Madam Gurnist și doamna Brodiciche ședeau la taifas pe banca din fața blocului și, când m-au văzut venind de la serviciu, m-au oprit cu exclamația:

– Ia te uita cine vine! Vorbim de lup și lupul… Ia loc o clipă.

M-am așezat între cele două respectabile doamne.

– Ce-i nou? am întrebat.

– Păi, nu știi? Asta noapte a ars magazinul de delicatese a lui Joel măcelarul. Ca știi, pe lângă toate care le avea dinainte, în ultima vreme se lărgise, găseai la el o bucățica bună de mezel, pastramă, costiță afumată, cașcaval și chiar urdă proaspătă, dacă aveai poftă. Și uite ca i-au pus foc, bandiții, au spart geamul și au aruncat o cârpa cu benzină…

– Ce vorbiți? mă mir eu. Cine să fi pus focul?

– Teroriștii ! spune grav madam Gurnist. Ce mai întrebi?

– S-au infiltrat până aici! exclam.

– S-au infiltrat pe dracu, mă corectează doamnele într-un glas. Aștia-s teroriști de-ai noștri, lua-i-ar naiba…

– O fi mafia! îmi dau eu cu părerea. Probabil ca Joel măcelarul nu a vrut să plătească taxa de protecție și uite ce i-au făcut… Să vedem ce o să primească de la asigurări…

– Ei, uite aici e buba, ca nici măcar nu era asigurat. Știu chiar de la Joel că i-au cerut să plătească așa o poliță, că mai bune închidea magazinul. Așa că săracul nici nu era asigurat.

– Atunci poate chiar astia…, presupun eu timid. S-au mai citat cazuri cand, chiar a doua zi, proprietarul a dat fuga si s-a asigurat… Afacerile sunt afaceri. Poti chiar sa te gandesti ca un concurent a pus focul. De exemplu, chiar langa el e magazinul unui tripolitan, un magazin de coloniale. Credeti ca nu l-a deranjat faptul ca Joel ii fura clientii?

– De deranjat, l-o fi deranjat, intervine madam Brodiciche, dar era sa ia foc si magazinul lui, au un perete comun. Doar nu-i tampit sa-si dea singur in cap.

– Atunci, poate ca extremistii.

– Ce fel deextremisti? Ca sunt de tot felul…

– Ma gandesc la ultra-religiosi… Cand au aflat ca Joel vinde carne si branza impreuna, ca sa nu mai spun ca gaseai la el si o bucatica faina de porc, s-au gandit sa-l faca caser.

– Ce idei ai si dumneata, ma contrazice doamna Gurnist. Fanaticii astia pot sa-ti sparga capul daca intri sambata cu masina in cartierul lor, dar n-o sa se atinga de carne de porc nici de la distanta. Ar insemna ca au fript porc, daca ei ar da foc…

– Atunci chiar ca nu mai stiu, spun ganditor. Politia ce zice?

– Politia? Cand o sa vina politia, o sa auzim ce spune politia… Deocamdata au spus la telefon sa nu se atinga nimeni de nimic. Ca si cum, daca au aruncat o carpa aprinsa de afara, o sa gaseasca inauntru amprente. Amprente prajite o sa gaseasca. Ce vrei sa faca politia? Un proces verbal o sa faca!

– Da, zic oftand. Ia sa ma duc eu acasa.. Dar de ce spuneati ca vorbeati de mine cand am venit?

– In legatura cu focul! ma linistesc doamnele. Spuneam ca uite ce noroc ai matale ca nu esti proprietar de magazin. Si ca daca iti ia foc la noapte institutia unde lucrezi te doare in cot…

Pe vremea când studiam cu pasiune istoria artelor şi legile esteticii generale, eram un tânăr romantic şi, probabil, foarte naiv, nepregătit deloc să mă confrunt cu problemele concrete ale vieţii. Cel puţin asta era părerea amicului meu Emilian, student la mai multe facultăţi practice şi concrete. Nu am înţeles niciodata dacă studia concomitent, alternativ sau succesiv, dar îl admiram cu abnegaţie pentru ştiinţa lui în mai toate domeniile. În orice caz, de câte ori eram entuziasmat sau visător, el mă aducea uşor la realitatea imediată.

