RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

În noiembrie 1915, s-a deschis noua sesiune a parlamentului, iar liderii ,,Federaţiei Unioniste”, Take Ionescu şi B. Şt. Delavrancea, au adresat interpelări incisive primului ministru privitoare la motivele pentru care România nu a intrat în război, în conjuncturile favorabile, aşa cum îi dictau interesele. Brătianu a preferat, ca de obicei, să nu dea explicaţii în legătură politică externă a ţării, arătând că manifestaţiile erau inoportune şi se vor lua măsuri împotriva celor care tulbură liniştea publică. Au mai adresat interpelări, în legătură cu programul de reforme şi atitudinea faţă de război, N. Iorga, A. C. Cuza ş.a. De pe banca guvernamentală s-a răspuns argumentat că afirmaţiile celor din opoziţie erau pătimaşe şi nedrepte, iar solicitarea insistentă ca România să intre în război, cu orice preţ, era un act politic nechibzuit, făcându-se apel la solidaritatea internă. La rândul lor, P. P. Carp şi C. Stere au pledat pentru ca România să intre în război alături de Triplice, dar C. Diamandy răspundea lui Carp: ,,fie că am voi, fie că nu am voi, este imposibil ca România să poată merge alături de Puterile acestea”.

În această împrejurare, Take Ionescu, vorbind din partea opoziţiei unioniste, a rostit un lung discurs în care, cerând intrarea în război alături de Antantă, respingea politica de expectativă a guvernului ca nedemnă. El afirma că nu erau decât două căi politice de urmat: politica ,,instinctului naţional”, orientată împotriva Austro-Ungariei, şi politica lui Carp, împotriva Antantei . P. P. Carp, nemulţumit, a respins aserţiunile lui Take Ionescu, iar în finalul dezbaterilor din Cameră a luat cuvântul primul ministru, care a declarat că guvernul nu poate participa la discuţii pe teme externe, dar o va face când acestea vor fi folositoare ţării. Dezbateri pe aceleaşi teme au avut loc şi în Senat, unde au luat cuvântul C. Argetoianu, N. Filipescu, N. Xenopol, I. Grădişteanu, Al. Marghiloman ş.a., iar la sfârşit a vorbit Brătianu, care a respins acuzaţiile la adresa guvernului, arătând că acesta, strâns unit, serveşte interesele Românei.

Guvernul nu putea să răspundă solicitărilor, interpelărilor, căci ar fi stânjenit acţiunile sale diplomatice, de aceea opoziţia, nerăbdătoare, devenea tot mai zgomotoasă în manifestaţiile şi întrunirile publice. Opoziţia conservatoare, ostilă Antantei, făcea demersuri pe lângă rege pentru schimbarea guvernului Brătianu, i s-a propus lui T. Maiorescu să devină prim-ministru, dar acesta a refuzat, propunerea venind chiar de la O. Czernin. Viena şi Berlinul insistau pe lângă regele Ferdinand să fie schimbat guvernul Brătianu, dar suveranul transmitea prin Al. Beldiman, la Berlin, la 31 ianuarie/13 februarie 1916, că ,,a schimba guvernul ar fi o aventură periculoasă, dată fiind cvasi-unanimitatea Parlamentului şi a opiniei publice”. La 1/14 martie 1916, T. Maiorescu prezenta regelui formula unui guvern ,,conservator naţional”, a avut loc chiar o întrevedere cu Brătianu, dar fără niciun rezultat.

În anii neutralităţii, în afara presiunilor politice şi militare, România a fost constrânsă să ducă o politică economică şi financiară compatibilă cu neutralitatea sa, dar şi în acord cu interesele sale naţionale. Competiţia între puteri şi-a găsit expresia în domeniul petrolului, prin scăderea ponderii capitalului german, dar s-a făcut simţită şi în privinţa creditului. În aceşti ani, ţara a primit credite din partea ţărilor Antantei, pentru a putea rezista presiunilor financiare germane, reuşind astfel să-şi procure armamentul necesar înzestrării armatei. României i-au fost acordate 10, 012 milioane lire de Banca Italiei, în 1914, 5 milioane lire sterline de Banca Anglei, în 1914, şi alte 7 milioane, în 1915. Concentrările şi rechiziţiile au afectat parţial gospodăriile ţărăneşti, cantitatea de grâu a crescut de la 22,9 milioane qintale, în 1913, la 24,4 milioane qintale, în 1915, în aceeaşi vreme, cantitatea de porumb a scăzut de la 30,5 milioane la 23 milioane qintale.

Izbucnirea războiului şi ulterior blocarea Strâmtorilor au provocat serioase probleme comerţului românesc; volumul comerţului exterior s-a redus considerabil: de la 4,5 milioane tone, în 1913, la 1,4 milioane tone, în 1915, iar importul a scăzut de la 1,3 milioane t la 290 000 t. În octombrie 1915, au fost create trei comisii, ,,Comisia centrală pentru vânzarea şi exportul cerealelor şi al derivatelor”, ,,Comisia pentru exportul vinului” şi ,,Comisia pentru export”. Puterilor Centrale li s-a livrat cantitatea de 547 786 tone cereale, apoi încă 850 593 tone cereale şi legume. Pentru a împiedica aprovizionarea Triplicei, Biroul Britanic din Bucureşti a cumpărat 800 000 tone cereale, depozitate în magaziile statului. Cerealele vândute s-au ridicat la preţul total de 566,3 milioane lei. Cea mai mare parte a sumelor acestora, blocate la Banca din Berlin, a fost pierdută de statul român. Din totalul cantităţii de petrol exportate, 1,3 milioane tone, 617 700 tone au fost vândute Puterilor Centrale. Exporturile au favorizat mai ales interesele financiare ale marilor producători, ceea ce a reprezentat o bogată sursă de câştig. În ceea ce priveşte pregătirile militare ale României, acestea au solicitat credite externe, au fost efectuate patru împrumuturi, în valoare totală de 400 milioane lei, la Banca Naţională. Apoi, pentru a reduce datoria, în ajunul intrării în război, a fost emis un împrumut naţional în valoare de 408 milioane lei.

