Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.

Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…

– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.

– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.

– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!

– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…

Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.

Menaşe a intrat rând pe rând la prieteni şi vecini, i-a chemat pentru miercuri seara la o mică gustare, n-a explicat de ce tocmai miercuri, ce importanţă are ziua, doar nu era să le spună că până sâmbătă sau duminică se alterează salata… Foarte frumos! au spus cu toţii, mulţumim că v-aţi gândit la noi, o să venim cu plăcere.

Şi chiar au sosit.

Salata de icre a avut un succes formidabil, Rozica a fost lăudată, doamnele au cerut reţeta, s-a trecut uşor la alte subiecte, s-a băut, s-a mâncat şi pentru că a doua zi era lucrătoare, musafirii s-au retras la casele lor. Şi o dată ajunşi în propriile apartamente, şi-au spus părerea. Dacă ar fi putut să-i audă, Menaşe ar fi înregistrat următoarele:

– Ne-au invitat special pentru că icrele au colesterol. Otravă curată…

– Numai prăjitură de icre n-au avut, ce ideie…

– N-am să le-o iert niciodată. Pata de la icre iese?

Dar Menaşe nu putea să-i audă, aşa că în timp ce ştergea farfuriile pe care i le plasa Rozica, spuse entuziasmat:

– O clipă m-am gândit să nu opresc maşina, că doar eram în întârziere. Cine s-a gândit la icre? Dar, orişicât, dacă omul s-a simţit, măcar să se bucure şi alţii. Imi pare tare bine că vecinii au plecat mulţumiţi… Să le fie de bine!

Ieri, cam spre seară a avut loc şedinţa locatarilor din blocul nostru pentru alegerea noului comitet. Noul comitet ales în unanimitate era exact vechiul comitet, de care noi ne-am declarat foarte mulţumiţi, mai ales de preşedintele Boris Israelovici Glazpapier. L-am felicitat călduros şi nu am contenit cu laude la adresa lui, până ce măgulit, Boris a scos o sticlă cu vodcă şi nişte biscuiţi, pe care îi pregătise pentru orice eventualitate.

– Dragi vecini, a spus Boris, vă mulţumesc pentru încredere, dar trebuie să ştiţi că funcţia de preşedinte de bloc este un fleac pentru mine. Unora dintre voi le-am povestit că am fost preşedinte de sindicat la o fabrică de textile cu vreo două mii de muncitoare în trei schimburi. Aveam biroul meu, câţiva subalterni şi era destul să dau un telefon la forurile de conducere şi se rezolva orice problemă. Ăsta eram eu!

– Da, a intervenit dentistul Kleinergrois, alte timpuri, alte condiţii. Eu, pe vremuri lucram la un spital universitar, eram şef de clinică, mi se spunea dom’ profesor şi plecam la congrese ştinţifice internaţionale, ba la Viena, ba la Barcelona, o dată am fost şi la Los Angeles cu escală la Madrid… Iar lucrările ştiinţifice mai importante le publicam în Anale.

– La Madrid eu aveam o legătură, spuse firavul domn Ghezuntertoit. Pe vremea acea eram director la Vinexport şi aprobam sau nu absolut toate partidele de vin care plecau în străinătate. Vă închipuiţi că toată lumea vroia să fie în relaţii bune cu mine, chiar şi primarul, directorul filarmonicii sau şeful de la spitalul de urgenţe.

– Noi, la Cernăuţi, declară doamna Gurnişt, eram în relaţii de prietenie cu conducerea. Nu are importanţă cu care conducere, nu e cazul să vă explic. Soţul meu era responzabilul unui mare depozit de cherestea şi de cherestea aveau nevoie toţi oamenii importanţi din regiune. Şi cum o mână spală pe alta, noi eram foarte spălaţi, mai ales că toţi apreciau faptul că Leopold nu vorbeşte în plus.

