Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

La 9 decembrie 1916, în sala Teatrulu Naţional din Iaşi, a avut loc deschiderea lucrărilor Parlamentului, cu oarecare întârziere din cauza împrejurărilor. În Mesajul Tronului, prezentat de regele Ferdinand, se făcea referire la criticile aduse guvernului, arătând că prin intrarea în război, ,,România îşi legase soarta ei cu aceea a puterilor prin a căror victorie se va aşeza viaţa europeană pe baza principiului naţionalităţilor”. Regele făcea apel la abandonarea oricăror neînţelegeri, pentru ca în faţa ţării dar şi a străinătăţii să apară ,,armonia dintre toţi şi să dea astfel lumii întregi priveliştea solidarităţii unui popor conştient de însemnătatea vremurilor pe care le trăieşte şi de menirea lui istorică”. El cerea apoi ca ,,toţi să înconjoare cu dragoste şi cu admiraţie pe soldaţii noştri care apără pământul strămoşesc încălcat de vrăjmaşi”. În paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situaţiei locuitorilor afectaţi de război (acordarea unor pensii şi ajutoare militarilor), a fost votat proiectul de lege pentru sporirea la 1,1 miliarde lei a creditului de 60 milioane acordat ministerului de război. Măsurile cele mai importante şi mai urgente aveau în vedere cele două reforme fundamentale înscrise în programul liberal încă din 1914, împroprietărirea ţăranilor şi modificarea legii electorale, prin introducerea votului universal.

Acestea nu erau simple promisini..Atât guvernul cât şi regele au promis (făgăduit) oştenilor-ţărani pământ şi drept de vot. La 3/16 decembrie 1916, într-o scrisoare adresată regelui, primul-ministru Brătianu arăta că ,,trebuie ca, printr-o propagandă activă a ofiţerimii noastre, să se atragă atenţiunea soldaţilor că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”. În Mesajul său, regele arăta: ,,să spunem ţăranului că luptând pentru unitatea naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică…Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care-l apără şi ne impune mai mult decât oricând datoria ca, la sfârşitul războiului, să înfăptuim reformele agrare şi electorale, pe temeiul cărora această Adunare Constituantă a fost aleasă”. N. Iorga făcea elogiul ţăranului român, în contextul dramatic al războiului, iar Take Ionescu, la rândul său, referindu-se la promisiunea regelui, arăta că ,,şi o largă reformă agrară trebuia să iasă din crearea unei Românii mari, şi o democratică întindere a dreptului de vot”.

 Problema reformelor era fundamentală, iar amânarea introducerii lor nu mai era posibilă, în condiţiile marelui război şi după izbucnirea revoluţiei în Rusia, în februarie 1917. Primul-ministru Brătianu, aflat în vizită la Petrograd, în martie 1917, arăta că Parlamentul român va vota reforma agrară şi votul universal, numărul votanţilor crescând de la 180 000 la 1 200 000, iar ţăranii urmau să primească 2 300 000 ha. Şi guvernul şi regele erau concentraţi asupra măsurilor necesare, în primul rând, cele două reforme fundamentale. La 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand adresa soldaţilor o Proclamaţie, prin care îi asigura că ,,şi-au câştigat dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care s-au luptat”, precum şi ,,dreptul de a obţine o mai mare participare la treburile statului”. O lună mai târziu, la 23 aprilie/5 mai 1917, regele adresa ostaşilor români, prin Înalt Ordin de zi, o nouă Proclamaţie, referitoare la reforma agrară şi la cea electorală: ,,…Întăresc încă odată făgăduinţa mea de Rege, că, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor câştigate cu sângele vostru, şi prin vot obştesc veţi lua o parte activă la alcătuirea unei Românii nou şi mari, pe care o vom înfăptui împreună”.

În primele luni ale anului 1917, I.I.C. Brătianu ajunsese la o înţelegere cu Take Ionescu, ca şi între cele două partide aflate acum la guvernare, în privinţa reformelor, agrară şi electorală. Un grup radical liberal (G. Diamandy, Gr. Iunian, G. Trancu-Iaşi ş.a.) propunea guvernului, la 15/28 aprilie, ca ,,cel mai târziu peste opt zile”, proiectele celor două reforme să fie înaintate spre dezbatere.

  Vorbind în parlament despre necesitatea reformelor, primul-ministru Brătianu arăta că ele fuseseră înscrise în programul partidului său încă din 1913. El sublinia că ,,sufragiul universal şi exproprierea au devenit patrimoniul comun al tuturor şi votarea lor se poate obţine fără discuţii pătimaşe care să tulbure liniştea sufletească a ţării, înfrăţirea tuturor fiilor Patriei, aşa de trebuincioasă pentru buna şi victorioasa conducere a războiului…”. El adăuga că ,,jertfele ţărănimii ne impun să nu aşteptăm până la ceasul în care va fi posibilă rezolvarea completă şi amănunţită a problemelor care ne sunt puse şi să votăm încă de pe acum aceste principii fundamentale, ca să rămână câştigate pentru poporul nostru orice s-ar întâmpla de aici înainte”.

Proiectul pentru modificarea art. 19, 57 şi 67 din Constituţie, privitoare la cele două reforme, a fost prezentat în Parlament, în mai 1917,  de deputatul G. G. Danielopol. El motiva aceste măsuri prin contrastul dintre numărul mare de ţărani, aproape şase milioane, şi suprafaţa de pământ stăpânită, în jur de trei milioane ha; în acelaşi timp, o mie de proprietari deţineau două milioane ha. Potrivit proiectului, care stabilea patru categorii: 1. erau expropriate în întregime terenurile cultivabile ale Domeniilor Coroanei, ale Casei Rurale, ale supuşilor străini şi ale absenteiştilor; 2. exproprierea a două milione ha teren cultivabil din proprietăţile rurale particulare, progresiv, începând cu moşiile de la 100 ha în sus; pentru regiunile de munte se prevedea înfiinţarea de islazuri comunale. Plata terenurilor expropriate urma a se face în titluri de rentă emise de stat, cu dobândă de 5% pe an. Era prevăzută, în genere, exproprierea unei suprafeţe de 2, 4 ori mai mare decât cea propusă în anii 1913-1914 şi, totodată, se renunţa la principiul despăgubirii prealabile şi integrale în bani. În privinţa reformei electorale, art. 57 prevedea alegerea deputaţilor de către cetăţeni prin vot universal, egal, direct şi secret, iar art. 67 stabilea acelaşi lucru pentru Senat.

