– Numai dentist să nu fii, spune amărât Kleinergrois, dentistul, adresându-se lui Boris Israelovici Glazpapier.

– Nu? Şi de ce, mă rog? se miră fals acesta. Îţi plâng copiii de foame? Ori trebuie să lucrezi în schimburi şi-ţi întârzie autobuzul? Ori familia nu vrea să aibe nici o legătură cu dumneata pentru că ţi-ai ales o meserie ruşinoasă?

– Familia mea, să nu fie de deochi, nu rupe nici o legătură cu mine, îl asigură Kleinergrois. Ba chiar, dimpotrivă. O mulţime de rude şi-au adus aminte în ultima vreme că suntem rude.

– E-te-te! se miră Boris Israelovici. Dar ce le-a venit?

– Le-a venit… Unuia i-a căzut o plombă, altuia i-a ieşit o carie, un al trelea vrea o coroană sau i s-a năzărit să-şi cureţe măselele… Când ai un dentist în familie, e foarte convenabil… Te anunţi în vizită, apari cu nevasta şi o cutie de bomboane ieftine şi, după ce stai frumos la masă, cam pe la vremea cafeluţei, aduci vorba, apropo de schimbarea vremii sau de situaţia internaţională: „Trăim într-o lume nebună, nu poţi să ştii ce o să fie mâine… De exemplu eu am o carie, poţi să ştii dacă mâine nu o să-mi cadă dintele?”…

– N-are decât să-i cadă, e de părere Glazpapier.

Continue reading „Dorel SCHOR: O soluție de milioane” →

– Domnule, aş avea o rugăminte… Tot scrii matale la ziar, te-aş ruga să scrii şi despre o nuntă, ar fi foarte interesant. Aşa o nuntă la care am fost eu alaltăieri încă nu am văzut, cu toate că am mai fost în viaţa mea la câteva nunţi…

– Să vă fie de bine. Şi ce v-a impresionat?

– Vezi? Asta-i întrebarea! Poţi să scrii că m-a impresionat şi meniul, şi câţi invitaţi au fost, şi orchestrele, că erau două, şi florile care atârnau din tavan, şi ce toalete aveau doamnele, şi ce frumoasă era mireasa, şi ce înalt şi zâmbăreţ era mirele, şi cum s-au dat cadouri sub formă de cecuri cu multe zerouri, şi cum s-a servit întâi un fel de compot şi mai la urmă friptura, şi câte altele. Era o nuntă de milionari!

– Aha, părinţii mirilor sunt milionari?

– Numai ai ei. El e un băiat bun, cu armata făcută, e numai salariat. Dar ce contează e faptul că mai există romantism şi patriotism. Îţi spun asta aşa, în particular, pentru că probabil nu înţelegi ce cred eu prin asta.

– Chiar aşa, ce crezi dumneata prin asta?

Continue reading „Dorel SCHOR: O nuntă de milionari” →

Nu de mult, m-am întors dintr-o expediţie în Himalaya. Reuşisem o mică performanţă urcând pe toate cele paisprezece vârfuri de peste 8.000 de metri ale acestui uriaş sistem muntos. Bineînţeles, mă mândream cu escaladarea dificilului Chomolugma, dar nu-mi era ruşine nici cu înâlţimile Karakorum, cu uriaşii Makalu şi Kanken Junga, şi nici cu coborârea pe valea Alaknadei.

Continue reading „Dorel SCHOR: Aventuri incredibile” →

Zilele trecute, discutând cu un prieten care locuieşte acum in Germania, a venit vorba de împăratul Wilhelm al doilea şi de împărăteasa Augusta Victoria. Despre împărăteasă ştiam mai puţine lucruri, dar despre kaiserul acesta foarte ambiţios cunoşteam o întâmplare amuzantă. Wilhelm al doilea era dominat probabil de personalitatea puternică a lui Bismark, cancelarul de fier, şi a simţit nevoia să se înconjoare de artişti şi scriitori.

Printre aceştia, umoristul Safir îşi făcea veacul, inclusiv masa şi casa, la curtea imperială. Şi atunci, ca şi acum, puternicii zilei simţeau nevoia imperioasă să se dovedească spirituali cu… umoriştii. Împăratul, om şi el la urma urmei, a făcut o glumă. S-a sculat într-o zi mai devreme decât obişnuia, s-a deplasat discret şi a scris cu creta pe uşa de lemn lucios a umoristului:

„Safir este cel mai mare măgar. Primul din lume”.

