DAN OBOGEANU GHEORGHE, Confesiuni între oglinzile sufletului, Editura Ștef, Iași, 2018
– prefață –
Poezia de dragoste a reprezentat din totdeauna domeniul predilect și al poeților, dar și al cititorilor de versuri, având un impact direct în suflete, mai cu seamă atunci când autorul își așează inima cu delicatețe, în palmele noastre. Ne regăsim în ea, ne căutăm în ea, rezonăm la întâlnirea cu ea.
Dan Obogeanu Gheorghe a simțit acest lucru încă de la primul volum și continuă să creadă în puterea și binefacerile iubirii transfigurată artistic. Ca dovadă, el și-a intitulat primul capitol al cărții ”Poezii de dragoste”.
Reflecția propriului chip în oglinda unui ochi, fie el și de apă, este firicelul de adevăr la care jinduim, fiecare, chiar dacă ne e teamă că el ne-ar putea pune pe gânduri și ne-ar putea descoperi unele lucruri pe care nu suntem pregătiți să le aflăm. Cum suntem noi în ochii celorlalți? Dar în ochii lui Dumnezeu? E de ajuns această scrutare a imaginii ca să ne putem formula o părere? Jocuri de lumini și de umbre, flash-uri îndrăznețe, căuși de apă neîncepută din zăpada memoriei. Ființa dintre oglinzi îți surâde. Ea nu minte, nu se pierde, nu dispare, căci e oglinda memoriei, cea care-ți asaltează simțurile fără odihnă.
Sunt întrebări firești, pe care și le poate pune fiecare. Scormonind ”între două universuri vidate / În care Împăratul Faraday / N-a găsit o cale” (Între oglinzi).
Tema oglinzii este destul de răspândintă în poezia de ieri și de azi, dar, de fiecare dată, capătă noi valențe interpretative. Ființa dintre oglinzi poate fi îngerul tău veghetor, ori dușmanul care te pândește. Și cum să nu te simți dezgolit, când privirile celorlalți te asaltează? ”Privești în stânga ta / Și vezi părerea celorlalți. / Privești în Dreapta Ta / Și te vezi / Cum nu credeai! / Ești Tu” (Între oglinzi).
Mâna grea a destinului poate sfărâma cu un pumn oglinzile necruțătoare.
Realism, magie, glas nostalgic, ton elegiac, multă imaginație și o eufonie plăcută, toate acestea intră în componența poeziilor acestui romantic contemporan.
Într-una din poezii, autorul a încercat să definească Fericirea: ”Fericirea-i piatra scumpă, perla fundului de mare / Scotocită de pescarii răsăritului de soare, / Prea măruntă și prea scumpă, giuvaier desăvârșit, / Colier din trup de scoică, mult dorit și arvunit” – iar concluzia este una cât se poate de optimistă: ”N-ai s-o porți la gât în salbă, ci pe inima rănită, / Fericirea ta e una, lumea ta-i nefericită, / Când trăiești în tihnă viața, ai doar perle de iubire…/ Sufletul curat și sincer este marea Fericire!”(Fericirea).
Aceeași temă este reluată și în alte poezii, în care Fericirea apare ca ”un strop de Dumnezeu” (Fericirea…)
Poezia în stil popular are un melos deosebit, de o incantație aparte: ”Între suflete albastre / Caii mărilor cu pânze / Se aleargă printre frunze / Pe un cer cu alabastre! / Într-o seară ce nu-i seară / Între stele ce nu-s stele, / Am răpit dintre nuiele / Floarea câmpului de ceară!”(Contraste).
Poezie parfumată cu orhidee, cu mușcate, ”flori de foc și tămâioară”; (florile de tămâioară apar de ai multe ori), caprifoiul, flori de alabastre, florile de măr, dar și ”flori de ispită”; și ”un mugure de nalbă”.
Dar din acest imperiu floral, poetul alege ”metafore de flori” și ”floarea de spirit”, pe care ni le dăruie cu mărinimie.
Pentru Dan Obogeanu, Poezia este Raiul în care el se închipuie un Adam, de dinainte de Cădere: ”Adam aș fi de te-ai întoarce / Și pom te faci cu mere-n sân…/ Eu șarpele…te chem în pace…/ Să mușc din fructul tău divin. // Și izgonit de îngeri buni / În brațele-ți făcute Cer / Trăi-vom clipe de nebuni…/ În care tu îmi ești mister! // (…) // Eu sunt Adamul pe pământ / Și tu o Eva dintr-o Mare…/ Îmi dăruiește ploi și vânt…/ Și eu îți pun la piept un Soare! // Și pentru noi Geneză-a scris / Un sipet în albe nisipuri, / Clepsidre între Rai și-Abis…/Măsoară nude anotimpuri!”(În Raiul tău).