De pildă, într-o vară am plecat împreună la mare. El ştia cu exactitate ce temperatură are apa, cât de mari sunt valurile şi care e forţa valurilor, câtă vreme putem sta la soare fără să riscăm neplăceri şi ce cantitate de lichide trebuie să bem ca să nu ne deshidratăm. Dacă eu spuneam că marea ne mângâie uneori cu blândeţe şi alteori se înfurie ca o femeie trădată în dragoste, Emilian mă întrerupea imediat şi-mi demonstra că apa mării nu-i decât o soluţie salină, cam nouă la sută clorură de sodiu, dacă nu mă înşel…

Seara ne plimbam pe faleza care era plină de vilegiaturişti veseli şi bronzaţi. Luna îşi prelungea palida lumină peste băncile adăpostite în umbra unor castani bătrâni şi discreţi. Mi-a plăcut metafora şi am repetat-o cu plăcere.

– Tinere, m-a apostrofat Emilian. Luna asta a ta nu luminează de loc, e un satelit inert, un bolovan uriaş care reflectă impasibil cea ce primeşte de la soare pe partea ei pe care o vedem. Îi pasă lunii de noi cam tot atât cât iţi pasă ţie de zăpada de acum doi ani, sau chiar mai puţin…

Dar cel mai mult m-a impresionat povestea cu anastomoza. Într-o seară, i-am atras atenţia asupra perechilor tinere care se sărutau în parc. I-am şi recitat vreo două versuri din Faust, care se potriveau de minune: „Cum vreau şi am să ard, s-o pot săruta, să mor sub sărutul şi patima sa…”

– Opreşte-te, nene, tu ştii ce este sărutul? O anastomoză!

– O ce?

– O anastomoză, adică contactul între două capete ale tubului digestiv, fie de acelaş fel fie diferite.
Evident, nu am mai spus nimic. Mi-a dispărut toată starea de graţie, predispoziţia poetică şi tendinţa filozofică… Abia peste câteva zile, rătăcind visător şi solitar pe malul mării, l-am zărit pe bunul meu amic îmbrăţişând o tinerică pe care nu o cunoşteam, în plin proces de anastomoză. Mult deasupra lor, un bolovan imens reflecta impasibil nişte raze inerte, în timp ce o soluţie salină îşi etala cele aproximativ nouă la sută clorură de sodiu în imediata lor apropiere…

Pe vremea când Boris Israelovici Glazpapir era tănăr, frumos si nici nu bănuia că va fi numit şef de sindicat, făcea curte unei fete simpatice şi brunete, de familie bună şi cu origine sănătoasă. S-a întâmplat însă că vara şi chiar toamna au trecut, s-a făcut, cum se spune, al dracului de frig în oraşul lor cu un singur cinematograf şi părinţii fetei l-au invitat pe Boris la ei acasă, ca pe un viitor ginere…

Boris a fost primit cu multă simpatie şi cu ceai rusesc direct din samovar la discreţie, cu zahăr cubic în farfurioară şi cu o legătură de covrigi cu mac, zece la număr. Covrigii erau numai bine încălziţi la sobă, crocanţi şi gustoşi, exact aşa cum trebuie. Dar Boris a fost întotdeauna un băiat bine crescut şi de aceea a consumat, cu lungi pauze între reprize, numai nouă covrigi. Că doar nu era să-i mănânce pe toţi zece şi să lase impresia de nehalit…

Părinţii fetei simpatice şi brunete erau oameni foarte simpli care nu cunoşteau aceste reminiscenţe mic burgheze în comportament. Aşa că peste vreo săptămână, cînd Boris a fost poftit din nou la ei, l-au primit cu aceaşi căldură, cu ceai la discreţie din acelaş samovar, cu zahăr cubic în farfurioară, dar numai cu nouă covrigi crocanţi, cu mac… Boris a observat, sau nu, amănuntul, nu a spus bineînţeles nimic, şi ca dovadă de bună creştere, a lăsat unul din covrigi neatins.