În primăvara anului 1915, în condiţiile în care Italia declarase război Austro-Ungariei, la 10/23 mai, negocierile României cu puterile Antantei au intrat într-o nouă fază. Încă de la mijlocul lui aprilie 1915, primul ministru Brătianu cerea lui Diamandy, ministrul român la Petrograd, să prezinte o notă cu noi propuneri lui Sazonov, principala condiţie pusă de guvernul român, pentru încheierea tratatului de alianţă, fiind garantarea de către puterile Antantei a reunirii cu România a teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Imediat, adjunctul lui Sazonov (acesta fiind plecat din Petrograd) comunica în aceeaşi zi (17/30 aprilie) ambasadorului rus la Paris să intervină pe lângă Delcassé, pentru a nu fi susţinute ,,pretenţiile” guvenului român. La 19 aprilie/2 mai, Sazonov (revenit în capitală) relua tratativele oficiale cu România, având asentimentul Franţei şi Angliei. La 20 aprilie/3 mai 1915, Diamandy înmâna lui Sazonov personal o notă, în care erau prezentate condiţiile intrării României în război: garantarea de către puterile Antantei a unirii la România a Bucovinei până la Prut, a Transilvaniei, a Banatului în întregime şi a unei părţi din teritoriul ungar până în apropiere de Seghedin. Dar Sazonov s-a arătat nemulţumit de conţinutul ei, considerând drept exagerată o asemenea cerere.

Dar a intervenit şi un element nou în aceste negocieri, în aceeaşi zi, Comandamentul general al armatei ruse transmitea Ministerului de Externe că nu ar fi indicat ca guvernul rus să abdice de la interesele sale de ordin strategic în tratativele purtate şi că ar trebui să cântărească bine exigenţele guvernului român . Se deducea astfel că problema participării României la o intervenţie împotriva Austro-Ungariei era privită şi de conducerea armatei ruse ca fiind secundară, de-aici tergiversările părţii ruse.

 Din Bucureşti, Poklevsky raporta ministrului său că Brătianu nu renunţa sub niciun motiv la condiţiile formulate, România fiind decisă să nu intre în război, dacă acestea nu vor fi admise. La începutul lui mai, Sazonov răspundea printr-un memorandum referitor la propunerile româneşti, pe care le aprecia, din nou, ca exagerate şi inacceptabile. El afirma că pentru Rusia alianţa cu România este dezirabilă, dar nu putea consimţi la satisfacerea propunerilor guvernului român: ,,Condiţia lui Brătianu începe a da de bănuit, pentru că el prezintă în mod expres cereri inacceptabile pentru a face imposibilă o înţelegere şi pentru a evita războiul”.

La începutul lui mai 1915, Sazonov remitea lui Diamandy un ,,aide memoire”, în care făcea referire la condiţiile formulate de guvernul României pentru intrarea în război. La rândul său, Brătianu era nemulţumit de modul în care vedea diplomaţia rusă problema viitorelor frontiere, solicitând acordarea de garanţii care să fie stipulate într-un tratat de alianţă. Anglia şi Franţa făceau demersuri la Petrograd pentru urgentarea unei înţelegeri cu România, în acelaşi sens intervenea pe lângă Sazonov şi ambasadorul francez, M. Paleologue. Guvernul rus era dispus să se arate mai conciliant, însă cu condiţia ca România să intre în război înainte de mijlocul lui mai 1915 . Între timp, evenimentele se precipitau în favoarea Antantei, la 10/23 mai 1915, Italia declara trăzboi Austro-Ungariei, fapt primit favorabil în România, unde au fost organizate noi manifestaţii pro-antantiste.

După intrarea Italiei în război, tratativele româno-ruse au continuat cu mai multă intensitate, în scopul încheierii unui acord final între cele două părţi. Încă o dată, guvernul rus se arăta intransingent faţă de propunerile româneşti şi susţinea că aliaţii apuseni erau de aceeaşi părere. La 20 mai 1915, guvernul rus dădea un comunicat în care se spunea că România nu putea obţine mai mult decât i se recunoştea de către Rusia . În virtutea acestuia, guvernul rus insista ca România să accepte propunerile sale, fără modificări şi fără condiţii. În ciuda atitudinii ruse, guvernul român nu era de acord ca ţara să intre în război, fără încheierea unei înţelegeri precise cu Rusia. Brătianu declara lui Poklevsky că România era gata să se angajeze definitiv împotriva Austro-Ungariei, îndată după semnarea unei convenţii politice cu puterile Antantei. Însă înaintea intrării în acţiune, era necesară o convenţie militară cu Rusia, pentru stabilirea colaborării dintre cele două armate şi trimiterea de ajutoare de către aliaţi. Brătianu preciza că, odată cu semnarea acestor documente, România nu va mai întârzia în niciun fel participarea sa la război. El sublinia că, dacă puterile Antantei acceptă toate cererile politice formulate de România, aceasta putea intra în război în decurs de cinci săptămâni.

