PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…
Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,
Prin golul plin al clipei arzând adeseori,
Din val în val, pe lacul străluminat de flori
Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…
Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește
Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind
Ca roua miruită de luna răsărind,
Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.
Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?
Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?
Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur
Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.
De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.
Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.
Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim
Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…
Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă
Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,
Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,
Căci fără ea viața nu cred că mai există.
Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul
Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.
Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?
Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…
Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:
Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.
De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui
Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!
Avem ocean de stele și laude aprinse,
„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,
Precum spuneau poeții uitați adeseori.
Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.
Avem concerte gratis de păsări cântătoare,
Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;
Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,
Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…
Avem slăviri și ură până în dreptul porții,
Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.
Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…
Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!
ÎMPLINIRE
Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…
Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.
Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!
SE-APRIND ETERNE RAZE…
Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,
Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri
Curgând printre portaluri de glorii larg deschise
Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.
Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină
Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri
Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină
Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…
De-această sfâșiere de rezidiri solemne,
De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,
Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,
Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!
PRESCHIMBĂRI
Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,
Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.
Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;
Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…
Primește-mi infinitul extazului divin
Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni
Prin aspre stăruințe cerute de destin,
Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.
Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri
Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.
Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri
Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.
Prin mine neputița se năruie-n abis
Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.
Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –
Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.
Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:
Magiile iubirii rămân jur-împrejur.
Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi
Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!
RECOMPUNERI
Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!
PĂRINȚII NOȘTRI
Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –
Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:
Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,
Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.
Ei ne-au ‘nălțat spre soare, ne-au preaiubit năvalnic;
Le-am fost tezaur unic, iubirea lor de foc.
Le-am fost extazul vieții și rodul cel mai falnic;
Prin jertfa lor tăcută ne-au stins dureri pe loc…
Treptat, îmbătrâniră și le-a slăbit puterea,
Iar noi rapid crescurăm sub grija lor mereu,
Căci lângă ei alături, le-am fost toată averea
Și să fim demni în viață, trăiau trudind din greu.
Îngăduiți acuma – deși târziu survine –
Să le-nălțăm în suflet temple de Everest
Și urmelor lăsate prin amintiri divine,
Să le-nchinăm mari ode și-un imn suprem, celest!
Nici nu găsim cuvinte de mulțumiri totale,
Oricât am vrea, limbajul ne este mult prea mic
Să le descriem jertfa, căci orice osanale
Nu pot s-o egaleze nicicând și niciun pic…
De-aceea, mari datornici, solemn, dăm declarații
Să fim cu fiii noștri la fel de mari eroi
Precum ne-au fost părinții. Și-atunci lungi generații
Ne-ar imita exemplul, fiind ca ei, ca noi!
MARELE ADEVĂR
(poem religios)
O pânză de păianjen e-ntregul univers
Și tu ești al lui centru, iar când privești în jur,
Ești într-o pânză-sferă ciudată prin dispers,
Părând o fantezie, dar e-adevărul pur,
Căci plină e de aștri pierduți în infinit,
De galaxii, de pulberi și multe stranii legi
Pe care nimeni încă nu le-a descoperit,
Fiind din alte logici, n-ai cum să le-nțelegi.
Deci nu putem ști totul, oricât am vrea de mult,
Oricât știința noastră va crește vastă-n spic;
E-o limită în toate și-un om, chiar supra-cult,
Din Marele-Adevăr nu știe mai nimic…
Și totuși ni se spune că-n Biblie stă scris
Că unii află totul când pier de pe pământ –
Atunci când sunt Dincolo, în locul lor prescris,
Dar câți din ei vedea-vor tot Adevărul Sfânt?
DEZAMĂGIRI
(Dedicat scriitorului Andre Malraux (1901-1976) care a zis:
„Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc.”)
Tot secolul acesta este-o pilulă-amară:
Dorințe, vii instincte, amenințări de groază,
Tehnologii complexe, menite, bunăoară,
Să ne unească – însă mai rău ne-ndepărtează…
Visăm doar preamărire, doar bogății, putere;
Doar vârful piramidei – ca indivizi, ca țară -.
Dorim mari satisfacții, mari funcții și avere,
Distracții nesfârșite, viață de vis, ușoară…
Și vrem toate acestea nu mâine, ci acuma!
Pe cei fără putință care ne stau în cale,
Fiindcă sunt slabi, i-mpingem, le luăm din viață spuma
Sau… de nu-i dăm deoparte, ni-i facem slugi vasale…
Cei ce nu pot să lupte, că-s veșnic ne-mpăcați,
Își amețesc tot visul în mod virtual și-amarnic,
Căci zăpăciți de droguri, se simt chiar împărați.