Iarna prin părţile alea este lungă şi geroasă, aşa că Boris a mai fost invitat de multe ori la familia fete celei simpatice. Şi de fiecare dată era primit cu afecţiune reciprocă, cu căldură la propriu şi la figurat şi cu trataţia tradiţională care consta din ceai rusesc la discreţie, o farfurioară cu zahăr cubic şi o legătură de covrigi cu mac, crocanţi şi gustoşi. Numai că de fiecare dată, Boris mânca unul mai puţin ca să lase o impresie bună şi tot de fiecare dată i se reducea câte un covrig din porţie. Păi, dacă musafirul oricum îl lăsa!

Spre primăvară, când s-a mai încălzit afară şi puteai ieşi fără palton, Boris nu a mai vizitat-o acasă pe fata cea simpatică şi pe părinţii ei, deşi era mereu invitat. De altfel, a întrerupt şi întâlnirile cu fata la modul general. Întrebat, după mulţi ani şi la mare distanţă care a fost cauza acestei decizii drastice, Boris Israelovici explică:

– S-au dovedit nişte cărpănoşi. Cu cât trecea timpul şi credeau că suntem mai intimi, aşa ca în familie, mă serveau cu mai puţini covrigi. Când porţia a ajuns la numai doi covrigi, am renunţat. În ritmul ăsta, ar fi trebuit foarte curând, să aduc covrigi din oraş pentru mine şi după o vreme, cine ştie, să cumpăr chiar şi pentru ei…

– Dragă domnule, dacă matale ai avea cinci minute pentru mine, ți-aș povesti o istorioară adevărată care mi s-a întâmplat chiar mie personal.

– Cu plăcere, domnule Glazpapier. Chiar și zece minute!

Boris Israelovici Glazpapier își suflă nasul într-o batistă enormă, sovietică, ca pentru a-și face curaj

-Am o ruda în Canada. Nu ma întreba exact cum mi-e ruda, că nu știu. Un om foarte cumsecade, ceva mai în vârstă, are un restaurant chinezesc la Montreal. Restauratul se numește Fay-Bysh. De ce? Foarte simplu, pentru că pe el îl cheamă Faibis…. Și într-o zi, cam acum un an, primesc de la unchiul Faibis o sută de dolari. O sută de dolari sunt ceva, nu? Oricând si oriunde, fie criza cât de rea, o sută de dolari rămân o sută de dolari. Ce să-ți spun, ne-am bucurat grozav…

– Înțeleg foarte bine, îl asigur. O sută de dolari sunt…

– Exact! Și atunci îmi spune Liuba, nevasta-mea, de luni de zile  nu mi-am cumpărat o pereche de pantofi mai ca lumea, ce-ar fi să profităm  de ocazie și să mă încalț și eu mai modern, că m-am săturat de sandale marca „Talpa lui Ilici”. Ce puteam să-i spun? Aveam o sută de dolari la care nici nu m-am așteptat, așa că i-am dat pe niște pantofi italienești. Nu trec două zile și vede nevasta-mea la super un serviciu  de cristal. Nici nu știi, îmi zice, de când îmi doresc  eu așa un serviciu  de cristal, ca madam Brodiciche are tot așa unul și-mi scoate sufletul de câte ori vin la ea în fiecare zi. Spun eu, e mai bie sa nu te duci la ea, decât să aruncam banii  pe sticlăria asta  care e bună numai s-o ștergi de praf.  Pe scurt, ca să n-o mai lungim, am adus eu argumente foarte sănătoase și până la urmă am cumpărat serviciul.  Dar nu m-am amărât prea tare, vorba aia, dacă nu primeam o sută de dolari și  primeam cadou un serviciu de cristal, ce era?!

– Calul de dar…

– Exact! Și peste vreo două săptămâni îmi spune Liuba, știi ceva, am o idee. Chiar în clipa când mi-a spus ca are o idee, am simțit asa un junghi ușor în stânga, dar n-am vrut s-o sperii. Tot am primit o sută de dolari la care nu ne-am așteptat, zice ea, ce-ar fi să-mi cumpăr o haina de piele modernă?!