– Tot aşa eram apreciat şi eu, intră în discuţie domnul Biton. Este adevărat că acum am o tarabă în piaţă şi, slavă domnului câştig binişor, dar înainte jumătate din şukul celebru de la Marakeş era al meu, cu zazavaturi, condimente, fructe şi tot ce îţi doreşti, chiar şi susan găseai la mine, falafel şi burecas cu cartofi prăjiţi. Eram negustor mare, mare domnilor!

Numai prietenul meu Menaşe stă într-un colţ şi nu spune nimic. Bea din când în când un păhărel de vodcă, mângâie grijuliu un căţel pe care vrea să-l dea copiilor lui Eli Iliescu şi ascultă zâmbind. Şi numai când Boris Israelovici îl întreabă direct dacă nu are nimic de spus, spune:

– Eu ca eu, dar vedeţi căţelul ăsta micuţ şi slăbănog ?! Nu că vreau să mă laud, dar înainte, eh înainte, era ditamai dobermanul…

– Vai, ce neplăcut mi-a fost în Place Pigalle, îmi spune domnul Oiţerman, tocmai revenit dintr-o deplasare la Paris. Am trecut într-o duminică pe la Moulin Rouge şi tocmai vroiam să-i arăt soţiei celebrul Montmartre, când ne-am trezit, fără să ne dăm seama, în inima catierului fierbinte.

Domnule, nu vreau să exagerez, dar nu poţi să faci doi paşi acolo fără să te agaţe o cocotă, nu poţi înainta zece metri fără ca vreun coccinel să nu te atragă într-un gang. La fiecare colţ te şochează reclama unui cinematograf unde rulează toată ziua şi noaptea filme porno, sau se deschide perdeaua unui sex shop, sau se întredeschide uşa unui stabiliment dubios, te frapează vitrina unui teatru cu piese impertinente, sau un local de striptese cu femei în pielea goală, sau un bar dubios cu figuri de pe alte planete… Detracaţi şi dezaxaţi, narcomani şi apaşi, de te ia frica, nu alta, de câţi aşa zişi artişti, şarlatani, prostituate, hoţi de buzunare şi falşi intelectuali pe metru pătrat găseşti acolo…

Crezi poate că toţi ăştia veniseră în Place Pigalle numai pentru că era duminică?! Da’ de unde…Am trecut pe acolo şi luni, şi marţi, şi miercuri, aproape în fiecare zi în care nevastă-mea făcea shoping prin marile magazine şi eram liber. Am trecut la orele cele mai diferite şi, te rog să mă crezi că aceleaşi personaje şi aceaşi atmosferă de perdiţie domneşte în acest loc care, între noi fie vorba, e şi periculos, pentru că e plin de terorişti arabi şi fundamentalişti, adică homosexuali şi lesbiene. Un domn bine, un familist care se respectă, un om cu principii curate, aşa ca noi, nu are ce căuta acolo! Mi-a fost foarte , foarte neplăcut de fiecare dată…

A fost o surpriză grozavă pentru locatarii blocului nostru:

Manana, fiica cea mică a familiei Nasgâtaşvili a fost aleasă de către un juriu de profesionişti , la concursul de frumuseţe care se organizează în fiecare an în oraş, „Miss Municipiu”. Până mai anul trecut, era o adolescentă timidă şi anonimă, iar acum, deodată, am descoperit o domnişoară frumoasă şi elegantă, o adevărată stea care merită cu prisosinţă titlul.

Noi, vecinii şi nu numai, l-am felicitat pe fericitul tată care se mândrea pe bună dreptate cu succesul fetei lui. Ba, mai mult decât atât, au apărut şi unele avantaje neaşteptate. De pildă, s-a întâmplat de câteva ori ca nişte licieni să-i ofere loc în autobuzul aglomerat, sora de la policlinică l-a primit peste rând la recoltarea analizei pentru colesterol, iar din partea familiei Iliescu a primit un frumos buchet de gladiole.

Când l-a întâlnit pe dentistul Kleinergrois, aproape că s-au îmbrăţişat, mai ales când acesta a declarat să audă şi alţii:

– Frumoasă fată s-a făcut Manana!