Trebuie spus că Franţa şi Anglia au insistat îndelung ca România să intre în acţiune o dată cu Italia, însă Comandamentul general rus a decis ca problema participării României la război să fie trecută pe plan secund. Pe de altă parte, România nu era pregătită în acel moment să urmeze exemplul Italiei, armata sa era slab echipată, nu avea armamentul şi muniţiile necesare, iar intrarea ei în război nu i-ar fi ajutat pe aliaţi. Decisive au fost motivele de ordin politic şi în special poziţia guvernului rus, sprijinită de comandamentul general, care se opunea intervenţiei României în război. Pentru a înţelege aceste tergiversări, ar fi necesar să fie analizate obiectivele de război ale Rusiei şi, în general, ale Antantei. Rusia se opunea intrării României în război, în mai-iunie 1915, pentru a nu leza legăturile cu Bulgaria (pe care dorea s-o atragă în Antantă) şi pentru că urmărea să ofere Serbiei compensaţii teritoriale pe seama Austro-Ungariei (de aceea se opunea pătrunderii trupelor române în Transilvania). Dar Franţa şi Anglia erau împotriva tendinţelor ruseşti în sud-estul Europei, în acest scop au iniţiat debarcarea în Dardanele şi au urgentat intervenţia Italiei şi a României în război.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

11 martie 2019

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Însă în scurt timp, la urcarea pe tron a regelui Ferdinand, acesta i-a respins demisia, iar guvernul şi-a continuat activitatea, concentrat asupra pregătirii militare şi economice. Pentru calmarea spiritelor agitate ale opoziţiei, guvernul a dat un nou comunicat referitor la păstrarea neutralităţii ţării. În timpul acesta, la conservatori divergenţele se  accentuau, N. Filipescu acţiona decis şi febril pentru separarea de Al. Marghiloman. Acesta, după consultarea lui T. Maiorescu, a întrunit din nou Comitetul executiv al partidului, în tentativa de a anihila acţiunile pro-antantiste ale lui Filipescu şi susţinătorilor săi- ei cereau intrarea imediată în război împotriva Austro-Ungariei. Îndată după şedinţa partidului, la care participase, N. Filipescu a constituit un Comitet naţional ,,de acţiune imediată”, împreună cu B. Delavrancea, I. Grădişteanu, N. Xenopol, Th. Ionescu şi dr. C. Istrati, anunţând înfiinţarea unei noi formaţiuni, ,,Acţiunea Naţională”. În final, la 1/14 noiembrie 1914, conducera Partidului conservator era convocată pentru o desolidarizare faţă de ,,Acţiunea Naţională”, dar fără succes, stabilindu-se participarea la acţiunile acesteia pe cont propriu.

După înfiinţarea ,,Acţiunii Naţionale”, s-au intensificat manifestaţiile şi întrunirile în favoarea intrării României în război de partea Antantei. Astfel, la întrunirea din 16/29 noiembrie 1914, în numele principiului naţionalităţilor, se cerea intrarea imediată în acţiune pentru eliberarea românilor din Transilvania. În acelaşi timp, N. Filipescu continua cu febrilitate campania pentru intrarea ţării în război, adâncind şi mai mult ruptura dintre conservatori, formaţiunea sa manfestându-se drept gruparea cea mai dinamică şi mai activă, care agita deschis pentru Antantă  şi intrarea în război. Venind de la Sinaia, Filipescu a fost întâmpinat cu urale la Ploieşti de o mulţime numeroasă de suţinători, care cereau să fie abandonată neutralitatea. În Bucureşti, N. Filipescu a fost condus de mulţime în Piaţa Universităţii unde, de pe piedestalul statuii lui Mihai Viteazul, a adresat un apel înflăcărat pentru înfăptuirea unităţii naţionale.

Această grupare, ,,Acţiunea Naţională”, condusă de N. Filipescu, Take Ionescu şi Barbu Delavrancea, era virulent antihabsburgică şi antantofilă, organizând adunări, manifestaţii, campanii de presă, pentru a influenţa opinia publică. ,,Opoziţia”, care susţinea intrarea rapidă în război, era fascinată de idealul unei ,,Românii Mari”, având uneori un aspect romantic!. Ambii lideri, N. Filipescu şi Take Ionescu, erau animaţi de bune intenţii şi cunoşteau situaţia politică, dar, în nerăbdarea lor, făceau abstracţie de necesitatea recunoaşterii aspiraţiilor naţionale prin tratate de către puterile Antantei. Grupării, care promova acest romantism politic, i se opunea, ca un corectiv necesar, politica pragmatică a lui Brătianu, care s-a ferit să se angajeze faţă de Antantă, până ce puterile ei nu i-au garantat satisfacerea unor aspiraţii naţionale legitime.

