În urmă cu câteva luni, vecinul Boris a avut un accident casnic. S-a împiedicat de un taburet, a căzut în bucătărie cu capul lângă aragaz, dar a avut noroc, capul n-a pățit nimic, și-a luxat numai piciorul drept, destul de sever și i-au pus un ghips de toată frumusețea. Ca să se deplaseze, Boris a trebuit să folosească o pereche de cârje pe care i le-au dat de la policlinică. Era chiar nostim să-l vezi cu ghipsul și cu cârjele, venind să încaseze taxa pentru ascensor și curățenie, el fiind șeful comitetului de bloc.

După aia, când i-au dat jos ghipsul, Boris a început să facă gimnastică de recuperare și, după o vreme, a aruncat cârjele cât colo. Mai mult decât atâta, unde se învârtea prin casă dădea de ele. O dată, aproape s-a împiedicat de ele și era să-și rupă celălalt picior. Așa că mi-a spus:

– Tot te duci în fiecare zi la policlinică, fă-mi un mic serviciu, ia cârjele și dă-le înapoi, te rog frumos…

Nu am putut să-l refuz, mai ales că spusese te rog frumos. Numai că nu-mi venea deloc la îndemână. Eu mă deplasez cu autobuzul, iar cârjele erau lungi și incomode. Așa că a doua zi dimineața mă aflam în stație cu ambele mâini ocupate. Am încercat să țin cârjele în toate felurile, ca pe un pachet cadou, ca o pușcă de vânătoare, ca o scară de zidar, ca pe un sugar care plânge, ca un steag care fâlfâie… Nimic nu s-a potrivit mai bine decât poziția naturală, adică sprijinite sub brațe. Așa, cel puțin, mă susțineau ele pe mine și nu invers.

Autobuzul a sosit bineînțeles arhiplin. Nu aveam nici o șansă să pătrund înăuntru, așa încărcat cum eram. Dar să vezi minune, elevii cei de obicei obraznici și băgăreți s-au dat în lături, gospodinele cele masive, cu plase și șolduri mari m-au poftit să intru cu prioritate. Chiar șoferul a privit scrutător, căutând un loc pentru mine. Cea ce nici măcar nu a fost necesar, mi s-au oferit trei. Am vrut să explic, să spun că eu sunt sănătos și îi fac numai un serviciu adevăratului invalid, dar de emoție vorbele mi s-au blocat. Am rostit numai mersi. mersi, sunteți niște oameni foarte cumsecade.

La policlinică, să vezi ghinion. După ce m-am cărat cu ele atâta drum, nu am avut cui să predau cârjele, funcționara responsabilă își luase o zi liberă ca să meargă la dentist. Tocmai atunci. A trebuit să le iau cu mine îndărăt, doar nu puteam risca să se piardă sau să le fure careva.

Povestea cu autobuzul, cu aglomerația și cu locul care mi s-a cedat imediat, s-a repetat. Așa că pe la jumătatea drumului spre casă, mi-a căzut în sfârșit, fisa: metoda e bună, poate că nu e prea comod până la stație, dar merită osteneala ca să pot călători apoi omenește, șezând frumos, citind ziarul și nu strivit, în picioare. Noaptea m-am gândit dacă e cinstit din punct de vedere cetățenesc să procedez astfel și am ajuns la concluzia că da! Nu mai sunt nici eu un tinerel, așa că e foarte cinstit…Doar că în loc de două cârje, voi folosi numai una. E mai economicos și efectul e același…

– În afara comitetului de bloc există un alt comitet care, în ordine ierarhică, este deasupra noastră, ne comunică Boris Glazpapier. S-a hotărât de către organele municipale ca în fiecare cartier să fie ales un comitet lărgit cu competenţe locale mari. Noi va trebui să alegem un reprezentant care să ne reprezinte.

– Păi, e de părere vecinul Biton, cel mai nimerit ar fi Şimon Şeinerovici. Tot nu are el nici o meserie, arde gazul de dimineaţa până seara, timp are berechet, ca să nu mai spun că are papagal şi tot felul de idei, eu cred că ar fi cel mai nimerit.