Reformele preconizate au trezit vii discuţii în Cameră şi Senat, evidenţiin nevoia de înnoire a stărilor de lucruri din România, frământările cauzate de război şi influenţa revoluţiei ruseşti. Deputatul N. Basilescu arăta ăn intervenţia sa că ,,toţi comandanţii militari sunt unanimi în a cere reforme adânci şi radicale, care să stârpească răul din rădăcină, spre a putea evita în viitor dureroase şi crude emoţiuni”. Un alt deputat, C. Becescu-Silvan sublinia împrejurările ,,cu totul excepţionale” în care trebuiau înfăptuite reformele: ,,…sub presiunea jertfelor înspăimântătoare pe care poporul românesc le-a făcut şi le face…, a suferinţelor înfiorătoare pe care întregul nostru neam le îndură”. Dacă pentru unii deputaţi reformele propuse erau insuficiente, mai ales cea agrară, alţii, de orientare conservatoare, considerau că momentul nu era bine ales. Dar, în final, până şi conservatorii rămaşi în Bucureşti (Marghiloman, Rosetti, Maiorescu) au admis, în martie 1917, includerea reformelor în programul partidului lor. Proiectul pentru modificarea Constituţiei şi înscrierea celor două reforme s-a votat de Cameră, cu 130 de voturi din 144, la 12(14) iunie 1917, şi, la 20 iunie, de Senat, cu 56 (79) de voturi.

După votarea reformelor (iunie-iulie 1917), s-a produs o neaşteptată criză guvernamentală, după atacarea violentă a lui Brătianu, în şedinţa Senatului din 21 iunie/3 iulie 1917. Primul ministru a fost acuzat de conservatori pentru ,,nepregătirea armatei, finanţele statului…servind prea ades pentru îmbogăţirea partizanilor şi satisfacerea intereselor lor” şi pentru lipsa de pregătire morală a soldaţilor la intrarea în război”. După acest atac, Senatul a acordat un vot de încredere în primul ministru Brătianu, adoptat cu 44 de voturi şi 10 abţineri, ceea ce a dus la demisia lui Take Ionescu şi a miniştrilor conservatori. Părăsirea guvernului a fost determinată de unele deosebiri de vederi între Take Ionescu şi I.I.C. Brătianu în legătură cu situaţia militară a ţării, raporturile cu aliaţii şi aplicarea tratatului de alianţă. Criza de guvern s-a prelungit vreme de trei săptămâni, dar, în final, situaţia a fost aplanată şi guvernul a fost completat cu Take Ionescu, vicepreşedinte, şi cu intrarea în cabinet a lui B. Delavrancea şi a lui N. Titulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (48)” →

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Trupele române reuşiseră a se decroşa de inamic, nu fără pierderi, şi a ocupa o primă linie de rezistenţă, iar încercarea inamicului de a tăia retragerea armatei române a eşuat, după cum mărturiseşte generalul Falkenhayn în memorii. Pe de altă parte, cu toate că armata a dat o bătălie grea pe Argeş şi Neajlov, capitala nu a putut fi salvată, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, ora 12, trupele germane au ocupat oraşul. Între 25 noiembrie/8 decembrie-28 noiembrie/11 decembrie, au fost angajate puternice acţiuni de luptă pe linia Cricov-Prahova, în scopul concentrării trupelor şi organizării unei noi linii de rezistenţă. Trupele Armatei I au fost retrase din front, din cauza pierderilor mari suferite, şi trimise pentru refacere în nordul Moldovei. Începând de la 1/14 decembrie, a rămas în front numai Armata II română, comandată de generalul Averescu, încadrată în partea dreaptă de Armata IX rusă, iar în cea stângă de armatele IV şi VI ruse.  Acum, la începutul lui decembrie 1916, au fost introduse în front forţe substanţiale ruseşti, iar trupele româno-ruse din zonă au şi fost puse sub comanda generalului Zaharov.

Peste câteva zile, la 9/22 decembrie, a avut loc o schimbare şi la Marele cartier general român, generalul D. Iliescu, mediocru şi slab pregătit, care a condus operaţiile, a fost înlocuit cu generalul Const. Prezan. Timp de șase zile,  între 9/22-14/27 decembrie, s-a desfăşurat bătălia de la Râmnicu Sărat, după lupte crâncene, care au cerut mari sacrificii, trupele române au trebuit să se retragă, ceea ce a determinat retragerea generală a forţelor româno-ruse în direcţiile Focşani şi Brăila. Alte lupte au avut loc la Caşin şi Focşani, care a fost ocupat, ca şi Brăila. În aceeaşi vreme, a început şi retragerea trupelor ruse din Dobrogea, patru corpuri de armată şi câteva divizii de cavalerie. La 10/23 decembrie, inamicul a atins linia Tulcea-Isaccea, iar după zece zile trupe germane, bulgare şi turceşti intrau în Măcin, Dobrogea fiind complet pierdută, ultimele unităţi s-au retras la nord de Dunăre, în Galaţi.

În cele 40 de zile, cât a durat retragerea dintre Argeş şi Siret, trupele germane au înaintat 200 km, adică 4-6 km pe zi, dar, în ultimele zile anului 1916, armatele inamice se aflau la limita eforturilor. La sfârşitul anului 1916, frontul s-a stabilizat pe văile Şuşiţei, Putnei şi Siretului, iar la 28 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, comandamentul german a fost obligat să dea ordinul de trecere în apărare a trupelor sale. Pierderi în oameni şi materiale au fost foarte mari, potrivit unei statistici americane, la sfârşitul primei campanii, românii pierduseră în total 500 000 oameni (100 000 morţi, 150 000 răniţi, 250 000 prizonieri. Armata română fusese înfrântă într-adevăr, dar nu a putut să fie nimicită, după cum mărturiseşte generalisimul Ludendorf: ,,Noi am bătut armata română, dar n-am putut s-o nimicim”. Fiinţa armatei a fost salvată, iar România nu a putut fi scoasă din luptă.

Retragerea în Moldova, din decembrie 1916, a fost teribilă, de un mare dramatism, amintind de vremurile de bejenie în masă medievale, fiind afectaţi deopotrivă soldaţi şi civili: ,,Slabi, palizi, încovoiaţi sub greutatea raniţelor încărcate, cu uniformele decolorate şi rupte, soldaţii…, obosiţi de zile întregi de marşuri, înaintează mereu frământând cu bocancii desfundaţi glodurile miriştilor şi lapoviţa drumurilor. Prin aerul umed şi rece, prin ceaţa groasă a zilelor, par nişte cortegii nesfârşite de umbre…”. În afara soldaţior, spre Moldova s-a revărsat o mare mulţime de oameni de toate categoriile, după cum relata un contemporan; ,,Convoaie întregi de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu faţa trasă, cu hainele în neorânduială, abia se mişcau gâfâind în lungul drumului. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care şi-au pus toată averea, nevasta, copiii, cu câteva ţoale, toţi se mişcă în lungul drumului, în preajma armatei, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea ce reprezintă aceasta”. În această retragere grăbită, s-a petrecut şi un episod nefericit, în gara Ciurea, un tren de pasageri ce mergea spre Moldova s-a ciocnit cu un tren aflat în gară, încărcat cu benzină: ,,au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi, mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi, refugiaţi din teritoriile ocupate, între care o mulţime din Dobrogea”.

