George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (1)

PREGĂTIRI DE PLECARE.

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar şi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A4. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L; M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3 3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51 M41N1L3 4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

„1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M 47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

– Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

– Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

– Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pun pe gânduri.

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24… etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:

Distinşi prieteni Continue reading „George ROCA: Jurnal de vacanță 2013 (1)” →

Teodora PURLE: Martorul

E aproape linişte. Şi tocmai când încercam să o surprind, apare el. Un zgomot! Îl simt cum se insinuează în liniştea calmă a nopţii, cuprinzându-mi întreaga fiinţă. Asistam neputincios la tot ce urma să se întâmple…

Amânându-şi starea de visare în plin toi al nopţii, nu fără proteste şi mofturi, simţirile amorţite prind viaţă din nou, buimăcite, parcă-şi trăiesc prima zi de naştere cu inocenţa autentică a noului născut. În sfârşit s-au deprins cu zgomotul. Nu venea de departe şi nici de afară. Ciudat. Venea chiar din mine! Ce să fie oare acest zgomot nou? Cum oare „ceva” a reuşit să se desprindă de mine şi să devină „altceva”? Dar eu unde eram? Cum să asist, clandestin, la ceea ce se întâmplă chiar cu mine însămi şi, mai mult, să nu pot face nimic decât să observ pasiv în speranţa că nimeni nu mă va observa şi întreba nimic. Dar oare ce sau cine anume din mine însămi asistă?

Suspendată între două lumi, a Eu-lui şi a Sine-lui, încercam să mă descotoresesc de povara zgomotului ce-mi sufoca necontenit liniştea, abia instaurată în sufletul meu, pe nesimţite, se sustrage precum un musafir care nu vrea să deranjeze. Şi totuşi a rămas…, prezenţa zgomotului devenind umbră, amprentă. Se pare că nimic nu se şterge cu adevărat, orice absenţă vorbeşte de fapt doar despre prezenţă, aşa cum în orice gol se oglindeşte întotdeauna un plin. Viaţa are memorie, ea se continuă şi dincolo de ea însăşi încât aproape că nu mai există nimic altceva decât VIAŢĂ. Şi, pentru că întrucâtva am reuşit să descifrez câteceva din misteriosul zgomot, o să vă povestesc un pic despre acest intrus ce locuieşte acum cu mine.

Învăţ să umblu, deşi pot zbura. Mă tot împiedic de lumesc şi parcă nu mai ştiu paşii. Mă clatin aidoma unui copil care este învăţat să meargă şi care nu ştie dacă să se bucure sau nu de această cucerire dureroasă, cu genunchii mereu juliţi, gata de plonjon. De aceea, chiar şi atunci când umblu, privirea mea caută tot cerul. Şi încep să zugrăvesc bolta cerească cu gânduri abia răsărite din viaţa sufletului. Mă „citesc” şi mă „scriu”, conectându-mă tot mai des şi tot mai intens la Sursă, nu ştiu dacă cumva nu m-am mutat acolo, trăind emoţii puternice, intense şi cumulative, aidoma unui vulcan care stă să erupă, cuprins de momente de agitaţie şi pace, anunţând parcă că o să se întâmple ceva, bolboroseşte fără-ncetare în semn că încă nu s-a întâmplat nimic.

Prin urmare, ceea ce caracterizează situaţia aceasta nu e o simplă trecere de la o stare la alta, ci mai degrabă este o transformare a ei, o devenire, este „ceva” devenit un „altceva”. E o alchimie. E un amestec complex de neastâmpăr şi pace întru dor, de descoperire şi bucurie întru creaţie, de vis şi exaltare întru viaţă, învălmăşite într-un mod tainic şi stângaci, aşteptând ivirea fascinantă a vibraţiei.

Există vibraţii care nu pot fi transcrise, care nu au nume, pentru care nu există un corespondent lingvistic, în faţa cărora nu poţi exista ca spectator, dar care pot fi recunoscute numai de către cineva cu care te-ai simţit în rezonanţă, care ştie ce e zborul spre şi în sine însuşi, eliberarea de lumesc şi abandonarea întru veşnicie. Aceste minunate vibraţii îţi dau acel fior sublim ce-ţi inundă sufletul şi-ţi fluidizează întreaga fiinţă. Şi atunci nu mai poţi face nimic, căci totul curge şi nu mai ai de ales decât să te reverşi şi să curgi întruna, fără-ncetare, precum lava vulcanului, luând totul cu sine, vibrând laolaltă, nemaidorindu-ţi nimic decât să curgi, să devii, să fii! În faţa acestei puternice vibraţii, nu poţi decât să te minunezi şi să te bucuri că ţi s-a întâmplat ţie. Nu te poţi pregăti pentru această mirifică stare şi nu poţi alege nici momentul, nici locul, nici oamenii. Oricât vei încerca, nu va fi niciodată îndeajuns. Cum oare te-ai putea pregăti în faţa unui cutremur? Sau unde te-ai putea adăposti şi cât de departe ai putea ajunge atunci când vulcanul va erupe? Poţi fi oare vreodată pregătit? Şi dacă te-ai pregăti, la ce ţi-ar folosi? Oricum te va lua prin surprindere…Astfel că nu-i rămâne nimic altceva de făcut sufletului tău decât să se bucure de acest cutremur, singurul în stare să conducă la vibraţie şi exaltare, la o nouă formă de a fi.

Îmi dau seama că nu este deloc facil să te abandonezi, să reuşeşti să te sustragi gândirii şi, mai mult, să te poţi bucura de această extatică stare sufletească. E atât de frumos să te cufunzi în adâncimile sufletului încât mi se pare singura realitate autentică care merită a fi trăită.

Există un fel de nemurire a oamenilor care transpare din ţesătura divină care ne conectează pe toţi la creaţie, la UNUL şi care, o dată conştientizată, îţi trezeşte sufletul. Atunci înţelegi că a te dărui nu seamănă cu nimic altceva.

A reuşi să te abandonezi înseamnă a ieşi din tine însuţi, a scăpa de propriul control al minţii şi a evada din propria-ţi închisoare şi a deveni Martor, propriul Martor, acela care nu face nimic, care doar observă, care nu poate fi atins de nimic în starea lui de pace şi bucurie. Martorul nu e nici Eul şi nici măcar ceea ce e dincolo de Eu. Martorul e acel Sine în care e cuprinsă toată existenţa lumii, dincolo de care nu mai există nimic. Este o stare mirifică a conştiinţei divine din om, care aşteaptă să fie descoperită, trăită şi dăruită.