La 16/29 noiembrie 1914, se deschidea noua sesiune a Parlamentului (Adunarea Constituantă), dar Mesajul tronului nu făcea referire la reforme şi problemele războiului, ci conţinea un apel la concursul sincer şi la sentimentul patriotic pentru sprijinirea guvernului în actualele împrejurări. În şedinţa din 3/16  decembrie, în răspunsul la mesaj, regele era asigurat de unitatea forţelor naţiunii în faţa dificultăţilor, iar primul ministru făcea apel la toţi să sprijine politica externă a guvernului. I. Lahovary, din partea Partidului conservator, raspundea afirmativ: ,,toţi fiii României, în asemenea cazuri, au uitat dezbinările, fiind uniţi într-un suflet şi o gândire”. La 4 decembrie, Take Ionescu, şeful Partidului conservator-democrat, declara şi el că sprijină apelul guvernului, o problemă mai importantă decât cea externă nu exista în acel moment, iar partidele din opoziţie trebuie să dea dovadă de înţelegere  faţă de problemele guvernului, în asemenea împrejurări. În Senat, Al. Marghiloman şi C. Dissescu îşi exprimau acordul cu decizia guvernului de a nu fi dezbătut proiectul de răspuns la mesaj .

În decembrie 1914, divergenţele dintre conservatori erau tot mai acute, conform consemnărilor lui Marghiloman, în schimb gruparea antantofilă reuşea să obţină sprijinul grupării radicale ardelene, în frunte cu Oct. Goga şi Vasile Lucaciu, care a trecut în România, în toamna anului 1914, unde acţiona în favoarea unirii. Împreună cu ,,Liga Culturală”, ,,Acţiunea Naţională” şi alte asociaţii, gruparea ardeleană organiza întâlniri cu participarea unor personalităţi culturale şi politice din România, N. Iorga, B. Delavrancea, Take Ionescu, N. Filipescu, I. Grădişteanu ş. a. În cadrul întrunirilor, se cerea deschis guvernului o acţiune militară împotriva Austro-Ungariei. Ei organizează ,,Cercul Bucovinenilor şi Transilvănenilor din Bucureşti”, care edita o gazetă săptămânală, ,,Ardealul”, militând pentru unirea românilor. În acelaşi timp, V. Lucaciu, Const. Mille şi directorul băncii ,,Albina” din Sibiu plănuiau difuzarea unui manifest pentru unire, în Transilvania, în 100 000 de exemplare. Mai mult, Oct. Goga urmărea să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania, după unele date, legiunea număra 5000 de oameni, la începutul anului 1915.

Membrii legiunii cereau românilor din armata austro-ungară să dezerteze şi să treacă în România. Se urmărea apoi să fie introduse în Transilvania materiale revoluţionare, pentru pregătirea unei revolte a românilor de-aici, atunci când marşul armatei române va începe. La începutul lui 1915, după o serie de date, un număr de 20 000 de oameni, apţi pentru serviciul militar, părăsiseră Transilvania îndreptându-se spre România.

La 14/27 decembrie 1914, Congresul extraordinar al ,,Ligii” a ales un nou comitet care avea în frunte pe V. Lucaciu (preşedinte), B. Şt. Delavrancea (vicepreşedinte), apoi N. Iorga, S. Mândrescu, Th. Ionescu, N. Filipescu, Oct. Goga, membri. În acest context, asociaţia şi-a schimbat denumirea în ,,Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor”, iar în noul program se afirma că ,,singura politică externă …e aceea care tinde a grăbi eliberarea românilor siliţi a-şi da viaţa în marginile Monarhiei Austro-Ungare”.

La începutul anului 1915, opinia publică românescă era în cea mai mare parte pro-antantistă. La 11/24 ianuarie 1915, a fost organizat un banchet în cinstea lui R. W. Seton-Watson, care spunea în discursul său: ,,Astăzi ni se deschid două drumuri, dintre care unul duce la salvarea neamului românesc”. Au mai rostit cuvântări Take Ionescu, B. Delavrancea, N. Filipescu, I. Grădişteanu, despre datoria de a lupta pentru unitate, adresându-se mulţumiri Angliei. La 11/24 februarie 1915, locuitorii capitalei au făcut o primire entuziastă generalului francez Pau, sosit într-o vizită: ,,Oraşul întreg era în picioare şi pe toate figurile se puteau citi sinceritatea şi căldura sentimentelor pe care populaţia ţinea să la afirme pentru Franţa şi pentru soldatul erou”. La 15/28 februarie 1915, în sala ,,Dacia”, s-a desfăşurat o mare întrunire a Ligii, sub preşedinţia lui V. Lucaciu, unde cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea intrării in război alături de Antantă, pentru eliberarea românilor din Transilvania. Au luat cuvântul Oct. Goga, N. Filipescu, Take Ionescu, B. St. Delavrancea, N. Iorga. N. Filipescu a adresat regelui un îndemn simbolic: ,,Mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”.

La rândul său, Take Ionescu rostea o cuvântare patetică în favoarea eliberării românilor din Transilvania, arătând că această politică trebuie susţinută nu de un grup, ci de întreaga ţară: ,,Nu este vorba ca să trăim într-o Românie mai mică sau mai mare. Dacă ar fi vorba numai de o mărire a ţării, s-ar putea înţelege şi o amânare a chestiunii. Toate pot să iasă din războiul acesta, un singur lucru nu poate să iasă: să rămână lucrurile (aşa) cum au fost. Acest cataclism l-au adus alte cauze, alte curente decât voinţa noastră şi din acesta nu putem să ieşim decât sau mari, strălucitori şi puternici, sau aşa decăzuţi în proprii noştri ochi, încât s-ar seca şi izvorul patriotismului”. El îşi exprima certitudinea în victoria Antantei şi cerea intrarea în război alături de această grupare: ,,pentru noi, oricine ar învinge, dacă ar învinge fără noi,  aproape acelaşi blestem ar fi”.

