Dragii mei enoriași! Hristos S-a-nălțat!

     Ziua Eroilor.  Câteva cuvinte despre Ziua Eroilor am dori să rostim în rândurile următoare. Pentru nenumăraţii eroi ai neamului, ştiuţi şi neştiuţi, pe care numai Dumnezeu îi are în evidenţele Lui, acolo, sus, în  Cartea veşniciei.

Din cele câteva sute de zile ale unui an, una v-am dedicat-o vouă, Eroi ai neamului românesc! E puţin, e prea puţin, ca să vă putem pomeni după cuviinţă. Câteva manifestări omagiale, câteva discursuri, dintre care unele de circumstanţă, câteva articole în presă înghesuite lângă altele cu conţinut sportiv, politic sau economic, câteva imagini de arhivă la televizor şi gata, socotim că ne-am împlinit datoria faţă de voi. În ultimii ani se comandă oficial slujbe în biserici, parastase şi pomeniri, se bat clopotele etc.

   Şi, totuşi, de fiecare dată  mi-a rămas gustul amar al neîmplinirii după astfel de zile. Prea puţini sunt cei care observă trecerea unei astfel de zile, prea puţini cei care participă efectiv la împodobirea ei, la comemorarea voastră. Nimeni nu v-a numărat vreodată. Nici nu ar putea să vă numere pe voi, puzderie de boabe semănate sub brazdele ţării de-a lungul a mii şi mii de ani. Voi, eroii neamului meu, sunteţi ca frunzele şi ca iarba, sunteţi cântec şi lacrimă, sunteţi binecuvântare şi blestem.

     Numai Dumnezeu va citi din Cartea Veşniciei numele vostru, al tuturor celor ce v-aţi poticnit loviţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi-n închisori pentru apărarea ţării,  pentru apărarea credinţei strămoşeşti, pentru libertatea şi demnitatea noastră.

       În această zi, voi, eroi ai neamului meu, ştiuţi şi neştiuţi, strămoşi, părinţi şi fraţi, veniţi din zările nevăzute ale tărâmului de dincolo şi vă aliniaţi, în coloane nesfârşite, aşteptând să primiţi omagiul şi recunoştinţa noastră sinceră şi curată. Poate noi cei vârstnici avem sufletele pângărite de păcate, de griji meschine şi efemere, dar adevărata mângâiere v-o aduc pruncii aceştia nevinovaţi. Ei cântă imnuri de slavă şi de aducere aminte, ei spun poezii înflăcărate, ei aşează cu mânuţele lor delicate florile pe mormintele şi la monumentele voastre. Poate numai pentru sufletul lor sincer şi curat ar trebui să vă simţiţi răsplătiţi pentru tot şi pentru toate. Poate că zâmbetul lor 1 – aţi visat prin ceaţa vremii, când moartea şi-a pus zăbranicul peste ochiul vostru.

     Mă închin memoriei voastre, scumpi Eroi ai neamului, ştiuţi şi neştiuţi, care n-aţi pregetat să plătiţi cu viaţa, cu sănătatea, cu libertatea, cu gândul şi cu slova voastră speranţa de mai bine. În lupta voastră aţi apărat pământul acesta, ce ni 1-a dăruit Părintele Luminilor şi al Veşniciilor, ca să nu fie strivit de cizmele uriaşilor vrăjmaşi. Aţi apărat cu piepturile, cu braţul şi cu mintea voastră pământurile, altarele şi fecioarele, aţi apărat mormintele şi sfintele locuri de aducere aminte.

       V-aţi rezemat de Carpaţi şi aţi secerat liftele păgâne şi lacome, lăcustele, şi zmeii, şi lupii, şi ciuma , şi holera. Aţi fost prometei înlănţuiţi, sisifi ai unei zodii greu de purtat prin veacuri. V-au încoronat cu spini adesea, v-au umilit şi v-au îngenuncheat, v-au răstignit de nenumărate ori pe crucea istoriei, dar nu v-au înfrânt. Nu v-au înfrânt nici oamenii, dar nici vremurile.

       Voi aţi supravieţuit prin veacuri în fiecare vorbă românească, în fiecare închinăciune creştinească, în fiecare piatră de hotar, în fiecare slovă dăltuită pe hârtie, în metale sau în piatră, în fiecare suflet românesc. Prigonitorii s-au dus ca vântul şi ca apa, voi aţi rămas ca pietrele de granit şi supravieţuiţi prin fiecare fibră a fiinţei noastre de români, prin fiecare speranţă, prin fiecare vis de mai bine, prin tot ceea ce suntem şi prin tot ceea ce am vrea să fim.

     Vă sărut memoria şi mă rog la Dumnezeu să vă aşeze acolo, în locurile drepţilor, ale apărătorilor binelui şi dreptăţii, Amin.

*

Imnul eroilor. Redăm o poezie superbă închinată de poetul Iuliu Roșca Dormidont eroilor  neamului și pusă pe muzică de Ionel Brătianu. Este recitită cu diferite ocazii, este cântată de soliști și coruri în momente de mare vibrație patriotică.  Iat-o:

,,Presărați pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,
Spre a fi mai dulce somnul
Fericiților eroi.

Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor.

Pe copii la sânul vostru
Alinați-i cu-acest cânt,
Povestindu-le cu fală
Al eroilor avânt.

Dezveliți tot adevărul
Și le spuneți tuturor
Cum muriră frații noștri
Pentru neam și țara lor.

Și pe sacrele morminte
Puneți lacrime și flori,
Spre a fi mai dulce somnul
Miilor de luptători.

Ridicați pe piramida
Nemuririi faima lor,
Scriți în cărțile de aur
Cântecul nemuritor.”

*

            File de jurnal- 29 iun. 1982. ,,La căminul Patriarhiei l-am întâlnit pe Părintele Caliopie Georgescu, starețul Mânăstirii Lainici. Mi s-a plâns că tot mai mulți dintre cei care vizitează Mânăstirea Lainici nu au nici un dram de fond religios. Vin din curiozitate unii, din snobism alții. Mulți vin doar pentru a plăti acatiste cu cele mai deșucheate blesteme și rugăciuni, ca și când mânăstirea ar fi ajuns pe post de vraci. Părintelui Caliopie nu-i este frică de atei, pentru că, așa cum spunea dumnealui, ,,cu ateul te poți înțelege, în timp ce cu indiferentul ți-e imposibil”.

            În tren am avut parteneri de drum din Dobrogea și Bârlad. Erau două femei de țară. Mi-au spus că pe la ei s-au aplicat amenzi de câte 2.500 lei celor care n-au ieșit la muncă. Recoltele pe la ei, ca și-n Bărăgan și în Oltenia, sunt frumoase. Se seceră în plin la orz.

             La București un copil s-a repezit și a luat două căpșune din coșul unui țăran. Acesta i-a dat în cap cu greutatea cântarului, pe care o avea, întâmplător, în mână. Lovitura a fost mortală.

             Ieri am fost la Severin. Coada la stația de benzină de la ieșirea spre Craiova se întinde pe bulevardul Tudor Vladimirescu, cotește pe strada Topolniței, coboară pe la autogară până la poarta CPL-ului, apoi o ia în sus pe strada Traian. În patru ore nu se poate ajunge la stație. Eu am avut o rezervă de 100 litri. Acum mai am doar 20-30 litri, așa că mai pot să supraviețuiesc puțin. De poimâine se vor scumpi produsele petroliere și curentul electric.”

*

             In memoriam: Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu.  Luni, 27 mai,  a plecat spre veșnicii  prietenul meu din copilărie, Preotul Nicu Achimescu.

             În vara anului 1968 am intrat în casa lui de la Șiroca și l-am cunoscut pe el, pe frații lui Gheorghe și Romică, pe tată lui Dumitru, ,,Dumitru de la Fag”, cum îi spunea lumea în sat și pe mama Romica. O familie de oameni primitori, omenoși, gata să te ajute, bucuroși de prietenie.  Eram de aceeași vârstă cu fiul cel mare al familiei, cu Gheorghe și aflasem că și el vrea să dea examen la seminar, ba mai mult, chiar fusese la Craiova și aflase toate detaliile privind actele necesare, probele de examen etc. M-am împrietenit  mai ales cu Gheorghe, iar la vremea potrivită ne-am  dus la examen. Eu am reușit, el a picat, dar în nul următor a încercat din nou și a intrat și el. A mai trecut un an și a venit la seminar și ,,prâslea” familiei, Nicu, băiatul cel mic. Între cei doi frați era mare deosebire. Gheorghe era fire deschisă, comunicativă,  în timp ce Nicu era mereu tăcut, îngândurat, preocupat, cu cartea subsioară. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Nicu jucând fotbal sau alt joc. Dacă-l întrebai de vorbă răspundea scurt, la obiect, apoi se scuza și se retrăgea. Gheorghe era mai apropiat de mine decât de frate-său Nicu. După seminar(1970-1975) a urmat studenția la Teologie în București(1976-1980), apoi doctoratul (1980-1982) tot la București. Același om, aceleași griji, aceleași preocupări. Mare surpriză a fost, când am aflat că a obținut o bursă la Universitatea din Tübingen(Germania), una dintre cele mai renumite universități europene, ca să-și continue studiile doctorale(1983-1984 și 1991-1992). Ce mândră era tanti Romica! Spunea tuturor  cunoscuților  unde a ajuns copilul ei!

                  Aceste studii au fost încununate cu teza de doctorat Die Vollendung des Menschen in Buddhismus. Bewertung aus orthodoxer Sicht (Desăvârșirea omului în budism. Evaluare din perspectivă ortodoxă), elaborată sub îndrumarea a doi mari teologi, prof. dr. P. Beyerhaus și prof. dr. J. Moltmann și titlul de doctor în teologie.

