SCRISOARE MAMEI
Pe fața ta văd întristare și teamă,
ce gânduri amare te macină, mamă?
Ți-am scris de curând o scrisoare mai lungă,
socotesc c-ar fi trebuit să ajungă…
Vei afla ce voiai să stii despre mine,
că sunt sănătos și o duc foarte bine…
Vei înțelege, desigur, printre cuvinte,
că nu mai sunt la fel cum eram înainte.
Te rog însă nu-mi căuta vreo pricină,
gândesc prea mult într-o limbă străină,
în minte îmi vin doar cuvinte ciudate
ce-mi zic adevărul pe jumătate.
Nici obiectele nu sunt ca acasă –
oglinda-i mai strâmbă și masa mai joasă,
patul se plimbă năuc prin odaie,
iar geamul ferestrei parcă se-ndoaie.
Pereții curbați se-adună-n oglindă
și vor în ghiocul lor să mă prindă,
iar ușa crăpată ducând înspre hol
cu sunete sumbre m-aruncă în gol.
Dar somnul? – nu-i somnul meu de acasă,
sosește prea greu și cu doruri m-apasă ! –
se bate la marginea nopții, de-a rândul,
cu cugetul plâns, cu visul și gândul…
Târziu, către ziuă, când totuși mă frânge,
prin minte mi-aleargă doar vise nătânge
cu umbre vrăjite ce-n suflet se lasă,
venind peste somn cu mirajul de-acasă.
Dar chipul tău, mamă, dispare deodată –
la margini de doruri rămâne o pată!..
————————————
Corneliu NEAGU
9 aprilie 2019