În ultima sa carte, „Sufletul… la control”, poetul Gheorghe. A. Stroia reliefează un tărâm în care cuvintele sunt tranșate până la esență. Acestea înglobează, prin concentrația lor, o lume, un univers, în care realitatea este văzută prin prisma omului ce observă că după o viață întreagă, toată averea lui este de fapt timpul, iar el nu este decât un cărunt în barba infinitului, un om ce a reușit să vadă dincolo de rozul falsului cotidian.
În primul rând, ființa creatoare denunță verosimil adevărul dur, care, în deprinderile de zi cu zi ale contemporanilor, este îmbrăcat într-un tumult de vorbe dulci, de emoții false și admirație perfidă. Emoțiile lor de fațadă, izvorâte din caracterul oamenilor „de carton”, au ca scop mascarea acestuia, îngropându-l dincolo de vama rațiunii. Ființa poetică scoate adevărul la iveală, creionând portretul realității, reprezentată de fragilitatea ființei raportată la natura adânc batjocorită în decursul anilor: „eu am îmbătrânit,/ el e încă un copil”(am trăit).
Excesul liniștii amuțește freamătul constant al sufletului: „așa, ca pe un hap amar/ care-ți face bine;/ prea mult… devine toxic” (liniștea). De asemenea, întâlnim motivul decăderii îngerilor: „doar cad pe pământ,/ atunci când/ le atârnă prea greu…/ aripile.” (îngerii nu mor); interesant este și modul în care izbutește adevărul să biruiască minciuna în peisajul actual: „adevărul/ are rănile/ atât de adânci,/ încât îneacă minciunile/ în sânge…”(adevărul).
Datorită sensului conotativ bogat al creației, aceasta are un univers pictat în spatele cuvântului – baza universului văzut; se evidențiază următorul aforism: „frunzele/ nu vor deprinde/ niciodată zborul,/ fără să existe copacul/ de care să se desprindă” (frunzele). Analizând această frază putem obţine imaginea sacră a familiei – „frunzele-copii” care cad, dar numai datorită copacului/ părinților, izbutind a fi purtaţi de valurile vieţii pe marea destinului.
O altă formulare demnă de a fi menţionată ar fi următoarea: „iubirea este raiul/ trăit într-un perpetuu infern:/ crezi că te mântuieşti prin ea,/ dar te osândeşti, de fapt…” (iubirea). Dincolo de aparenţe, regăsim ideea că dragostea este lumină, dar totodată reprezintă şi sacrificiu, un foc continuu, o flamă nemuritoare ce arde uşor-plăcut. În al doilea rând, sensibilitatea cu care au fost abordate anumite teme este fără de cusur, autorul reuşind să transmită doza perfectă de sentiment, plină doar de curcubeul inimii.
Aceste scrieri, preponderent aforisme, conţin în ele o parte din fiinţa creatoare, o parte din identitatea ei, ce parcă, după o atentă lecturare, îţi conferă impresia ataşamentului faţă de aceasta, împrumutându-i suferinţa, fericirea împărtăşită, făcându-te să te simţi din nou om, trezindu-te la viaţă din automatismul ignoranței, revenind în dinamica bogată a vieţii. Nu în ultimul rând, paleta diversificată a trăirilor fiinţei este transmisă nu numai în mod direct, prin intermediul eului, ci şi prin intermediul ilustraţiilor magnifice, impunătoare, ale maestrului Radu Bercea, care, impregnate cu o expresivitate aparte, schiţează perfect ideea scriitorului, făcându-ne astfel o introducere vizuală în acest univers liric.
În concluzie, versurile scriitorului Gheorghe A. Stroia sunt o concretizare a zicalei „esenţele tari se ţin în sticluţe mici…”. Acestea formează itinerariul călătoriei ezoterice tocmai parcursă, îndrumând toate fiinţele ce conştientizează necesitatea urmării unui drum divergent cu originea lor sălbatică, spre găsirea adevărului şi restituirea valorilor morale fireşti.
Sentimentele puternice şi ilustraţiile sugestive ajută deopotrivă la introducerea în lumea fictivă. Un ultim mod de sintetizare a acestor adevăruri poate fi și următoarea sintagmă: „deşi părem că noi cunoaştem totul, nu știm chiar nimic despre NOI…”.
–––––––––-
Codruț Marian Stroia
Slobozia, 26 mai 2019