            Am fost la nunta lui, la Șiroca, împreună cu mulți colegi de-ai lui de seminar și de facultate. Mireasa, tânăra Ana Cornelia era studentă la Medicină în Iași. Ce bucurie, ce frumos a fost!

            Între anii 1986-1991 a fost profesor în cadrul Seminarului Teologic din Caransebeș, pentru disciplinele: Istoria religiilor, Teologie Dogmatică, Îndrumări Misionare și Limba franceză, apoi, din 1993, lector la  Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. În anul 1998 a promovat Conferențiar titular, iar în anul 2000, Profesor universitar. Din anul 2002 a devenit Conducător de doctorat la disciplina căreia i-a consacrat întreaga sa activitate: Istoria și filosofia religiilor. Consiliul Profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași l-a ales Decan pentru perioada 1993-1994 și 2000-2004.  Între anii 2005-2010, a fost Directorul Școlii doctorale din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Al. I. Cuza”. Vreme de opt ani: 2004-2012, a fost membru în Colegiul de Onoare al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. A funcționat în anii 2004-2005 și ca profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Catedra de Literatură comparată și estetică. Începând din 2008 s-a mutat la București, fiind solicitat să preia catedra de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie ,,Justinian Patriarhul”, unde a și devenit titular în 2012 și director al Școlii doctorale a facultății.

             A ocupat diferite funcții și demnități, precum: membru al Academiei Germano-Române(2008), director al Centrului de Studii și Dialog Interreligios și Intercultural din cadrul Universității din București(din 2014), președinte al Comisiei de Teologie în Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul Ministerului Educației și Cercetării(din 2011), membru în Consiliul Național General al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul aceluiași Minister(din 2011), Membru în Consiliul Studiilor Universitare de Doctorat (CSUD), Universitatea din București(din anul 2012), expert evaluator în cadrul Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS), membru fondator al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie, Știință și Filosofie, Universitatea București(din 2010), membru în Colegiul de redacție al periodicului ,,Ortodoxia”, revista Patriarhiei Române, membru în Colegiul editorial al Revistei Române de Bioetică(din 2000).

              Opera sa, bogată, valoroasă și actuală, numără mai multe manuale universitare, volume (personale sau coordonate), zeci de studii științifice și sute de articole. Cităm câteva cărți ale sale: Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos(Iași, Editura Polirom, 1996); Istoria și filosofia religiei la popoarele antice(Iași, Editura Junimea, 1998), Budism și creștinism. Considerații privind desăvârșirea omului(Iași, Editura Junimea, 1999); India. Religie și filozofie(Iași, Editura Tehnopress, 2001); Noile mișcări religioase(Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002); Religii în dialog(Iași, Editura Trinitas, 2005); Universul religios în care trăim (București, Editura Trinitas,  2013); Religie, Modernitate și Postmodernitate(București, Editura Trinitas,  2013); Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii antice(București, Editura Basilica, 2015) și altele. A coordonat, de asemenea, numeroase volume colective în limba română și alte limbi. Momentul final l-a găsit lucrând asiduu la finisarea unui Dicţionar enciclopedic al religiilor!

               Nu a fost scutit de necazuri. I-au murit părinții de timpuriu, sperând că într-o bună zi feciorul lor se va întoarce acasă. Până aproape de a pleca dincolo, o dată pe săptămână, la o anumită oră, mama Romica se urca în vârful unui deal – uneori chiar într-un pom acolo – și vorbea la telefon cu Nicu, fiindcă era singurul loc unde avea semnal. I-a murit fratele Gheorghe, preot la Șiroca. În 2012 a fost profund marcat de decesul soției sale, răpusă de o boală fără leac. El însuși se lupta cu o boală  perfidă, care l-a și învins. Au rămas în urma lui fiica Iuliana și cei doi nepoței, Ștefan și Mihai.

               La înmormântarea lui a slujit însuși patriarhul Bisericii  Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care a și rostit un emoționant cuvânt de despărțire. Reținem un fragment din acest cuvânt: ,,Firea harnică şi ordonată a Părintelui Prof. Dr. Nicolae Achimescu, cultura credinței, a muncii corecte și a dreptății, cultură primită în familie, studiile teologice temeinice, experiența academică germană armonios altoită pe moștenirea românească, l-au impus în ochii tuturor ca pe un profesor universitar de vocație, lăsând astăzi posterității imaginea celui mai prestigios profesor și specialist român al momentului, în domeniul Filosofiei și Istoriei Religiilor. Strălucit și pasionat cercetător, Părintele Nicolae Achimescu a rămas mereu un om al credinței!”

               Locul său de veci este în cimitirul Mânăstirii Cernica de lângă București.

               Dacă mi-ar cere cineva să indic o minune săvârșită de Dumnezeu în zilele noastre, n-aș ezita să-l menționez pe Nicolae Achimescu, copilul sărac plecat de la oi și ajuns pe culmile culturii și învățământului românesc. Când vrea Dumnezeu….!

               Dumnezeu să te ierte, frate Nicule, și să te primească în împărăția Sa!

*

             Ciudat! Am găsit un text pe internet plin de semnificații privind chipul omului de azi. Iată-l și sper să ne dea de gândit tuturor: ,, ● Ciudat, cum 10 lei par așa de mulți dacă îi dai la biserică, dar par așa de puțini dacă mergi la cumpărături…● Ciudat, ce lung pare să îi slujești lui Dumnezeu o oră, dar ce repede trec 90 de minute la fotbal…● Ciudat, ce lungi sunt câteva ore în biserică, dar ce scurte sunt orele când vezi un film…● Ciudat, cum noi de multe ori nu știm ce să ne rugăm, dar la prietena noastră/prietenul nostru întotdeauna avem ce să îi povestim…● Ce interesant este când se lungește un meci de fotbal, dar cum ne pierdem răbdarea și cât ne tot uităm la ceas când durează programul de biserică mai mult decât de obicei…● Ciudat, ce greu este să citești un capitol din Biblie, dar ce ușor este să „înghiți” 100 de pagini dintr-un roman… ● Ciudat, cum oamenii la un concert ar vrea cu tot dragul să stea pe primul rând, dar la biserică „se înghesuie” pe ultimul rând…● Ciudat, cum pentru o slujbă în biserică ne trebuie 2, 3 săptămâni ca să anticipăm, dar cum găsim loc pentru alte lucruri și în ultimul moment în calendarul nostru de zi cu Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 398 (16 –31 Mai)” →

Dragii mei enoriași!

HRISTOS A ÎNVIAT!

            Aflându-ne în aceste momente de sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă de duhul sfințeniei, bunătății, credincioșiei și al dragostei față de semenii noștri.

           Fie ca lumina Învierii Domnului să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.  Fie ca această  zi din an să ne aducă fiecăruia dintre noi puterea  jertfei în credință, înțelegere și mărturisire, dragoste frățească și mai ales fie ca această zi  să ne deschidă fiecăruia dintre noi ușa cea mică a căii spre mântuire.

           Hristos a înviat!

*

Între culmea speranței și hăul deznădejdii.  De-a lungul timpului am citit de nenumărate textul din Sf. Evanghelie privitor la minunea de la scăldătoarea  Vitezda(Ioan, V, 1-15) și de fiecare dată m-am cutremurat de drama bolnavului de acolo.

Un om era paralizat de 38 de ani. Trebuie să fi avut în jur de 60 de ani, fiindcă în final Mântuitorul îi spune: ,,De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție mai rău!” Așadar, se îmbolnăvise la o vârstă matură, de peste 20 de ani. Nu zăcea în casa lui, înconjurat de familie sau de prieteni, ci într-un loc foarte aglomerat, unde erau poate sute de alți bolnavi și însoțitori ai acestora. Locul era insuficient pentru atâta mulțime. Oamenii aceia erau într-o așteptare încordată. Nu ședeau pe fotolii, pe scaune sau pe bănci, ca-ntr-o sală de așteptare. Ședeau care cum puteau, în picioare, pe jos. Așteptarea lor era o pândă ca la vânătoare. În orice clipă apa se putea tulbura și atunci, care era mai agil sărea în scăldătoare. Grija cea mare era să fie primul, fiindcă numai așa se putea vindeca ,,de orice boală era cuprins”. Unii erau în stare să sară singuri în scăldătoare, alții erau împinși de însoțitorii lor. Imaginați-vă o înghesuială din vremea noastră, la o coadă, la urcarea într-un mijloc de transport, ca să nu mai vorbim de îmbulzeala ce se produce la evacuarea dintr-o clădire cuprinsă de un incendiu, cutremur etc. Instinctul animalic din om, instinctul de conservare pune stăpânire pe fiecare. Reușește cine poate, scapă cel mai tare, cel mai brutal, cel care calcă pe ceilalți, cel care lovește, cel care strivește fără milă. Cam așa era starea de spirit de la scăldătoarea Vitezda. Omul nostru, însă, era trântit la pământ, nu se putea mișca, nu se putea apăra, nu se putea feri de picioarele celorlalți, care-l călcau fără milă pe unde se nimerea. El era singur. Nu avea părinți, frați, soție, copii, nepoți și nici prieteni cu el. Boala lui era cumplită, dar mai cumplită era starea de singurătate și de părăsire în care se afla, faptul că trăia din resturile de mâncare care cădeau de la alții! Și asta de 38 de ani, zi și noapte, săptămână după săptămână, lună după lună, anotimp după anotimp, an după an.

Oricare dintre noi cred că și-ar fi pierdut speranța, mințile, ar fi căzut în deznădejde, și-ar fi pus capăt zilelor. Orice răbdare își are limitele ei.