– Înțeleg foarte bine, și-ați cumpărat haina de piele.

– Exact! Dar să știi că nu m-am omorât. Ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Ce era dacă primeam un pachet  cu o haina de piele din Canada? Nu mă bucuram? Mă bucuram, noi să fim sănătoși, alții au necazuri mai mari…

– Ferească Dumnezeu…

– Da, dar nu m-a ferit pentru că după o pauză de, hai să zicem o lună, ce crezi că-mi zice Liuba? Ai văzut ce lănțișor cu diamante are madam Gurnist? Ea își poate permite și noi nu? Vreau și eu așa ceva. Mama dragă, i-am spus, ce rost are să cumperi la fel cu ea?

-Bun argument.

– Te cred. Chiar și Liuba mi-a dat dreptate. Ai dreptate, mi-a spus, noi o să cumpărăm ceva mult mai grozav! Tot am primit o sută de dolari pe daiboje, o s-o înebunim pe madam Gurnist…Așa că am cumpărat un pandantiv cu diamante, de atunci am rămas cu un sughit care ma apucă la serviciu. Și ca sa mă liniștesc, îmi spun: ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Divorțam?  Nu divorțam, cine are acum putere să divorțeze?  Și când gândesc așa, sughițul mă lasă…Acuma, hai să-ți spun sfârșitul. Ieri am primit încă o sută de dolari. Am o mare rugăminte la matale. Eu îi schimb în sekeli israelieni, ți-i dau matale și când  o sa fim împreună cu Goldita, aranjăm noi treaba asta, te rog să-mi împrumuți niște parale, îmi plasezi banii și gata!

– Și la ce o sa ajute?

– Cum la ce? Să știe Goldita ca am datorii pana si la unul ca dumneata, isi mai poate permite s-o faca pe cucoana?

– E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât de mult a avansat nivelul de trai în ultimele două decenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo treizeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas pobeda era normal, dar să ai două ceasuri pobeda deja era exagerat… Si acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri căcălău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba, nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiti la televizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un buton de pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar fi nimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos, acolo îti spune şi dacă eşti AM sau PM, adica antemeridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alte prostii…

– Dar la bucătărie…

– La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşina de gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana când se termină programul la cuptor. Dar dacă nu ai nimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nu vrei, cât timp ai stat în bucătărie, in câte minute ai mâncat salata şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei…

– Măcar în dormitor…

– In dormitor am două. Un ceas deşteptător cu sonerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numai să-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale, numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, trebuie să-l pui la şase patruzecisi cinci…

– Atunci la closet… Acolo ai linişte.

– Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiu câte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider, primesti un ceas patrat. Cumperi un covor de doi metri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să le agăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunci ştii cât şi cum. Si mai plasezi unul în baie, pentru cazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie la cercul de ceramică… Nu mai spun că la radio îţi comunică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Si acuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata că am primit din partea conducerii, a sindicatului şi a colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti?

– Ştiu şi eu… O săptămână cu doamna la o staţiune balneară…!?

– Ttţ.

– Un abonament dublu la Teatrul Naţional…

– Nici.

– Un tablou expresionist sau impresionist…

– Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, cronometru, în care nu intră apa până la şaptezeci de metri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţia planetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii importante şi indispensabile. Un ceas! Încă un ceas!

– Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată…

– Am o mare problemă, îmi spune Menaşe.

Într-adevăr, pare oarecum îngrijorat, mai mult nehotărât, am impresia că vrea să îmi ceară un sfat prietenesc. Iar eu, în astfel de cazuri, sunt trup şi suflet, gata să-mi ajut amicul.

– Îl ştii pe domnul Oiţerman, fabricantul. Călătoreşte mult, pleacă unde îl cheamă interesele întreprinderii, e un bun om de afaceri, interprinzător şi subtil. Şi uneori, cînd îl însoţeşte şi nevastă-sa, îmi încredinţează mie cheile vilei, cu rugămintea să stropesc florile o dată la trei, patru zile. Pentru mine nu e o problemă, mai ales că Rozica e liberă, o facem cu plăcere…

– Şi?