– Ar fi o ideie, e de acord Eliahu Iliescu. Şimon nu are nici nevastă, nici copii şi nici alte necazuri. E liber… Dacă ar fi în acest comitet, nu-i exclus ca, după un timp, să devină om serios, cu prestigiu şi responsabilitate. Poate cunoaşte acolo o femeie care să-i placă, mai primeşte câte o sarcină, trebuie să dovedească că e om serios şi…

– Voi uitaţi principalul, spune Menaşe. Şimon are în mod natural o calitate care îl face candidatul cel mai nimerit pentru un viitor politician: este mincinos! Ce poate fi mai potrivit decât un mincinos pentru o funcţie municipală, sau politică sau de natura asta!?

– Uite aici greşiţi, ia cuvântul Boris. Eu am o bogată experienţă la sindicat şi la partid. Peste tot e la fel. Am cunoscut deputaţi, politicieni, directori şi tot ce vreţi. La început ei sunt oameni cumsecade şi când promit că vor face ceva, chiar au de gând să se ţină de cuvânt. Numai după acea devin mincinoşi. Funcţia crează organul!

Aşa că nu l-au mai ales pe Şimon Şeinerovici.

Păcat…

„Cum să mâncăm oricât dorim şi să slăbim”. Acesta este numele cursului la care m-am înscris săptămâna trecută, cu toate că, personal, nu am nici un motiv să dau jos din kilograme, ba chiar dimpotrivă… Dar aşa sunt eu, teribil de curios. Secretara cursului m-a privit oarecum ciudat, eram singurul cu greutatea netto aproximativ normală, dar nu a spus nimic. Conferenţiarul ni s-a adresat prietenos, a vrut să ştie cam la ce nivel să vorbească publicului şi, când s-a lămurit, a pus o întrebare care să ne cucerească:
– Cine nu vrea să mănânce un muşchiuleţ rumen la grătar?
Şi tot el a răspuns:
– Toată lumea! Privim carnea trandafirie din galantar, e atât de proaspătă că-ţi face cu ochiul, dar noi ştim că regula permite furnizorului să suplimenteze pînă la 25 la sută apă. De ce? Ca să câştige în volum, să pară mai multă…
– Uite al naibii…
– Da, numai că apa are tendinţa să se scurgă, nu se ţine. Şi atunci, se pun în carne fosfaţi.
– Şi noi cumpărăm carne cu fosfaţi ?!
– Încă nu, pentru că fosfaţii dau cărnii un aspect de gel. Necomercial… Şi atunci, se adaugă proteine care oferă altă consistenţă.
– Şi asta-i carnea pe care o cumpărăm?
– Nu, acum carnea este palidă, nu are acea culoare roză, apetisantă. Este momentul când se introduce o cantitate de nitraţi care îi dau o aparentă prospeţime.
– Acum e bună de mâncat?
– Nu, pentru că şi-a pierdut gustul. Numai după ce se suplimentează cu E-uri, substanţe care-i dau mirosul şi gustul ştiut, conservante şi altele care păstrează calităţile naturale, carnea e bună de mâncat.
M-am uitat în jurul meu. Toţi erau evident descumpăniţi. Nimeni nu dorea deloc să mânânce. Cel puţin pentru o perioadă, probabil că nu se vor atinge de carnea astfel prelucrată.
Lecţia următoare se ocupă de dulciuri.