Alături de acţiunile ,,Ligii”, care orientau şi dominau opinia întregii ţări, s-au situat cele ale ,,Acţiunii Naţionale”, condusă de N. Filipescu (vezi supra), care includea pe acei conservatori favorabili participării României la război alături de Antantă. Cele două grupări pro-antantiste au organizat numeroase acţiuni comune, iar la 17/30 septembrie 1915, a fost constituită ,,Federaţia Unionistă”, care cuprindea aripa conservatoare pro-antantistă, care avea drept şef pe I. Lahovary, N. Filipescu fiind preşedintele Clubului Conservator, apoi Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, şi ,,Liga pentru Unitatea Naţională a Românilor Transilvăneni Refugiaţi în România”. ,,Federaţia”, având ca preşedinte pe energicul şi inflexibilul N. Filipescu, ajuns apoi preşedinte al conservatorilor dizidenţi, după moartea lui I. Lahovary, se pronunţa hotărât pentru unificarea statală a românilor şi, dincolo de avertismentele guvernului, a organizat întruniri în toată ţara. La 18/31 octombrie 1915, au fost organizate întruniri şi manifestaţii la Craiova, Brăila, Ploieşti, Tr. Severin, unde participanţii,  în special N. Filipescu, s-au arătat vehemenţi cu ,,trădătorii neamului” (cei care se opuneau unirii), iar liderul conservator declara: ,,Fără Ardeal, nu dau două parale pe dinastie”.

Manifestaţiile ,,Acţiunii Naţionale”, tor mai frecvente, întrunirile ,,Ligii pentru unitatea românilor” au continuat, la 15/28 martie 1915, a fost organizat un Congres al românilor din provinciile subjugate, cu participarea liderilor din cele două formaţiuni, cerându-se din nou intrarea în război. Mişcarea pentru unificarea statală a românilor se intensifica pe ambele versante ale Carpaţilor, la manifestaţiile din Vechiul Regat se adăuga atitudinea fermă, radicală a unor lideri ca Maniu şi Goldiş, priviţi ca extremişti de guvernul maghiar. În noiembrie 1915, acţiunile opoziţiei unioniste au continuat, fiind organizate noi manifestaţii în Bucureşti şi în provincie .

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

4 martie 2019

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

După moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la tron a urmat nepotul său Ferdinand, iar guvernul a dat un comunicat, în care se arăta că a hotărât ,,păstrarea neutralităţii”. Noul rege urma să facă aceeaşi declaraţie, după ce avea să depună jurământul (telegrama lui Czernin către Berchtold, din 27 sept./10 oct. 1914). În telegrama de condoleanţe, ţarul Nicolae al II-lea afirma că ,,…interesele comune ne cheamă a merge …către acelaşi scop”. Însă încheierea acordului nu a dus şi nici nu putea să ducă la înlăturarea suspiciunilor dintre conducerile României şi Rusiei. De fapt, interesele celor două state coincideau numai în privinţa luptei împotriva Austro-Ungariei, dar fiecare în parte urmărea alte obiective, unele chiar divergente.

În pofida acordului româno-rus, guvernul ţarist acţiona după cum îi dictau propriile interese, dacă i se făceau propuneri convenabile de pace din partea Puterilor Centrale. Într-o convorbire cu C. Diamandy, baronul Schilling evoca o eventuală pace separată cu Ungaria, dar problema unităţii statale a României nu era luată în calcul, în ciuda acordului semnat. Din surse diplomatice, C. Diamandy aflase că Austro-Ungaria sonda terenul pentru o pace separată cu Rusia. Guvernul rus era nemulţumit de conduita guvernului român, într-o discuţie cu Diamandy, Sazonov i-a spus textual: ,,atitudinea guvernului dumneavoastră pare misterioasă în cel mai înalt grad şi nu ar trebui să fie, dacă nutreşte speranţa eliberării Transilvaniei. Atitudinea de neutralitate perpetuă nu poate duce la nimic bun..”.

Într-o convorbire cu ministrul rus Poklevsky, Brătianu declara că toate strădaniile erau orientate spre o apropiere de Antantă, iar relaţiile cu Rusia erau extrem de importante. Însă guvernul era preocupat de pregătirea militară şi diplomatică a României, el respingând suspiciunile lui Sazonov, care dorea o intrare imediată a ţării în război. La începutul lui noiembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni ambasadorilor Rusiei la Bordeaux (unde se retrăsese guvernul francez) şi Londra să explice guvernelor respective  necesitatea acordării de credite României, în scopul pregătirii ei de război, pentru a nu mai tergiversa momentul (pretextul) angajării sale. În acelaşi timp, el cerea lui Poklevsky să explice guvernului român imperativul intrării imediate în război, în sprijinul Serbiei, înaintea înfrângerii ei. El arăta că numai în acest fel era posibilă înfăptuirea aspiraţiei privitoare la eliberarea Transilvaniei şi adăuga: ,,altminteri, Austro-Ungaria, terminând cu Serbia, ar aduce trupele disponibile în această provincie”. În perioada aceasta, nici Franţa nu manifesta o atitudine binevoitoare, ministrul român la Paris Em. Ghica spunea, în telegrama din 15/28 octombrie 1914: ,,sentimentele guvernului francez în privinţa noastră nu sunt ostile, dar  foarte reci”.

În ciuda reproşurilor şi a neîncrederii, România nu putea risca să intre în război fără semnarea unei înţelegeri (tratat) cu puterile Antantei, care să-i garanteze cedarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Dar Rusia nu era doritoare să se constituie, la hotarele sale, un mare regat românesc, care ar fi aspirat la obţinerea Basarabiei, răpită la 1812. Rusia urmărea atingerea obiectivului său strategic, Strâmtorile şi Constantinopolul, intrarea în război pentru Serbia era doar un mijloc pentru atingerea acestui scop, devenit străveziu în cursul negocierilor secrete cu Puterile Centrale.