Alchimia abandonării întru dăruire e o taină, căci a te dărui nu înseamnă a te pierde ci, mai degrabă, a te recâştiga sub o altă formă, înseamnă într-un fel a te redobândi. Dar cunoaşterea de sine e cea mai grea, nu? Să dărâmi tot ce ai construit în atâţia ani, să faci dintr-o dată altceva decât eşti obişnuit să faci, să colinzi şi alte drumuri, neumblate încă, cu teamă şi prudenţă, sau cu o adâncă înflăcărare, păşind suav în necunoscut, uitând de tine, suspendându-ţi respiraţia pentru moment doar pentru simplul motiv că Fiinţa ta este cuprinsă pe de-a-ntregul de o tainică vibraţie şi care nu mai vrea altceva decât să o trăiască, nestingherită, pare o adevărată ficţiune dar care seamănă totuşi atât de mult cu ceea ce trăiesc chiar acum, într-o clipită abisală cam cât o veşnicie. Dar când nu mai poţi suporta preaplinul şi agitaţia, şi tensiunea, totul se cutremură sub ochii tăi căci, în sfârşit, vulcanul nu mai are încotro, nu mai este în situaţia de a alege şi atunci se eliberează de sine, abandonându-se brusc şi grav, cutremurând şi vibrând tot ceea ce întâlneşte în jur, zguduindu-ne obişnuinţele din temelii, descătuşat şi ireversibil se dăruie libertăţii, redobândindu-se pe sine.

În tot acest timp, ştiu că am strâns toată lumea în mine şi am supus-o gândurilor şi emoţiilor mele. Cât zbucium! Câtă nelinişte! Câtă agresivitate! Am adunat lumea în mine pentru a o risipi apoi în cuvinte, în cuvinte neputincioase să vorbească, să exprime. Dar cum să exprimi oare inexprimabilul?!

Neputinţa cuvintelor a creat însă magia spaţiilor goale. Ea dezvăluie chipul celui care, citind, trăieşte lumea într-un mod emoţional, senzitiv. Hermeneutica regăsirii eliberează şi înalţă Continue reading „Teodora PURLE: Martorul” →

Raul ANCHEL: Un fel de religie

E ora 19:30 sunt pe terasă. O seară plăcută de primăvară. Primăvara coronei. Un vânt răcoros mă adâncește mai mult in fotoliul meu. De pe terasă de aici de sus apropierea de cer e mare. Curios, cu mai puțin de o sută de metri depărtare de pământ, și stelele-ți par mai apropiate mai luminoase. Gândurile mă aruncă-n trecut.

Fălticeni

Eram copil. Aveam 11-12 ani. Era seara de Paști. Îi spun mamei că vreau să ies în oraș. Nu puteam să nu observ grija din ochii ei. Grijă ce mie îmi slăbea dorința, da-mi întărea voința.

– Tocmai azi, ți-ai găsit. În seara de Paști. Fii atent. Nu sta târziu.

Nu răspund nimic. Îmi iau un pulovăr, în aprilie e răcoare bine în Fălti.

O strângere la piept și un sărut pe frunte pecetluiesc rugămintea mamei în tăcerea mea, transformându-le pe acestea într-un pact nesemnat.

Am ieșit din casă. Am luat-o pe strada Sucevei. Zeci de femei cu basmale și paltoane și bărbați îmbrăcați pentru o seară lungă afară, mă depășeau, sau îmi tăiau grăbiți calea. Se grăbeau spre biserică. Strada Germană era ultima stradă până la Liceul Nicu Gane, la care învățam. Aici stăteau prietenii mei buni, Zisu, Cușu și Relu dar și o fata blondă, subțire înaltă, după care întorceam totdeauna capul. Ca și cum aș fi știut eu de ce, roșeam de câte ori ni se încrucișau privirile.

Pe colt era o biserică. Cred că era biserica Germană. Nu fusesem niciodată înăuntru și nu intenționam să intru tocmai în seara de Paști. M-am oprit în fața casei Irimescu. Un gard înalt de piatră, separa curtea măricică a impozantei clădiri de strada Sucevei. M-am sprijinit de gard și am participat la prima procesiune religioasă din viața mea. Mulțimea de oameni, umpluse deja și biserica și curtea. Acum se revărsa în tăcere pe trotuarul îngust din fața bisericii.

Lumea se aduna, venind tăcută, câte unu sau doi sau în grupuri mici, cautându-și repede și cu nerăbdare cel mai bun loc în apropierea bisericii. Erau câteva sute de oameni. Era în plină dictatură comunistă. Dar credința îi făcea pe oameni gata să înfrunte posibilele șicanii ale regimului. Noaptea coborîse peste târg. Nimănui nu-i păsa de frigul ce devenise mai înțepător. Deodată din biserică s-a auzit o voce puternică cântând, vocea preotului. Oamenii de afară repetau parcă spusele lui. Strada era prost luminată. Șușotiri de credință se urcau spre ceruri.

Mașini nu treceau aproape de loc. Puținele mașini care voiau să treacă, trebuiau acum să-și facă loc prin mulțimea, care crescând, ocupase toată strada Sucevei. Vocea preotului devenea tot mai puternică. Murmurul cu care mulțimea îl urma forma acum o orchestră pioasă care umplea văzduhul. Afară era rece bine. Știam că e frig când îmi ieșeau aburi din gură. Aburii din sute de guri, împinse de cântecul ce acompania preotul se ridicau acum spre cer. Ei cereau cuvioși divinătații să le fie vocea auzită, și-și doreau să readucă divinătatea pe pământ prin forța credinței lor imense.

Deodată sute de lumini s-au aprins. Toată strada Sucevii era luminată. Sute de lumânări, ținute cu smerenie, formau valuri de lumină ce se revăsau pe stradă. Oameni de lângă mine își spuneau unul altuia „Hristos a înviat!” și răspundeau „Adevărat a înviat!”. Spuneau și credeau. Se vedea în ochii lor. Abia de îndrăzneau parcă să se uite unii în ochii altora. Se uitau și-și zâmbeau. Era o atmosferă feerică. Oamenii păreau convinși că au fost auziți. Divinătatea i-a auzit și s-a întors pe pământ. Ținând lumânarea strâns în mână fiecare voia parcă, să ia cu el parte din lumina zeiască. Lumină doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Lumină care să-l facă mai bun, mai om. Așa păreau deodată și fețele oamenilor din jurul bisericii. Luminate de lumânările din mâna lor, păreau parcă eliberați de o grea povară, povara izbăvirii. Erau absolviți de orice rău.

Eu eram complet cuprins de freamătul străzii, străpuns de credința lor, a oamenilor din jurul meu. Atunci pentru prima dată mi-am dat seama că o religie, oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.

Kowloon – Hong Kong

Un sfert de veac mai târziu.