Și-o clipă-s cei mai veseli, plutind prin stele jalnic…
Dar al meu cuget, Doamne, Te caută-n lumine,
Cerșindu-Ți îndurarea de-aceste vremuri triste.
E-un secol cu pahare de mari conflicte pline,
Căci el fără de Tine nu-l văd să mai reziste.
Glen Ellyn, 7 oct. 2019
O LUME NEBUNĂ
(impresii contemporane)
În darn așterni în versuri solemne ode lumii!
Contemplativul frazei nu-ndoaie raza minții
Știind că soclul vieții are culoarea humei
Și gustul realității ne strepezește dinți…
Ce e normal în seva inflorescenței acre,
În mecanism de traume despotic inventate?
De ce în veacul nostru abjecțiile sunt sacre
Și faptele normale sunt tot mai persiflate?
Cu negre vești, pe Terra, amarnic viscolește;
Buldozerele urii cutremură pâmântul.
Venin de șerpi și scorpii servim ca știri, prostește:
Tot ce-i mai pur în noi, silit, ‘și-află mormântul.
Întoarce-te, gândire! Revino, demnitate,
Privește fundul râpei spre noi rânjindu-și botul…
Nicicum libertinajul nu-nseamnă Libertate!
Dar nu-i târziu nici astăzi din nou să-ncepem totul!
GÂNDURI NOBILE
Doar câteva din taine din Univers mi-s clare,
Chiar de-am sorbit în mine tot Universu-ntreg –
Și-l simt mai plin de taine, și-n străluciri mai mare
Decât întregul Cosmos – și lupt să le dezleg!
Adeseori vreun lucru mărunt, uitat de vreme,
Și care înainte-mi părea ceva obscur,
Deodată mi se-arată cu întregiri supreme,
Iar lupa minții-mi spune că-i giuvaer și-i pur…
Nu-i suficient să știm doar ce-i la suprafață –
Ce-ți pare un cărbune cu praf și negru chist:
Vezi limpezimi în miezu-i chiar sub modesta-i față,
Descoperind sub coajă că-i nobil ametist.
În viața lor complexă, toți uneori se schimbă:
Cel ce-a fost rău devine om bun – și invers chiar;
Cel ce-ți părea că-i prost, căci se-ncurca în limbă,
După un timp, devine vreun orator cu har…
Profundul Univers din noi, în zbucium tainic,
Nălucitor lucrează prin stimulări de timp,
Încât ne poate face al vieții veșnic crainic,
Și-atunci pe toți ne-nalță din Hades pe Olymp!
TRANSFORMĂRILE FINALE
Simțind cum gem în taină în funduri de oceane,
Lemuria-necată cu Atlantida-n hăuri,
Se înfioară Terra de noi urgii titane,
Căci iar îi crapă coaja și iar i-apar largi găuri…
Vor oare noi ținuturi să plece la culcare
Cu continene-ntregi, cu mari civilizații,
Cu tot ce veșnicia zidise cu ardoare?
Vor cicluri neștiute noi jertfe, noi purgații?
Natura se-nspăimântă, se-ncurcă-n calendare,
Timpul se dereglează și-n reguli noi se-mbracă;
Plutim buimaci pe Terra prin semne de-ntrebare –
Haosul ne domină și-am vrea ca Noe-o arcă!
Unde să ne retragem? Venus e-ascuns sub ceață,
Iar Marte cere jertfe prea mari, dar vor fi date,
Căci mai întâi de toate, toți oamenii vor viață;
Și dacă Terra moare, ei fug în zbor departe…
De șase ori, se zice, s-a tot schimbat Pământul
Cu noi civilizații, cu polii-n răsucire.
Deci noi am fi acuma în timpul când frământul
Pornit-a trista fază de-o altă primenire.
În plus, Biblia spune că dacă miliarde
De oameni iar sfidează pe Dumnezeu Cel Mare,
Atunci El va decide ca Globul tot va arde
Ștergându-l de păcate – spre-a-l face-n Rai-Splendoare…
DIN ÎNTUNERIC LA LUMINĂ
Adesea-n negrul cosmos un vis ciudat m-aruncă
Și-n jurul meu e haos iar sufletul mi-e frânt:
Eu zbor prin bolți de neguri cercând să văd vreo stâncă,
Vreo rază de lumină sau chiar vreun nou Pământ…
Vibrând și plin de zbucium, ard răscolind genunea,
Mă zvârcolesc prin spații să ies din rătăciri,
Căci e-un ocean de groază ce-mi urcă slăbiciunea
Pe munți de întuneric cu-n iad de poticniri.