În locul unor negocieri diplomatice serioase, Rusia venea cu paliative, profera ameninţări la adresa guvernului român, pentru a-l sili să intre în război, fără semnarea unui document (ca la 1877!). Această atitudine se explică prin intenţia Rusiei de a anexa jumătate din Bucovina, frontiera ei viitoare oscila când pe Prut, când pe Siret, incluzând şi oraşul Cernăuţi. În afara de aceasta, exista problema Basarabiei însăşi şi a Gurilor Dunării, care constituiau un obstacol în calea unei apropieri (politici) sincere a Rusiei. Sazonov, ministerul său de externe se arătau tot mai nemulţumiţi de conduita guvernului român, care nu putea accepta intrarea în război numai pe baza acordului încheiat cu guvernul rus.

Guvernul român era preocupat acum de pregătirea militară şi diplomatică, urmărind ca intrarea în război să fie decisă într-un context favorabil, pentru realizarea unităţii naţionale. Pe de altă parte, opinia publică, forţele politice organizau manifestaţii ostile monarhiei austro-ungare şi exercitau presiuni asupra guvernului Brătianu, spre a-l determina să intre cât mai rapid în acţiune, în scopul implinirii idealului naţional. În pofida apelurilor la moderaţie ale guvernului, manifestaţiile vor creşte în intensitate, din toamna anului 1914 până în vara anului 1916. Pe plan intern, în sânul opiniei publice s-au delimitat trei curente politice, în legătură cu atitudinea faţă de război: pro-antantist, neutralist şi pro-german. Îndată după Consiliul de Coroană, din 21 iulie/3 august 1914, partidele şi oamenii politici şi-au exprimat poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de război. Guvernul încerca să domolească manifestaţiile, să menţină agitaţiile naţionaliste în limite rezonabile, dar presiunile Opoziţiei împotriva politicii oficiale, pentru alăturarea la Antantă, au luat amploare, devenind tot mai puternice.

În primele zile din septembrie, au început manifestaţii puternice împotriva Monarhiei, în urma înfrângerilor suferite de aceasta, în presă şi întruniri publice se cerea ca România să intre în acţiune, alături de Antantă, pentru unitatea naţională. În seara zilei de 1 septembrie 1914, au avut loc la Bucureşti o serie de întruniri urmate de manifestaţii de stradă, în care se scandau lozinci ce îndemnau la întregirea neamului, printre vorbitori aflându-se şi Gh. Banul, preşedintele Centrului studenţesc. În aceeaşi zi, Comitetul central al Ligii Culturale a organizat o consfătuire cu delegaţii secţiilor din ţară, şi a fost redactată o moţiune, care cerea intrarea în acţiune pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria (,,Adevărul”, din 2 septembrie 1914). În acele zile fierbinţi, istoricul A. D. Xenopol publica articolul ,,În ceasul suprem”, prin care îndemna guvernul la intervenţie în război. El scria că, în condiţiile în care Rusia a adresat României un fel de ,,ultimatum” pentru ocuparea Bucovinei şi Transilvania cu armele, singura soluţie pentru noi este ,,să păşim alături cu ruşii întru descătuşarea fraţilor noştri pentru unirea lor cu noi într-un stat mare românesc”.

La 14 septembrie, Liga Culturală a organizat o adunare la Bacău, cu acest prilej, în moţiunea adresată regelui şi primului ministru, adunarea se pronunţa pentru dreptul la autodeterminare al românilor din Monarhie şi unitate naţională. Asemenea întruniri au avut loc şi în alte oraşe din ţară, iar o bună parte a presei a început să agite ideea ca ţara să accepte oferta Rusiei şi să aibă curajul să treacă munţii în Transilvania. Profesorul Ioan Ursu susţinea, într-un articol de la începutul lui septembrie 1914, că România nu poate să aştepte până ce Italia se va hotărî să intre în acţiune, unirea Ardealului fiind vitală pentru ţară .

Oamenii politici din rândul partidelor şi-au exprimat la rândul lor poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de  război. Astfel, Take Ionescu, Al. Marghiloman erau pentru neutralitate, dar V. Arion, D. Neniţescu se pronunţau pentru alianţa cu Puterile Centrale, în schimb I. Lahovary, B. Şt. Delavrancea aveau înclinaţi filoantantiste. Treptat, se va produce o sciziune în Partidul Conservator, din cauza acestor poziţii diferite, la 20 august/2 septembrie 1914, Al. Marghiloman ia atitudine în Comitetul executiv, dar I. Lahovary, N. Filipescu, I. Grădişteanu, B. Delavrancea s-au declarat deschis în favoarea Antantei . Mai mult, la 1/14 septembrie, N. Filipescu răspundea în ,,Adevărul”: ,,Austro-Ungaria nemaifiind în stare să stăpânească ţinuturile locuie de români, socotesc că e de datoria noastră să le ocupăm ca moştenitori legitimi.”. Concomitent, Liga culturală adopta o moţiune în care era afirmată ,,nevoia unei acţiuni imediate pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria şi ocuparea lor” (,,Universul”, din 4 septembrie 1914). La o nouă întrunire a conservatorilor, N. Filipescu şi I. Grădişteanu au cerut intrarea în război alături de puterile Antantei, criticând chiar guvernul că nu acţiona în direcţia aceasta. La moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, N. Filipescu se declara în divergenţă ,,profundă” cu Al. Marghiloman şi cerea intrarea imediată în război, în opoziţie cu ceilalţi lideri conservatori.