E așa ușor să spui sau să scrii un sfert de veac. Doamne dar e așa de mult. E atât de mult încât viața omului numărată în sferturi de veac nu ar avea nici un farmec. Ar trece prea repede. Ea, viața trebuie numarată în secunde și fiecare secundă cu zecile ei de trăiri. Deci un sfert de veac mai târziu, eram în Israel, lucram pentru o mare companie de calculatoare Israeliană. Prima mare companie Israeliană de HighTech. Aveam sucursale în toată lumea. Ca director, eram răspunzător de bunul mers al computerelor în toată lumea, de la Waterloo – Belgia, San Francisco – USA, Tokyo – Japonia pâna în HonG-Kong pe atunci Anglia.

Într-o duminecă, plimbându-mă singur prin Hong-Kong, am aflat că este ziua de naștere a lui Buddha. Era tot în aprilie. Aprilie e una din cele mai bune luni să fi în Hong Kong. Au trecut musonii, e cald dar nu este foarte umed. Am decis să merg să văd în Kowloon marea statuie a lui Buddha.

Cocoțată pe un munte, statuia este uriașă. Deși înaltă doar de vreo 40 de metri, statuia lui Buddha arată ca un templu. Ca să ajungi la ea, trebuie să urci zeci de scări, ieșite-n evantai din picioarele lui Buddha și să treci vreo trei terase care înconjoară măreața statuie. Buddha de aici nu e acel bonom drăguț, grăsuț, zâmbind. Aici Buddha, măreț, majestuos stând ca întotdeauna cu picioarele încrucișate sub el, face semn enoriașilor să nu se împingă, să nu se grăbească, el are timp pentru toți. Nu numai timp, dar de asta are el două urechi uriașe cei ating umerii. El vrea să se știe că oricine poate fi auzit, orice dorință își poate atinge destinația. El e aici pentru toți.

Aici pe pământ, spune Buddha credincioșilor lui, poți trăi oricum cu Dumnezeu în tine, apoi sus în ceruri vei fi cu Dumnezeu lângă tine. În jurul statuii monument, pe scări erau sute de credincioși. Unii mâncau alții se rugau, unii doar se-nvârteau. Unii stăteau cu capul în sus și cu mâinile rdicate spre cer. Alții își îngropau capul între picioare într-o poziție în care doar un specialist în Yoga poate reuși. Totul într-o liniște deplină, la nici o jumătate de metru de un religios și nu i se auzea murmurul.

Sute de lumânări, aprinse pe scări. Un miros puternic, ca de marihuana îți umplea nările. Fiecare voia ca urechea Buddhei să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. Printre enoriași, erau și oameni înveliți într-un șal galben maroniu. Aceștia sunt preoții lui. M-am apropiat de câțiva. Nu aveau chef de străini, sau nu știau engleza. Într-un târziu am schimbat câteva priviri aprobatoare cu unul din ei, și m-am apropiat. I-am spus de unde sunt. El mi-a povestit că are 42 de ani. Arăta cu greu de 25. La 30 de ani a devenit preot (Monk). Se învârte toată ziua în jurul templului, să ajute credincioșii. L-am întrebat cum de arată așa de bine. M-a luat spre piciorul stâng al Buddhei. Acolo pe terasa a doua era un loc mare un fel de loc de picnic. Nu-l observasem până atunci. Acolo erau zeci de pachete, oale, crătiți toate cu mâncare. Mâncare adusă de credincioși divinătății. Monk-ul mi-a explicat că el mănâncă doar din mâncare adusă de credincioșii Buddhei.

– Îți mai iei ceva pentru acasă, pentru diseară?, îl întreb. Zâmbește.

– Eu nu am casă. Dorm într-o mânăstire dacă e tare frig. Altfel sunt toată ziua aici. Mâncarea e a lui Buddha, cum pot să o iau acasă, dacă vine altcineva și are nevoie de ea? mi-a spus Monk-ul.

– Dar tu, tu n-ai pofte, nu vrei nimic?, îl întreb.

– Sigur că vreau, sigur că am. Dar Buddha este cel ce îmi va satisface toate nevoile. noi nu știm dorințele sau poftele ce sunt, mi-a răspuns Monk-ul.

O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei.

Ierusalim

După vreo câteva luni de la venirea în Israel, am fost să vizitez Ierusalimul. Pentru prima data în orașul vechi. Orașul lui David. Eram impresionat, emoționat. Ăsta, Ierusalimul, este adevăratul motiv pentru care sunt aici în Israel, pentru care ani de-a rândul am vrut să plec, eu, părinții, bunicii. Pentru prima data eram pe zidurile cetății vechi, vechi de mii de ani.

Am decis să vizitez Sfântul Mormânt. Ziduri vechi vopsite în dureri milenare. Pietre înnegrite de vreme, obosite în timp, cu greu lasă câtorva fire de iarbă să tâșnească din istorie și să-ți strige ‘există și prezent’.

O poartă uriașă te îndreapta spre biserica Sfântului Mormânt. O ușa mica te conduce în biserică. Înăuntru pe neașteptate apare o sală mare, frumoasă, ornamentată, care oprește mulțimea din a se îmbulzi spre cripta mormântui sfânt. O boltă mare, și o gaură uriașă în mijloc atrag razele soarelui, pe care acesta încearcă să le distribuie fără mare succes enoriașilor. O pictură mare a Maicii Domnului atârnată pe perete, impresionează mult.

După o coadă de vreo 40 de minute am intrat cu un grup de bolivieni. Cobori câteva trepte, și te îndrepți spre cripta din dreapta. Nu contează dacă ești religios sau nu. Ești copleșit de credință. Ești învăluit în mister. Pătruns de pioșenie. Pe un altar în față, sculpturi de îngeri. O masa cu mii de lumânări aprinse. Tu reprezinți doar o privire ce mângâie pietrele istoriei. Smerit. Umil. Ceri îndurare. Deodată o fată de vreo 20-25 de ani din grupul de bolivieni, a scos un tipât sfâșietor și s-a aruncat pe podea, ca într-un bazin de înot. Sânge a sărit din genunchii juliți și din mâinile ei lovite. Ea recunoscuse mormântul. Strigătul ei sfâșietor a amuțit ca la o poruncă, a tăcut deodată. Nici un strigăt de durere, nimic. Părea cufundată în mormânt, sculptată în piatra mormântului sfânt. Ea voia ca lespedea rece să fie doar a ei, doar pentru ea și a lor ei, doar pentru o clipă.

Asta a durat mai puțin de un minut. Doi preoți au ridicat-o repede, acordându-i primul ajutor. S-a depărtat cu mâinile parcă voind să tragă mormântul după ea. Nu scotea un sunet. Amuțise.

