
acolo unde stelele scutură psalmi
e patria mea…lumina mea.
Acolo, departe…,,pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”
—————————-
Cristina Maria NIȚĂ
15 august, 2018
(Foto:cicoare de pe plaiul natal,Bacău)