Omul acela din Evanghelie nu numai că nu se prăbușise în hăul deznădejdii, dar continua să spere cu o seninătate dezarmantă. O spune el când îi răspunde Mântuitorului: ,,Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare!” Nu mai făcea referire la cei din familia lui. Îi trebuia un ajutor din partea cuiva, indiferent cine ar fi fost acela. Un Om i-ar fi fost suficient ca să-și recapete sănătatea, să poată iarăși umbla, să poată munci, să poată să-și refacă familia, să poată trăi și el ultimii ani din viață în mod normal, să fie fericit. Doamne, cât de aproape era fericirea de el. Îi trebuia doar un Om devotat, care să-l ajute, să-l iubească, să-i dea un brânci și să-l rostogolească în scăldătoare. Atât. Omul acela trebuia să fie undeva, trebuia să vină cândva. Nu putea să lase Dumnezeu atâta suferință să se consume la nesfârșit într-o ființă atât de plăpândă și neputincioasă. Nu putea Dumnezeu să rămână nepăsător la atâtea rugăciuni, la atâtea lacrimi, la atâta suferință, la atâta umilire a unui om batjocorit de toți, călcat în picioare de toți fără milă. Dacă nu se găsea în lumea aceea un Om care să-i întindă și lui o mână de ajutor, găsea Dumnezeu o soluție și tot nu-l lăsa așa părăsit până la sfârșit.

Iată că Dumnezeu a găsit soluția. S-a dus El Însuși la bolnavul de la scăldătoarea Vitezda și i-a adus vindecarea. Dacă la alte minuni găsim bolnavii rugându-L pe Iisus să-i vindece, ori găsim  rude ale bolnavilor implorându-L să se milostivească de cei aflați în suferință, de data aceasta nu-L cheamă nimeni. Nici chiar bolnavul nu-I cere ajutorul. Nu I se plânge de starea jalnică în care se afla, ci doar Îi spune Mântuitorului cu o demnitate admirabilă: ,,Doamne, nu am Om, care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa!,” Această afirmație ne face să înțelegem că omul acela nu-și pierduse speranța. Își expunea  simplu și  cu bărbăție nevoia. Nu-și blestema soarta, nu-și înjura rudele, nu se plângea de cei din jur, nu-și chema moartea, ci în vorbele lui distingem o speranță adâncă, puternică, venită de undeva din profunzimile ființei și credinței sale. El era convins că azi, mâine, peste o săptămână, peste o lună, peste un an, peste zece, Omul acela va veni și la el. În felul acesta suferința nu-i mai era atât de cumplită, umilința nu-i era insuportabilă, ci toate erau niște fire care-l țineau țintuit deocamdată, înainte de a deveni fericit. În fața unei asemenea speranțe Dumnezeu nu rămâne nepăsător. Vine din Galileea, cale de trei zile, prin arșița drumului; vine de dincolo de lumea văzută, din slava împărăției Sale cerești ca să-l întâlnească pe cel în suferință, să-i întindă mâna de ajutor de care el are nevoie. Când vine Dumnezeu, rezolvarea problemei nu se mai face după metodele cunoscute, omenești, ci soluția este ea însăși dumnezeiască: ,,Ia-ți patul tău și umblă!” Ce poate fi mai simplu decât aceasta? Fără tratament, fără sărituri în scăldătoare, fără îmbrânciri, fără vorbe grele. ,,Ia-ți patul tău și umblă!”

În fața lui Dumnezeu, creatorul cerului și al pământului, al lumii văzute și nevăzute, cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la El. Speranța, credința, rugăciunea sunt scările ce ne ajută să urcăm până la Dumnezeu, sau care Îl fac pe Dumnezeu să coboare la noi. O scurtă meditație a fiecăruia dintre noi la drama omului din Sfânta Evanghelie ne-ar ajuta să trecem peste multe situații grele din viață. Indiferent cât de grea ne-ar fi crucea vieții, indiferent cât de abruptă Golgota noastră, omul din Evanghelie ne-ar arăta că poate să ne fie și mai rău; omul din Evanghelie ne arată că nimeni și nimic nu ne îndreptățește să cădem în hăul deznădejdii; ne  învață că întotdeauna speranța și credința ne pot scoate din greutățile și durerile prin care trecem; ne învață că și pentru noi poate să mai fie ziua de mâine senină, cu soare și cu bucurie. Omul din Evanghelie ne învață că Hristos nu ne uită niciodată, ci toate necazurile și suferințele prin care trecem sunt ori spre pedeapsa, ori spre îndreptarea, ori spre încercarea noastră, dar nimic nu e întâmplător.

*

Sfaturi părintești. Ni se par de mare actualitate sfaturile scriitorului și medicului polonez din secolul trecut, Janusz Korczak(1878-1942), referitoare la educația copiilor: Iată câteva din ele.

,,1. Nu aștepta de la copilul tău că va fi ca tine, sau cum îți dorești tu să fie. Ajută-l să devină el însuși.

2. Nu cere de la copil răsplată pentru tot ce ai făcut pentru el. I-ai dăruit viață, cum ar putea să te mulțumească? El va dărui viață altcuiva, iar aceasta este o lege ireversibilă de recunoștință.
3. Nu demonstra nemulțumirile tale asupra propriului copil, pentru a nu-ți mânca amarul la bătrânețe. Căci, ce semeni aia vei culege.
4. Nu aborda problemele copilului cu superioritate. Viața e oferită fiecăruia după puteri, fii sigur, viața poate fi dificilă pentru el, nu mai puțin decât pentru tine, ba poate și mai mult, căci nu are experiență.
5. Nu-l umili!
6. Nu uita, cele mai importante întâlniri sunt întâlnirile cu copiii noștri. Oferă-i atenția maximă — nu știi niciodată pe cine poți întâlni în propriul copil.
7. Nu te chinui, dacă nu poți face totul pentru copilul tău, dar ține minte: pentru copil nu s-a făcut suficient, în cazul în care nu s-a făcut tot posibilul.
8. Copilul nu e tiran, care îți monitorizează întreaga viață, nu doar carne și sânge. E cana prețioasă, pe care viața ți-a oferit-o pentru a păstra și dezvolta focul creativ din ea. Această iubire nelimitată a mamei și a tatălui la care va crește nu „al nostru” sau „al meu” copil, ci un suflet.
9. Învață să iubești un copil străin. Niciodată nu te comporta cu unul străin cum nu ți-ai dori să se comporte ceilalți cu propriul tău copil.
10. Iubește-ți copilul în orice ipostază — netalentat, ghinionist, adult. Vorbind cu el, fii fericit fiindcă copilul e o sărbătoare, care încă se desfășoară în viața ta.”

*

Hristos a înviat! În contextul Sărbătorilor Sfintelor Paști, socotim că e foarte potrivită poezia lui Vasile Militaru cu acest titlu. Iat-o:

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat

Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

*

File de jurnal- 25 iun. 1982. ,,Ieri, în București, am alergat ca un cal de cursă lungă. La Fondul Plastic abia au acceptat să-mi dea zece litri de ulei de in fiert, cu condiția ,,să nu mai spun cuiva că-l iau pentru biserică”. Mie-mi trebuie pentru biserica de la Malovăț, fiindcă începem restaurarea picturii. Am fost la Spitalul ,,Caritas”, unde a fost internată mama în 1974. Vreau să-i scot copie după certificatele medicale, pentru că originalele nu le mai am. Mi s-a promis că-mi vor fi trimise prin poștă în următoarele zile.

Am vorbit la telefon cu Doamna Marieta Croicu, redactor la Editura ,,Albatros”. Mi-a spus că-mi trimite manuscrisul cu Nicolae Bălcescu. Concepția istorică Domnului Dan Berindei pentru referat, acesta fiind cel mai avizat dintre istorici. E un om foarte exigent din câte știu eu și mi-e teamă că pierd lupta. Vom vedea.

Am fost la redacția revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Am vorbit cu Domnul Alexandru Ioniță, redactor la acea revistă. Mi-a spus că s-a hotărât în colectivul de redacție să-mi publice Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984) sub formă de volum de sine stătător. Este necesar să predau manuscrisul până la sfârșitul anului. Vai de păcatele mele! Domnul Ioniță mi-a vorbit despre deficiențele alimentare de la noi din țară, de faptul că ,,țara ne e vândută pentru câteva generații”. Tot dumnealui mi-a vorbit despre ,,diabolismul” celor de la Departamentul Cultelor, de felul cum se comportă față de cei care ,,nu sunt ai lor” din cadrul Bisericii Ortodoxe.

Seara am fost la Teatrul Național, unde am văzut piesa lui Paul Everac, Cartea lui Ioviță. O piesă excepțională, de mare actualitate. Este greu de crezut că-n societatea noastră ai putea găsi comuniști atât de perfecți, ideali. Aluziile însă au fost evidente. Mult substrat politic, prin care s-a încercat o motivație, – deloc neglijabilă, dar nu convingătoare pentru toți -, privind unele stări de lucruri din vremea noastră. Florin Piersic a jucat excepțional. Drama lui Iov ar putea avea analogii mult mai profunde în zilele noastre.  Autorul, aflat în lojă, urmărea cu atenție receptivitatea auditoriului.

Azi am reușit să iau uleiul de la Fondul Plastic. Cu ceea ce mi-a mai dat magazionera peste cantitatea aprobată, cu ceea ce am mai găsit la magazinul din Lipscani(Pasajul Hanul cu Tei), am făcut rost de 16 litri. M-a topit greutatea. Am cumpărat două bidoane de plastic, dar, neavând garnituri de cauciuc la dopuri, mi-au făcut probleme serioase pe drum.

Am fost la Părintele Valeriu Anania, directorului Institutului Biblic al Patriarhiei Române. Mi-a trecut Bibliografia în planul editorial al Patriarhiei pe 1983, exprimându-și convingerea că va obține aprobarea pentru publicare de la Departament. Mi-a spus că mi-a citit prefața de la Coloana Infinitului, vol. I și m-a întrebat dacă ,,sunt membru de partid”, pentru că am pus în prima frază ,,partidul nostru”. Am încercat să-i explic că fraza nu-mi aparține, că la editură, cu o singură excepție(redactorul Gheorghe Marin), nu se știe că sunt preot. I-am povestit apoi de convorbirea cu Damaschin Severineanul. Se pare că s-a convins.