Apoi a aşteptat să vadă reacţia respectivului… Numai că respectivul nu a reacţionat în nici un fel, nu a pomenit de inscripţie, nu a întrebat nimic şi nici măcar nu s-a obosit s-o şteargă de pe uşă.

Aşa au trecut o zi, două, trei… O săptămână… Împăratul fierbea de ciudă…Şi cum umoristul nu spunea nimic, l-a oprit el într-o zi.

– Am văzut nişte cuvinte scrise pe uşa ta… Nu-ţi pasă că eşti jignit în felul acesta?

Continue reading „Dorel SCHOR: O glumă împărătească” →

Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.

Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…

– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.

– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.

– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!

– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…

Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.

Continue reading „Dorel SCHOR: Icre de scrumbie” →

Cearta dintre Boris Glazpapier şi dentistul Kleinergrois a început într-o seară, la un pahar de bere, de la un fleac atât de puţin important încât a doua zi aproape nimeni nu-şi mai amintea exact amănuntul. Fapt este că, puţin înfierbântaţi de ceartă, uzaţi de căldura zilei şi cu nervii răsuciţi, cei doi au depăşit motivul iniţial şi şi-au aruncat tot felul de epitete, au ridicat tonul şi, la un moment dat, şi-au complimentat nevestele şi căţeii…

– Javra dumitale latră la patru dimineaţa, a strigat Boris. Ruşine!

– Poate a dumitale, a replicat dentistul. Nu a mea…

– Ha, ha, eu nici nu am câine! În calitate de preşedinte al comitetului de bloc voi propune o taxă specială pentru proprietarii de câini. Cine vrea potaie, să plătească!

Aici e momentul când au intervenit şi alţii. În mai puţin de jumătate de oră s-au format două partide. Unul al posesorilor de patrupede, celălalt al adversarilor juraţi. Proprietarii de animale s-au aşezat sub platforma ştiută a Asociaţiei pentru protecţia animalelor, ceilalţi au apelat la Organizaţia pentru apărarea drepturilor cetăţeanului. Evenimentul a fost comentat la băcănie, la măcelăria lui Ioel Fişelovici, la tutungerie şi la bancă. S-au creat largi curente de opinie şi atitudine.

„Partidul în favoarea oamenilor” a propus boicotarea magazinelor unde se comercializează preparate de genul Ham-ham sau Miau. Ziarul local acordă o atenţie deosebită evenimentului, iar tirajul îi crescu fantastic după ce rubrica „opinia cititorului” găzdui păreri de ambele feluri. Pe zidurila caselor şi pe panourile publicitare au apărut afişe Continue reading „Dorel SCHOR: Oameni și animale” →

Nu de mult am primit o scrisoare foarte măgulitoare de la un cititor.
„Apreciez mult schiţele dumitale umoristice, scria el, care mă fac să zâmbesc şi chiar să râd uneori şi care sunt scrise corect gramatical. Toate mi-au plăcut în afară de una, în care faci aluzie la un tip care a avansat în serviciu pe bază de pile, cea ce după părerea mea nu e adevărat. Aşa că te rog să dai o dezminţire ca să nu se creadă, că mie deja mi s-au făcut apropouri directe, aşa că vezi ce faci!”.

I-am arătat scrisoarea domnului Oiţerman.

– Prostii, m-a asigurat el. Cu siguranţă că l-ai atins unde trebuie. Să nu te laşi… Toate bucăţile sunt foarte simpatice, în afară de una în care ai pomenit de migrena mea. Ce ţi-a venit, domnule, să faci publică chestiunea? De data asta ai dat chix, să ştii. Dar în rest, eşti talentat, crede-mă.

I-am relatat discuţia lui Şimon Şeinerovici.

– Nu i-a convenit escrocului. Dă-l în plata domnului, schiţa aia e foarte bună. Dacă vrei neapărat să cauţi una mai slăbuţă, atunci îţi spun eu: ai scris mai de mult cum am încercat eu să joc la bursă cu bani împrumutaţi… N-ai avut nici un chichirez, poţi să mă crezi. Nu mi-a venit nici să zâmbesc, nu ştiu unde ţi-a fost inspiraţia…

I-am povestit lui Leopold Gurnişt ce mi-a spus Şimon.