Îndemnul poetului pentru oameni, pentru a depăși greutățile vieții, este: ”Aruncă pe ogorul alb de tină / Un zâmbet cald și lacrimi de Lumină!” (Cum poți?!) În drumul său spre consacrare, el și-a pus în gând: ”Voi cuprinde într-o Carte căile ce sunt umblate, / Câte amintiri voi scrie se vor face hărți și noduri, / Iar în marea mea de lume, Infinitul voi străbate…/ Chipul tău din amintire…ochii tăi sunt far în porturi!” (Amintiri).
Întâmplări obișnuite din universul domestic, presărate cu mărturii de iubire și însoțite de gesturi tandre există în toate poeziile. Lumea îndrăgostiților de la fel și totuși, atât de diversă…Neîncetat se pot naște gesturi și cuvinte noi, pentru a-ți împărtăși sentimentele. Că lumea e un teatru plin de actori care se mișcă printre decoruri, pe o scenă circulară, este știut, încă de la Marele Will, depinde de noi cum ne jucăm scenetele, rolurile, monologurile. Însă, peste veacuri, va trăi Poezia, cea care ne salvează. Ceea ce se remarcă la acest autor este atenția pe care o manifestă la toate lucrurile dimprejur, atât la oameni cât și la natură. El însăilează, despre aceste observații personale, mici scenete, tablouri pline de lumină, în genul micro-pastelurilor, fără adâncimi psihologice. ”Oare ce este Dorul?! / Pe Cerul albastru / Au răsărit viorele, / Luceferii s-au făcut Cuvinte / Iar șotronul / Un Drum al Îmbrățișărilor. / Copiii au aruncat cu zarul / Și Soarta a ales / Nemuririle… / E seara Pleiadelor / Și Dorul încă mai râde / Cu Tine…cu noi…cu Dumnezeu…/ Cerul s-a luminat!” (Seara cu Pleiade).
Conștient de menirea lui, poetul spune: ”Dumnezeu mi-a dat Cuvântul să-l dau vremii în eter…/Tocul ei se schimbă-n floare…scriu parfum de orhidee!”(Nuanțe). Și mai mult: ”M-or păstra între istorii cei pe care i-am cântat!”(”Erată”).
Sintagme fericite: ”plouă timpul cu viori”; ”Tu, primăvara ultimei ierni din tine”; ”dansul Cerului”; ”Culori în mozaicul Spiritului”; ”Obrazul lui Dumnezeu / Încărunțit de tristețe” (Copilărie); ”Sonet cu lacrimi de Îngeri”; ș.a.
Sintagme comune: timpul călător, ”Timp albastru, Infinit”, covor cu flori, aripi de zefir, etc.
Poetul uzitează uneori, cuvinte rare: salpetru, recurente, zăgaz, pulsar, și multe altele.
Cele mai multe poeme degajă o muzică suavă, calmă, angelică, pastorală, având parfum de mir de tei, în sunetul căreia poți ațipi și visa o grădină veșnic înflorită. Ex. ”Îngeraș, floare de apă, lacrimă de Cer albastru / Care-mi picură pe suflet, unul ars de timp sihastru, / Mă adori cu ochi de mare…geana-i țărmul adormit, / Plaja ochiului cu Soare este dor neispitit! // Îngeraș de vreme bună, adierea dintre nori / Îmi cobori în ploi de vară…plouă timpul cu viori / Muzici calme dintre sfere, florile din Legământ…/ Domnului îi dau o rugă, îi las Mirul pe Cuvânt! // Îngeraș cu viața verde, câmp de flori de tămâioară / Liniște prin albe stele, vers cu dorul din vioară, / Te ascult în nopți cu baluri, balul inimii tăcute…/ Între noi rămân doar valuri…cântecele din lăute!” (Angelică).
Ca o notă de specificitate, unele din poeziile lui Dan Obogeanu Gheorghe au la sfârșit, după o pauză, încă două versuri, care sintetizează mesajul autorului. Un fel de concluzie, sau o învățătură morală. Ori pur și simplu, o prelungire de ecou a muzicalității anterioare, ca un refren.