L-am întâlnit întâmplător pe stradă pe Domnul Gheorghe Marin cu doamna. Este redactorul meu de carte la Coloana Infinitului. Mi-au spus că peste câteva zile vor pleca la Covasna, la stațiune. Nu cred că vor putea veni pe la Bârda anul acesta. Domnul Marin mi-a spus că Doamna Marieta Croicu, colega sa, deja a trimis manuscrisul meu cu Bălcescu lui Dan Berindei. Dumnealui i-ar fi zis că n-ar trebui să-l trimită chiar lui Dan Berindei, pentru că ar fi prea exigent. Doamna Croicu a motivat că ar mai fi avut lucrări care au avut referate proaste de la unii foarte exigenți. După ce autorii au făcut toate retușurile, lucrarea a fost încredințată altui referent mai puțin exigent și astfel totul a trecut cu bine. Domnul Marin mi-a cerut  vol. II din Coloana Infinitului până cel mai târziu în iunie anul viitor, pentru a putea să o treacă în planul editorial pentru 1984.”

*

Vaca la liceu. Încă din anii de școală am auzit proverbul ,,Reclama este sufletul comerțului”, dar abia după Revoluție am avut posibilitatea s-o verific în mod practic. Cu ajutorul reclamelor am reușit să-mi vând multe produse agricole și animale, dar și majoritatea cărților.  Mi-a rămas de neuitat o situație, pe care o prezint mai jos. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 397(1 –15 Mai)” →

Mântuitorul și procesul electoral. Evanghelia din Duminica a V-a a Postului Sf. Paști(Marc., X, 32-45) ne prezintă o discuție dintre Mântuitorul și ucenicii Săi. La un moment dat, Iacov și Ioan,  fiii lui Zevedeu, L-au rugat așa: ,,Doamne, dă-ne să ședem unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta întru împărăția Ta”. După  judecata noastră omenească, rugămintea celor doi trebuia împlinită. Erau prieteni și ucenici ai lui Iisus. Își lăsaseră familiile, bruma de avere, ocupațiile și-L urmaseră  pe El. Răspunsul Mântuitorului însă este surprinzător: ,, Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.”

            Așadar, înțelegem de aici care era gândirea Mântuitorului privind ocuparea unor funcții publice. Am spus în alte rânduri că în multe privințe învățătura Mântuitorului era de-a dreptul revoluționară pentru vremea de acum două mii de ani. Să afirmi, spre exemplu, că oamenii sunt frați între ei, în vreme ce sclavul era socotit un obiect însuflețit, nici măcar om, iar împăratul era considerat zeu sau semizeu, era o ofensă adusă  conducătorilor de state și celor din clasele sociale privilegiate. Și, totuși, El îndrăznea să promoveze o asemenea învățătură. Așa era și de data aceasta. Ocuparea unei funcții nu se făcea pe bază de relații personale, de relații de rudenie, de favoruri și bunăvoință a cuiva, ci pe bază de vrednicie. Locurile cerute de cei doi urmau a fi date ,,celor pentru care s-a pregătit”. Nu e vorba aici de o predestinație; locurile respective nu erau ,,sortite” cuiva anume, ci se vor da acelora care se fac vrednici de ele prin faptele lor. Că cei doi ucenici, Ioan și Iacov, s-au făcut vrednici până la urmă,  prin faptul că și-au jertfit viața pentru Domnul Hristos și învățătura Lui este adevărat și Mântuitorul știa lucrul acesta chiar în momentul cererii lor, dar îi lasă ca să dovedească ei înșiși că sunt vrednici de locuri de cinste în împărăția lui Dumnezeu.

           În aceeași Evanghelie, Mântuitorul mai face o precizare cu adevărat revoluționară pentru gândirea politică din vremea aceea, dar și din toate epocile: ,,Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”

            Așadar, funcționarul public, conducătorul unei instituții, al unei comunități mai mici sau mai mari, al unei țări, este slujitorul subordonaților săi, al supușilor săi, ci nu stăpânul lor. Câți, oare, dintre regii și împărații lumii, dintre dregătorii mai mici sau mai mari, au pus în aplicare acest principiu, această învățătură? Puțini, foarte puțini! Din păcate.

            Numai cele două aspecte menționate mai sus, cel al numirii sau alegerii în funcții publice și cel al raportului dintre demnitarul de stat și oamenii de rând, și ar fi suficiente ca să ne dovedească dumnezeirea Mântuitorului. Numai Dumnezeu putea gândi astfel. Numai Dumnezeu putea face așa: ,,Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să – Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

             În istoria omenirii, popoarele au fost conduse, cel mai adesea, de regi și împărați. Aceștia se socoteau mai presus de oamenii ceilalți, își clădeau o biografie cât mai impresionantă, se socoteau că sunt fii de zei, semizei sau chiar zei adevărați. Ei aveau putere de viață și de moarte asupra supușilor. Ceea ce ziceau ei era literă de lege și nimeni nu avea voie să-i contrazică. Popoarele au mai fost conduse de conducători militari, ori de oameni care au smuls puterea prin forță, autointitulându-se conducători. Și aceștia au avut o conducere despotică, bazată cel mai adesea pe bunul plac. Cea mai mare cucerire în gândirea politică a lumii a fost conducerea democratică. În limba greacă, ,,demos” înseamnă popor, adică conducerea poporului. Conceptul unei asemenea conduceri s-a zămislit în Grecia antică și a progresat cu greu de-a lungul veacurilor în Europa mai întâi, apoi și în alte continente. Astăzi această conducere democratică se exercită prin demnitarii aleși de popor prin vot liber, direct și egal. Se practică de multă vreme și la noi, la români. Dacă ar fi aplicat corect, rezultatele ar fi excepționale, dar de multe ori procesul electoral este denaturat, falsificat. În epoca stalinistă, spre exemplu, se spunea că ,,nu e important cine votează, important este cine numără voturile”, vrând prin aceasta să spună că rezultatele electorale pot fi falsificate, după voința celor mai puternici. Poporul mai poate fi împiedecat să-și aleagă pe cei pe care-i consideră a fi cei mai vrednici și mai capabili să-l conducă, pornindu-se de la centru, de la cei care organizează alegerile. Pe buletinul de vot sunt trecuți, spre exemplu, grupuri de candidați. Între ei recunoști oameni de toată nădejdea, pe care tu, alegător dintr-o localitate oarecare, îi cunoști și ai încredere în ei. Pe aceia ai vrea să-i promovezi într-o anumită funcție, ai vrea să aibă un anumit rol în societate și, drept urmare, pui ștampila pe grupul în care se află cel socotit de tine vrednic. Din păcate, de cele mai multe ori, cel ales de tine este la coada listei sau pe ultimele locuri. În fruntea grupului se află cineva de la centru,  cineva pe care puterea politică vrea cu orice preț să-l  promoveze. Și așa te trezești că, vrând-nevrând, votezi pe un Agamiță Dandanache, adică un om de cine știe unde, care n-are nici o legătură cu zona ta, cu problemele tale, de cele mai multe ori un incapabil și un incompetent.

            Procesul electoral poate fi denaturat și falsificat la nivel local. Știm cu toții cum s-au făcut campaniile electorale. Ne amintim cum umblau domnii de pe la diferite partide cu traista cu făină, cu zahăr și ulei în spate, cu găleți, șepcuțe, mături și tigăi, îmbiind, din poartă-n poartă, pe bieții alegători să primească asemenea ,,daruri”, dar să le dea lor și numai lor, votul de peste câteva zile. Ne amintim cum se făceau petreceri pe la cârciumi, pe la casele candidaților sau pe aiurea, cum se goleau sticlele și se rodeau ciolanele. În aceste condiții, conștiința alegătorului era pervertită, intoxicată. Mă întreb, cum raționa cel care beneficia de asemenea ,,bunătăți” în cabina de vot? Pe care candidat alegea: pe cel care i-a dat mai multă bere; pe cel care i-a dat mâncare mai bună, sau pe cel care i-a dat tigaia mai mare? Grea alegere!! Ne amintim, de asemenea, cum, în campaniile electorale, vin candidații din poartă-n poartă și, vrei nu vrei, te iau în brațe și te pupă, îți zâmbesc drăgăstos, îți promit marea cu sarea, ba chiar și luna de pe cer, cu singura condiție: să-i alegi. De îndată ce sunt aleși, patru ani nu-i mai vezi, nu-i mai auzi, după care se repetă scena.

             Cel care intră în cabina de votare  se aseamănă cu cel care vine la spovedanie. Acolo se află doar el și conștiința lui. Nu trebuie să se gândească la beneficiile și interesele personale, ci la binele social, la binele țării. Nu trebuie să voteze pe cineva că i-a dat sau că-i va da lui vreun favor, vreun beneficiu oarecare, ci el trebuie să știe că prin votul lui pune o cărămidă în zidirea țării sale, oferă o șansă mai bună copiilor și nepoților lui. Partidele care propun candidații, au datoria sfântă de a-și sluji țara, ci nu de a batjocori-o. Slujesc Țara propunând candidați capabili pentru funcția pentru care candidează, candidați cinstiți, corecți și cu dragoste de Țară și de Neam. Aceștia trebuie să cunoască limba și istoria țării, tradițiile și idealurile seculare ale nației; batjocoresc Țara și Neamul propunând candidați incapabili, escroci, veri și cumetre, amante și cocote, care, din ,,succesuri în succesuri” pot ajunge să reprezinte Țara și Poporul în concertul popoarelor. Cum reprezintă, vedem singuri!