Evacuarea de mari proporţii în Moldova, devenită centru al rezistenţei, a creat probleme deosebit de grave, pe lângă faptul că teritoriul ocupat (Oltenia, Muntenia şi Dobrogea) era supus unei spolieri metodice, trebuia organizată partea rămasă liberă din ţară, pentru a putea primi masa enormă de refugiaţi şi a permite pregătirea armatei pentru război. În ţara de peste Milcov, alături de refugiaţii civili şi de armată, au fost aduşi mii de tineri, între 16 şi 19 ani, precum şi recruţii anilor 1917-1920, prizonieri, circa 20 000 răniţi şi bolnavi. Despre aceşti răniţi, un deputat arăta în Parlament: ,,Ne plângem pentru răniţii noştri, care nu au căpătat îngrijirile necesare şi care au stat câte şapte zile, fără să poată să-şi găsească un pat în spital, care nu şi-au primenit pansamentul câte zece zile şi ne plângem că ei au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână pentru 5-6 zile drept hrană…Ne plângem că ostaşii noştri, după trei luni de război, au rămas în zdrenţe…”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (47)” →

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

După această ripostă fermă, la 15/28 octombrie, contraatacul român a continuat şi prin lupte înverşunate rezistenţa germanilor a fost înfrântă, aşa cum s-a întâmplat la Arsuri-Horezu. Germanii au fost siliţi să se retragă în condiţii extrem de grele şi cu numeroase pierderi. Germanii au fost înfrânţi în defileul Jiului, dar păstrau încă un cap de pod în trecătoarea Surduc. Prin victoria repurtată în aceste zile, Divizia 11 infanterie a oprit pătrunderea germanilor prin defileul Jiului, remarcându-se prin conducerea operativă a luptelor generalul Cocorăscu, comandantul diviziei, şi colonelul Anastasiu, comandantul Grupului Jiu.

În ciuda eşecului suferit, germanii n-au renunţat la forţarea munţilor, generalul Falkenhayn hotărând ca ,,acţiunea de rupere” a apărării române din Carpaţi să fie executată tot prin pasurile Surduc şi Vâlcan. În aceste trecători, două unităţi germane, Brigada 144 şi Divizia 11 bavareză, păstrau încă poziţii favorabile de o parte şi de alta a Jiului. Germanii au pregătit cu minuţiozitate noua acţiune, masând din vreme o cantitate mult superioară de forţe şi mijloace: 4 divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie, în timp ce în zonă se afla doar Divizia 11 infanterie română. Această puternică grupare germană, bine înarmată şi echipată, a trecut la ofensivă în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1916. Beneficiind de superioritate numerică şi tehnică, germanii au câştigat rapid teren, înaintând 8-10 km pe zi, iar trupele române au fost obligate la replieri succesive. Trupele inamice au reuşit să străpungă defileul, la Bumbeşti, înaintând pe mai multe direcţii spre Târgu Jiu, pe care l-au ocupat la 2/14 noiembrie.

Conducerea militară română, complet surprinsă de noua ofensivă germană, a acţionat prea târziu, abia la 3/16 noiembrie, în a şasea zi a ofensivei, ea a trimis întăriri, Divizia 17 infanterie, dar era prea puţin şi prea târziu. La acea dată, inamicul ieşise din defileu, aflându-se dincoace de munţi şi realizase o pătrundere de 40 km, folosind cu succes Corpul de cavalerie (două divizii) al generalului Schmettow. Între 4/17-6/19 noiembrie, ei au ajuns la Filiaşi, interceptaseră calea ferată Turnu Severin-Craiova şi se aflau la 80 km faţă de aliniamentul de pornire al ofensivei. Încercările a două detaşamente române de a executa un contraatac s-au dovedit imposibile, iar trei detaşamente aflate pe teritoriul Olteniei, care totalizau 16 batalioane, 2 escadroane şi 13 baterii, au fost forţate să capituleze la Isbiceni, pe malul drept al Oltului. Încă din seara de 4/17 noiembrie, în raportul înaintat de divizie către Armata I, se arăta că ,,situaţia este foarte critică”! Continuând nestăvilite înaintarea, la 11/24 noiembrie, trupele germane au forţat Oltul la Stoeneşti, unde au preluat controlul podului (10 km est de Caracal), şi au trecut Oltul la Slatina, afluind în câmpia munteană. Mai grav, la 10/23 noiembrie, o grupare germană comandată de generalul Kosch a trecut Dunărea la Zimnicea, îndreptându-se spre Bucureşti, în timp ce dinspre Oltul mijlociu înaintau în aceeaşi direcţie alte două grupări inamice, Kuhne şi Krafft. Acţiunea trupelor celor trei grupări ,,K”, care invadaseră câmpia munteană şi acţionau concentric, îşi propuneau ocuparea capitalei ţării.

Situaţia statului şi armatei române se apropia de o catastrofă, după trecerea Oltului de către germani, la 12/25 noiembrie, autorităţile politice (regele, parlamentul, guvernul) au părăsit Bucureştiul şi s-au retras la Iaşi, devenit pentru doi ani capitala de război a României. În situaţia extrem gravă creată, comandamentul român a decis să angajeze o bătălie pe Argeş-Neajlov, pentru salvarea capitalei, cunoscută şi sub numele de ,,Bătălia pentru Bucureşti”. Această bătălie este considerată cea mai amplă şi de mare complexitate acţiune militară angajată de armata română în timpul campaniei din 1916.

Pregătirea marii bătălii de pe Argeş-Neajlov a început la 12/25 noiembrie, imediat după forţarea Oltului de către germani, la acea dată, situaţia armatei române era următoarea: Armata I, cu Corpul 1 armată, care dispunea de 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, la aripa dreaptă, Armata II, cu Corpul 2 armată, iar pe linia Dunării, se afla Grupul militar de apărare, cu 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii. La 11/24 noiembrie, generelul Const. Prezan a fost numit comandant al ,,Grupului de armate general Prezan”, care dispunea de 13,5 divizii, grupate în trei armate, iar la 12/25 noiembrie, Marele cartier general, prin ordinul de operaţii nr. 19, fixa misiunea acestui Grup: ,,oprirea înaintării inamicului de la vest şi sud-vest”.