Sunt conștient că totul e-un vis, o grea urmare
A vieții-nvârtoșate ce ne-mpresoară-n jur –
De-aceea-mi deschid ochii și sar drept în picioare,
Alerg grăbit afară privind cerul de-azur.
Mi-ntind ambele brațe spre zarea luminoasă,
Spre munții plini de soare, spre codrii înverziți,
Spre-un stol de rândunele ce se re-ntorc acasă,
Spre lacul cel albastru cu nuferi înfloriți…
Atunci o sfântă pace în suflet îmi coboară:
Sălbaticele umbre pe dată au pierit,
Iar inima se umple de-o tainică comoară,
Și simt o Primăvară cum nici n-am mai simțit…
EXCELSIOR*, DOMINE!
(O nouă simplă rugă)
Mă luminează, Doamne, pe craca de-ntuneric
Și luminează-mi viața prin fiecare gând,
Căci m-am pierdut prin umbre și-ncerc să mă desferic;
Îmbracă-mă cu raze și dă-mi spre Tine-avânt!
La marginile vieții mă zbat în ne-nțelesuri,
La rugurile milei Ți-aduc închinăciuni –
Și-atunci cu-o pace calmă presimt că mă împresuri,
Și-atunci mă-nalț spre soare, mă smulgi din văgăuni!
Cu trupul meu de ceață pot să-mi revăd din urmă
Balast de minereuri din care-am fost compus:
Gunoi și solzi de aur, miei albi și lupi în turmă,
Mlaștini cu nuferi candizi. Dar fost-au!… Și-acum nu-s!…
Iertate fie, fie! Și iar, pe veci, iertate!
Roșii scântei de-o clipă, sorbite-n galaxii –
Să-mi arzi perlele negre și fă-mi-le uitate,
Și tot mai sus mă-nalță! Și nu mă părăsi!
––––––
* Excelsior! (în latină) = Tot mai sus!
PĂTIMIRILE POEȚILOR
Prin zbateri și sculptări în slove, brodând idei cu dulci candori,
Prin arderi vii ce umplu goluri și schimbă vorbele-n cântări,
Poeții-nșiră versuri albe sau clasice, de s-or ivi,
Crezând că numele lor șterse, celebre-n veci vor deveni…
La Porțile-eternității toți vin grăbiți și bat timid,
Dar ele-s uși înțepenite și-odată-n secol se deschid,
Iar cel mai norocos, când intră, străbate-un labirint de-amploare,
Spre-a dovedi c-a lui sosire n-a fost o simplă întâmplare.
Din zeci de colțuri, reflectoare îl urmăresc prin osanale;
Covoare largi de flori, oriunde, l-așteaptă așternute-n cale.
Și, totuși, cel ales, adesea, îndură pisme brusc ivite,
Căci nu o dată-n flori, ascunse, l-ating și ace otrăvite…
Nimic nu e perfect în lume și asta orice om o știe,
Poeții însă-s alte ființe – transformă toate-n Poezie:
Natura, dragostea, norocul ori chiar durerea-adeseori –
Și cât de cât, de-alină inimi, rămân pe veci nemuritori!
TU, ROMÂNIE SFÂNTĂ
Tu, Românie sfântă, jertfită-ai fost milenii,
Trecând prin mari prăpăduri, vitează-ai rezistat:
Dezastre-ngrozitoare, de-a lungurile vremii,
Tu le-ai învins eroic; mai sus te-ai înălțat!
A fost destinul sorții să stai la grea răscruce,
Barajul Europei ades ai devenit:
Barbarii răi ai lumii n-au reușit s-apuce
Să iasă vii din tine. Pe toți i-ai nimicit!
Sosit-a iarăși clipa să fii greu încercată
Și iar ne dai alarma să fim în jurul tău.
Precum întotdeauna, mulți vor veni îndată…
Și, totuși, câțiva – alții – trădează și-ți fac rău.
Ei tot români, cu jenă, abia se recomandă,
Dar mari averi din tine fățiș ți le-au prădat.
Aceștia-s vânzătorii slujind străinii-n bandă.
În loc să-ți deplângi soarta, distruge-i imediat!
Speranța nu-i pierdută: știm să-nfruntăm destinul:
Tu ne-ai descris secretul de-a rezista și-a fi.
De-aceea, prin unire, ne-nlăturăm veninul,
Căci din ruini renaștem – și iar vom birui!
–––––––––-
Cristian Petru BĂLAN
Glen Ellyn, SUA
24 martie 2020