TAVERNA
Se pierde decorul în umbra străină,
iar vorbele grele, șoptite-n surdină,
alungă perdeaua cu falduri astrale
din buza ferestrei cu geamuri ovale.
Și muzica rece, ce urcă pe scară,
în ritmuri năuce se-aude de-afară.
Din colțuri de stradă ajung santinele,
lovind cu pahare de vin în tejghele,
iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,
mulţimi nevăzute la mese adună,
sub luna ce bate tăcută-n firidă,
tecând peste chipuri cu faţa lividă.
Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară
scandalul iscat în taverna murdară
şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…
Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică
priviri aruncate din umbra opacă
cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.
Aştepţi oare prinţul din vis să apară,
cu tine în braţe să urce pe scară,
amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă
cu gura nebună de patimă oarbă ?…
O,nu ! E doar gândul tău care plânge
în visul brodat cu imagini nătânge,
desprinse haotic din fresce baroce
pictate orgasmic de mâini echivoce…
Îți cauţi himeric, pe pânza străină,
doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,
din trup să îţi soarbă cumplita ispită
în nopți nedormite, când luna te-agită.
Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!,
tăcută te rogi în taverna murdară –
nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele
lovind cu pahare de vin în tejghele…
Te rogi mai departe, cu faţa lividă,
când luna se pierde tăcută-n firidă.
MANSARDA
Ajung în mintea mea, disimulate,
povești care-mi păreau demult uitate
sub scoarțe prăfuite de albume
rămase prin cotloane fără nume,
la ultimul etaj, urcând pe scară,
când mă întorc înfrigurat de-afară
și regăsesc, mai mult pe dibuite,
mansarda rece, plină de ispite.
Mă-așez pe canapeaua desfundată
și amintirile mă năpădesc deodată!…
Văd chipurile voastre neuitate
pe pânza timpului trecut pictate
în vagi culori de visuri ne-mplinite
rămase-n gândurile-mi răscolite.
Aș vrea ca pânza timpului, pictată,
să se destrame-n fața mea deodată,
căci muzica ce urcă acum pe scară,
dintr-o tavernă veche și murdară,
îmi rupe gându-n cugetări nătânge
pe corzile viorii care plânge,
cu note stranii dintr-o falsă gamă
ce-anunță parcă-o iminentă dramă
cu-amante părăsite-n prag de seară
și alungate-n frigul de afară.
Pe rând, aș vrea să le împac pe toate,
căci plânsul lor în mine se destramă,
dar mă cuprinde dintr-odată-o teamă
că-am să le văd la ușă adunate.
Îmi strâng cu grijă gândurile toate,
închid albumele cu scoarțe grele,
apoi privesc născându-se din stele
povești cu zâne blânde și curate.
TRENUL SPRE VAMĂ
Era într-o noapte toridă de vară,
dorințe păgâne veneau din afară
pe duhuri țesute din false ispite
ascunse în vechi amăgiri adormite.
Te văd și acum în taverna barocă,
prin norii de fum plutind echivocă,
sub buza ferestrei cu geamuri ovale
pictate cu scene din visuri astrale.
Păreai rătăcită, venind de departe,
pierdută-n orașul cu gust pentru moarte,
cu casele vechi, căzute-ntr-o rână,
de parcă trecutul voiau să și-l spună.
Din colțul murdar mă priveai solitară
cu ochii cuprinși de-o tristețe amară,
simțind cum venea peste umbra opacă
noianul de pofte ce-n gând te dezbracă.
Dar eu te-adunam sub privirea-mi duioasă,
iar tu te-așezai lângă mine la masă,
străpunsă de ochi cu luciri anodine
ce-n trombă cădeau din văzduh peste tine.
Și-ndată, prin noaptea toridă de vară,
de mână mergeam amândoi către gară.
Când trenul pleca să te ducă spre Vamă,
nici nu știam măcar cum te cheamă.
PATUL LUI PROCUST
În mica mea mansardă când veneai
te-ntâmpina mereu un pat îngust
și ore-n șir parcă pluteai prin rai
gustând păcate-n patul lui Procust.
Deasupra se găsea un raft de cărți,
se răsturnau când ne iubeam barbar
călătorind prin locuri fără hărți
conduși prin pat de un destin bizar.
Sub geamu-ngust era un telefon
și uneori parcă râdea de noi,
sunând hodorogit și monoton
când ne vedea îmbrățișați și goi.
Și ca să treacă timpul fără rost,
se prăbușea chiar raftul uneori,
iar cărțile se desfăceau anost
pe trupurile-ncinse de fiori.
Și ajungeau cu zgomot pe podea,
găsind întotdeauna timpul just,
când apogeul din eter venea
să se producă-n patul lui Procust.
SFÂRȘIT DE VEAC
Atâtea cărți am adunat o viață! –
de le privesc acum, îmi par străine,
le-aș arunca în clipa care vine,
dar tot mai mult de mine se agață.
Și îmi vorbesc de viața mea trecută,
de anii duși și de iubirea noastră,
de chipul tău ce încă, la fereastră,
îl mai revăd și parcă mă salută.
Îmi amintesc o noapte dintr-o iarnă
când îmi citeai povestea din Macondo,
cu vocea ta plăcută intonând-o
ca-n mine ea treptat să se aștearnă.
Ne rătaceam prin veacul de iubire,
Remedios ne aștepta pe scară,
o admiram, privind-o cum coboară,
ea ne scălda în dulcea sa privire.
Acum, când veacul este pe sfârșite,
te aștept să vii în fiecare seară,
când luna prin feresatră, de afară,
ne scaldă-n razele cu aur poleite.
Vom termina povestea începută
cândva, demult, în seara neuitată,
ca la sfârșitul veacului redată,
să fie-a noastră veșnică redută.
—————————-
Corneliu NEAGU
17 august, 2018