– Şi anul trecut, când a fost în Africa neagră, la întoarcere ne-a făcut un cadou special: o lingură din lemn sculptat, lucrătură de mână, originală, specifică triburilor din Bango Bango. Chestia asta m-a încurcat grozav.

– Cu ce te-a încurat? Doar nu eşt obligat s-o foloseşti la ciorbă…

– Coada lingurii are vreo doi metri lungime şi căuşul vreo patruzeci de centimetri. O lingură de alungat duhurile rele… Am spus mersi şi am depozitat-o în debara.

– Bun… Şi care e problema?

– Problema e că Oiţerman m-a vizitat într-o zi, pe neanunţate, s-a uitat în salon, in camera de lucru, a deschis ca din greşeală uşa de la dormitor, s-a uitat şi în bucătărie şi a rostit supărat: „va să zică nu ţi-a plăcut”. Şi a plecat iremediabil supărat foc. Nu mă întreba ce tricuri am făcut ca să-l aduc la noi încă o dată. Am dat jos pendula, am atârnat linguroiul chiar în mijocul salonului şi numai aşa l-am făcut să mă ierte.

– Atunci iar e bine…

– A fost bine până ce am primit de la familia Ghezuntertoit un tablou. Un nud în ulei veritabil, o reproducere după tabloul lui Corot cu facerea lumii. Cred că nu a ştiut cum să scape de el, subiectul e discutabil, plus că cine a pictat copia se pricepe la pictura ca şi mine. Ghezuntertoit chiar mi-a sugerat unde să atârn tabloul, pe locul din salon unde stă pendula, care şi aşa nu e modernă… Aşa că am spus mersi şi am depozitat opera în debara, cu faţa la perete…

– Înţeleg că ai rezolvat problema.

– Am rezolvat pe dracu’. Peste o săptămână e ziua lui Rozica, o cifră rotundă. Or să vină toţi, mă refer la Oiţermani şi la familia Ghezuntertoit în mod special. Întrebarea e ce să atârn în salon, pendula, lingura sau tabloul??

Eu, cum am spus, în astfel de situaţii, sunt trup şi suflet, gata să-mi ajut amicul. Aşa că dacă cineva dintre dumneavoastră are vreo ideie bună, gen judecata lui Solomon, rog frumos să mi-o comunice.

Îl văd pe Eli Iliescu tras la faţă, obosit şi fără nici un chef.

– Nu am mai dormit ca lumea de vreo săptămână, îmi spune.

– Copiii?, îl întreb.

– Nu, sunt mari acuma.

– Vecinii? Necazuri la servici?

– Nici vorbă. Nu dorm de când aplic instrucţiunile pentru dormit.

Şi pentru că mirarea mi se citeşte pe figură, mă lămureşte. A citit un articol pe internet care te sfătuieşte să dormi numai pe partea stângă. In felul acesta sucurile digestive îşi fac datoria la maximum pentru că şi stomacul e situat pe stânga…

– Asta e adevărat…

– Dar şi inima e pe stânga. Am tot încercat să dorm pe partea asta, mă apasă, simt cum bate inima, am palpitaţii, nu mă simt bine. Şi atunci am trecut pe dreapta. După un timp m-am liniştit, dar un gând nu-mi dă pace: Ce o se întâmple cu sucurile digestive? Şi ce crezi? Sucurile astea se revarsă, simt în gură acru, mă ustură în coşul pieptului şi mă tem să nu fac un ulcer. De dormit, nici vorbă… Mă răsucesc în pat, nu-mi aflu locul, noaptea trece şi eu nu dorm.

– Ai încercat să stai pe spate?

– Am încercat, dar e imposibil. Poţi să stai cinci minute, zece minute, maximum un sfert de oră, dar somnul nu vine nici pentru o clipă. Dimpotrivă, dacă aş adormi totuşi, aş începe să sforăi, mai apar şi fenomene de apnee, e foarte periculos pentru respiraţie… Am încercat şi pe burtă, e imposibil, mai ales că în ultima vreme m-am îngrăşat şi stau cu faţa în pernă, pot să mă sufoc, ferească sfântul. Şi dacă întorc capul într-o parte, risc să fac un torticolis…

– Dar până să citeşti instrucţiunile pentru dormit, puteai să dormi?