Manifestaţiile şi agitaţia ce vizau intrarea României în război alături de Antantă se amplificau, astfel, la 5/18 septembrie 1914, la o întrunire a profesorilor universitari a fost elaborată o declaraţie, în care se cerea intrarea imediată în război pentru eliberarea românilor din Austro-Ungaria, textul ei urmând să fie înmânat guvernului şi regelui (,,Universul”, din 6 septembrie 1914). După publicarea declaraţiei, studenţii au organizat o manifestaţie de simparie în faţa cluburilor şi ale locuinţelor unor oameni politici. Confruntat cu presiunile interne şi externe referitoare la poziţia României faţă de război, primul ministru Brătianu ameninţa cu demisia, pentru a mai domoli spiritele aprinse ale unor lideri conservatori pro-antantişti. Întrebat dacă România mai poate paticipa alături de Puterile Centrale în război, Brătianu răspundea: ,,Politica se poate face împotriva sentimentului unui popor, un război însă, potrivnic interesului ţării, nu se poate face”. Şi el adăuga: ,,Interesele reale ale României  nu cer decât o politică de neutralitate. Un război n-ar putea fi întreprins astăzi decât de un guvern revoluţionar (aventurier-n.n.)”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

25 februarie 2019

După războiul din 1877-1878, în urma reanexăriii sudului Basarabiei, relaţiile Rusiei cu România s-au agravat, ceea ce a avut un impact negativ asupra românilor basarabeni, opresiunea naţională (rusificarea) s-a accentuat în provincia dintre Prut şi Nistru. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, Rusia trecea printr-o situaţie dificilă, în timp ce mişcarea liberală şi naţională a românilor basarabeni a devenit mai activă, fiind condusă de un număr restrâns de intelectuali, care se sprijineau pe masa largă a ţăranimii. În noul context, studenţii români din Dorpat şi alte universităţi ruseşti au constituit asociaţii, pentru cultivarea limbii române şi a conştiinţei naţionale. În fruntea mişcării naţionale s-a situat Ion Pelivan, privit drept părinte al ideii naţionale româneşti din Basarabia. Împreună cu confraţii de idei, el a suferit rigorile represiunii ţariste. Alături de mişcarea naţională a tinerilor condusă de Ion Pelivan, activa şi o grupare a vechii boieerimi, în spirit naţional-conservator, închegată în jurul lui Pavel V. Dicescu, care cerea drepturi naţionale şi respectarea limbii române în şcoală şi biserică .

În urma înfrângerii Rusiei în războiul cu Japonia (1904-1905), prin ucazul ţarului Nicolae II, din octombrie 1905, a fost introdus regimul constituţional, a avut loc revoluţia din 1905-1907, când în societatea rusă s-au produs o serie de schimbări importante. Sub impactul acestor evenimente, în 1905, a fost înfiinţată la Chişinău, Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale. Dar grupările politice de factură naţională nu au promovat o acţiune coerentă în campania electorală din vara anului 1906, pentru alegerea primei Dume a Rusiei. În acest mod, la primele alegeri, desfăşurate în 1906, românii nu au obţinut niciun mandat de deputat. În următoarele Dume (1907-1912), majoritatea celor aleşi originari din Basarabis erau neromâni. Faţă de problemele sociale, atitudinea grupărilor naţionale româneşti era diferită.

În mai 1906, gruparea naţională din jurul avocatului N. Gavriliţă a editat ,,Basarabia”, prima gazetă românească ,,naţional-democrată”, al cărei redactor şef era Pan Halippa, care se situa pe o poziţie radicală. Gruparea naţională-conservatoare, condusă de Pavel Dicescu, era coagulată în jurul ziarului ,,Moldoveanul”, fiind înclinată sspre compromis cu autorităţile ruse. Între cele două publicaţii, situate deopotrivă pe poziţii naţionale, dar împărtăşind optici diferite, lupta de idei a fost continuă. După schimbările din octombrie 1905, intelectualii români grupaţi în jurul ,,Basarabiei” au revenit acasă, în provincie, pentru a impulsiona mişcarea de eliberare naţională şi culturală din Basarabia. În rândurile colaboratorilor publicaţiei se aflau I. Pelivan, Pan Halippa, N. Popovschi, Teodor şi Ion Inculeţ, Alexe Mateevici, Sergiu Cujbă-acesta făcea legătura cu românii din Vechiul Regat. Dar programul românilor basarabeni era mai curând social-politic decât naţional, iredentist.

O mişcare politică şi naţională românească sau chiar un partid politic nu au existat, în Basarabia, înainte de 1905, dar în anul declanşării revoluţiei din Rusia, câteva grupuri disparate de boieri şi intelectuali au fost stimulate să acţioneze. Au apărut două curente naţionale principale, moderaţii şi radicalii. Moderaţii, cum erau numiţi, având în frunte pe Pavel Dicescu, mare proprietar de pământ, au înfiinţat Societatea pentru Cultura Naţională. Ei s-au pronunţat pentru introducerea limbii române ca limbă de predare şi ca obiect de studiu în şcolile de stat, dar se opuneau reformelor radicale care putea să răstoarne relaţii sociale existente şi să le diminueze veniturile şi poziţiile în societate. Aceştia au reuşit totuşi să obţină adoptarea unei rezoluţii, prin care se cerea predarea limbii române în şcolile primare.