Dispozitivul de luptă român era constituit în felul următor: 1. Armata I, formată din 56 batalioane, 33 escadroane şi 54 baterii, ocupa un front de 110 km, între Curtea de Argeş şi Ipoteşti, sat aflat la 14 km sud de Slatina; 2. Grupul apărării Dunării, alcătuit din 16 batalioane, 28 escadroane şi 31 baterii, plus o divizie de infanterie şi una de cavalerie, pe un front de 200 km, plasat între Turnu Măgurele şi Olteniţa; 3. Două divizii ruseşti, plasate între Olteniţa şi gura Ialomiţei, în faţa cărora nu erau forţe inamice şi care nu au intervenit în luptă; 4. Marele cartier avea la dispoziţie trei divizii, aflate în refacere la Ploieşti. În faţa trupelor române, se aflau trei Grupări armate germane (cele trei grupări ,,K”), care totalizau 16 divizii, superioare prin număr, dotare tehnică şi armament, ele dispuneau de divizii proaspete, recent constituite. Planul bătăliei de la Argeş avea la bază ideea executării unei manevre pe linii interioare, prin care grupările inamice să fie angajate şi înfrânte succesiv. Conform informaţiilor, germanii înaintau cu două grupări, una la nord (Krafft) şi alta la sud (Kosch), fără legătură între ele, forţele generalului Kuhne erau împărţite între cele două grupări. În aceste împrejurări, generalul Prezan s-a decis ,,a îndrepta şi concentra forţele chiar pe câmpul de bătălie, pe care-l aprecia a fi regiunea dintre Drăgăneşti şi Neajlov”.

Înainte chiar de începerea ofensivei proiectate, în dimineaţa de 15/28 noiembrie, trupele române au angajat lupte îndârjite cu unităţile germane aflate în marginea şi înăuntru satului Prunaru, locul unde a avut loc şarja Regimentului 2 roşiori: ,,De după garduri, din mărăcinişuri, de pe ferestrele caselor şi podurilor, duşmanul ascuns cu zeci de mitraliere, aruncă o grindină de gloanţe asupra falnicului regiment. Cai şi călăreţi cad grămadă unii peste alţii.Regimentul este distrus. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând, împreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toţi ofiţerii regimentului, în cap cu bravul lor comandant”. Ofensiva urma să înceapă la 16/29 noiembrie, dar a trebuit să fie amânată din cauza întârzierii unor divizii şi, în timpul acesta, Marele Cartier încerca să obţină sprijinul armatei ruse pentru plănuita ofensivă, dar răspunsul a fost că aceasta ,,nu poate acţiona fără ordin superior”. În cea mai grea şi mai însemnată bătălie, armata română a fost lăsată singură de aliaţi ei (ruşii). Bătălia de pe Argeş-Neajlov s-a desfăşurat între 17/30 noiembrie-20 noiembrie/3 decembrie 1916, pe un front lung de 120 km, începând de la Goleşti şi până în apropierea Dunării, constând ,,dintr-o serie de lupte, date izolat, dar formând un ansamblu operativ”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (46)” →

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 26 septembrie/9 octombrie 1916, au început lupte puternice pentru apărarea Defileului Prahovei, desfăşurate fără întrerupere până la 12/25 noiembrie. Apărarea acestui defileu vital, care deschidea drumul spre Muntenia şi Bucureşti, a fost încredinţată Armatei II, care avea în compunere  Corpul 3 armată (2 divizii) şi Corpul 2 armată (3 divizii, având în rezervă o divizie şi două brigăzi de călăraşi). În total, această armată dispunea de 102 batalioane, 23 escadroane şi 80 baterii (6 grele). Împotriva trupelor Armatei II române acţionau trupele Armatei IX germane, o armată puternică, superior dotată, învingătoare în bătălia de la Sibiu, care cuprindea două corpuri de armată (corpurile 1 şi 39 germane), dispunând în total de 54 batalioane, 8 escadroane şi 94 baterii (21 grele). Germanii dispuneau de mai puţine trupe, dar aveau o mare superioritate în mijloace tehnice, mai ales armament automat şi artilerie grea. Luptele au început la 26 septembrie/9 octombrie, după înfruntările de la Braşov, Corpul 39 german a trecut la urmărirea trupelor române, aflate în retragere, în intenţia de a ocupa prin surprindere trecătorile. Însă datorită rezistenţei ariergărzilor şi altor dificultăţi, înaintarea germană s-a făcut foarte greu. La 28 septembrie (st.v.), Corpul 2 român s-a repliat pe vechile poziţii de la frontieră, iar Corpul 3 s-a retras de asemenea sub presiunea germană.

Retragerea trupelor române pe poziţiile de la frontieră s-a făcut în mod organizat, conform ordinului Armatei II din 25.09.1916 (st.v.), care prevedea o retragere prin care se ,,paralizau avantajele adversarului”. La 29 septembrie/12 octombrie, inamicul a reuşit printr-un atac puternic să cucerească înălţimea Susaiului, care domina Predealul. Dar, în aceeaşi după-amiază, Corpul 2 a contraatacat şi a reocupat muntele Susai Însă o divizie germană a ocupat înălţimile pasului Predeluş, iar o alta a reuşit să treacă graniţa şi să respingă trupele Corpului 3 spre Cheia. Obiectivul germanilor era de a ocupa Predealul şi apoi deschiderea văii Prahovei, cu perspectiva de a înainta spre Bucureşti. Pentru atingerea acestui obiectiv, în prima decadă din octombrie, gara, oraşul şi poziţiile de apărare ale oraşului Predeal au fost supuse e germani unui violent şi continuu foc de artilerie, reuşind să recucerească înălţimea Susai. Luptele pentru gara şi oraşul Predeal au fost de o îndârjire şi un dramatism comparabile cu cele de pe alte fronturi. Duoă zece zile de încleştări aprige, Predealul, aflat în ruine, a fost ocupat de inamic. Monumentul ridicat în urma acestor lupte are gravate acste cuvinte: ,,Călătorule…Reculege-te şi închină-te smerit. Gara Predeal nu mai este o gară de hotar, …ci un templu al celor mai curate jertje”.  După zece zile de lupte sângeroase, germanii au reuşit să împingă linia apărării româneşti doar cu patru kilometri mai spre sud, unde trupele Armatei II au organizat un nou aliniament de apărare la nord de Azuga-Clăbucet-Vârful Omul. Div. 21 inf. A opus o rezistenţă ieşită din comun, rămânând cu un efectiv de numai 3000 de oameni. La 13/26 octombrie, germanii au reluat ofensiva, dar, în final, după o lună de mari eforturi şi sacrificii, Armata IX (Corpul 39 german) a fost înfrântă pe întregul front, iar trecătoarea Predeal a rămas în mâinile românilor.