– Dormeam ca un nou născut. Fără probleme…

– Păi, întoarce-te la stilul vechi.

– Dar cine mai ţine minte ce şi cum!? Că doar atunci nu aveam instrucţiuni.

În urmă cu aproximativ trei ani, într-o marţi (asta ţin minte precis pentru că se spune că marţi sunt trei ceasuri rele), pe la opt dimineaţa, aşteptam disperat să vină autobuzul şi, bineînţeles, autobuzul nu venea. Eram în mare întârziere la slujbă şi riscam chiar să mi se taie o zi din salariu. Şi atunci, spre surpriza mea, a oprit în staţie o motocicletă cu ataş, iar motociclistul, un vecin din blocul de alături, m-a invitat să poftesc. Şi m-a dus până la poarta instituţiei.

– Domnule dragă, i-am mărturisit deschis, m-ai salvat!

Mai târziu aveam să regret aceste vorbe. Nu a trecut mai mult de o săptămână şi cineva a sunat la mine acasă pe la miezul nopţii. Era el, tipul care mă salvase.

– Salvează-mă şi dumneata, a glumit el. Am rămas fără ţigări…

L-am poftit în casă, i-am făcut o cafea şi m-am repezit la Menaşe, prietenul meu fumător, să cer nişte ţigări. Eram foarte jenat că nu fumez, dar a doua zi am cumpărat pentru el un cartuş de ţigări Kent.

Altădată, mă întorceam de la servici şi m-am auzit strigat de la una din mesele risipite pe trotoarul unei cafenele.

– Bună, bună, am răspuns vesel, recunoscându-l pe salvatorul meu, care îmi făcea semne insistente:

– Vino să serveşti ceva cu noi!

Erau vreo şase inşi masivi, tatuaţi pe braţe şi cu mustacioare subţirele.

– Amicul meu, m-a prezentat vecinul. Dacă o să vă povestesc cum l-am salvat, n-o să mă credeţi…! O băutură? o gustare? o ţigare? Ceva tare?

Mă simţeam copleşit. Am spus că mă grăbesc, dar ceva simbolic, ceva mic, micuţ o să servesc…

– Şuarmă la toată lumea, a comandat amicul generos. Şi trei sticle din vinul cel mai bun. Cafele mici şi tari, chelner.
Am stat cu ei vreo patru ore, nu am putut pleca decât explicând că am rând la dentist. Bineînţeles, eu am plătit… La urma urmei, tipul mă salvase, îi eram îndatorat.

Nu trecu multă vreme şi am constatat că sunt cunoscut în cartier ca un cal breaz. Intram la băcănie şi femeile însărcinate îmi zâmbeau complice:

– Tu eşti cel salvat ? Norocosule…

La bancă, când ajungeam la ghişeu, funcţionarul mă asigura:

– Dumneata eşti cel salvat de… Mare, mare noroc ai avut!

Şoferii de linie, copiii de grădiniţă, clubul pensionarilor, zarzavagiul din colţ, profesorul de sport, poliţistul de cartier, ginecologul de peste drum, agentul de asigurări, toţi mă întrebau de sănătate şi de felul în care fusesem salvat. Erau câteva variante. După unii, se întâmplase pe şosea, după alţii, în timpul unor manevre militare… Sau în străinătate, în munţi sau pe mare… Nu se ştia exact nici cum anume…, îmi donase sânge, se aruncase după mine în foc, sau într-o fântână… Principalul era că mă salvase.

Şi atunci, mi-am retras economiile, am făcut un împrumut bancar şi am cumpărat un automobil modern, o bijuterie de maşină, cadoul meu pentru salvator. Ca să mă plătesc…Şi să scap… Chiar le-am spus unora care mi-au pomenit despre salvator:

– I-am făcut omului cadou o maşină nouă!