Omul, credința, câteodată nu au limite. Am fost șocat, am rămas impresionat mult timp după aia, de fata asta tânară, de respectul ei fără limite, de dăruire. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Aici la Ierusalim înțelegi că orice religie poate exista în orice loc.În orice loc din lume poți apela la credință.

Petach Tikva

M-am întors din vis pe terasa mea. Fără cafeluță, mi-e mult mai greu. Seara încerc să nu beau cafea. Peste câteva minute se vor auzi sirenele. În memoria eroilor căzuți în războaie. Astă seară nu e o zi de comemorare obișnuită. Toată lumea stă în case. Dar la 19:55 ca la un semnal toate luminile pe terase sau aprins. Fiecare a lăsat televizia, mâncarea sau știu eu ce și a ieșit pe terasă.

Fiecare are în mână o lumânare. Fiecare se gândește la un cunoscut, un vecin, un prieten, o rudă pierdută. Fețele oamenilor sunt luminate parțial de lumânări. Pe fiecare terasă se adună din ce în ce mai multă lume! Oare de ce? Parcă sunt la un film cu zombi. Zombii care deoadată se trezesc la viață și încep să meargă. Oare fiecare familie acum, în timpul Coronei, să-și fi regăsit iubirea pierdută. Oare rugămințile părinților, o dată, doar odată, să se fi îndeplinit? Dragostea pierdută-n luptă, să se fi întors, acum doar pentru o zi, doar încă o dată. O minune a Coronei?

Fiecare vrea ca cel dispărut să se întoarcă, să fie doar a lui, doar pentru el și ai lui, doar pentru o clipă. O religie oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptată prin enoriașii ei. Acum, asta e religia mea, aici în Israel, religia soldaților noștri. Particip în liniște la rugămintea fierbinte de fuziune între familia rămasă și divinitate. Singura religie care ne unește pe aproape toți israelienii.

Amintiri cu sentimente străine

Timpul în afara casei e destul de limitat. Majoritatea timpului mi-o petrec în casă. De aceea am tot timpul să cuget la ale timpului. Desigur, totul până ce cu timpul, cineva v-a salva lumea de pandemia asta.

În viață înveți multe despre timp.

Cum să privești timpul.

Cum să primești timpul.

Bătaia din aripi a fluturelui e întradevăr ireală. Cu două aripi ce-și colorează transparența, prinse delicat pe un corp neproporțional de mic, amintesc de a barcă minusculă cu două pânze uriașe navigând spre un destin liniștit. El micul și delicatul fluture te aruncă în oceanul viselor. El așteaptă doar o adiere ca să-și ia zborul. Nici marii constructori de avioane nu visează să planeze un avion cu aceași ușurința, aceași desăvâșire în fragil, ca a fluturelui coborât spre floare, purtat doar de o adiere, o slabă adiere de vânt.

El vrea parcă să ocolească realitatea să treacă pe lângă ea, pe nesimțite. Desăvârșirea lui îți sare imediat în ochi, îți ia ochii. Și de aceea, dacă îl ții pentru o secundă în mână, îl eliberezi imediat. Tu nu vrei să fi cel ce-i v-a schimba cursul, și așa scurt, al vieții lui, al delicatei făpturi. Pentru că el e firav, pentru că el sfidează absolutul, perfectul, pentru că el trăiește doar câteva săptămâni. Timpul. Timpul îndeamnă, minunează-te, nu te atinge de natură. Fluturele e o creatură minunată, limitată în timp, temporară.

Admiră înflorirea cireșului. Admiră cum mugurii sângerii, cerșind o privire, formează mănunchiuri mici de splendoare, care te îndeamnă să le urmărești permanent. În săptămâna înfloririi, zilnic te simți obligat să urmărești schimbarea. Nu mult timp. După o zi două, coama cireșului se ascunde sub rochia de mireasă. Ochii nu se pot dezlipi de pe ea. E pură, albul imaculat îți oprește respirația. Doar încă două, trei zile și această operă Dumnezeiască ofilește. Petalele ascunse până acum de mireasă, își pierd stălucirea opacă. Hainele-i se pătează de timp, cu fiecare oră ce trece. Această orgie de frumos ține doar câteva zile.

Timpul. Cel mai copleșitor frumos este frumosul care stă să dispară, frumosul temporar. Mai este și timpul ce nu poate fi măsurat, ce înșeală. Promisiunea – la anul te las să te dai singur în bărci, la bâlci – nu are nici o valoare. Un an e ceva ce pentru un copil de cinci ani e nesfârșit. El nu știe când începe nici când se v-a termina anul. Nu-și amintește de săptămâna trecută, darămite de anul trecut. Un an pentru-n copil de cinci este ca și 15 ani pentru o persoană de 60 de ani. Este echivalentul eternității. Timpul îți arată că iluziile create în timp sunt deziluzii. Timpul care înșeală.

Continue reading „Raul ANCHEL: Un fel de religie” →

Ștefania OPROESCU: Nimeni

– Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?

Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:

– Mă auziți domnule?

Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.

– Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe cineva cunoscut, care putea să-i facă o farsă. Puținii trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai pese .

– De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu. Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?

– Nu…răspunse șovăitor. De ce?

– Păi n-ați participat la tragerea specială?

Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui, doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni toate activitățile care nu țineau de alimentație, de utilități publice sau de unele tratamente care nu erau urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe propria răspundere în care trebuia specificat corect și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară. Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot globul. Cu spaime, cu alerte.

Ce-i drept, în ultima vreme juca doar din obișnuință. Jucase aproape 40 de ani și nimic. Nu mai credea în corectitudinea extragerilor, mai ales de când marile câștiguri veneau ciudat, în preajma marilor sărbători. De Anul Nou, De Paște… Și uite că acum, la a treia „relaxare” a măsurilor de restricții, Agenția a decis să preia activitatea. Dar cu alte reguli pentru început. Nu mai era acel 6/49, 5/40 și altele. Nu era voie încă să se înghesuie oamenii în sălile mici ale agențiilor să completeze bilete. Până să se reorienteze la alte modalități de joc, Agenția a lansat experimental un hibrid ceva între fostul bingo și extragerile clasice. Pe stradă se circula acum normal. Persoanele vârstnice (seniorii, scuzați) nu mai aveau program de două ore pe zi să-și rezolve problemele.