Haim Nasgâtaşvili, care primise destule complimente, a spus modest:

– Mulţumesc, mulţumesc…

– Da, a continuat dentistul. Ciclurile biologice naturale şi demonstraţiile congenitale paralele, precum şi ancorarea liniilor de destin au dovedit că fetele seamănă, în general, cu tatăl lor, iar băieţii cu mama lor. E dovedit incontestabil. Cu alte cuvinte, Manana a moştenit frumuseţea, şarmul şi eleganţa naturală de la tatăl ei!

A fost momentul când Haim l-a îmbrăţişat a doua oară pe dentistul Kleinergrois. Dar acesta a continuat:

– De acea, se impune să aflăm neapărat cine este cu adevărat tatăl ei!

Unii spun că a fost o glumă nevinovată. Alţii, că ar fi ceva în treaba asta. Haim a fost o vreme foarte supărat, dar conflictul s-a stins de la sine, pentru că în etapa următoare Manana nu a mai promovat şi după un timp au apărut alte noutăţi locale.

Madam Brodiciche din Odesa era o gospodină desăvârşită, Cunoştea o mulţime de reţete culinare, unele surprinzătoare , aşa că Matilda Gurnişt o consulta din când în când, neascuzându-şi admiraţia. De data aceasta, pentru că cumpărase o cantitate de dovlecei proaspeţi, o rugă să-i dea câteva sfaturi, cam ce ar putea să prepare fără să stea prea mult în bucătărie dar să-l facă pe Leopold mulţumit?

Specialista parcă numai atâta aştepta. Îi oferi o întreagă listă de posibilităţi la alegere, de parcă modestul dovlecel ar fi fost regele legumelor. De la dovlecei cu smântână la dovlecei cu cartofi gratinaţi, la ghiveciul grecesc pe bază de dovlecei sau la pilaful cu ciuperci plus dovlecei. Putea s-o ajute să prepare o delicioasă tortilla cu dovlecei, precum şi dovlecei umpluţi cu miezul lor sau, dacă o tentează, dovlecei cu roşii şi usturoi sau, dovlecei cu praz. Putea să opteze pentru chifteluţe cu dovlecei sau supă cu cremă de dovlecei şi, surpriză, avea o reţetă secretă de dulceaţă de dovlecei.

Matilda Gurnişt o ascultă cu răbdare şi admiraţie, dar în final se interesă dacă nu are o reţetă mai simplă şi uşor de preparat, având în vedere că Leopold nu este prea pretenţios. Madam Brodiciche, uşor dezamăgită, îi propuse atunci o mâncărică de dovlecei cu orez.

Luni la prânz, Leopold mâncă în tăcere şi, la întrebarea Matildei, răspunse că i-a plăcut foarte mult. Marţi afirmase chiar că mâncărica e excepţională. Miercuri declară că de mult nu avusese ocazia să se hrănească cu dovlecei atât de gustoşi. Joi nu spuse nimic din proprie iniţiativă. Vineri, pretextând că are o şedinţă şi se grăbeşte, abia se atinse de dovlecei. Sâmbăta spuse că s-a săturat înainte de masă… Duminică, Doamna Gurnişt telefonă şi-i spuse vecinei specialiste:

– Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe bărbaţi. Aproape toată săptămâna Leopold s-a delectat cu dovleceii şi, deodată, gata, nu-i mai place. Nu e ciudat?!

– La un moment dat, spune doamna Gurnişt, m-am gândit să ne schimbăm numele de familie. Unii susţineau că ar avea nu ştiu ce semnificaţie. Dar după aia m-am răzgândit. La urma urmelor…

– Am cunoscut eu cazuri mai grave, intervin. Îmi amintesc de o colegă foarte frumoasă, curtată de mulţi, care se numea Ina. Nu ar fi fost nimic, nu-i aşa, dar numele de familie era Scarlat şi când o strigau la catalog, sau la examene, mă rog, undeva oficial, se auzea scarlatina. Dar toate trec, s-a măritat cu un coleg, un sas care se numea Prall. Aşa că deja o strigau pralina!