– Ha! a râs timid Leopold. Ţi-ai şi găsit pe cine să întrebi. Păi ce-ai fi vrut să zică el, care a prăpădit nu ştiu câţi bani… Vrei să te laude? Schiţa, între noi fie vorba, e grozavă… Şi subiectul e de interes general. Major! Despre ce n-ar fi trebuit să scrii, îţi spun eu: despre căţei. Chiar ce ţi-a venit să faci din asta un subiect umoristic? Ca să am eu discuţii cu Matilda, că ţi-aş fi furnizat tematica şi că a crescut numărul de câini pe cap de locuitor? Ocupă-te de probleme mari, nu de fleacuri…

I-am reprodus aprecierea domnului Ghezuntertoit.

Continue reading „Dorel SCHOR: Subiecte la zi” →

Doamna Gurnişt ieşise teribil de nemulţumită de la coafor pentru că acesta îi scurtase prea mult părul la ceafă.

– Acum cine ştie câte luni o să treacă până o se dreagă ce a stricat neisprăvitul ăsta!

Intră bodogănind în casă şi găsindu-l pe Leopold senin, citind ziarul, îl luă în primire pe nerăsuflate: „Sigur că da… Ziarul şi televizorul! Dumnealui nu are familie, n-are soţie, n-are nimic. Dacă ar trăi mama, săraca, i-aş da dreptate, că doar ea mi-a spus că ce-am găsit la tine…”

– Dar bine, Matilduţa, îndrăzni Leopold. Cu ce-am greşit?

– Mai întrebi, domnule? Altele se cofează la Alexander sau la maestrul francez Henry… Numai eu trebuie să fac economie şi să merg la pârlitul de Jean chiorul. Nu mă scoţi la un restaurant sau la un spectacol, nu mi-am cumpărat o rochie de nu ştiu cât timp… Etc.

Leopold se retrase strategic în afara apartamentului, dar devenise un pachet de nervi. Îl zări pe Boris Glazpapier care era foarte bine dispus.

– Sigur că da, izbucni Leopold. Halal preşedinte de bloc ne-am ales. Iarba se usucă, uşa de la intrare stă fără clanţă şi tu zâmbeşti, încasezi taxa lunară şi eşti mulţumit… Halal!

– O să iau măsuri, spuse moale Boris, zău… ce ţi-a venit?

Leopold se simţi uşurat. In schimb Boris constată că îi creşte tensiunea. Îl văzu pe Şimon Şeinerovici care tocmai venea, fluierând, spre casă.

– Fluieră, fluieră, îl mustră cu severitate. Ţara arde şi baba se piaptănă…Matale parcă n-ai locui în casa asta.

– Dar eu cu ce am greşit? se bâlbâi Şimon. Ce s-a întâmplat?

– Auzi întrebare! strigă Boris furios. Pe luna trecută ai plătit? La muncă voluntară ai fost? Ştii numai să arunci chiştocuri de ţigări pe trepte, dar în ce hal a ajuns un bloc în care locuiesc numai intelectuali nu te interesează…

Boris mai continuă câteva minute cu critica, dar de fapt supărarea îi trecuse.

Trecuse… la Şimon! Acesta îşi aminti că nu a cumpărat iaurt pentru cină, se duse la cel mai apropiat magazin şi de cum intră îl luă în primire pe vânzător:

Continue reading „Dorel SCHOR: Nervi de cartier” →

Extraordinar cât de repede trece timpul. Mai ieri, alaltăieri i-am cumpărat fiicei mele o tabletă, nu mă refer la vreun medicament, ci la ceva modern pe care tinerii ştiu mai bine cum se administrează. La început nu prea am vrut să-i cumpăr,  i-am spus ca are un telefon foarte bun la care eu nici nu ştiu să umblu, dar fata a venit cu argumentul că toţi din clasa ei au  aşa ceva încă de la grădiniţă şi nu poate să fie ea singura in clasa întâia fără.

Continue reading „Dorel SCHOR: Viața într-o tabletă” →

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:
– De ce nu stingeţi lumina?
– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:
– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?
– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…
Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:
– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!
– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!
Sorin, deşi proaspăt angajat, consideră că e de datoria lui să nu abandoneze.
– Nimănui nu-i pasă de banii statului, îi spuse şefului contabil. Nu ştim cum să mai facem economie, să reducem cheltuielile , dar faptul că opt becuri ard în plină zi nu deranjează pe nimeni. Nu e păcat de dumnezeu?
– Dumneata ai perfectă dreptate, constată binevoitor şeful contabil. Dar de ce vii la mine? Crezi că nu am destule probleme de rezolvat? Consideri că am timp să mă ocup de toate fleacurile? Vorbeşte eventual cu administratorul, tot arde el gazul de pomană…
Continue reading „Dorel SCHOR: Zi de vară” →