E o zi posomorâtă. Cerul parţial acoperit, averse de ploaie posibile, nici cald, nici rece, adică cum e mai rău… Nici autobuzul, care de obicei apare din cinci minute, nu ştim ce dracu are… Şi lumea e obosită, flămândă, ieşită de la lucru.
– Cel puţin, când vii acasă, te aşteaptă nevasta cu masa pusă? se adresează un tip cu mustaţă slăbănogului de lângă el. Te întâmpină în pragul uşii cu un zâmbet şi cu felul întâi?
– Nu, mormâie slăbănogul. Nu mă aşteaptă nici un zâmbet şi nici un felul întâi. Trebuie să-mi încălzesc singur supa, să-mi fac la repezeală o salată şi, până ajung la felul principal, îmi trece tot cheful.
– La fel şi la mine, constată cu un soi de filozofie tristă mustăciosul. La început, adică după ce ne-am luat, avea cel puţin bunăvoinţă, încerca să gătească, să spele, să calce o rufă, un ciorap… Apoi, cineva i-a băgat în cap nişte idei feministe, cu egalitate, drepturi şi celelalte…Când o cauţi, nu e acasă. Ba e după târguieli, ba e cu o prietenă la o cafeluţă. Aşa că şi eu îmi spăl singur ciorapii, îmi calc pantalonii, tot tacâmul…
Slăbănogul tace, solidar.
– Cel puţin ai cu cine schimba o vorbă? înteabă mustăciosul.
– Am pe dracu, precizează celălalt. Când mănânc ascult radio, emisiunea pentru elevi…
– De ce? Îţi completezi studiile?
– Nu, dar asta se transmite la ora asta. După aceea, spăl vasele şi mă duc la televizor, în salon.
– Cum, vrei să spui că stai singur cuc şi după masă?
– Mai bine aşa, uneori se întâmplă ca, de oboseală, să aţipesc.
– Şi mie mi se întâmplă să aţipesc…
– Şi atunci, prefer să sting aparatul şi să citesc un ziar…
Mustăciosul simte cum îl învăluie un sentiment de solidaritate:
– La fel şi la mine. A fost o vreme când nevastă-mea îmi reproşa că citesc după masă. Până când i-am spus că omul nu poate să trăiască numai cu muncă şi cu mâncare, îi trebuie, nu-i aşa, şi hrană sufletească. S-a cam supărat dumneaei, apoi a spus că dacă tot nu avem comunicaţie, n-am decât să-mi fac cultura spirituală din ziare şi ea se duce la mama, sau la o prietenă, sau naiba mai ştie unde… Dar, bineînţeles, vasele le lasă în grija mea, la fel şi gunoiul, plata la gaz, la primărie şi la electricitate, telefonul că ea vorbeşte toată ziua şi eu plătesc.
Autobuzul încă nu apare, aşa că slăbănogul oftează:
– Nu mai vine autobuzul !
– N-are decât, se încinge cel cu mustaţă. Şi aşa şi aşa, întârzii sau nu, mă aşteaptă o prelucrare. Că unde am fost, că de ce nu vin direct acasă, că pe unde îmi pierd vremea. Eu cred că îmi face scandal nu pentru că o interesează cu adevărat ce se întâmplă cu mine, dacă m-a călcat o maşină sau aşa ceva…Atacul este cea mai bună apărare şi atunci trage tare, ca să nu mai întreb eu cu ce a pierdut vremea, pe ce a risipit o grămadă de bani… Tu, cel puţin, ai linişte?
– În ce sens? întreabă blând slăbănogul.
– Adică dacă a ta nu te ia la întrebări…
– Păi, eu nu sunt însurat, se scuză individul.
– Cum nu eşti însurat?! N-ai spus că-ţi găteşti singur, că nu ai cu cine vorbi, că adormi la televizor… N-ai spus?
– Ba da, mărturiseşte slăbănogul, am spus.
– Şi de ce nu ai spus că nu eşti însurat? De ce?
– Pentru că nu m-ai întrebat… Uite că vine autobuzul, hai domnule!
Dar mustăciosul preferă să-şi aprindă o ţigară.
Nu fuge el după femei, maşini şi necazuri.