Bătălia de la Bran-Câmpulung. La 25 septembrie/8 octombrie, a început bătălia din zona Bran-Câmpulung-Dragoslavele, unde luptele au continuat până la 10/23 noiembrie 1916. În paralel cu acţiunea Corpului 39, descrisă mai sus, Corpul 1 armată german, comandat de generalul von Morgen, aparţinînd tot Armatei IX, acţiona în defileul Branului. Misiunea Corpului 1 era importantă în planurile Armatei IX, comandată de generalul Falkenhayn, care avea să decidă direcţia în care va da lovitura cu forţele sale. Pentru îndeplinirea misiunii încredinţate, comandantul Corpului 1 a hotărât să execute o lovitură directă cu forţele unei divizii, prin defileul Bran, cu scopul de a ajunge în spatele apărării române. Apărarea defileului Branului revenea aceleiaşi Armate II, care a organizat apărarea între vârful Fundăţica şi vârful Piatra Craiului, cu toate forţele Diviziei 22 infanterie. La 25 septembrie/8 octombrie, Brigada 8 munte inamică a ieşit din Zărneşti, a ocolit muntele Piatra Craiului, iar în seara de 27 septembrie (st.v.) a ajuns la sud de masivul Făgăraş. În aceeaşi zi, a trecut la ofensivă Divizia 76 germană (aparţinând Corpului 1), dar atacurile ei, din 29 şi 30 septembrie (st.v.), au fost respinse de apărătorii români. În acest timp, Brigada 8 munte şi-a continuat înaintarea şi, la 29 septembrie (st.v.), cobora pe valea Dâmboviţei, spre Rucăr.

Divizia 22 infanterie a sesizat mişcarea (înaintarea) brigăzii inamice şi a cerut ajutor Armatei II. Sub presiunea inamică (în ajutorul germanilor, venise o unitate de elită, Brigada 8 alpină austro-ungară, adusă de pe frontul italian), Divizia 22 a fost obligată să părăsească poziţiile de pe frontieră, în seara de 30 septembrie (st.v.), şi să se retragă pe un nou aliniament între Rucăr şi Dragoslavele. La 2/15 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva împotriva noilor poziţii de apărare române şi, după lupte aprige, germanii au intrat în Dragoslavele. După ocuparea localităţii, Armata II a decis să trimită ca întărire Divizia 12 infanterie, iar până la sosirea ei, în noaptea de 2 spre 3 octombrie (st.v.), Divizia 22 s-a retras pe o nouă poziţie, la nord de muntele Mateiaş şi satul Lereşti, decisă să reziste aici cu orice preţ. În 3 şi 4 octombrie (st.v.), germanii au atacat noul aliniament, dar au fost respinşi, apoi a fost atacat muntele Mateiaşul, ocupând pantele nordice şi ajungând la 8 km de Câmpulung. Între timp, în zonă au sosit trupele Diviziei 12, care au intrat în luptă din prima zi spre a-şi apăra ,,satele, munţii şi văile”. Cele două divizii româneşti au format apoi ,,Grupul Nămăeşti”, întărit cu patru baterii de artilerie grea, apărarea fiind stabilită pe un aliniament cuprins între muntele Mateiaş şi muntele Clăbucet-Strâmbu. În plus, populaţia locală a sprijinit cu căldură trupele, asigurând aprovizionarea lor.

La 8/21 octombrie, Corpul 1 german a reluat ofensiva, acţionând cu o brigadă şi două divizii, luptele au fost aprige, iar atacurile germane au fost respinse de peste tot. La 16/29 octombrie, în urma pierderilor mari suferite, germanii au încetat ofensiva, muntele Mateiaş, foarte bine întărit, nu a putut fi cucerit, ceea ce Falkenhayn mărturiseşte în memoriile sale. În acest fel, ,,nu s-au deschis inamicului porţile de invazie spre inima Argeşului sau Târgului (Câmpulung), spre Piteşti”.

Germanii n-au putut să străpungă apărarea din cele două trecători principale, încercând atunci să forţeze linia Carpaţilor pe două direcţii excentrice, pe la Oituz şi pe la Jiu. Valea Oituzului, învecinată cu cea a Slănicului (la nord) şi cea a Caşinului (la sud), reprezenta direcţia cea mai facilă de pătrundere a inamicului din Transilvania în Moldova. Aici, în trecătoarea Oituzului, între 28 septembrie/11 octombrie şi 14/27 octombrie, s-a dat o primă bătălie, apărarea trecătorii Oituz fiind încredinţată Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu s-a dat o primă bătălie. La 25 septembrie/8 octombrie, conducerea militară germană stabilise ca, după luptele de la Braşov, să fie executată o acţiune imediată ,,prin trecătoarea Oituz spre Ocna, pentru a tăia comunicaţiile românilor cu Moldova, împiedicând astfel şi afluirea întăririlor ruseşti spre  Muntenia”. Totuşi, generalul Falkenhayn considera acţiunea drept ,,discutabilă şi foarte grea”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (45)” →

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

La 4/17 august 1916, au fost semnate la Bucureşti (în locuinţa lui Vintilă Brătianu), Convenţia politică şi Convenţia militară, între România, pe de o parte, Franţa, Anglia, Rusia şi Italia, pe de altă parte, în total fiind semnate cinci exemplare originale. Cele două convenţii prevedeau recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria şi garantau integritarea teritoriului ei, din august 1916. În schimb, România se angaja să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august 1916, cel mi târziu, iar Rusia se angaja să declanşeze o puternică ofensivă pentru a uşura intrarea armatei române în acţiune, şi să asigure apărarea portului Constanţa. În privinţa cooperării militare, era preconizat front distinct de operaţiuni, pe bază de egalitate, între cele două armate. Semnarea documentelor a fost ţinută într-un secret desăvârşit, la Viena nu se ştia nimic, iar în Transilvania comandamentul militar nu luase niciun fel de măsuri de apărare, mişcările de trupe ce precedau intrarea în acţiune au fost mascate cu grijă. ⁵⁸

După semnarea Tratatului de alianţă cu Antanta, decizia de intrare în război trebuia ratificată şi, în locul Parlamentului aflat în vacanţă, a fost convocat Consiliul de Coroană, la 14/27 august 1916, la Palatul Cotroceni. La şedinţa Consiliului au participat, alături de Brătianu şi membrii guvernului (printre care Em. Costinescu, I. G. Duca, V. Antonescu ş.a.), preşedintele Camerei, M. Pherekyde, vicepreşedintele Senatului, C. F. Robescu, foştii prim-miniştri, P. P. Carp, Th. Rosetti şi Titu Maiorescu, şefii partidelor politice, Al. Marghiloman, Take Ionescu, N. Filipescu şi doi foşti preşedinţi ai Camerei. Dezbaterile Consiliului au fost conduse de regele Ferdinand, care avea alături, în dreapta sa, pe prinţul moştenitor Carol. Suveranul a deschis şedinţa, vizibil emoţionat, şi a anunţat hotărârea guvernului său de a intra în acţiune alături de puterile Antantei: ,,Am convocat pe mai marii ţării, nu ca să le cer un sfat, ci să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate…Guvernul…crede şi el că a venit momentul să începem războiul…”. El a mai adăugat că s-a învins pe sine, considerând că este în interesul ţării să facă acest pas, aprobând hotărârea guvernului său.