De notat că predomină poeziile spirituale închinate lui Dumnezeu și Luminii, și care conțin mulți termeni specifici acestei spiritualități: ”Candela cu fir de aur ce-i ascunsă în ungher / Arde seul și uleiul revărsând lumină caldă / Îngerul veghează tainic și se roagă cam stingher…/ Între șoaptele amare visul tău în lacrimi scaldă! // Îți pătrunde ca un faur în inima ta robită / Și o leagă cu mici nade să n-o pierzi din al tău piept, / Ca un marinar parâma sau o ancoră căzută…/ Mării tale cu furtună o închină el deștept! // Și în toiul nopții albe își dă aripa pe frunte, / Alungând sudoarea caldă cu miresmele de mir, / Somnul tău cu suspinare caută să-i împrumute / Un parfum de sărutare și un fir de trandafir…// Și cămara ta străină colț de Rai se face-n noapte / Un Altar cu Jertfă blândă să-l cuprinzi în așternut, / Îngerul veghează tainic și se-nchină iar în șoapte… / Tu-l auzi în inimioară și-l robești cu un sărut! // (……) // Ochii tăi lacrimă fină, / Dumnezeu ți-i mai lumină!”(Lumină).
Uneori, poeziile iau un ton elegiac: ”Vor înflori din nou salcâmii / Și flori vor ninge la fereastră / Iar Crinul meu răsare-n glastră / În primăveri cu dorul lumii. // Vor înflori din nou salcâmii / Și verzi îmi lasă umbra-n creștet, / Ca să mă-ntorc la sânul mumii / Să îmi sărute ochii-n plânset…// Vor înflori din nou gutuii / Cu flori în zbor pe la răscruce / Și verdele din vârful tuii / Smaralde-mi cern pe somnul dulce”(Înfloresc salcâmii).
Poezia acestui autor este încărcată de sevă, de înțelesuri multiple, este mustoasă, rotundă, eufonică, stenică și foarte plăcută la citit și recitat. E un privilegiu să o poți pătrunde în adâncile ei înțelesuri. Pentru Dan Obogeanu Gheorghe inima e ”vulpe haină”, dorințele zac în Cuvânt, dar printre ele, există și un ”diamant nears, / Topit din Lacrimă”(Regăsire…). Este cert că poetul dă importanță maximă demersului său creativ, de aceea, adresează îndemnul: ”Îmi caută Cuvintele în Carte, / E scrisul încă nescris, / Necuprins încă în paranteze! / Citește din Mine; / Îți vei trăi Viața ta cu”literele” mele…/ Cât de frumoasă ești în slova mea. // Îmi caută glasul în pustie, / E cântul încă negrăit, / Topește-ți șoaptele în el! / Cântă din Mine cu Tine; / Vei auzi cum Noi / Ne facem Imn…/ Cât de frumoși suntem / În fața Cerului!”(Regăsire…)
Plină de romantism, poezia ”Dansul…”: Îmbrățișare și pași în doi / Pe iarbă, desculți…/ Roua sub tălpile goale / Și muzica din adâncul inimii…/ Cerul din ochii tăi! / Un pas timid, / O șoaptă, / Suspinul ierbii / Sau…gândul tău?! / Dansează cu mine / Pe un covor cu flori…/ Calcă cu milă iarba / Și nu strivi roua…/ A plâns de bucurie inima ta! / Dansezi…/ Visezi…/ Trăiește numai un vis / Sau e numai dorința?! / Atenție la… florile din iarbă!”
Chiar și poeziile de spirit conțin un anume mister, o taină care se cere deslușită, mai ales atunci când se-mpletesc pământescul cu cerescul.
Melancolie, melos de doină de jale, dor neostoit, o undă nostalgică, ton elegiac, ritm de romanță, miez de bucurie-n tristețe, toate acestea fac din poeziile acestui autor, bijuterii prețioase, de așezat la rever, pe dinăuntru, adevărate ”Flori de colț în Infinit” (”Pătimire”).
Un strop din această melancolie se regăsește în poezia cu același titlu: ”Melancolie…”: ”Oriunde ești / Rătăcești pe același Pământ, / Același Cer te înconjoară / Și se face Cuvânt…/ Izvoarele curg la fel / Și glasul lor e același murmur, / Același dor îți cântă / Și aceeași durere / În lovirea lor de stânci…/ Oriunde ești / Aceeași iarbă e moale / Același verde îl simți / Sub talpa descălțată / De poruncile / Și poverile lumești…/ Oriunde ești / Rătăcești prin amintiri, / Aceleași dureri te cuprind / Și se fac izvoare de lacrimi / Ele curg la fel / Și glasul lor e numai o dorință, / Se lovesc de o stâncă / Și curge prin ele Timpul / Cu Trup făcut nisip!”