– La Fălticeni, zice Menaşe, lucram la o întreprindere condusă de tovarăşul director Puiu. Aveam o femeie de serviciu pe care o chema Vulpe. Tovarăşa Florica Vulpe, era o persoană recalcitrantă, care atunci când bea, susţinea că ce-o să-i facă directorul, o s-o dea afară pentru că el e pui şi ea e vulpe? Şi ce credeţi? Chiar a dat-o afară…

– Dacă îmi daţi voie, zâmbeşte madam Brodiciche, cunosc şi eu un caz foarte asemănător. Aveam la Odesa un vecin pe care îl chema Leib Mendel sau, dacă vreţi, Mendel Leib. Şi-a schimbat numele în Mendeleev. Puteai să crezi că el personal a inventat tabelul acela cu elementele. Lucra la o frizerie, dar avea mare pretenţie de intelectual…

– Da, aşa se întâmplă, e de acord Şimon Şeinerovici. La mine, la serviciu, este un persan pe care îl cheamă Leibovici. Chiar cum dracu îl cheamă pe un persan Leibovici? Mi-am făcut o dată curaj şi l-am întrebat de unde până unde Leibovici. Şi ce credeţi? E o poveste foarte interesantă. Bunicii lui erau din Afganistan şi au emigrat în Belucistan. Acolo, una din fetele lor s-a îndrăgostit de un caporal englez şi a fugit cu el în Birmania, unde i s-a mutat lui garnizoana. Acolo au trăit în concubinaj, au avut şase copii, dintre care unul e tatăl colegului nostru Leibovici.

– Englezul se numea Leibovici?

– Pe englez îl chema Harrys…

– Şi atunci, de unde Leibovici?

– Răbdare… După răscoala din Burma, familia a întins-o în Iran. Băieţii au umblat la şcoală, au învăţat persana, dar prin anii şaptezeci, puţin înainte de a căzut şahul, au emigrat în Israel.

– În regulă, dar de unde Leibovici?

– Dacă nu mă lăsaţi să vorbesc… Pe colegul ăsta al meu nu-l chema Harrys, că doar părinţii lui trăiau în concubinaj. Îl chema Hodeded, cum se numeau bunicii. Hodeded… Dar logodnica lui nu putea să pronunţe corect Hodeded, că avea polipi la nas şi atunci când s-au căsătorit au luat numele ei de familie: Leibovici! Că familia fetei era de loc din Podul Iloaiei, de lângă Iaşi…

Madam Gurnişt mă priveşte zâmbind şi-mi şopteşte complice:

– Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!

Ennis este un oraș irlandez de provincie care are de două ori noroc.

Primul noroc al orașului provincial Ennis este faptul că cel mai mare aeroport al țării a fost construit nu departe de el. Acest amănunt care aparent ar trebui să deranjeze, a încurajat industria hotelieră, turismul, artizanatul local, berea Guines, fabricanții de umbrele, producătorii de cremvurști, vânzătorii de flori, chioșcurile cu articole de poștă și tabac etc. De unde, înainte cu vreo cincizeci de ani localnicii alcătuiau 90 la sută din clientela pub-urilor, la ora actuală ei alcătuiesc în proporție de 90 la sută personalul servant al localurilor de tot felul.

Al doilea noroc al orașului irlandez Ennis este faptul că se află aproape de estuarul fluviului Shannon către Oceanul Atlantic. Asta explică de ce plouă atât de mult la Ennis, mai ales către seară… E ora când de voie, de nevoie, vizitatorul intră urgent într-un restaurant, într-o bodegă, într-un bar.

Pe noi ne-a atras, într-un amurg de ploaie mocănească, o ușă grea, de fier forjat, pe care era atârnată o firmă modestă dar simpatică: Cafeneaua poeților.

Irlanda a dat mulți poeți și scriitori… M-am așteptat ca de pe pereții localului să mă privească chipuri celebre: George Bernard Shaw, Oscar Wilde, O Neill, Samuel Becket, Sean O Casey, Jonathan Swift… Niciunul nu se afla însă în seara acea la Ennis. Mi-am zis că probabil cafeneaua e frecventată de poeți locali și i-am pus această întrebare chelneriței.