              Candidații să fie conștienți că ei nu urmează să ajungă stăpânii Țării, ci slujitorii Țării și ai Poporului. Candidații trebuie să pună interesul obștii mai presus de interesul personal, iar, dacă e nevoie, să fie gata să-și dea și viața pentru interesele și drepturile Țării. Acesta este eroismul și patriotismul celor ce îndrăznesc să candideze pentru funcții înalte în viața unei țări. În felul acesta ar ajunge om potrivit la locul potrivit, în felul acesta popoarele ar avea toate șansele să progreseze.

              Iată cât de progresistă și de actuală este învățătura Mântuitorului și cât bine ar putea aduce lumii, dacă ar fi pusă în aplicare.

*

             Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 395(1 –15 Aprilie)” →

Dragii mei enoriași!

                Viața ca o Cruce. Sfânta Evanghelie din Duminica a treia din Postul Mare ne amintește cuvintele Mântuitorului: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie!” Oricine se întreabă – și e firesc – despre ce cruce e vorba: să ne construim o cruce specială și s-o purtăm pe umăr,  se referă la crucea de pe mormânt? Cu siguranță nu se gândea Mântuitorul la o cruce asemenea Crucii Sale, pe care  a fost răstignit, adică o cruce de lemn. S-au dat mult interpretări, care de care mai interesantă.

           În cele de mai jos mă voi opri asupra uneia, care mi se pare foarte potrivită: crucea la care se face referire este  însăși viața fiecăruia dintre noi. Înlocuind termenii, textul ar suna așa: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să-și ia viața sa și să-mi urmeze Mie!” Lucrurile devin mai pe înțeles. Dar de ce să asemănăm viața cu o cruce? Fiindcă este! O are fiecare, e mai mare sau mai mică, mai grea sau mai ușoară, o duce de la leagăn până la mormânt, fie că vrea, fie că nu. Observați, că Mântuitorul nu ne poruncește ca un comandant de oști: ,,Crucea la spinare și după Mine…!” Nu. ,,Cel ce vrea să vină după Mine!” E cu totul altceva. Mântuitorul nu se dezminte, nu se contrazice. El a pus accent întotdeauna pe  voia liberă a omului; i-a respectat-o, nu i-a încălcat-o. Altfel spus, fiecare își alege unde vrea să meargă: în rai sau în iad. Dumnezeu nu ne obligă să intrăm în rai, nu ne oprește să intrăm în iad în lumea de dincolo, așa cum nici aici nu ne obligă să intrăm în biserică,  nu ne oprește să intrăm în cârciumă. Facem fiecare cum credem că e mai bine. Tocmai de aceea suntem responsabili de faptele noastre. Merităm răsplată pentru cele bune; merităm pedeapsă pentru cele rele. Nu putem zice că cineva ne-a obligat să facem așa sau așa, ori nu ne-a dat voie să facem sau să nu facem ceva.

           Așadar, ,,cel ce vrea” să-L urmeze pe Hristos, să-I facă voia, să-I împlinească poruncile, să ducă o viață de adevărat creștin, să-și mântuiască sufletul, în vederea intrării în împărăția Domnului Iisus pe lumea cealaltă. Acela ,,să-și ia crucea sa”. Nu zice că o parte din cruce, ci crucea întreagă, cu tot ce ține de ea. Dacă socotim că crucea la care se referă este însăși viața, înțelegem că Dumnezeu ne vrea pe noi și întreaga noastră viață să I-o dedicăm. El nu lucrează cu jumătăți de măsură, cu procente, cu fragmente. Așa cum spune în altă parte, Dumnezeu ne vrea ori fierbinți, ori reci, căldicei nu. Nu poți sluji lui Dumnezeu și diavolului în același timp, ori ești de-o parte, ori de alta a baricadei în lupta dintre Bine și Rău.

            De ce este viața o cruce pentru fiecare dintre noi? Să încercăm să înțelegem relația! Unii se nasc în familii bogate, au tot ce le poftește inima în copilărie și tinerețe, sunt copii de bani gata, pot să beneficieze de școli înalte, să ocupe poziții înalte în societate. Din păcate, mulți cad de timpuriu victime propriilor lor slăbiciuni și anturajelor și devin alcoolici, fumători, consumatori de droguri. Urmează pe Hristos? Nu! Puteau să-L urmeze? Da. Avem atâția sfinți, copii de oameni bogați și cu funcții înalte, care s-au dedat credinței, rugăciunii, postului, faptelor de milostenie și au ajuns sfinți, adică L-au urmat pe Hristos cu întreagă crucea lor. Se nasc alții în familii destrămate, cu părinți alcoolici, ajung cerșetori și locatari ai canalelor, în cele mai bune cazuri la orfelinate și școli speciale. Au o cruce grea? Enorm de grea. Îl pot urma pe Hristos? Da. Sunt atâția dintre aceștia, care s-au ținut de carte, au învățat una sau mai multe meserii, au ajuns oameni de omenie și buni profesioniști, au devenit și buni creștini. Alții au ajuns profesori și s-au întors în școlile unde fuseseră elevi ei înșiși, ca să-i învețe și pe alții. Pot s-o ia și-n altă direcție?  Desigur! Și din rândul lor sunt recrutați hoții, borfașii, criminalii, aurolacii, traficanții de droguri etc.

          Se nasc unii sănătoși, întregi, alții cu tot felul de boli, de malformații, de defecte. Cei dintâi vor fi bucurie pentru părinții lor, stâlpii viitori pentru familie și societate, ceilalți o grea povară pentru cei apropiați. Și unii și alții pot să-I urmeze lui Hristos prin viața, prin suferința și prin nădejdea lor.

          Sunt unii mai frumoși, alții mai urâți; unii mai deștepți, alții mai grei la minte. Există riscuri și pentru unii și pentru alții. Mai mari sunt pentru cei deștepți și cei frumoși. Tentațiile pentru aceștia sunt numeroase și majore. E mare lucru și mare merit înaintea lui Dumnezeu ca purtătorii unor asemenea însușiri să rămână integri, să nu ajungă victimele unor vicii pierzătoare de suflet. Multe sunt capcanele tinereții și diavolul știe cum să plaseze mrejele, cursele și tot felul de viclenii spre pierzarea multora. A-L urma pe Hristos nu este ușor, mai ales azi, când tineretul este bombardat de tot felul de informații, tentații, plăceri și posibilități de a face răul,  de a se depărta de Hristos.

          Se căsătoresc cei mai mulți, tineri și tinere. De aici crucea devine și mai grea. De cele mai multe ori, alegerea tovarășului de viață este o adevărată loterie. Sunt și cazuri în care cei doi se iubesc cu adevărat, se înțeleg, se potrivesc și pot trăi fericiți până la adânci bătrânețe. Sunt și cazuri când cei doi trag barca pe urcat ani de zile sau tot restul vieții. Beția, desfrânarea, lenea, fumatul, anturajele nefaste, violența, nepotrivirea de caracter, influențele rudelor și cunoscuților, planuri mai mari decât posibilitățile reale, responsabilitatea față de copii, bolile, sărăcia, lipsa unui loc de muncă, persecuții din partea șefilor la serviciu și multe altele fac ca viața/crucea să fie foarte grea. Puțini sunt cei care au curajul să-L urmeze pe Hristos cu asemenea poveri în spate. Și, totuși, e posibil! Cei ce au ieșit victorioși sunt un argument.

           Se întâmplă câteodată de ne îmbolnăvim noi sau cei din familie de boli incurabile, se întâmplă de ne mor copiii, soțul, soția, frații, părinții. Durerea este enormă și crucea de plumb. Orice-ar fi, nădejdea în Dumnezeu nu trebuie să ne părăsească. Nici pe Iov nu l-a părăsit și n-a greșit. Toate sunt, fie spre pedeapsa, fie spre întărirea,  fie spre încercarea noastră.

            Vine bătrânețea cu toată cohorta ei de suferințe, de neputințe, de boli, de lipsuri, de lacrimi și singurătăți. Acum, mai mult decât în toate celelalte etape ale vieții s-ar cuveni să ne apropiem de Hristos. Să-L avem ca părinte, ca frate, ca prieten. Să-i cerem să ne ajute să ne ducem crucea cu credință și demnitate până la capăt, iar capătul să fie Sfântă Împărăția Sa. Acum mai mult ca oricând ar trebui să ne spovedim și să ne împărtăși cât mai des, să fim nelipsiți de la Sfânta Liturghie, să venim în sprijinul celorlalți cu un sfat, cu o mângâiere, cu o rugăciune. Ne este crucea grea, dar trebuie  s-o ducem și pe această ultimă sută de metri.

             ,,Dumnezeu ne dă o cruce/Și putere de-a o duce!” spune o priceasnă. Nimic nu este întâmplător, totul este cu știința și voia Sa. Unele cruci sunt foarte grele, altele mai ușoare. Fiecăruia îi dă după puterea lui. Crucea grea, spălată de lacrimi și de sânge este puntea ce ne duce până la Dumnezeu.

             Într-o carte veche se spune că unui duhovnic mare i s-a arătat în vis că i-au murit două enoriaşe din parohie, care veneau des şi se spovedeau la el. Le cunoştea bine. Una era văduvă şi-şi creştea  cei doi copii muncind cu ziua pe unde putea, alta avea soţ şi şase copii. Ceea ce l-a nedumerit pe duhovnic a fost faptul că la văduvă a venit o ceată de îngeri şi i-au luat sufletul şi s-au înălţat cu el la cer. La cealaltă nu au venit îngeri, ci sufletul a plecat singur  şi s-a depărtat de trup. Amândouă fuseseră femei credincioase şi cinstite în viaţă şi tocmai aceasta îl contraria pe duhovnic. Se întreba mereu de ce Dumnezeu făcuse deosebire între ele. Răspunsul n-a întârziat să-i vină tot în vis: ,,Amândouă s-au mântuit, numai că văduva a avut cruce mult mai grea de dus în viaţă şi de aceea şi cinstea de care s-a bucurat înaintea lui Dumnezeu a fost mai mare. Şi cealaltă  a avut greutăţi şi necazuri, dar pe toate le-a împărţit cu soţul său şi astfel viaţa i-a fost mai uşoară. Lacrimile văduvei în schimb au fost multe şi numai Dumnezeu îi ştie necazurile şi greutăţile, pe care le-a dus singură, neavând pe nimeni care s-o mângâie şi cu  care să-şi împartă  crucea vieţii!”