Nemaifiind stresat că depășește timpul permis și riscă o amendă usturătoare, jucătorul împătimit s-a oprit lângă o „urnă” mobilă. Unde se introduceau bilete după ce plăteai o sumă ridicolă celui care o păzea. Biletul era o fâșie subțire de hârtie, pe care se scria pe o parte prenumele și pe verso un număr de telefon. Părea o glumă. Fiind vorba de o promoție, se acorda un singur premiu în valoare de un milion de Euro. Era o nadă, un cadou otrăvit, menit să atragă din nou oamenii să joace. După aproape trei luni de stat închiși în casă, oamenii, mai ales seniorii, cei care formau marea masă a jucătorilor, aveau încă reflexul spaimei de a ieși la orice oră, fără mască pe stradă. Semănau cu animalele ținute în captivitate și care, duse în habitatul lor normal, nu plecau de lângă cușcă după ce se deschidea ușa. Priveau cu suspiciune acest semi bingo. Nu se Înghesuiau să joace. A!!! vor numărul de telefon? Da’de ce-l vor? Să ne găsească mai ușor?

Atunci a completat seniorul un bilet pe care a scris în loc de prenume: NIMENI. Așa i-a venit. Sunt un nimeni. La fel ca mulți alții. Proști care încă mergem cu măști pe stradă. S-a răzbunat în felul lui pe toți anii în care a crezut că-i un joc de noroc și că măcar odată va prinde și el un câștig cât de mic. Și i-a răzbunat pe toți cei asemenea lui. Doar n-avea să câștige acum. A și uitat de altfel imediat, ca și cum ar fi aruncat o hârtie la gunoi.

În sala de extrageri din capitală, comisia se validare stătea la distanță reglementară, cu măști pe față, fiindcă era vorba de spațiu închis. În mijloc, cutia transparentă, un cub mare, în care o suflantă amesteca într-un vârtej biletele. Apoi, de ea s-a apropiat un salariat îmbrăcat în costum de protecție, ca în spital. A mai răscolit puțin cu mâna, și a apucat un bilet. Trebuia creat suspansul. Se uită pe ambele lui fețe și anunță: „Numele câștigătorului începe cu litera N”. A făcut apoi o pauză lungă, cam prea lungă chiar și pentru suspans. Privea în acest timp biletul, întorcându-l de mai multe ori și pe față și pe verso. Fiind mascat, nu i se putea citi pe chip nicio reacție. Nerăbdătoare, comisia a început să-i facă semne să citească numele. La fel de nerăbdători erau jucătorii care priveau extragerea la televizor și al căror nume începea cu litera N.

Surpriză!!! Ce surpriză? Șoc!!! Bombă!!! Cum anunță presa știri de doi bani. Cel ales să rostească numele rostește: „Nimeni!”. Se produce panică in studio. Cum adică nimeni? Nu-i nimic scris pe bilet? Atunci se va trage altul!

– Nu, este scris numele pe bilet. Și numărul de telefon pe verso. Doar că scrie chiar așa: „Nimeni!” Și arată biletul spre camera de luat vederi, apoi îl predă comisiei care îl trece din mână in mână, stupefiată. Și acum, ce facem se întreabă unul pe altul. Biletul e valid, are numele scris pe față și numărul de telefon pe spate, zice unul. Să sunăm…

– Ba nu, nu se poate își dă altul cu părerea, cum să sunăm pe Nimeni! Suntem în direct, ne facem de râs… Tensiunea crește. Încep să sune telefoanele la agenție. Jucătorii sunt împărțiți. Unii, să se sune la numărul de telefon. Alții, nu și nu! Cum să sunăm pe Nimeni? Dacă-i o farsă? Dacă cineva a trecut un număr de telefon aiurea? Cum să câștige cineva care poate s-a jucat, ca la alarma falsă cu bombe?

– Liniște! strigă președintele comisiei. Nu putem lua o hotărâre acum. Situația e cu totul ieșită din comun! Trebuie să ne consultăm cu șeful Agenției. Rezultatul îl anunțăm după ce se ia o decizie. Mâine, sau în următoarele zile. După ce se fac verificări. E în joc credibilitatea noastră.

Au stat până târziu în noapte, întorcând problema pe toate fețele. Mai întâi trebuia verificat numărul de telefon. Nu putea să existe cineva înregistrat cu prenumele „Nimeni” în actele oficiale.

Așa s-a trezit „seniorul” sunat tocmai când venea de la magazin, de unde a luat mâncare și o sticlă de tărie, să sărbătorească „a doua” relaxare. Și de asta a rămas ca paralizat când s-a auzit apelat pe numele pe care doar el îl cunoștea.

Continue reading „Ștefania OPROESCU: Nimeni” →

Andrei Adrian BLEDEA: Din jurnalul copilăriei mele (proză scurtă)

COPACUL

Copacul, locul de joacă. La umbra lui falnică, inventam soldaţi din lut şi crenguţe şi eram în mare război cu o viespe ascuţită şi curioasă, care încerca să aterizeze în garnizoana mea şi să o ameninţe cu acul ei veninos.

Locul în care mă ascundeam şi încercam adesea să-i desenez umbra pe ţărână; locul în care căutăm pe suprafața lui cucerită de mine prin urcare, ca pe o cetate, noi intruşi care erau furnici grăbite, ce-și purtau grăuntele ca pe un trofeu, o buburuză ce îşi făcea drum, încercuind o frunză găurită, o omidă ce învăluită într-o vestimentaţie pufoasă, se grăbea la un spectacol departe de forfota lumii şi cerul ce îşi schimba nuanţele de albastru ca apoi să devină tot mai blând.

Copacul cel care mă chema mereu se aşeza aşa frumos şi falnic între cer şi pământ, mă atenţiona în vacanţele mele petrecute la sat, că el, copacul mă aştepta mereu să apar pe cărare, să-l recunosc şi să-l ating atât cu mintea mea cât şi cu degetele pline de emoţie.

Mi-a aduc aminte într-o vară, o altă vara faţă de cele ce au trecut, când mă îndreptam spre sat cu atâtea gânduri şi cu un zâmbet larg pe buze, am observat de departe, precum un joc imens de puzzle că o piesă lipsea, lipsea chiar el… copacul meu.

A fost tăiat în urmă cu o săptămână, ce mai contează de cine? De atunci tot satul părea altul, părea mai gol şi lipsit de farmec, aceasta torță verde imensă, copacul care a continuat să ardă doar în amintirea mea şi poate a unei păsări ce-şi plângea căsuţa, făcută cu trudă printre ramurile lui, a fost ucis.

Am alergat într-o dimineaţă cu multă rouă la copacul meu, copacul rămas acuma doar ca un mormânt, ca un desen netreminat la finalul unui caiet, desenat în mare vitează şi plictiseală… Copacul meu, creionat de mine, imaginar cu un deget şi cu linii trasate între cer şi pământ, între mine şi imensul gol lăsat în urma lui.