Nu-l mai văzusem de mult pe domnul Ştrudelman dar astăzi, aproape de policlinică, l-am întâlnit.. Părea îmbătrânit şi necăjit, aşa că în mod firesc l-am întrebat ce mai face şi cum o duce cu sănătatea.
– Dumitale o să-ţi spun. Ai un minut la dispoziţie?
– Sigur, am răspuns. Ce te supără?
– Dar ce nu mă supără? De câteva săptămâni îmi cade părul şi am mătreată.
Mi-a slăbit vederea şi nici de auzit nu mai aud ca pe vremuri. Nasul mi-e înfundat tot timpul şi sunt cam răguşit, cu toate ca m-am lăsat de fumat încă din tinereţe. Sufăr de palpitaţii şi mă doare uneori în partea stângă a pieptului. Când respir, am senzaţia că nu-mi ajunge aerul şi atunci tuşesc. O tuse seacă, uscată, care mă trezeşte noaptea la ora două şi nu mai adorm până dimineaţa.
Trece pe lângă noi doamna Brodiciche…
– Aaa, domnul Ştrudelman! Ce mai faceţi? Cum vă simţiţi?
– Mulţumesc, foarte bine…Excelent!
Şi după ce pleacă doamna:
– Unde am rămas… Mă dor toate oasele, mi-e greu să mă aplec, dar şi mai greu mi-e să mă îndrept. Inainte de masă am o foame dureroasă şi după masă mă simt balonat. Sufăr de constipaţie şi de colesterol, mi-e teamă că şi zahărul e crescut, am simptome cum am citit într-un articol şi la picioare cred că am o ciupercă patologică….
Mai trece un cunoscut, îl salută, întreabă de sănătate. Domnul Ştrudelman îl asigură că totul e perfect, se simte excelent…
Şi atunci mă mir:
– Cum se face că le spui că totul e perfect, când ai atâtea necazuri?
– Şi ce o să mă ajute dacă le spun aşa şi pe dincolo? Crezi că interesează pe cineva? Dar dacă spun că nu mi-e bine, o să mă întrebe ce anume, cum şi de ce, de când şi ce-am făcut, cum m-am tratat şi cum a procedat cumnatul sau vecinul lor într-un caz similar. Matale, pentru că eşti medic, poţi să mă ajuţi, dar ei după o clipă uită, sau şi mai rău, povestesc mai departe „ai auzit de Ştrudelman, e bolnav săracul”… Iar eu, am uitat să-ţi spun, dar rămâne între noi, după toate câte mă supără la toate organele, nici eu personal nu mă simt prea bine. Şi mai am o depresie obsesivă…

Într-o zi am avut un pacient cu nume ciudat…Se numea Dorfman Marx. Nu Max, cum am crezut o clipă, ci Marx. Adică numele intemeietorului comunismului ştiinţific etcetera… Atunci, i-am pus câteva intrebări , respectiv de unde vine, unde s-a născut, ce erau părinţii lui, dacă mai are fraţi si iată ce mi-a povestit…

   S-a născut în Zaporojnaia Oblasti, nu ştiu ce raion, intr-un sat. Tatăl lui era socotitor, adică un fel de mic intelectual rural, membru de partid, dar cam evreu de felul lui. Dovadă şi numele de familie din cauza căruia avusese unele mici necazuri, tovarăşii de la raion, nu ca ar fi fost contra, dar intâmpinau mici dificultăţi de pronunţie. Aşa că, atunci când el s-a născut, exact în ziua când în calendar era trecut cu roşu că se născuse marele Karl Marx, s-a hotărât în familie să fie botezat pe linie.

   Ar fi putut fi Karl, Karl Dorfman, dar e clar că asocierea asta l-ar fi înfundat şi mai rău pe nevinovatul prunc, nimeni nu ar fi sesizat culoarea politică a identităţii sale. Aşa că i-au zis Marx. Oricum, un avantaj tot a avut pentru că multă vreme nimeni nu l-a bătut, ca să nu se spună că cineva i-a ars o scatoalcă sau i-a pus piedică lui Marx. Agresorul risca un proces politic sau chiar surghiunul.

   Povestea lui Marx al nostru devine mai interesantă când aflăm cum îl cheamă pe fratele lui mai mic. Engels!  Engels Dorfman s-a născut câţiva ani mai târziu, era un copil cam bolnăvicios şi Marx işi aminteşte că medicul din sat îl trimitea la spitalul regional pentru orice fleac, de teamă că, ferească dumnezeu (dumnezeu!!!]  i s-ar putea reproşa că nu a oprit la timp diareea lui Engels sau l-a lăsat să sufere de limbrici.