Mi-a răspuns că nu are cunoștință de așa ceva, nu crede că în oraș ar exista poeți, dar se va interesa la șef. Proprietarul s-a dovedit amabil, s-a așezat la masa noastră și ne-a propus să bem în sănătatea dușmanilor dușmanilor noștri. Ideea mi s-a părut foarte cuminte. În continuare, domnul Malloney, proprietarul, ne-a mărturisit mirarea lui. Pentru că suntem primii clienți care, de când există crâșma, au crezut că denumirea obligă la ceva. Putea foarte bine să se cheme Gâsca de aur sau Inorogul verde și nimeni n-ar fi avut nici o pretenție câtă vreme berea era bună, de la butoi.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

14 martie 2019

Eliahu şi Iuliana Iliescu pleacă în Anglia… Ca turişti, bineînţeles. De ce tocmai acum şi de ce în Anglia? Ce importanţă are? Pericol islamic e peste tot. De copii şi de ghivecele cu plante o să aibe grijă Amalia, bona, care e englezoaică, domnul Biton s-a obligat să supravegeze zi şi noapte apartamentul, are el relaţiile sale şi noi, ceilalţi vecini, le dăm doar câteva sfaturi folositoare.

– Dacă plecaţi în Anglia, spune doamna Gurnişt, trebuie să vă luaţi umbrele, câte una de persoană şi impermeabile idem, pentru că plouă, e ceaţă şi smog, ştiţi ce-i asta…

– Pentru smog să vă luaţi ghete sau pantofi cu talpă antiderapantă, adaugă Leopold. Şi cravată, că sunt localuri unde nu poţi intra fără…

– Să aveţi la voi medicamente, intervine dentistul Kleinergrois. Că dacă trebuie să cumpăraţi, vă cere reţetă şi plata se face în sterline. Ştiţi ce scumpe sunt acolo medicamentele? Eu am fost nevoit să-mi cumpăr un plasture şi mi-au cerut recomandare de la medic…

– Foarte important e ce mâncaţi, intervine Boris Israelovici Glazpapier. Un deranjament stomacal poate să vă saboteze toată excursia. Englejii ăştia aud că te servesc zilnic cu eghen bechen, un soi de mâncare capitalistă, de-ţi vine să-ţi baţi copiii. Zilnic, sunt sadici!

– Asta e din cauza climei şi a geografiei, este de părere doamna Brodiciche din Odesa. Aud că nu au vitamine, la ei, acolo. Să vă luaţi neapărat nişte fructe, măcar câteva lămâi, un avocado, o juma’ de piersici, ştiu eu… Şi ciocolată, că are calorii. Şi cafea…

– Cel mai practic este un număr de cutii de conserve de tuna, susţine Şimon Şeinerovici. La hotel îţi dau masa de dimineaţa şi gata. La prânz mănânci un peşte cu cartofi prăjiţi, dar seara? Desfaci o conservă şi ai rezolvat problema.

– Dar voi ştiţi engleza sau araba? îşi aminteşte doamna Gurnişt. Păi vedeţi? Şi atunci, cum o să vă descurcaţi, prin semne? O să vă dau eu un ghid de conversaţie ruso-englez şi un dicţionar englez-ebraic ediţia a douăsprezecea, completată şi revizuită de autor. Luaţi-vă şi un ghid turistic, câteva reviste, nişte cuvinte încrucişate, altfel ce o să faceţi în tipul liber dacă nu cunoaşteţi limba ţării?

– Nu uitaţi săpun şi burete! Nu e de râs, treburile astea nu le găsiţi la orice hotel. afirmă domnul Ghezuntertoit. Vă spun din experienţă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar englejii nu se prea îndeasă la baie. Ei nu transpiră, sunt flegmatici, au un calm britanic. E un lucru stabilit ştiinţific! Dumnealor cred că străinii care fac zilnic duş procedează astfel datorită unor sentimente antibrexit.