– Am auzit, mi-au spus tipii plictisiţi….Una mică!… Meschin mai eşti…

Cu Zaharia, care are o tarabă de falafel şi răcoritoare , am rămas în relaţii bune de când am procedat la un schimb de experienţă folositor pentru amândoi: eu am vândut falafel câteva zile, iar el s-a comportat ca un intelectual. De atunci eu cumpăr din când în când o jumătate de porţie, iar el poartă freză cu cărare la mijloc şi a fost ales preşedintele Asociaţiei micilor restauratori. Chiar l-am întrebat zilele trecute:

– La ce vă trebuie o asociaţie? Că doar voi sunteţi, prin specific, foarte individualişti. Tu ai un chioşc cu plăcinte, altul vinde burecas sau tartine cu tuna, altul are o gheretă cu îngheţată… Ori nu aveţi nici o legătură unul cu altul, ori sunteţi la concurenţă şi abia nu aveţi nici o legătură. Explică-mi, te rog!

– O să-ţi explic, a acceptat Zaharia, ştergându-şi cu poala maioului ochelarii de soare. O asociaţie are scopul de a apăra interesele celor asociaţi. Ideia ne-a venit în ultima vreme, de când cu toate grevele şi demonstraţiile… Inţelegi că noi, prin firea lucrurilor, avem nevoie de vad. Nimeni n-o să deschidă o afacere cu covrigi la filarmonică sau un chioşc la o galerie de pictură. Altfel stau lucrurile când e vorba de o piaţă, de un centru comercial, de o şcoală sau de parlamet…

L-am privit cu admiraţie…

– Aţi pătruns în parlament?

– Încă nu în sensul dorit de noi. Dar ai răbdare… Deocamdată e vorba de piaţa din faţa parlamentului, de piaţeta de lângă preşedenţie, de grădina de lângă sediul guvernului, de trotoarul ministerului de finanţe, de scuarul primăriei… Înţelegi? Adică în locurile clasice.

– Clasice în ce sens?

– În sensul clasic! Habar nu ai ce bine se poate câştiga de la şomeri, de la cei care fac greva foamei, de la cei cu salariul mic sau care se plâng de taxe şi impozite. De la toţi cei care vin cu sutele în locurile pe care le-am numit clasice şi nu le părăsesc până ce nu-i împrăştie poliţia, sau căldura, sau plictiseala….

– Hai, că mă pasionează.

– Păi, cred şi eu… Ai făcut vreodată greva foamei in faţa ministerului de finanţe?

– Încă nu, am mărturisit jenat.

– Nu-i nimic, ai tot timpul, m-a bătut pe umăr Zaharia. Află că e un loc imposibil. Până nu de mult nu aveai cui să ceri un pahar cu suc de portocale sau o limonadă cu vitamine naturale. Asociaţia noastră a repartizat acolo câţiva băieţi şi nu întreba ce bine câştigă… Sau la reşedinţa primului ministru… Puteai să mori de foame pânâ îşi făcea el apariţia. Veneau şoferii de taxi, învăţătoarele sau tehnicienii dentari să protesteze şi nu găseau un sendvici cu care să-şi întărească lozincile. La fel şi la primărie… Am impins câteva tarabe portative cu pite şi acum zbârnâie. Poţi să-i întrebi pe poştaşi, pe femeile de servici, pe frizerii de lux ce delicatese, la preţuri rezonabile găsesc acum. Mai vrei exemple? Poftim…Judecătorii au fost în grevă? Le-am asigurat spatele frontului cu falafel. Au demonstrat familiile deţinuţilor? Domnule, exact aceleaşi falafele şi-au făcut datoria. Şi aşa mai departe…

– Şi dacă o să înceteze demonstraţiile?

– Ai început să vii de acasă. Tocmai de aia e bună o asociaţie. Dacă alţii n-o să demonstreze, o să protestăm, o să ne adunăm, o să ameninţăm, o să facem grevă. Habar nu ai ce experienţă avem noi, în materie. Ţine o scobitoare că văd că ai rămas pe gânduri… Este?!