Și tot pe vechi ritmuri de romanță, poezia ”Dacă”: ”Dacă-ar fi iubirea verde / Ţi-aş sădi păduri pe munte / Unde-n umbra ei te-ai pierde / Să te-aştept la cap de punte. // Și m-aş face poieniţă / Să te-aşezi pe braţul meu, / Sau izvor de nefiinţă / Să mă-nvii cu dorul greu! // De te-ai face rândunică / Ţi-aş da cerul cu-mprumut / Şi m-aş face vârf de stâncă / Să te apăr ca un scut. // Daca-ai fi un vis de vară / Aş da timpul înapoi, / Iarna rece ca să piară / Să fim tineri amândoi // Să rămânem ca un munte, / Peste ierni, netulburat, / Cu zăpezi şi flori mărunte / Și cu chipul neschimbat!”
Romanța continuă și în poezia intitulată chiar ”Romanță”: ”Am căutat în astă lume / O primăvară-n flori de tei / Și am găsit-o-n vechi postume…/ Era rescrisă-n ochii tăi / Înmiresmată ca o zână / Plângeai cu lacrimi de smarald, / Tot cerul îl făceai lumină / Cu soarele zâmbindu-ți cald…/ Te-am căutat într-o livadă / Erai cireșul înflorit, / Cântai ca florile să-ți cadă / Într-un covor de infinit / Înmiresmată ca o zare / În diminețile cu dor / Răsare-n cerul tău un soare, / Te luminez c-un fin amor!”
O simplitate a expresiei care dă sens, un firesc necesar și o necăutare, sunt atributele poeziei acestui autor prodigios care și-a strâns inima într-o batistă albă și o flutură pe dinaintea privirilor noastre. Un semn de regăsire sau de rămas bun, nu are importanță. Mai curând, un semn de lumină clară prin care plutesc gânduri curate.
Un capitol consistent cuprinde poezii de Spiritualitate, versuri închinate Dumnezeirii Treimice dar și Fiului lui Dumnezeu. Adâncul înțeles al Învierii, Misterul Credinței, Moartea și Învierea Domnului nostru Isus Cristos sunt transfigurate în versuri pline de evlavie: ”S-a bucurat sufletul meu / Și a vibrat ca o stâlpare de finic / În adierea Luminii; / Era un Domn, / Era un Om, / Era Fiul Iubirii / Întors dintr-o Iubire / Ce n-a fost uitare / Și niciodată plecare…/ Poate o simplă amânare! / Trei zile senine / Trei nopți sublime / Finicul verde / Va înflori…/ După alte zile / Va lăcrima: / Cu lacrima Ta, / Cu lacrima mea, / Cu lacrimă de Stea!”(Iubire și Mântuire).
Despre Taina Sfintei Euharistii, autorul transpune în versuri expresive, adâncimea de neînțeles pentru mintea umană a Transsubstanțierii, prefacerii pâinii și vinului, în Trupul și Sângele lui Cristos, care apoi se împart credincioșilor sub chipul Sfintei Împărtășanii. Momentul Învierii este redat magistral: ”Vița care ne stă-n suflet seva ei se face sînge / Și ne mântuim cu lacrimi din Paharul ce ni-i dat / Trupul rupt în mii de Azimi, Pâinea care se împarte / La o Cină ce ni-i Hrană de sărac și de bogat…// Mielul care coasta-și frânge, răstignit pe lemnul rece, / Înnoind Legile Vieții din păcat în Fericire / Se îndură înc-o dată…cu durere să ne ierte…/ Tatălui se roagă-n lacrimi, îngerilor cu Iubire. // Nemurind în El, Cuvântul, încă lumea nu-l învață / Chiar de-i scris între coperta, pe foi galbene de veacuri, / Prohodirea Lui e Taină, Învierea-I ne dă Viață…/ Crucea de tâlhari e spada…Scutul bun și semn de leacuri. // Mărturiile din noapte, rugăciunile aprinse / Cu Luminile aprinse, ochii plânși peste morminte, / Evanghelii care strigă, clopotele-n turle prinse / Bat la Denia cea Mare în chemări cu dulci cuvinte…// (…) // Pomenește-mă cu Tine, în Cer să mă faci o Stea, / Tatălui să-mi ceri o Viață…cu Lumini de s-o putea!” (Denie…) Și alte momente din Patima, Moartea și Învierea lui Isus, sunt surprinse de poet, de pildă ”Prohodul”. Autorul, prin aceste versuri, dă mărturie: ”Cu Sângele-i ne-a scris un Legământ…/ Și Tatăl și Fiul și Duhul sunt una!”
Celei mai sfinte sărbători creștine, cea a Învierii, îi este dedicată o poezie, numită chiar Învierea.