– Să avem pardon, spune domnul Oiţerman care până acum a ascultat cu răbdare. Tot ce susţineţi este valabil pentru unul ca mine, care pleacă la Londra pentru busines şi nu are timp de magazine. Dar ei? Ei sunt turişti, nu? Şi atunci, pentru ce pleacă în Anglia? Nu ca să facă tot felul de cumpărături? Nu vă luaţi nimic, ascultaţi-mă pe mine. Cumpăraţi totul acolo, e made in Anglia şi in China… Vă duceţi pe Oxford street. Luaţi-vă două valize goale şi atât… Sau, ştiţi ceva? Cumpăraţi şi valizele acolo. Plecaţi în pielea goală, luaţi-vă, vorba dentistului, câte un plasture. Atât şi nimic mai mult.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

6 martie 2019

În perioada dintre întâi şi cincisprezece ale lunii trecute, în blocul nostru nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afară de ce a păţit vecinul Marcu pe data de unsprezece când a alunecat pe trepte şi a rămas lat.

Nu era nimeni acolo cu excepţia lui Leopold Gurnişt care s-a cam zăpăcit, neştiind ce să facă şi cum să procedeze. Noroc că Marcu şi-a revenit repede, s-a ridicat şi a declarat că poate să mişte capul în toate direcţiile, dar îl cam doare.

Domnul Leopold l-a sfătuit să se ducă imediat la un doctor, dar Marcu nu a vrut să-l asculte, a spus că e un fleac şi o să ia, după nevoie, una sau două tablete. Cu asta s-au încheiat evenimentele din ziua respectivă şi nimeni nu a bănuit ce va urma. Dar chiar a doua zi, în loc să se trezească devreme, să-şi facă la repezeală o cafea cu lapte şi s-o întindă rapid la slujbă, Marcu a zăbovit în pat până după ora nouă, apoi a intrat la pubul Central unde a comandat trei mici şi o bere. A rămas acolo peste o oră, citind ziarul, fără să se grăbească. Noi am crezut că e în concediu medical, dar nu era…

Două sau trei zile după aceea, Marcu ajunsese de nerecunoscut. De unde noi îl ştiam cam otova, adică puţin cam negljent şi neatent la amănuntele exterioare, deodată ne-am nimerit cu el că poartă cămăşi elegante şi pantaloni ultramoderni, pantofi excentrici şi chiar o brăţară groasă, că se piaptănă nu ştiu cum şi îşi lasă mustaţă.

– Cum te simţi? l-au întrebat prin rotaţie, ba unul, ba altul dintre vecini.

Şi el, referindu-se desigur la micul accident de pe scări, îi asigura pe toţi că aproape a şi uitat de căzătură, că are o mică umflătură, un cucui fără importanţă, care o să-i treacă. Bun, numai că cineva l-a văzut pe Marcu intrând sau ieşind de la sediul unui partid politic, altcineva putea să jure că, exact în acelaş timp l-a zărit la cinematograf sau la concert, exact când trebuia, în mod normal, să fie la servici…

Leopold a fost delegat de către comitetul de locatari să-i facă o vizită inopinată, sub un pretext oarecare, la o oră onorabilă. Şi ce credeţi? I-a deschis o coniţă necunoscută, o blondă între două vârste, destul de sumar îmbrăcată, cum s-a exprimat Leopold, adică „prea intim pentru un interior în care nu locuieşti”.

Domnul Gurnişt a presupus, pe bună dreptate, că duduia e vreo rudă care se simte ca acasă, în timp ce Marcu e plecat la lucru, Dar nu era aşa, Marcu nu era plecat nicăieri, dimpotrivă, era foarte prezent şi întreba din baie cine a venit şi ce vrea. Apoi a apărut cu un obraz bine săpunit şi cu unul nu, era foarte bine dispus şi i-a spus omului:

– Intră, intră, faceţi cunoştinţă, Leopold! Şi Raimonda!

