Vorbind despre prozele scurte ale scriitorului vrâncean Gh. A. Neagu, remarcam nota definitorie a acestora – naturalismul, cu vizibile accente de straniu și absurd. Aceste aspecte, le-am sesizat, referindu-ne la volumele „Moartea șobolanului” și ”Războiul muștelor”.
În romane, naturalismul lui Gh. A. Neagu este mai aproape de cel zolist (așa cum remarca Ion Pachia Tatomirescu) sau de cel al lui Rebreanu ori cel al lui Marin Preda, în schița Calul sau în unele scene din Moromeții.
Noua apariție editorială, semnată de Gh. A. Neagu – Așezământul (Editura SudiS, Iași, 2018) – aduce în prim-plan o serie de secvențe în legătură cu o seamă de indivizi aflați la marginea societății socialiste multilateral dezvoltate, dintr-un așezământ, el însuși aflat la marginea unui oraș de provincie, în ultimii ani ai regimului ceaușist.
Tarele acestei lumi bolnave, bazate pe minciună, prefăcătorie, dublate de mica ciupeală a acestui așezământ cu asistați social, lăsați la voia întâmplării, în mizerie, fără medicamente și cu hrană puțină – toate aceste aspecte reliefate de către autor sunt o oglindă fidelă a apucăturilor oamenilor muncii din acele vremuri, de tristă amintire.
Protagonistul cărții lui Gh. A. Neagu este Daniel Ștefan – conștiința martor la tot ceea ce se întâmplă în acest așezământ. Numit de urgență director (de trei ani, instituția nu avea conducător!), acesta constată dezastrul, la prima „vizită” făcută în unitate. Centrala termică e distrusă, fără combustibil, la cantină, bucătăresele fură pe rupte, diminuând hrana asistaților, pe care intenționat o fac potroacă (întrebată de ce se procedează astfel, o bucătăreasă dă un răspuns pe cât de sincer, pe atât de stupefiant: „Pentru că beau mai multă apă și le mai trece de foame…” – p. 31), grupurile sanitare nu funcționează, vesela mai mult lasă de dorit, geamuri sparte, iar prin dormitoare mucegaiul stăpânește pereții, singurul camion în uz e folosit la căratul alimentelor, dar și ca dric, atunci când moare câte un asistat.
Când adună oamenii muncii într-o ședință ad-hoc și le reproșează dezastrul, „nea Costică – contabilul șef” are curajul să-l înfrunte pe director: „Noi am fost aici, așa cum ne vedeți și nu ne-a criticat nimeni până acum…” (p. 46).
Stupefiant e felul expeditiv cum este „rezolvat” decesul unuia dintre asistați. Întrebată cum trebuie ptocedat în acest caz, secretara îi spune directorului: ” – Simplu! Îi chemați pe șeful de producție și pe administrator. Unul face sicriul și celălalt îl pregătește de înmormântare.” (p. 54). Chiar și traficul de influență (la modă în acele vremuri) este demascat. O bucătăreasă, sora secretarului Academiei Ștefan Gheorgiu, este prinsă ieșind pe poarta unității, cu o găleată în care pusese carne tocată, sub coji de cartofi. Discuția dintre secretarul județenei de partid și mai marele de la București, apoi felul cum primul îl pune la punct pe directorul așezământului este eleocventă:
” – …directorul acesta al vostru (…) a găsit de cuviință s-o acuze pe soră-mea că ar fi furat niște carne!
– Vai de mine, tovarășu’ Baciu, cum se poate asta? O rezolvăm imediat! (…)
– (…) mie să-mi vii și să-mi raportezi cât mai repede posibil, dar nu mai mult de două-trei zile, c-ai rezolvat!
– Îl dau afară, tovarășu’ !
– Bă, nu asta mă interesează (…) Îl lași pe funcție și-i ordoni să retragă dosarul, ai înțeles? (…)
– Ascultă, măi, directorule, de când mă-ta pe gheață faci tu dosare la membri de partid, fără să fiu eu informat? (…) Dobitocule, nici nu ți s-a uscat bine cerneala pe semnătura de numire, și deja ai început să faci lucrurile de capul tău! ” (p. 63-65).
Despre faimoasele convocări la primărie a tuturor șefilor de instituții din orașele patriei se menționează o realitate în egală măsură tristă și ilară: „Ședințele erau degeaba, vorbele erau degeaba, dar trebuiau ținute conform programului trasat de partid (…) Participau de nevoie, cel mai adesea prin rotație.” (p. 52).
În cartea în discuție, zolismul îmbracă și aspectul macabrului, însă povestea cu asistata care adusese pe lume un copil cu trei picioare și căruia mama îi retează cu foarfecele „piciorul din spate” ni se pare a fi neverosimilă (cf. p. 119-120). Așa cum precizează autorul, grozăviile se țin lanț, până în ziua fugii dictatorului.
––––––––
Prof.Dr. Constantin MIU
Medgidia, Iulie 2018