M-am aşezat pe rana lui, pe ciotul lui tăiat şi mi-am imaginat că eu aş fi copacul! Simţeam cum vântul se juca între pletele mele transformate acum în crengi. Trecătorii nu cred că m-au observat… Eram altcineva!! Eram un nou copac…

FLUTURELE

Ce frumoşi sunt fluturii! Sunt mici și poartă două aripi ca de macrameu. Orice vânt poate să le frângă aripile ce sunt împreunate ca două palme, ca două fețe ce ar putea spune atât de multe povești din viața unui fluture.

Când eram copil, îmi amintesc că am găsit un fluture cu o aripă frântă și am crezut că am puteri supranaturale să-l vindec. Ce bine ar fi fost! Nu? L-am luat cu grijă în palmele mele și i–am cântat ceva frumos, să-i alin amarul, i-am șoptit că-l voi vindeca și așa îmi voi face un nou prieten: un fluture. Am încercat și i-am suflat aer în aripioare, însa… nu eram decât un copil ce țineam în mână baloane multicolore de săpun. L-am aruncat în sus, să-și amintească zborul și drumul spre casă, dar a căzut în praful de pe drum și o furnică s-a urcat pe el… L-am ridicat și i-am suflat încet praful de pe aripioare și l-am băgat în buzunar, să-l protejez de orice pericol.

Atunci am înţeles că nu am puteri supranaturale. Am crezut că dacă îl scot din buzunar, fluture v-a zbura, așa cum zburau fericiţi în grădina bunicii peste varză… dar fluterele meu era înțepenit. Eu nu am știut atunci, că în buzunarul meu călduros, fluturele și-a continuat zborul spre o lume frumoasă, spre o lume care este acoperită numai de fluturi albi, galbeni, albastrii, iar copiii, aşa cum eram eu, frumoși, buni şi zburdalnici sunt prietenii lor cei mai buni.

ARICIUL

Într-o dimineață, am plecat împreuna cu bunicul meu în pădure. Bunicul cunoștea foarte bine pădurea sau pădurea îl cunoştea foarte bine, pentru că am zărit cum o pasăre a început să cânte şi mai frumos când el a privit-o iar pe cizma lui stăteau prinse flori de pe câmp, frunze și o lăcustă micuță și verde. Pădurea era minunată, cu atâtea flori frumoase şi ciuperci care își aveau ca trenă, muşchi verzi pe care adesea urca un gândac, care părea să nu se de-a bătut până nu ajunge în vârf.

Curiozitatea mea era acolo, în frunzele moarte şi căzute în timpul toamnei, acolo găseam adesea comori, viermi ce deranjaţi de un spectator gălăgios își contiunau dansul lor desparte de lumina soarelui. Rămâneam adesea în urma bunicului meu, găseam câte-o buturaga ce semăna cu un animal fioros şi mă întorceam adesea să văd dacă nu a prins viaţă şi mă urmăreşte, apoi pe cărarea din pădure găseam adesea urmele unor porci sălbatici, am găsit chiar urma unui cerb… Ce mult mi-aş fi dorit să pot să văd unul, dar mi-am animtit de povestea cu Bamby şi atunci am înţeles că noi, oamenii le putem adesea face mai mult rău decât bine şi-am început să merg pe cărare fără să calc nicio vietate de pe drum.

Bunicul îmi povestea cum călătorea el singur prin pădure, fiind copil iar o dată a şi înoptat într-o pădure, cred că bunicul era cel mai puternic om de pe pământ… azi cred la fel, când îl port doar în pădurea amintirilor mele.

Dar când să ieşim din pădure, la trunchiul unui copac, printre frunzele moarte, am găsit spre marea mea bucurie, un arici. Atunci am simţit o mare bucurie văzând aceasta vietate ce avea un năsuc mic şi negru, am încercat să-l ridic însă pe cât era de mic şi neajutorat, am simţit ţepi lui care asemenea unui batalion au acţionat toţi în acelaşi timp. Bunicul îmi spunea că aici în pădure este casa lui, şi poate am crezut eu, are o mămică cel aşteaptă acasă îngrijorată. Am rămas mult în urma bunicului meu şi ne putând să-mi i-au gândul de la el, mi-am dat jos bluză şi l-am luat cu ea, ţepii cei drep îi mai simţeam însă nu puteam să-l las aici, doream să mă joc cu el şi apoi să-l aduc înapoi.

Deşi bunicul meu înainta, el a ştiu ceea ce am făcut, iar parcă întreaga pădure în urma mea îmi şoptea: „Ne-ai furat ariciul! Noi te-am primit frumos, cu cântec de păsărele, cu flori frumoase şi zumzet de bondar şi tu? Tu cum ne-ai răsplătit?” De ce?… dar oare nu era bunicul meu preferatul pădurii? Şi eu eram nepotul său… Nu l-am luat eu pe arici cu multă grijă? I-am dat chiar un nume, Auci, de la ţepi lui care adesea mă făceau să spun asta, dar aricul nu s-a supărat pe mine, a stat aşa frumos şi cuminte în bluza mea cea verde şi noua primită cadou de la mama şi care adesea mă ruga să nu o murdareasc! Acuma avea urme de frunze şi pământ… Atunci mi-am zis, aricii nu au bluze şi poate adesea le este frig, mama nu se va supăra că am făcut în drum spre casă o faptă bună.

Continue reading „Andrei Adrian BLEDEA: Din jurnalul copilăriei mele (proză scurtă)” →

Dorel SCHOR: Devalorizarea cuvintelor

Mă întâlnesc în lift cu doamna Brodiciche care locuieşte la etajul unu.

– E o catastrofă! îmi spune ea nervoasă. De două săptămâni şi mai bine ascensorul nu opreşte la etajul meu.

– Nu!? spun respectuos. Cum se poate?

– Uite că se poate… Sunt obligată de fiecare dată sau să urc pe scări, sau să ajung la etajul doi şi apoi să cobor un etaj. O catastrofă!

Intru la băcănie şi tocmai surprind o discuţie înflăcărată între vecinul meu Nasgâtaşvili şi o femeie grasă, cu bigudiuri.

– Este aproape nouă şi încă nu au adus iaurt degresat unu virgulă cinci la sută, spune femeia cea grasă. Nu ştiu cum e in altă parte, dar la noi în cartier aprovizionarea nu e normală. E absolut anormală!

– Nu e normală? întervin eu.