Invitat de rege să vorbească, P. P. Carp a refuzat, dar a cerut explicaţii lui Brătianu, care a afirmat că, în acel moment, ,,toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei”, neutralitatea nu era garantată de nimeni, încât s-a decis intrarea în război, pentru implinirea idealului naţional: ,,Şi eu şi ţara suntem în ceasul de faţă angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu, care a luat cuvântul, a fost de acord cu intrarea în război, şi N. Filipescu şi Al. Marghiloman, care a adăugat că decizia a fost luată ,,în grabă”. Luând cuvântul, după ce a fost invitat de două ori, Carp a fost categoric împotriva intrării în război, a lupta alături de Rusia este contrar intereselor ţării şi dinastiei, hegemonia rusească, la sfârşitul războiului, va însemna ,,sfârşitul românismului”, el nu poate accepta ,,pieirea României”, apoi, sentenţios şi dramatic, se adresează regelui astfel: ,,Am trei fii, îi dau pe toţi M. V. să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu ca armata să fie bătută, căci numai astfel România va putea să fie scăpată”. Regele a reacţionat iritat, subliniind: ,,România nu a adus pe regele Carol, unchiul meu, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea (regală) cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”. Şi Brătianu a fost nemulţumit de atitudinea lui Carp, reproşându-i că nu mai poate ,,avea nimic cu această ţară şi acest neam”.

În finalul dezbaterilor, într-o pledoarie magistrală, primul ministru I. I. C. Brătianu a arătat: ,,Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţiuni naţionale, nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate! Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de favorabil ca cel de azi…Fără îndoială, cred că din acest război vom ieşi învingători, dar nu sunt sigur, poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine şi de toţi că, chiar dacă ar fi ieşim învinşi, tot cred că ţara…trebuie, în această clipă a evoluţiei ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzile trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul…De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre nţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând. România s-a angajat deja şi nu mai putea da îndărăt, că ţara întreagă şi toţi românii de peste munţi aşteaptă cu nerăbdare intrara României în război”.

Brătianu a adăugat, în încheiere, că este conştient de ,,covârşitoarea răspundere” pe care şi-a asumat-o, apoi îl sfătuia pe rege ,,să tragă spada şi să intre acuma în luptă alături de Aliaţi, împotriva Puterilor Centrale”, revendicând pentru sine însă ,,întreaga răspundere a acestei politici”. Regele a făcut apel, la sfârşitul discuţiilor, la sprijinul tuturor pentru depăşirea greutăţilor legate de război, căci ,,răspunderea va fi a tuturora, chiar şi a celor care au alte păreri”. În seara de 14/27 august, România declara război Austro-Ungariei, ministrul român la Viena, E. Mavrocordat a prezentat textul declaraţiei la ministerul de externe, trimis prin maiorul Stârcea cu o săptămână înainte . Ca urmare, la 15/28 august, Germania a declarat război României, ulterior, la 17/30 august, Turcia a declarat război României, iar la 19 august/1 septembrie, Bulgaria a făcut acelaşi lucru.  După declaraţia de război, prin decret regal, se interzicea orice comerţ cu ţările Puterilor Centrale. În sfârşit, în seara de 14/27 august, a fost publicat decretul de mobilizare al armatei române.

După campania din 1913, s-au luat de îndată unele măsuri pentru întărirea capacităţii de luptă a armatei, bugetul ministerului de război a fost sporit cu 20%, el crescând de la 81,6 milioane, în 1913, la 97,8 milioane, în 1914. Pentru nevoile armatei, au fost acordate şi două credite extraordinare, unul de 107 milioane şi altul de 196 milioane lei, pentru o perioadă de cinci ani. În aceşti ani, au crescut şi efectivele armatei: dacă în 1913, forţa armatei la mobilizare totaliza 10 600 ofiţeri, 460 000 trupă şi 150 000 cai, după numai trei ani (1916), ea a atins un număr aproape dublu, respectiv 19 843 ofiţeri, 813 758 trupă şi 281 210 cai. România nu dispunea de armament corespunzător şi a trebuit să-l procure din străinătate, la 8 martie 1915, România a semnat o convenţie cu Franţa pentru livrarea de material de război.

Cu toate acestea, România intra în război cu o armată insuficient dotată, ,,în special, intram cu foarte puţină artilerie grea, mitraliere şi aeroplane”. La 15/28 august 1916, când s-a decretat mobilizarea, armata română cuprindea: 2 divizii de cavalerie, 20 divizii de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 5 brigăzi de călăraşi, 2 brigăzi de artilerie grea, 1 regiment şi 1 divizion de artilerie de munte, artilerie antiaeriană (113 tunuri), trupe de geniu (1 regiment de căi ferate, 1 regiment de pontonieri şi 1 batalion specialităţi), 4 escadrile de aviaţie, cu 28 de aparate, apoi marina militară. Au mai fost mobilizate artileria de poziţie şi a capetelor de pod, cu 24 baterii, respectiv 26 baterii. În concluzie, totalul forţelor mobilizate de România, în august 1916, cuprindea 336 batalioane de infanterie cu 413 mitraliere de câmp şi 161 de poziţie, 104 escadroane de cavalerie cu 40 mitraliere şi 379 baterii de artilerie de diferite specialităţi şi calibre.

Intervenţia României oferea ,,avantajul de a deschide frontul balcanic pentru armata sârbo-rusă, concentrată în Basarabia, care, traversând Dobrogea, va putea înainta în întâmpinarea armatei de la Salonic”. Armata română intra în război în condiţii neprielnice, dispunând de insuficiente mijloace şi trebuind să lupte pe un front de aproape 1500 km, între Vatra Dornei şi Turnu Severin, mai întins decât frontul rusesc (1100 km). În momentul intrării în acţiune, armata cuprindea cinci corpuri de armată, iar materialul de război a fost completat prin aprovizionare din străinătate. Planul român de operaţiuni a fost elaborat în concordanţă cu adoptarea hotărârii de declanşare a ofensivei peste Carpaţi şi de defensivă pe linia Dunării. Acest plan a fost elaborat la  insistenţa comandamentului rusesc, sprijinit de cel francez, cu toate că guvernul român lua în calcul primejdia unui atac prin surprindere dinspre sud. Marele cartier general român a decis să respingă propunerea generalului Alexeev, din ianuarie 1916, şi a generalului Joffre, din iunie 1916, privitoare la o acţiune cu majoritatea forţelor împotriva Bulgariei, şi şi-a însuşit un plan adoptat, în linii generale, încă din octombrie 1914. Acest document militar este cunoscut sub titlul de ,,Planul de campanie român din 1916”, cât şi sub numele de ,,Ipoteza Z”.