Și o superbă Mărturie de Credință: ”Îmi voi îmbrăca sufletul meu / Cu Hristosul / Și coroană de spini din Cuvinte / Îmi voi pune pe creștet…/ În mână voi ține / Toiagul Necuvintelor…/ Mă visez Împăratul / Propriului Destin…/ Mă însoțești pe Cale?! / Vom Învia / Cu Inima / Purtând în noi Hristosul; / Tu ești Biserica / Fără morminte…/ Eu sunt Biserica / Făcută din Cuvinte, / Noi suntem Biserică Nouă! / Hristos a înviat!” (Înviere).
Și altor sărbători liturgice și tradiții religioase le sunt închinate poezii. O foarte frumoasă poezie are ca obiect sărbătoarea ”Izvorul Tămăduirii”. Autorul posedă un har deosebit în a explica pe înțelesul tuturor semnificația acestor sărbători și termeni, înțelesuri revelate celor care cred cu tărie în toate acestea. La fel și pentru Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, autorul scrie ”Ploaie de Rusalii”:”Ploaie sfântă de Lumină / Scaldă iarba și Pământul / Inimă din Rai, senină, / Mângâiată-i azi cu Duhul / Care plouă, plouă vrednic / Peste lut și pe morminte, / Din izvor de viață veșnic / Îi culeg șir de cuvinte! / Ploaie sfântă de Mir tainic / Umple trupul meu avar, / Luminând precum un sfeșnic / La intrarea din Altar. / Și când plouă, plouă-n spumă / Cu psaltiri și nopți albastre, / Cântec lin din glas de mumă, / Într-un veac, doiniri măiastre! / Ploaie sfântă de iubire / Spală păcura băltită / Și c-un nor de nemurire / Lasă casa mea sfințită./ Și când plouă, plouă-n zare / Dorul vieții de Hristos, / Frunza Nucului cel Mare/ Are Duh de trai mănos! // (…) // Plouă Nucii de Rusalii / Cu Duh Sfânt în verzi vitralii! (Ploaie de Rusalii).
Versurile acestea îndeamnă la Bunătate, Înțelegere, Smerenie, Toleranță, Liniște, Pace interioară, Caritate, la practicarea virtuților creștine, atât de ignorate astăzi.
Între năzuințele poetului și realitatea contemporană, se joacă însă, Spectacolul lumii.
”Primăvară între oameni să faci Doamne cu Lumină / Iar cu flori să bați în câmpul care-i năpădit de ură, / Și pe noi care mai credem ne așează la o Cină…/ Și ne pune Pâinea caldă și un Vin de băutură!”(Rugăciune de Martie).
Materia care se preface în chip mistic în Trupul și Sângele Mântuitorului sub acțiunea Duhului Sfânt, sunt și ele parte din Misterul Credinței, privind Moartea și Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Și cel mai frumos vers despre Copilărie: ”Copilăria se naște în iesle / Cu steaua prinsă de gât”(Copilărie). Și în același context: ”Obrazul lui Dumnezeu / Cu sărutul de copil / Este Noul Pământ!”(Copilărie).
Autorul a inserat în volum și un colind de Naștere intitulat: ”Coboară pe Pământ Iisus”.
A treia parte a cărții este rezervată Pamfletului. Sunt poezii vesele, mai degrabă parodii ori snoave în versuri, cu întâmplării hazlii din lumea satului românesc, cu personaje pitorești și situații destul de curioase. Ironia și umorul sunt la ele acasă. Sunt parodiați, unii preoți, vracii, babele care descântă, poetele care se întrec în agramatisme, și nu cunosc nici regulile prozodice, maneliștii și cei care îndrăgesc acest gen de muzică, dar autorul se și autoparodiază în unele din aceste poezii.
Aceste snoave sunt suculente și pot fi citite sau interpretate la petrecerile rurale, au priză la public acolo unde oamenii sunt dornici de distracții.
Ultimul scurt capitol se intitulează ”Diverse”, despre Trufie, despre iubirea de frate, despre dascălii de școală, cărora le închină un poem, despre manele și maneliști și alte teme de interes social și cultural, din societatea actuală.
Îmbinând în chip fericit Istoria cu Credința și cu Patriotismul, Dan Obogeanu Gheorghe reușește în versurile sale să scrie o poezie inedită, plină de sensuri, care va trece proba timpului și va dăinui în inimile cititorilor. Toate acestea sunt reflexul unei Iubiri de Dumnezeu, de Țară și de Oameni. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.
–––––––––
CEZARINA ADAMESCU
19 Cireșar, 2018