– Absolut, spune Nasgâtaşvili, care e de acord cu femeia. La ora asta să nu aibe iaurt degresat? Dacă întrebi la concurenţă, precis că aveau iaurt degresat încă de dimineaţă. Aici e probabil mai proaspăt, din moment ce încă nici nu l-au adus…

– Auzi, îi povestesc lui Boris Israelovici Glazpapier, avem un vecin, nu spun cine, care pe vremurile astea de instabilitate, când laptele se scumpeşte şi de carne nici nu vreau să pomenesc ca să nu le amestec în aceaşi propoziţiune, ei bine, vecinul nostru nu mai poate dacă într-o zi n-o să mănânce iaurt degresat unu virgulă cinci la sută…

– Fantastic! exclamă Boris Glazpapier. De asta ni se duce economia de râpă, de asta nu putem opri degringolada şi colonizările inutile. Dacă unii, fără pic de ruşine, se gândesc numai la propria lor persoană, la automobile de lux, la apartamente cu piscină, la iaurt unu virgulă cinci la sută…!

– O clipă, spun, dar iaurtul…

– Dă-l încolo de iaurt, strigă Boris Glazpapier. Eu sunt un om al muncii, nu fac mofturi pentru unu virgulă cinci la sută, ţi-am dat numai un exemplu, unde duce iresponsabilitatea.

Mă întâlnesc din nou cu doamna Brodiciche în lift şi îi spun:

– Am auzit la radio că sunt inundaţii în Bangladesh cu mii de victime… Un avion cu peste două sute de pasageri s-a prăbuşit în jungla sud – americană şi pădurile din Portugalia au luat foc…

– Da!? zice ea. Ştii că liftul tot nu opreşte la etajul meu? O catastrofă!

Îl întâlnesc pe vecinul Nasgâtaşvili.

– Un tip din Brazilia a împuşcat opt femei fără nici un motiv, îi spun. Doi nemţi s-au aruncat de la ultimul etaj pentru că au pierdut la curse, un tip n-a mâncat patru luni pentru că …

Continue reading „Dorel SCHOR: Devalorizarea cuvintelor” →

Dorel SCHOR: Specialități de patiserie

M-am prezentat foarte conștincios la cursul întitulat Cum să mâncăm cât dorim și să slăbim. Probabil că erau mulți interesați pentru că numărul participanților crescuse Conferențiarul era bonom și simpatic. Ne-a declarat că ne va vorbi despre produsele de patiserie.

– Cui nu-i place o felie de cozonac sau un corn crocant, un pateu sau o plăcintă proaspătă, un covrig sau o brânzoaică, niște gogoși sau saleuri, ștrudel sau rulou, chec sau clătite. La toți ne place. Și toate aceste produse gustoase de patiserie au la bază, ce?

– Făina! au rostit în cor cursanții.

-Făina, a aprobat conferențiarul. Și în mod special făina albă de calitate! Să nu uităm că pentru a obține făina, grâul este tratat cu fungicide, pesticide, insecticide. Apoi se înlă- tură tărâțele, care conțin vitamine și minerale, dar și fibre… Și atunci avem o făină fără calciu, fosfor, fier, magneziu, fără vitaminele E și B.

– Asta e făina folosită? s-a interesat asistența

-Încă nu, pentru că făina nu e destul de albă și apetisantă. Acum urmează procesul de albire și conservare cu dioxid de clor. Se mai adaugă calcar, alaun, carbonat de amoniu pentru a-i da un aspect mult mai atrăgător.

– Și putem deja s-o folosim? întreabă publicul cu entuziasmul scăzut.

– Îndată! Mai avem problema cisteinei care poate fi obținută prin metode diverse, dar de obicei se folosesc metodele cele mai moderne și ieftine, care includ extragerea ei din pene, coarne de vite, păr uman. Este o specialitate chinezească foarte convenabilă…

Nu știu de ce nimeni nu a mai întrebat nimic.

De bufetul instalat între timp la intrare cu atractive produse de patiserie nu s-a apropiat absolut nimeni. Să fie din cauza specialității chinezești… ?

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Violeta Cuțurescu-Urdă: Conspirația

Într-o odaie întunecată, cu iz îvechit de bandă de condensator și letcon încins, doi androizi în vârstă scârțâiau din toate încheieturile, în preumblările lor domestice. Într-un târziu, el, fost robot industrial, se afundă într-un fotoliu uzat, cu arcurile ieșite și în lectura unui almanah electronic. Ea robotea prin bucătărie, ca orice robot casnic, zăngănind niște oale și bombănind ceva despre nepriceperea lui la tinichigeria cu plasmă. Un “fi-ți-ar mecanismele de râs și cine te-a mai proiectat și pe tine!” răzbătu slab până în camera unde bătrânul stătea cufundat cu toate circuitele în trecutul îndepărtat, în prezentul continuu și în viitorul imediat…

Între timp, hologramele suprapuse a două molii odihneau cu nonșalanță pe săculețul cu naftalină agățat de ușa dulapului, într-un amor interzis.

̶ Hei! Măi, n-auzi, te-ai deconectat? țipă isteric bătrâna, ivită brusc în prag. Uite, ne invadează moliile! Mișcă-te și alungă nerușinatele alea, nu vezi cum ne sfidează?

̶ Dragă, ești prea plină de senzori, spuse el, neluînd în seamă virtuala scenă XXX și continuîndu-și imperturbabil cititul.

În ceafă i se transmise atunci o undă de șoc, pe care-o resimți până-n cilindrul magnetic. Se urni ca teleghidat, dirijă pliciul cu laser și simulă un plesnet, lovind la plesneală în săculeț și ratând astfel ținta în mod voit. Hologramele moliilor dispărură în eter și bătrânul își reluă lectura cu un oftat prelung de ușurare.

̶ Mai fă și tu ceva prin casă! Toată ziua numai cu nasul în ziare online! Vorbesc cu pereții. Nici măcar conversație nu faci… În fine, dacă n-ai în soft, degeaba! N-ai și gata. Mai bine mă măritam cu robotul ăla chipeș din echipa lui RoboCop. Avea un corp de oțel și…

̶ Care, ăla cu bocanci și fără logiciel, din bancurile cu polițiști? Hă, hă, probabil ați fi conversat despre uleiuri de motor. Cel puțin dacă ar fi avut program de alertă meteo…

̶ Tu vorbești? Așa ruginit și neupgradat? Ăla măcar răspundea la comenzi vocale în engleză! Cu sistemul lui de navigație, îmi arăta luna și stelele… Și ce mecanism de direcționare avea…

̶ Mhm, nimereai fix într-un crater de pe Lună. Oricum, a luat-o pe arătură, în câmp antigravitațional… Erai demult văduvă. E drept, ai fi avut o pensie de urmaș frumușică…

̶ Te poftesc să nu fii sarcastic. Ce, gynoida aia siliconată, HRP-4C, lipsită de voință, nu dădea erori? Da, da, aia cu implant în buric… Păi, decât să-i fi decriptat ăleia centura, mai bine-ți făceai harakiri!