            Așadar, cu cât ne este crucea mai grea să ne bucurăm, căci, dacă o vom duce pe urmele lui Hristos, cu atât va fi și răsplata noastră mai mare. Toate sunt importante, dar mai importantă decât mântuirea sufletului  nu este altceva pe lume. Să ne propunem ca ideal în viață, cât mai de timpuriu, dacă s-ar putea chiar din copilărie, mântuirea sufletului. Acestui ideal să-i subordonăm toate celelalte idealuri ale vieții noastre care privesc familia, casa, serviciul, relațiile, realizarea personală etc. Numai atunci Îl vom urma cu adevărat pe Mântuitorul Iisus Hristos, iar crucea vieții noastre nu ne va mai fi atât de grea, fiindcă știm ce vrem în viață, vedem ținta la care trebuie să ajungem și ne luptăm pentru ea. Dacă se va întâmpla cumva să ne prăbușim sub greutatea crucii, să-L rugăm pe Mântuitorul să ne ajute să ne-o ridicăm. Cu siguranță că ne va ajuta, fiindcă și pe El L-a ajutat un om să o ridice pe-a Lui, când se prăbușise la urcușul pe Golgota.

 Dumnezeu să ne aibă în paza Sa și să ne ajute să ne ducem crucea vieții pe drumul cel bun, care duce în împărăția Sa.

*

    Sfaturi părintești. Spicuim azi câteva cuvinte înțelepte din cartea Părintelui Arsenie Boca intitulată Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul. Fragmentul se intitulează  Cum ne apărăm de „gura lumii”? Iată-l:

,,Vrăjmaşii mântuirii sunt: lumea, trupul şi diavolul. 

Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai aluneca cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Parcă auzim cuvintele bogatului: „Acum, suflete, ai multe bunătăţi adunate pentru mulţi ani. Mănâncă, bea şi te veseleşte!”. Iar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! În noaptea aceasta voi lua sufletul tău” (Luca 12, 19).

Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „primul pui al diavolului”. Arme asupra diavolului avem trei: numele Domnului, numele Maicii Domnului şi Sfânta Cruce.

*

        Toată casa are-o cruce Din repertoriul lui Cristian Pomohaci selectăm un cântec tulburător:

Toată casa are-o cruce

,,Toată casa are-o cruce,

Numai cine poate-o duce,

Că și eu mi-o duc cu greu,

E vai de sufletul meu,

Câte trag știu numai eu!

Doamne, fă bine, nu-mi da

Atâta cât pot răbda!

Uită-te în ochii mei,

Cum joacă lacrima-n ei!

Greu îmi e de multe ori,

Dar nu strig dup-ajutori!

Îs și gazdă și calic,

Am de toate, n-am nimic,

Dar tihneală nici-un pic!

Aș da casa și pământul,

Să nu mă calce urâtul,

Cât oi mai umbri pământul!”

           De-ai lua pe umăr crucea. Din repertoriul lui Aurel Turcaș-Vlaicu selectăm priceasna aceasta:

De-ai lua pe umăr crucea

,,De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni la drum cu ea,

Du-o, frate, cu răbdare

Și din dânsa nu tăia!

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe deal în sus,

Du-o pân-la Golgota,

Tot mereu după Iisus!

De-ai lua pe umăr crucea

Și-ai porni pe drum spinos,

Nu căta să scapi de dânsa

Și să n-o târăști pe jos!

Nu ți-alege singur crucea,

Cum îți place sau cum vreai,

Ea e puntea ce te trece

Până dincolo de rai!

Crucea trebuie purtată

Printre spini și suferinți,

Căci așa a dus-o Domnul

Și urmașii lui cei sfinți!

Înainte, deci, cu crucea,

Înainte tot mereu,

Domnul ne va da putere

S-o purtăm în orice greu!”

*

               File de jurnal –  20 iun. 1982(III). ,,Azi am avut slujbă la Bârda. Am tatonat terenul în  vederea cumpărării unui policandru și la această biserică și s-au găsit suficienți amatori.

               Părintele Ionică Sfetcu a fost foarte impresionat de dorința mitropolitului de a face o vizită la Bârda. Pe drum i-am povestit de discuția cu episcopul Damaschin. Mi-a spus: ,,- Lor nu le convine că te-ai lansat prea mult pe linie laică. Fii atent, că pot să-ți facă greutăți! Vor să contribui mai mult pe linie teologică. Ăștia de dincoace te sprijină, deocamdată, vrând să facă din tine un element al lor în bucătăria Bisericii. Te întreb și eu, ce ai de gând în continuare? Trebuie să alegi, ori o cale, ori alta!” I-am spus părintelui: ,,- Vreau să rămân preot și să scriu. Cine-mi publică, aceluia-i dau materiale. Am grăunțe și pentru unii și pentru alții. Se pare, însă, că fiecare ar vrea să fiu numai de o singură parte. Apoi asta nu se mai poate, e prea târziu! Atâta vreme cât nu am ambiții de avansare și stau în banca mea, pot să mă folosesc și de unii și de alții pentru ca să-mi public cărțile!”  Părintele a reflectat puțin, apoi mi-a spus: ,,- Fii atent, că și unii și alții sunt foarte periculoși și-și iau mâna de pe tine, când îți este lumea mai dragă!” ,,- Atunci ce să fac, părinte?!” ,,-Ține calea de mijloc și păstrează echilibrul! Nici unii, nici alții să nu-ți poată imputa că le-ai întors spatele!” ,,- Vă mulțumesc!”

*

            Iar tărăboi în Postul Mare. Zilele trecute am văzut cu toții, pe toate posturile de televiziune, nunta unei perechi din ,,înalta” societate. Era Duminica Sfintei Cruci, când creștinii adevărați se străduiesc să țină post negru, iar reporterii se întreceau să ne prezinte meniul de la nuntă, format din tot felul de mâncăruri, care de care mai copioase. Masa a fost însoțită apoi de dansuri și petrecere. Până și unul dintre invitați, internat doar cu câteva zile înainte în spital ca să amâne un proces, țopăia acum de mama focului!

             S-au făcut multe speculații pe marginea acestei nunți și până la urmă a fost acuzată Mitropolia Olteniei că a admis nunta în post. Este de admirat grija acelor credincioși pentru respectarea celor sfinte, numai că nu au fost bine informați. Mitropolia Olteniei a luat poziție, în sensul că nu a acceptat cununia  religioasă în timpul Postului Mare. Cununia religioasă a fost oficiată pe 24 februarie, de Dragobete, înainte de începerea postului. Faptul că familia respectivă a făcut petrecerea în post  este un abuz și o sfidare a celor sfinte. Am avut un caz de genul acesta cu mai bine de 30 de ani în urmă și la câteva luni după nuntă s-a ales praful de acea familie. Dumnezeu să-i ierte!

*

               Autoare și donații. În această perioadă parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații astfel: Domnișoara Bordeiașu Ecaterina din București: 250 lei; Domnul Mihai Eugen din Săsenii Noi(BZ), Doamna Băețelu Lile din București și Domnul Mucioniu Aurel  din Tr. Severin, fiu al satului Bârda: câte 100 lei; Doamna Mehedințu Elena din Brașov: 70 lei; Doamna Doina Vasilca din București, fiică a satului Malovăț, Doamna Berbec Rodica din Tr. Severin: câte 50 lei;

              Enoriașul din Bârda, care vrea să nu i se știe numele a mai donat 1.600 lei pentru gardul bisericii din Bârda pentru a plăti manopera părții metalice a gardului; Doamna Luca Aristița din Bârda a donat 50 lei pentru gard.

              Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

              Până la închiderea acestei ediții, nimeni nu a donat ceva pentru colecta anuală intitulată Fondul Central Misionar, inițiată de Sf. Sinod. Colecta rămâne deschisă.

*

              În cursul lunii martie am donat pâine enoriașilor participanți la unele slujbe, astfel: 3 Mart. (Malovăț): 230 pâini; 10 Mart.(Bârda): 188 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 246 pâini; 24 Mart.(Bârda): 270 pâini; 25 Mart.(Malovăț): 158 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 238 pâini. Așadar, în luna martie s-au donat 1.330 pâini. Totodată, s-a vândut pâine la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., astfel:  3 Mart.(Malovăț): 70 pâini; 10 Mart.(Bârda): 612 pâini; 17 Mart.(Malovăț): 54 pâini; 24 Mart.(Bârda): 530 pâini; 31 Mart.(Malovăț): 154 pâini. Așadar, în luna martie s-au vândut 1.420 pâini.

*

               Până la încheierea prezentei ediții s-au donat din vol. II al lucrării Dicționarul proverbelor religioase românești   275 exemplare. Având în vedere că am început această acțiune de la 1 decembrie,  anunțăm că am încheiat-o la 31 martie. Am făcut repetate apeluri către toți enoriașii noștri să facă efortul de a veni până la biserică să-și ridice acest cadou. Cine a vrut,  a rezolvat,  cine nu…..! La ultima ședință a Consiliului Parohial am hotărât să încheiem această acțiune, urmând ca exemplarele rămase să le punem în vânzare.