   De notat că in sat nu mai exista nici un Engels şi tatăl lor era foarte mândru de treaba asta, iar mama îi chema din praful uliţei cu numele întreg, nu cu diminutive, cum s-ar putea crede. Marx şi Engels, veniţi la masă! sau spălaţi-vă pe mâini!

   Când s-a născut al treilea frate, in ciuda faptului ca soţii îşi doreau o fetiţă, nimeni nu s-a mirat că a primit numele Lenin. Lenin Dorfman era un copil cam alintat şi, mai târziu s-a dovedit leneş şi foarte slab la învăţătură. In ciuda acestei situaţii, a trecut din clasă in clasă fără dificultăţi, primea note peste medie şi, de acea, a ajuns un neisprăvit, pardon de expresie. Lenin Dorfman s-a apucat de fumat la nici doisprezece ani şi de curve la cincisprezece. A fost reţinut in oraşul de raion pentru vagabondaj de mai multe ori, dar de fiecare dată îl eliberau urgent şi nemotivat. N-a invăţat nici o meserie, şi-a exploatat părinţii şi, într-o oarecare măsură fraţii, nu a reuşit nici ca fotbalist deşi nimeni nu îndrăznea să-l huiduiască pe teren şi nici un arbitru nu l-a eliminat pentru joc periculos.

   –  Sunteţi trei fraţi, vasăzică…

   –  Mai am un frate, suntem patru!

   –  Ah, am exprimat, deci mai există unul! Nu-mi spune cum îl cheamă,

lasă-mi plăcerea să ghicesc. Se numeşte… Stalin!!

   – Da’ de unde! Cînd s-a născut cel mic, lucrurile se schimbaseră în mare măsură. Până şi în satul nostru lumea a făcut progrese, nu mai  era important să te cheme politic, aşa că i s-a dat un nume frumos, modern şi de viitor. Pe fratele cel mic îl cheamă Ionatan.

– Îmi aduc aminte de o întâmplare epocală de pe vremuri, spune Manole cuprins de nostalgii. Trebuia să sosească în judeţul nostru o delegaţie frăţească din republica socialistă moldovenească, pentru întărirea legăturilor culturale şi de altă natură. La comitetul judeţean de partid pregătirile erau în toi, se făcea repetiţie pentru primire, erau instruite nişte fete frumoase în costum naţional care să ofere oaspeţilor pâine şi sare, iar tovarăşul Raţă de la cultură şi propagandă scrisese o cuvântare de bun venit, aprobată de forurile superioare.

Dar în ultimul moment s-a aflat componenţa exactă a delegaţiei oaspete. Ea urma să fie condusă de un tovarăş sovietic, cu o funcţie corespunzătoare pe care îl chema Răţoi ! Deodată se crease o problemă gravă şi neaşteptată, oamenii aveau să facă bancuri, în ziar se punea problema paginaţiei, totul putea să se transforme într-o anecdotă politică. De anecdote care să ne facă de râs era nevoie? Duşmanul atâta aştepta!

S-a luat urgent legătura cu Chişinăul, cu factorii de decizie şi li s-a comunicat situaţia gravă iminentă. În acelaşi timp, ai noştri căutau o soluţie. Toată secţia de cultură şi propagandă era în fierbere. Ce era de făcut? Până la urmă s-a găsit soluţia salvatoare. In locul tovarăşului Raţă, va rosti cuvântul de întâmpinare tovul Plăcintă, redactorul şef al ziarului care, oricum, scrisese cuvântarea. Se părea că vizita putea începe fără grijă…

Numai că şi prietenii sovietici luaseră măsuri eficiente. Tovarăşul Răţoi urma să fie înlocuit cu tovarăşul Brânză, adjunctul lui.

Noi am ascultat cu interes relatarea lui Manole.

– Dar de ce, am întrebat, numeşti intâmplarea asta epocală?

– Păi, pentru că s-a petrecut in epoca de aur !