Leopold i-a întins femeii mâna, a zâmbit descumpănit şi s-a retras strategic după câteva momente, în timp ce Marcu, n-o să mă credeţi, tră- lă- lăia o melodie, iar Raimonda l-a condus amabil la uşă şi i-a spus „Mai treceţi pe la noi!”.
Ei, nu! Că asta chiar că era prea de tot…

Doamnele din bloc au analizat situaţia, dentistul Kleinergrois s-a exprimat, ca specialist, că ceva s-a întâmplat cu vecinul şi prietenul nostru şi că trebuie de văzut neapărat care ar putea să fie cauza. Abia marţi, acum câteva zile, lucrurile s-au elucidat. Marcu, la fel de elegant şi de bine dispus l-a întâlnit în lift pe Menaşe şi i-a spus:

– Ştii că mă însor? După aproximativ un veac de singurătate, am decis să mă însor…

Şi Leopold, care fusese martor la ce i se întâmplase lui Marcu pe data de unsprezece, a declarat: „Nu v-am spus eu că a căzut în cap?!”.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 martie 2019

– Bine că ai venit! îmi strigă Menaşe bucuros. Am o problemă şi nu mă descurc…

– Ce fel de problemă?

– O problemă adevărată, o problemă de matematică de clasa patra primară.

– Dar ce!? Ai început să-ţi pregăteşti examenele de diferenţă? îl înţep eu amical. Ce ţi-a venit să rezolvi probleme de clasa patra?

– Nu e problema mea, e problema lui Lior, nepotul meu. Am văzut că nu se descurcă, am spus că-l ajut, dar uite că nu merge. Nu merge deloc…

– Hai să vedem … Despre ce-i vorba?

– Ascultă aici: Doamna Lia merge în piaţă şi cumpără trei kilograme de mere, două de banane şi patru de portocale. Pentru toate a plătit patruzeci de şekeli. Ni se cere să aflăm care este preţul fiecărui soi de fructe, dacă bananele costă de doua ori mai mult decât merele, iar merele costă de două ori mai mult decât portocalele.

– Păi, dacă am ştii măcar preţul merelor, ar fi foarte simplu. Inmulţim preţul merelor cu doi şi aflăm preţul bananelor. Apoi împărţim încă o dată la doi şi aflăm preţul portocalelor.

– Da, dar uite că nu ştim preţul merelor.

– Adevărat… Atunci pornim de la preţul bananelor. Impărţim la doi şi aflăm preţul merelor. Şi dacă împărţim la patru aflăm cât costă un kilogram de portocale…

– Şi care e preţul bananelor?

– Nu ştiu. Dar dacă am şti preţul merelor, am putea să împărţim şi… Sau Lior încă nu ştie să împartă?!

– Ştie să împartă, dar nu ştie cât costă merele.

– Adevărat. Hmm…Păi atunci e mai complicat.

– Acum înţelegi? Totul e foarte simplu, dar lipseşte cheia.

– Care cheie?

– Cheia problemei.

– Ştii ceva? Am eu o ideie… Ia patruzeci de şekeli şi repede-te în piaţă. Cumpără trei kilograme de mere, două de banane şi patru de portocale!

– Şi ce să fac, după aia, cu zece kilograme de fructe?

– Numai nouă.

– Mă rog, nouă… Ce să fac cu nouă kile?

– Nu asta e problema… Problema e cât costă fiecare sortiment. Dacă ai prea multe fructe, iau eu jumătate, e bine!?

– Iei tu jumătate, dar eu plătesc…

– Vai de mine, plătesc eu, numai află tu preţurile.

Şi aşa am făcut. Eu am plecat acasă, iar Menaşe la piaţă. Seara am revenit ca să aflu preţurile.

– Ei?? am întrebat.

– Problema e falsă, mi-a răspuns Menaşe. Nu poate fi decât o greşeală la mijloc. Am umblat pe la toate tarabele. Toţi mi-au spus că e imposibil să cumperi cu numai patruzeci de şekeli fructele din problemă.