*

               Dacă cineva dorește să direcționeze 2% din impozitul pe care-l plătește la stat către Parohia Malovăț, îl rugăm să ne contacteze ca să-i trimitem formularul cu datele cuvenite.

*

               Contribuția de cult. Până la 31 martie situația contribuției de cult în parohia noastră se prezintă astfel: În Bârda au achitat 91,36% din familii; în Malovăț au achitat 87,57%, iar la nivel de parohie au achitat 88,72%. E un procent mulțumitor. E loc pentru mai bine.

               Precizăm că în parohia noastră serviciile religioase sunt gratuite, iar contribuția de cult este la aprecierea enoriașilor, fiecare dând ceva dacă vrea și cât vrea, preotul fiind la dispoziția tuturor 24 ore pe zi și 365 de zile pe an, indiferent dacă au achitat sau nu ceva pentru contribuția de cult.

*

              Plăți. În această perioadă am efectuat câteva plăți mai mari, astfel: 17.700 lei tipografiei pentru cărți; 2.385 lei pentru excursie(53 locuri); 2.100 lei protoieriei pentru lumânări și tămâie; 1.926 lei brutăriei pentru pâinea donată și vândută în luna martie; 1.600 lei sudorului pentru asamblarea gardului de la Bârda. Plata a fost suportată de un fiu al satului Bârda, care dorește să rămână anonim; 1.228 lei impozit; 514 lei protoieriei pentru făclii de Paști; 488 lei curentul electric; 312 lei pentru hârtie de scris; 50 lei internetul și altele mai mici.

*

                Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Baia focului, în ,,Omniscop”, Craiova, 19 mart. 2019, ediție on-line(http://www.omniscop.ro); ,,Scrisoare pastorală” – 393, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 22 mart. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 mart. 2019, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress. com/category/ biserica); în,,Armonii culturale”, Adjud, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 23 mart. 2019, ediție on-line(http://www. logossiagape.ro);

*

            Parohia noastră a publicat vol. III din cartea preotului Dvs., Dicționarul proverbelor religioase românești(642 pag.).

            Fericitul Augustin se hotărâse să scrie o carte despre Dumnezeu. Se plimba pe plaja mării și se gândea cum să înceapă cartea, cum –o împartă în capitole. La un moment dat a văzut un copilaș, care săpa cu mânuțele o gropiță în nisip și l-a întrebat: ,,- Ce faci tu aici?” ,,- Sap o groapă, în care să torn toată apa mării!”  A zâmbit îngăduitor  Fericitul Augustin și a zis în sine: ,,Ce naivitate! Cum să torni toată apa mării într-o asemenea gropiță?” După câțiva pași, reflectând, a constatat că, de fapt, și el seamănă cu copilul: ,,Nu cumva și eu vreau să cuprind imensitatea tainei lui Dumnezeu în biata mea minte?”

          Așa vor zice, poate, cunoscătorii într-ale religiei, care vor întâlni pe cineva căutând pe Dumnezeu și învățătura Sa în cuvintele simple ale țăranilor români. Și, totuși, dacă vor citi sau vor reciti nenumăratele nestemate de gândire și simțire românească și creștinească adunate pe filele acestor cărți, vor privi cu alți ochi pe anonimul trăitor al învățăturii creștine din spațiul românesc, vor iubi mai mult sufletul lui și limba românească.

*

           Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 394 (16 –31 Martie)” →

Dragii mei enoriași!

               Baia Focului.  În antichitate filozofii și oamenii de știință socoteau că în natură sunt patru elemente de bază, primordiale, din care este alcătuită întreaga creație: pământul, apa, aerul și focul.

             În Sfânta  Scriptură focul apare atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Dumnezeu Însuși se arată lui Moise sub formă de rug arzând; foc se punea în cădelnițe la slujbele de la templu; focul era folosit pentru arderea animalelor aduse drept jertfă. Mântuitorul vorbește de focul iadului, Sfinții Apostoli vorbesc de Sfânta Împărtășanie, care devine foc mistuitor pentru cei ce o primesc cu nevrednicie. Exemplele pot continua.  La  multe popoare focul a fost folosit pentru a arde trupurile celor morți.  Focul a fost folosit încă din zorii  civilizației umane la încălzirea locuințelor, la pregătirea hranei, la diferite meserii și ocupații.

            În tradiția românească întâlnim focul în nenumărate împrejurări.  Pe lângă întrebuințările menționate mai sus, la noi focul a avut și un  rol curățitor și înnoitor. Fiindcă suntem la începutul Postului Mare și în zona noastră – și nu numai – focul marchează acest moment, tocmai de aceea am socotit potrivit să vorbesc despre el.  În seara lăsatului Postului, sătenii, tineri și bătrâni, se adună pe la răscrucile drumurilor în grupuri. În alte localități se adună pe dealurile din apropierea satului. Acolo fac focuri din tot felul de materiale. Unii sar peste foc pentru ,,a se curăța de păcate”. Alții, după lăsarea întunericului, încep să strige din răsputeri: ,,Aoșmăre!”  Răspund cei din alte grupuri: ,,Ce ți-e, măre?” Urmează un șir de urări, cât mai deșucheate, de genul ,,Găinile mele outoare, ale tale cutcurezătoare!”  De cele mai multe ori, sub perdeaua întunericului, sub formă de strigături, se dau în vileag fapte rele, imoralități, infracțiuni chiar, săvârșite de membrii comunității în timpul anului. Toată lumea află acele ,,secrete”, acele ,,taine”, nimeni nu știe cine le-a rostit. E un fel de judecată a satului. Cel vizat  nu are voie să se supere, să cheme în judecată pe cel ce-i divulgase faptele, ci suportă rușinea. Nu are încotro. Tocmai rușinea aceasta îl eliberează. A doua zi nu se mai teme de mustrarea oamenilor. Totul intră în normalitate. Nimeni nu-i mai reproșează nimic.  Așa cum primăvara curțile și grădinile sunt curățate și gunoaiele și resturile sunt arse, așa și păcatele  sunt curățate prin foc.

              Nu numai vii se curăță de păcate prin foc, ci și morții. Bunica mea, răposata Pârvănescu Elena, îmi spunea că în Colibași, sat al comunei Malovăț, se face ,,pârlitul mortului”. Timp de trei zile, după înmormântare, când se duc la tămâiat,  femeile pun câlți de cânepă de jur-împrejurul mormântului și apoi le dau foc. În felul acesta socotesc că sunt arse păcatele, pe care le-ar mai avea mortul.

              Focul nu este numai pământesc, ci și ceresc. Sfântul Ilie este considerat în gândirea populară românească responsabil de fulgere și de trăsnete. Cu ajutorul lor, sfântul vrea să curețe pământul de diavoli. Ce-i drept, nu întotdeauna îi nimerește pe diavoli, alteori aceștia se ascund după oameni, după animale și astfel trăsnetul poate cădea și asupra acestora. Așadar, și în acest caz focul are rolul de curățitor al pământului de rău și de răutăți. Focul de pe pământ, cel folosit de oameni, își are originea tot în focul ceresc. El a provenit din trăsnetul  ce s-a abătut asupra unor copaci și astfel oamenii l-au cunoscut și au început să-l întrebuințeze. În fiecare casă, pe vatră, trebuia să ardă în permanență focul, sau să fie cărbuni aprinși, acoperiți cu cenușă. Era mare rușine pentru o familie, care trebuia să meargă la vecini să împrumute foc.

             Focul avea și un rol sacru. El se aprindea la naștere, nuntă  sau moarte. Se aprindea în ajunul marilor sărbători creștine. La colindat, vătășelul bătea cu colinda în vatră și ura ,,Ce-i în casă să trăiască,/ Ce-i în curte să rodească!” Mireasa când ajungea la casa ginerelui, după cununia religioasă, era primită de soacra mare. Aceasta o lega pe mireasă de mire cu un peșchir, închipuind astfel logodna dacică. Mergea apoi în fața casei, urca și se învârtea pe măsuța cu trei picioare și vărsa apă cu piciorul din paharul pus pe acea măsuță; mergea ,,în casă” și punea mâna pe zălar, adică pe lanțul care cobora de  pe hornul casei și la capătul căruia se așeza căldarea pentru mămăligă. Zălarul era plin de funigine, dar asta  nu o împiedica pe mireasă ca să-l ia în mână, preluând astfel, în mod simbolic, rosturile casei. La Anul Nou se puneau cărbuni aprinși cu tămâie pe vătrai și se ocolea casa, ca să fie ferită de duhuri rele tot anul. La Sâmți(9 martie) se aprindea o cârpă și  cu ea, dis-de-dimineață, înainte de a ieși din casă, se trecea repede în jurul corpului, în jurul capului, fiecărui picior și mâini,,,blindând” astfel acel om, indiferent de  vârstă, de mușcăturile de șarpe din timpul anului. Primăvara, când se ardeau resturile de plante din grădini, se striga: ,,Tună ger și ieși căldură/Pe la noi pe bătătură!/ Ce-i în casă să trăiască,/Ce-i afară să rodească!” Lumânările de la Paști erau păstrate la loc de cinste în casă și ele se aprindeau la vreme de furtună, cutremur, nenorociri, socotindu-se că au mare putere. La nuntă se făceau focuri în curtea casei, numite ,,focuri de nuntă” și nuntașii jucau în jurul lor. A rămas amintirea lor sub forma lumânărilor de nuntă.  La înmormântări, cu prilejul priveghiului, se făcea foc în fața casei mortului și în jurul lui jucau hora mortului oameni îmbrăcați urât, purtând măști pe față. Ei închipuiau sufletele moșilor și strămoșilor, care veneau special din lumea cealaltă ca să ia cu ei sufletul noului decedat. Pe pieptul mortului se punea ,,statul”, care era o lumânare lungă, de mărimea trupului celui decedat, încolăcită, care avea menirea să-i asigure lumina mortului pe tot drumul, până în lumea cealaltă. În noaptea de Joia Mare sunt adunate vreascuri în curtea casei, se face foc mare și lângă el se așează măsuță cu trei picioare și scăunele. Pe măsuță se pun bucate, socotindu-se că vor veni sufletele moșilor și strămoșilor, se vor încălzi la foc, se vor ospăta din bucate și vor pleca mulțumiți că nu au fost uitați de urmași.