Radicalii doreau să meargă mult mai departe. Aceştia erau mai ales tineri, studenţi, care organizaseră grupuri de discuţii în diverse universităţi ruseşti, pentru promovarea limbii române şi pentru întărirea conştiinţei naţionale. În 1905, după începutul revoluţiei ruse, ei s-au întors în Basarabia, pentru a încerca, în noile împrejurări, să-şi afirme ideile naţionale şi să le pună în aplicare. Ei aveau în vedere o acţiune politică, erau influenţaţi de curentele radicale ruse, mai ales de socialiştii revoluţionari (eserii) şi de social-democraţi, şi aveau în vedere libertatea naţională şi dreptatea socială. În noul context, odată cu liberalizarea regimului, tinerii naţionalişti români au înfiinţat ,,Basarabia”, publicaţie care şi-a început apariţia la 24 mai 1906, sub conducerea unui comitet editorial, în frunte cu Const. Stere, care venise la Chişinău, în sprijinul reformatorilor ostili ţarismului.

Tinerii strânşi în jurul publicaţiei militau pentru recunoaşterea unui statut special pentru români, ca naţionalitate majoritară, şi acordarea autonomiei Basarabiei, potrivit ,,caracterului său istoric tradiţional”. Ei militau îndeosebi pentru introducerea limbii române în administraţie şi în şcoli, urmăreau înfiinţarea de asociaţii naţionale care să promoveze limba şi cultura română. În acelaşi timp, tinerii români afirmau explicit că nu urmăreau separarea Basarabiei de Rusia, ci, împreună cu alte popoare, acţionau pentru stabilirea unui regim liberal, democtatic, pentru a obţine drepturi politice şi civile pentru toţi locuitorii imperiului, indiferent de neam sau credinţă. Ei considerau că, numai uniţi, locuitorii Basarabiei puteau trece la rezolvarea problemelor însemnate ale provinciei, economice şi sociale, cea agrară îndeosebi, aflată la loc de frunte în programul lor.

Naţional-democraţii, cum îşi spuneau intelectualii remarcabili din jurul revistei ,,Basarabia”, n-au reuşit să-şi impună programul, din cauza reacţiunii apărute în anii 1906-1907. În urma neînţelegerilor dintre cele două grupări naţionale, alegerile pentru a doua Dumă s-au soldat cu rezultate nefavorabile românilor basarabeni, care au reuşit totuşi să trimită câte doi deputaţi în Cameră şi Senat. Alegerile din februarie 1917 au asigurat victoria categorică a elementelor conservatoare ruse, care se opuneau unei reforme sociale şi politicii liberale faţă de naţionalităţile neruse. Noua administraţie de orientare tradiţionalistă a supus revista (gruparea) ,,Basarabia” unor confiscări repetate până când, în februarie 1907, publicaţia a fost desfiinţată după nouă luni de apariţie. Tinerii naţionalişti din această grupare, care participaseră la protestul împotriva dizolvării primei Dume, au fost urmăriţi şi îndepărtaţi din Basarabia. Legăturile cu România au avut de suferit, iar rusificarea a fost reluată. În acest mod, acţiunea politică românească organizată în Basarabia lua sfârşit, iar până în 1917, mişcarea naţională a lâncezit.

Ulterior, a apărut publicaţia ,,Viaţa Basarabiei”, în text paralel, român şi rus, care înlocuia cele două ziare româneşti desfiinţate (,,Basarabia” şi ,,Moldoveanul”), dar şi aceasta a sfârşit prin a fi suprimată. Înăbuşită ca manifestare a ,,societăţii civile”, mişcarea naţională s-a cantonat în sânul Bisericii, beneficiind ca urmare a atitudinii mai tolerante a episcopului Vladimir. Publicaţia bisericească ,,Luminătorul”, singura gazetă prin care românii se mai puteau manifesta, a întreţinut spiritul naţional şi în acele condiţii vitrege, prin articole politice şi literare, semnate de Pan Halippa, I. Inculeţ, Alexe Mateevici. Însă exacerbarea conservatorismului a dus la îndepărtarea fruntaşilor intelectuali din provincie, unii din ei au venit în România, la Iaşi, pentru a-şi continua studiile. În 1912, evocarea de către oficialităţile ruse a centenarului anexării (răpirii) Basarabiei a prilejuit românilor din această provincie o reacţie adecvată momentului, în Basarabia, dar şi în România- N. Iorga a scris ,,Basarabia noastră”. După câţiva ani de întrerupere, pe linia naţională anterioară, iniţiată de N. Gavriliţă, cu sprijinul lui V. Stroescu, a fost editată, la Chişinău, în 1913, revista ,,Cuvânt Moldovenesc”, sub direcţia lui Pan Halippa. Publicaţia, ştiinţifică şi literară, era singura prin care românii din Basarabia au întreţinut legătura cu cei din România. O altă publicaţie, ,,Glasul Basarabiei”, apărută în acelaşi an, a avut o viaţă scurtă. Această gazetă, condusă de Pan Halippa, în a cărui editură a apărut şi ,,Calendarul” şi apoi ,,Biblioteca Cuvântului Moldovenesc” a fost aceea care a circulat în timpul războiului, o publicaţie prestigioasă, prin numele colaboratorilor şi prin valoarea conţinutului ei.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

4 februarie 2019