Acest plan de campanie se întemeia pe cele două documente fundamentale, Tratatul de alianţă şi Convenţia militară, semnate între România şi Antanta, la 4/17 august 1916. În Tratat, era consemnată recunoaşterea drepturilor naţionale ale României, iar în Convenţie, era menţionată intrarea în război, ,,la 15/28 august, (la opt zile după ofensiva de la Salonic)” (art.1), ,,armata rusă se angajează să acţioneze energic pe tot frontul austriac…, în special (o) ofensivă viguroasă în Bucovina” (at. 2), iar ,,aliaţii (anglo-francezi) se angajează să precedeze cu cel puţin opt zile, printr-o ofensivă fermă a armatelor de la Salonic, intrarea în război a României” (art. 3). Scopul general al războiului era menţionat în Planul de campanie (cap. 1), iar scopul strategic consta în ,,nimicirea forţelor inamice” din Transilvania, debuşarea în câmpia ungară şi atingerea văilor Tisei şi Dunării. Ca urmare, cea mai mare parte a forţelor, armata de nord, armata I şi armata II, trebuiau să acţioneze ofensiv în Transilvania, Banat şi Ungaria, iar armata III trebuia să se menţină pe poziţii defensive în sudul ţării, la Dunăre şi în Dobrogea, în sfârşit, era prevăzută şi o rezervă generală, formată din două divizii, în zona Bucureştiului. Intrarea în război a României, raportată la situaţia de pe teatrele de război, ar fi putut avea loc cu cel puţin o lună mai înainte sau mai târziu, cee ce ar fi permis exploatarea elementului surpriză. Intrarea s-a datorat insistenţelor aliaţilor, fiind grăbită de aceştia, după cum declara generalul F. Gambiez: ,,fără îndoială, România fusese aruncată într-o  aventură”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

24 martie 2019

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

După serioase şi îndelungate tratative, Sazonov şi-a dat acordul la propunerile lui Brătianu privind frontiera în Bucovina, cu condiţia intrării în acţiune a României în intervalul menţionat. Puterile Antantei depuneau mari eforturi pentru a determinai intrarea României în război, în vara anului 1915. La 25 iunie, Brătianu scria lui Diamandy, la Petrograd, că Sazonov era sceptic în privinţa intrării ţării în război, aceeaşi neîncredere exista şi în cele două capitale  ale Antantei. Diamandy relata primului ministru afirmaţiile aceluiaşi Sazonov că dacă guvernul român nu se va decide să intre în război, după acceptarea noilor propuneri, Antanta va renunţa definitiv la sprijinul României, iar tot ce s-a convenit anterior va fi anulat. Diamandy sublinia că Antanta era dispusă la concesii, dar numai cu condiţia ca România să intre în acţiune la termenul fixat. La 10 iulie 1915, în răspunsul către Diamandy, Brătianu afirma că guvernul român era gata să încheie fără întârziere o convenţie politică în privinţa viitoarelor frontiere ale României, ceea ce implica şi o cooperare militară, dar momentul intrării în acţiune rămânea la latitudinea sa.

La 25 iulie Brătianu înştiinţa pe Diamandy că ambasadorul rus a fost împuternicit de Sazonov să declare că ,,se acceptă condiţiile pentru convenţia politică, cu condiţia ca România să se angajeze a nu permite să treacă niciun fel de muniţii sau materiale de război pentru inamici şi ca Antanta să poată supraveghea această trecere”. Guvernul rus urma să trimită un însărcinat la Bucureşti pentru a se elabora o convenţie militară. În scrisoarea către Brătianu, din 5/18 august 1915, Diamandy nota că atitudinea Antantei faţă de România era oscilantă, în funcţie de succesele sau înfrângerile de pe front, şi mai remarca că nu toate ţările alianţei erau doritoare să susţină întregirea hotarelor ei. Nemaivorbind de Rusia, iritată şi nemulţumită de ,,pretenţiile” României, el observa că Anglia era rezervată în această privinţă, unii oameni politici britanici nu voiau dezmembrarea Austro-Ungariei, nici Franţa nu susţinea constant aspiraţiile naţionale româneşti, doar Italia sprijinea cu căldură drepturile legitime ale ţării noastre. În general, puterile Antantei nu doreau altceva decât intrarea României în război, în mod necondiţionat, şi ar fi fost satisfăcute dacă guvernul român cerea cât mai puţin.

În mod cert, în condiţiile existente, în întervalul cuprins între vara anului 1915 şi vara anului 1916, nu era posibilă intrarea în război a României, propunerile ei nefind luate integral în seamă şi fiind supusă presiunilor. La începutul lui noiembrie 1915, Brătianu declara ministrului englez la Bucureşti că, în vederea intrării în război, România punea următoarele condiţii: concentrarea unei armate anglo-franceze de 500 000 oameni în Balcani şi a unei armate ruse în Basarabia; declanşarea unei ofensive ruse puternice pe tot frontul de est, din Baltica şi până în Bucovina; trimiterea de armament şi muniţii de către Franţa şi Anglia. El prevenea puterile Antantei că fără acceptarea acestor condiţii, România îşi păstra libertatea de acţiune. La începutul negocierilor, cercurile militare şi guvernamentale ruse nu împărtăşeau ideea încheierii unui tratat de alianţă cu România, în condiţiile puse de partea română. Dar, în urma telegramei trimise de Poklevsky lui Sazonov, la 19 octombrie/1 noiembrie 1915, acesta şi-a schimbat atitudinea şi, în decembrie, el declara în faţa Dumei că relaţiile cu România sunt amicale şi tind spre o alianţă cu Antanta, ,,atunci când împrejurările favorabile se vor produce”.

Mai mult, generalul Alexeev însuşi se vedea nevoit acum să cedeze şi, în ianuarie 1916, concluziona că poate disloca o armată rusă de zece divizii pentru a sprijini România, când aceasta va intra în acţiune, dar nu pe Dunăre, ci în sudul Moldovei. El considera că se va angaja şi o ofensivă spre nord-vest şi pe tot frontul estic, pentru a permite armatei române să trimită forţe în sud, spre Bulgaria, şi în nord, în Transilvania. Ca urmare, generalul rus cerea trimiterea unui ofiţer român la Cartierul general rus, pentru a discuta bazele unei convenţii militare. Astfel, negocierile  diplomatice româno-ruse intraseră pe un alt făgaş, favorabil încheierii unei înţelegeri. În capitală rusă sosea şi N. Filipescu, ,,şeful partidului francofil”, care a fost primit de Sazonov şi de ţar, a avut discuţii cu ambasadorul francez M. Paleologue, arătându-se nerăbdător ca armata română să se alăture armatelor aliate. Pentru accelerarea negocierilor, preşedintele R. Poincare a adresat o telegramă ţarului Nicolae, în care solicita ca Rusia să fie mai conciliantă în vederea cooperării militare cu România. În telegrama din 3 martie 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că a însărcinat pe Tatarinov, ataşatul militar rus la Bucureşti, pentru negocieri cu guvernul român în vederea încheierii unei convenţii militare.