            În unele localități, în noaptea de Paști se fac focuri mari în curțile bisericilor, uneori chiar pe pragul bisericilor, simbolizând prin aceasta trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață. În unele localități se fac focuri mari pe dealuri de Sfântul Petru(29 iunie) și peste ele sar tinerii care vor să se căsătorească. Alteori se înfășoară roți de car cu paie unse cu smoală topită, li se dă foc în vârful dealului și  sunt  slobozite apoi la vale în urale și strigăte de veselie.

             Acestea toate sunt reminiscențe ale cultului Soarelui, pe care l-au practicat strămoșii noștri daci. Ele s-au păstrat ca o relicvă de arheologie spirituală, ce ne dovedește descendența noastră și continuitatea neîntreruptă pe aceste meleaguri.

*

             Sfaturi părintești.   Fiindcă în Duminica Ortodoxiei sărbătorim triumful Sfintelor Icoane asupra  celor ce le prigoneau, redăm mai jos un fragment din cartea  Sfântului Ioan din Kronstadt, Viața mea în Hristos. Să vă fie de folos! 

                ,,Exprimarea prin imagini și simboluri constituie un dat necesar al ființei umane, ținând seama de nivelul său actual de sensibilitate spirituală. Ea oferă o explicație convingătoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, făcând abstracție de imagini și de simboluri nu le-am putea cunoaște. Iată de ce dumnezeiescul Învățător, Înțelepciunea ipostatică atotcreatoare, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învățat adesea pe oameni cu ajutorul metaforelor și al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe există tradiția comunicării cu credincioșii prin imagini vizuale sugestive – de pildă, icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale tuturor sfinților – pentru a ne putea orândui viețile, forma concepțiile, cuvintele și faptele după modelul concepțiilor, cuvintelor și faptelor Mântuitorului și ale sfinților Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului Crucii, cădirea cu tămâie, lumânările și candelele aprinse, intrările și ieșirile din altar; aceluiași scop slujesc închinăciunile, plecarea capului, metaniile mari (semn al căderii noastre adânci prin păcat).

               Toate acestea ne amintesc diferite subiecte sau stări spirituale. Imagistica lucrează intens asupra sufletului omenesc, asupra capacităților sale de a crea și de a acționa. Se spune că atunci când mama, în timpul gravidității privește stăruitor fața sau portretul soțului iubit, copilul ce se va naște va semăna leit cu tatăl său, sau dacă privește portretul unui copil frumos, fătul ce se va naște va fi frumos. Tot așa, dacă creștinul privește des, cu dragoste și evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau ale sfinților Săi, sufletul său își va însuși trăsăturile spirituale ale chipului contemplat cu iubire (blândețea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, dacă am contempla mai des icoanele și, mai ales, dacă am cuprinde cu mintea viața Domnului și viețile sfinților Săi, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slavă în slavă”. Tot astfel și plăcuta mireasmă a tămâiei în biserică sau acasă evocă, prin analogie, buna mireasmă a virtuților și, prin contrast, miasma păcatelor, și-i învăța pe cei sensibili la trăirile lăuntrice să se ferească de duhoarea patimilor, a neînfrânării, curviei, răutății, invidiei, trufiei, deznădejdii și a altor patimi, să se împodobească cu virtuțile creștinești.

               Tămâia ne aduce aminte cuvintele Apostolului: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață” (II Cor., II, 15-16). În același chip, lumânările și candelele ne reamintesc de lumina și focul spiritual, de pildă, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan, XII, 46). Sau: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Luc., XII, 49). Sau: „Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse. Și voi fiți asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind și bătând, îndată să-i deschidă” (Luc., XII, 35-36). Sau: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mat., V, l6). Aceste materii prin însăși substanța lor ne învață despre realități spirituale care sugerează o analogie cu focul și lumina: de exemplu, ca inimile noastre să ardă neîncetat de dragoste de Dumnezeu și de aproapele; că nu trebuie să îngăduim să se aprindă în noi focul patimilor sau al gheenei, ca prin exemplul unei vieți virtuoase ne luminăm unii pe alții, ca și cu luminile pe care le folosim în gospodărie.”

*

          ,,Popii de țară”. Sub acest titlu,  cunoscutul istoric,  eseist,  filozof al civilizației,  publicist și scriitor român din Statele Unite ale Americii,  Alexandru Nemoianu din Michigan publică un interesant articol în revista ,,Observator” din Toronto(Canada) din 18 martie a.c.,  ediție și on-line( http://www.observatorul. com),  pe care-l redăm mai jos,  mulțumindu-i autorului:

         ,, Într-un articol al său,  marele teolog român Dumitru Stăniloae ,  arăta că o comunitate umană poate exista doar sub forma națiunii. Spunea marele teolog că omul este determinat, caracterizat, național și nu poate fi eliminată aceasta determinantă. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, adică cele naționale. A încerca să suprimi caracteristicile naționale ar fi tot una cu a încerca să schimbi, sau să “rectifici” lucrarea lui Dumnezeu. La cele arătate se mai adaugă o foarte semnificativă observație făcută de alt mare învățat,  Sextil Pușcariu. El spunea că,,,Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere,  căci noi(Românii) suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de limba latină cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale Bizantine,  ne conferă acea calitate specială, care face Neamul nostru unic.”.. ,,Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deosebit farmec.”

            Aceste trăsături și această comoară,  au fost cultivate și apărate mai ales de către clerul ortodox român și încă mai exact de către ,,popii de țară”. În ultima vreme ,  a devenit foarte obișnuit să fie folosit, cu sens peiorativ,  disprețuitor,  termenul de ,,popă de țară”. Acest fel de a adresa noțiunea de ,,popă de țară” reflectă ignoranță și obrăznicie și este extrem de dureroasă pentru omul credincios. Încă mai mult pentru Romanul din spațiul ardealo-banatic.

         ,,Popii de țară” au fost aceia care,  în spațiul amintit,  ardealo-banatic,  au păzit identitatea duhovnicească și identitatea națională românească. Fiind una cu poporenii,  încă mai mult, fiind ,,fratele trimis la carte”,  care viețuia și împărțea amarul și bucuria cu ,,fratele rămas la coasă”,,,popii de țară” au fost sfătuitorii la nevoie, exemplul de urmat și cei care,  finalmente,  asigurau sănătatea morală a satelor. Acolo unde ,,popa de țară” a fost vrednic,  vrednic a fost tot satul. În Banat și Ardeal,  atunci când s-au aflat sub stăpânire străină,,,popii de țară” au fost cei care, cu trudă fără egal și cu enorme sacrificii personale ,  au ținut bisericile deschise, au întemeiat ,,școlile confesionale” cele care au făcut posibil învățământ în limba română,  au promovat tradițiile naționale ale Românilor. Ei au fost cei care au limitat cancerul sectelor care a biciuit și biciuiește lumea. ,,Popii de țară” erau unde a fost mai greu și tot ei au stat și în fruntea horelor.

            Fără exagerare se poate spune că datorită ,,popilor de țară” Românii și-au câștigat trăsăturile intime cele mai frumoase,  care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță. Răsplata lor a fost puțină sau defel,  și cel mai adesea a însemnat sărăcie,  nerecunoștință ori marginalizare. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost și trudă și adesea sângele unui ,,popă de țară”. Iar la asta să adăugăm că lucrarea cea bună a fiecărui ,,popă de țară” nu ar fi fost cu putință fără sacrificiul preotesei sale, care,  cel mai adesea,  a fost umărul pe care a plâns și a primit mângâiere orice necăjit.

             În momentul de față categoria ,,popi de țară” cuprinde tot clerul Ortodox,  de la Patriarh la monahul din munți. Iar ,,popii de țară” toți sunt acuma apărătorii de țară și Neam. Biserica Ortodoxă Română stă azi în linia întâia a apărării Credinței și Tradiției românești,  a unității de Limbă și Neam.

               Acești ,,popi de țară și apărători de țară”,  fie ca Bunul Dumnezeu să-i dăruiască mai departe Neamului nostru,  sunt între acei mărturisitori de credință și prigoniți pentru credință despre care,  în vorbe de foc glăsuiește Sfântul Pavel,  Apostolul Neamurilor: ,,Ei,  de care lumea nu era vrednică,  au rătăcit în pustii,  în munți,  în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia,  care pentru credința lor,  au fost de pomenire,  n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun,  că ei să nu ia fără noi desăvârșirea”( Evr.,, XI,  38-40).”

*

            Rugăciune.  Redăm emoționanta poezie cu acest titlu a marelui poet Octavian Goga:

,,Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac 

                               prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine

                                       caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de 

                                    doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu

                                îndreaptă.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.”

*

            File de jurnal – 20 iun. 1982(II).  ,,M-am dus, într-adevăr, la un spectacol de muzică populară dat de  Casa de Cultură din Severin. În prima parte au fost mai mult amatori fără valoare(…). În partea a doua a fost prezentă Maria Ciobanu. Câtă diferență între amatorism și profesionalism! Voce, joc de scenă, prezență, text, vocalizare, într-un cuvânt, tot ceea ce poate alcătui personalitatea unui artist de frunte deține această femeie. Alături de Maria Lătărețu și Maria Tănase, ea va rămâne în tezaurul interpretativ al muzicii populare românești ca o perlă. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 393(1 –15 Martie)” →