În aprilie 1916, generalul Alexeev arăta generalului Joffre, comandantul suprem francez, că pretenţiile guvernului român erau exagerate şi nu puteau fi acceptate: ,,trebuie dat de înţeles…că adeziunea României nu este o necesitate absolută pentru puterile aliate. Ea poate conta pentru viitor pe o compensaţie care va corespunde exact eforturilor pe care le va face şi acţiunilor sale militare”. Generalul Joffre, pentru moment, aprecia şi el că ,,concursul său (al României), deşi este de dorit, nu este indispensabil…”. Însă, dincolo de această retorică, în acelaşi timp, guvernul român ducea negocieri pentru încheierea unei convenţii militare şi cu Franţa. Aceste discuţii erau în curs între ofiţerii francezi şi colonelul V. Rudeanu, şeful misiunii militare române la Paris, referitor la achiziţionarea şi transportul de armament spre România. Negocierile au început la 16/29 mai 1916, iar proiectul de convenţie militară cu România a fost stabilit în şedinţa din 23 iulie/5 august 1916, cu participarea reprezentanţilor militari din partea Franţei, Rusiei, Angliei, Italiei, Serbiei şi României. Transporturile de muniţii şi armament către România erau pregătite încă de la începutul lui iunie 1916.

În iunie 1916, odată cu declanşarea ofensivei Antantei, au fost iniţiate noi demersuri pentru intrarea rapidă a României în război. Atât Sazonov, cât şi Alexeev considerau acest moment deosebit de oportun şi au insistat în această direcţie pe lângă C. Diamandy şi diplomaţii Antantei, pentru ca aceştia să depună diligenţe serioase ca să convingă pe Brătianu. Primul ministru Brătianu, realist şi lucid, declara lui C. Blondel, ministrul francez la Bucureşti, că era gata oricând să semneze o convenţie militară cu Antanta, dacă aceasta îndeplinea următoarele condiţii: 1. sosirea primului tren cu muniţii la frontieră şi garantarea de către Rusia şi Italia a furnizării a 300 tone de muniţii pe zi; 2. Ofensiva generală a aliaţilor să fie continuă; 3. Ofensiva armatelor ruse în Bucovina şi Galiţia; 4. Garanţii contra unui eventual atac bulgar, în cazul intrării României în război. El mai cerea încheierea unui tratat politic, care să recunoască drepturile României asupra Transilvaniei şi Bucovinei.

Pentru a determina intrarea României în război, la 9/22 iulie 1916, primul ministru francez Briand a dat instrucţiuni lui C. Blondel să aducă la cunoştinţa guvernului român că au fost îndeplinite toate condiţiile puse de acesta şi, pentru a avea valoare, intervenţia trebuie să fie imediată: ,,România îşi va lua locul în coaliţie la momentul psihologic şi va asigura legitim, în ochii tuturor, larga satisfacere a aspiraţiilor sale naţionale (…). Puterile occidentale n-au încetat de a acorda încredere lui Brătianu şi poporului român. Dacă România nu va folosi prilejul actual, ea nu va mai regăsi posibilitatea de a deveni un mare popor prin reunirea fiilor săi”. La Petrograd, Sazonov s-a arătat satisfăcut de declaraţiile lui Briand.

Condiţiile puse de România pentru cooperarea militară erau acum, în sfârşit, acceptate şi în curs de înfăptuire. Într-o scrisoare, datată 29 iunie/12 iulie 1916, se comunicau instrucţiunile date ataşatului său militar la Bucureşti de către guvernul francez, precizându-se că toate condiţiile erau acceptate, iar primul tren cu muniţii va trece frontiera României la 12/25 iulie. Generalul francez M. Janin preciza că intervenţia trebuie să fie imediată: ,,Un atac puternic…va fi o sarcină uşoară pentru armata română dornică de a realiza aspiraţiile sale naţionale”. Dar furnizarea de armament şi muniţii nu scăpa observaţiei agere a ministrului Czernin, care menţiona din surse sigure că, încă de la mijlocul lui iulie 1916, sosiseră la frontierele României muniţii şi piese de artilerie (tel. din 12 şi 17 iulie 1916). Burian informa prompt guvernul german despre pregătirile de război făcute de  România.

Dar guvernul român era deja pe calea angajării definitive de partea Antantei, la 18/31 iulie 1916, aliaţii stabileau să întreprindă un ultim demers colectiv pe lângă guvernul român, pentru alăturarea fără întârziere la Antantă. Generalul Alexeev fixa termenul de intrare în acţiune a armatei române cel mai târziu, la 7/20 august 1916. Generalul Joffre înainta lui Briand, la 21 iulie/3 august 1916, un expozeu secret asupa problemei române, în care se arăta că scopul urmărit de aliaţi era determinarea intrării rapide în război a României, prin acceptarea tuturor condiţiilor puse de Brătianu. Anglia, îndeosebi, era pentru intrarea neintârziată  şi cu orice preţ a României în război.(tel. generalului Jilinsky din Paris către generalul Alexeev, din 21 iulie 1916). Dar oricât de binevoitoare şi sincere, aceste declaraţii nu erau determinante pentru guvernul român, care insista asupra necesităţii încheierii unui tratat (convenţii) în care să fie consemnate aceste promisiuni. În sensul acesta acţionau diplomaţii români din capitalele Antantei; astfel, la 23 iulie 1916, ataşatul militar român la Paris trata cu delegaţii militari ai Antantei încheierea unei convenţii militare, România opunându-se unei acţiuni militare în sudul Dunării sau declarării de război Bulgariei. În cele din urmă, aliaţii (generalii Joffre şi Alexeev, Briand şi Grey) au căzut de acord ca armata română să lupte numai pe frontul austro-ungar. Generalul Alexeev a insistat ca primul ministru român să fixeze data definitivă, când armata română va intra în acţiune.

Primul ministru Brătianu luase din vreme măsurile necesare în vederea intrării în război. Într-o telegramă din 19 iulie/1 august 1916, adresată generalului D. Iliescu, adjunct al şefului statului major al armatei române, el spunea: ,,Rog aranjează-te astfel ca să ştiu unde eşti, căci măsurile pot fi grabnice. Chiamă contingentele de completează, iar din ofiţerii de rezervă numai un număr redus”. La începutul lui august 1916, preşedintele Franţei Poincare făcea un nou demers pe lângă ţarul Rusiei Nicolae, pentru finalizarea negocierilor cu guvernul român, în vederea intrării neîntârziate a României în război. El aprecia că această oportunitate nu trebuia pierdută: ,,Intervenţia românească imediată va permite ruperea definitivă a echilibrului în avantajul nostru. În câteva săptămâni, când zăpada va cădea în Carpaţi, şi când trecătorile vor fi păzite, momentul util va fi trecut”. Dar noul ministru de externe rus B. V. Sturmer, care luase locul lui Sazonov, minimaliza deliberat însemnătatea intrării în război a României, deoarece nu voia să fie încheiat un tratat prin care să-i fie recunoscute drepturile la conferinţa de pace. În final, la 27 iulie /9 august 1916, ţarul răspundea preşedintelui francez că era de acord cu ideea intrării României în război şi autoriza pe ministrul rus la Bucureşti să semneze convenţia, recunoscând astfel cererile guvernului român.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

17 martie 2019