̶ Deh, nimeni nu-i perfect… Ehe, ce vremuri!

Câteva momente de liniște stânjenitoare dovedeau că cei doi își scanau separat memoria. Un strănut foarte sonor răsună dintr-odată în încăpere, spărgând tăcerea.

̶ Ei, poftim, iar te-ai virusat!

̶ O fi de la năpârlitul ăsta! zise el, arătând spre motanul care se băgă sub pat cu viteză supersonică.

̶ Aiurea! Ți-a slăbit imuno-scutul energetic. Asta pentru că stai toată ziua pe Internet… Nu te-oi fi săturat să citești același lucru de-atâta amar de vreme?

̶ Dar e “Anticipația”, dragă…

̶ Ei, și? Lasă, că nici anticipația nu mai e ce-a fost… Și-apoi, ce rost mai are? Viitorul e deja trecut. Numai tu ai rămas la fel de căpos. Chiar nu pricep: la ce să te mai informezi, dacă tot nu acționezi? Măcar dacă ne înscriam și noi în programul „Rabla”, poate căpătam ajutor de înmormântare.

̶ Hai să nu anticipăm…

̶ Acuma serios, ești la zi cu licențele, ai cotizat toată viața, ai respectat mereu legea, și ce folos? În cel mai bun caz, o să te transformi în material reciclabil. Ce să mai așteptăm acuma? Extratereștrii, poate, să ne pună ventuze…

̶ Mă rog… Și pe americani i-am așteptat.

̶ Și-a apărut Terminator…

̶ Lasă, dragă, nu mai dramatiza. Te uiți prea mult la filme cu cyborgi, ai pierdut contactul cu realitatea…

̶ Apropo, mai bine ai repara televizorul, că nu mai pot să urmăresc Star Adultrek, ecranul e plin de purici!

̶ Păi, să scăpăm de cotoiul ăsta cu lămpi!

̶ Îți filează ție… Ce-ai cu Matrix?

̶ Ei, nu mai știi de glumă?… Ia uite-aici, un anunț la Mica publicitate: cică se fac recrutări pentru o nouă misiune spațială. Ce zici de asta? Îl înscriem pe motan, să colonizeze cu purici alte planete?…

Bătrâna îi aruncă o privire radioactivă.

− Te pomenești c-ai rămas nostalgic după misiunile Apollo. Bietul văr-tu, care-a slujit ca misionar în deșertul selenar, dus a fost!… Și nici măcar titlu de erou n-a căpătat.

− Ingratitudine tipic omenească, ce vrei…

− Hm, au proiectat roboți humanoizi, i-au construit, apoi i-au transformat în sclavi…

− Fii atentă aici, ce scrie în Magazin istoric SF: „cercetătorii britanici, împreună cu specialiștii în futurologie din Vaslui, renumiți pentru acuratețea datelor, spun că tehnologia va da o șansă de reeducare tuturor pușcăriașilor: vor putea jefui, tâlhări, viola sau chiar omorî în mod virtual! Penitenciarele vor dispune de sisteme de inteligență artificială de programare performante, așa încât realitățile virtuale să fie convingătoare sub aspect vizual, tactil, auditiv, olfactiv”.

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Conspirația” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian

Eroul despre care vom vorbi este preferatul multor generaţii de cinefili, prin urmare, un model către care mamele îşi proiectează educaţia copiilor, iar fetele, de toate vârstele, visele. Însă el, deşi are, obligatoriu, un metru nouăzeci, o tonă şi ceva de muşchi, jeans impecabili şi o figură foarte macho, este un familist înrăit dependent de soţia sa blondă, frumoasă şi casnică, dar şi de cei doi copilaşi. Dar ce spun eu copilaşi!? Adevăraţi îngeraşi, dintre care băieţelul are astăzi serbare la grădiniţă şi joacă rolul unui pitic de grădină, ceva extraordinar de complex care necesită, obligatoriu, sprijinul emoţional al întregii familii. El, eroul deci, se numeşte, cum altfel decât Bob Tren. Păi, hai să fim sinceri, cum ar putea să fie un erou dacă s-ar numi Franklin Delano Roosevelt Jr. de pildă? Jenant! Un adevărat erou trebuie să aibă un nume care să dea senzaţia că mesteci pietriş…

Ziua de muncă a eroului începe, în mijlocul întregii familii, copiii leorpăind fericiţi cu lingura în nelipsitele siriăls aruncate într-o strachină cu o zeamă albicioasă, el înfulecând grăbit o gogoaşă, iar superba lui soţie lincăind visătoare o ceaşcă cu ceva verde şi tulbure. Deci eco! Visarea ei, aflăm din sărutul pasional pe care-l primeşte de la eroul cu gura plină, se datorează unei nopţii de amor nebun, abia încheiată în zori când îngeraşii, inocenţi, ca toate fiinţele semidivine, năvăliseră în dormitor să joace bâza cu: „mom and dead”. Ei, zâmbind cam ruşinaţi, se jucaseră totuşi, preţ de câteva cadre, cu micii terorişti. Din cauza asta el a cam întârziat, iar acum fuge la serviciu cu gogoaşa în gât. Este desigur poliţist şi când deschide uşa secţiei şeful îl cheamă urgent la el şi îl suspendă pentru că, în seara precedentă, împuşcase fără aprobare vreo cinci bande de hoţi, drogaţi, asasini, kileri şi, din greşeală, un câine maidanez, iar nesuferiţii ăia de la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor deschiseseră acţiune în tribunal pe chestia asta. Omenos din cale afară, şeful, un vechi prieten de Vietnam, îi dă de la el un pistol, o maşină şi îl asigură că va închide ochii dacă astăzi îi lichidează şi pe nemernicii care îl sechestraseră pe preşedinte statului şi voiau, cu orice preţ, să arunce o bombă nucleară piratată de chinezi, auzi, nebunie, într-o grădiniţă.

Eroul simte cum îi vine sângele la cap, sare în maşină şi, ca măsură de siguranţă, o ia ostatecă pe amanta boss-ului, altă blondă, de data asta însă una foarte tâmpită care dă pe trompă totul despre bandiţi şi, ca să arate cât de mult îl apreciază ea pe erou, de care era îndrăgostită încă din liceu, dar el n-o băga în seamă, începe, cu graţie şi multă tandreţe să-i tragă un scurt. Eroul, în acest timp, goneşte cu o sută de mile pe oră fiind urmărit de nişte paranoici care trag cu mitraliera şi dă un sms soţiei ca să-i spună că, probabil va întârzia puţin la serbarea micului Thiboldt, scumpul lor băieţel.

Mă-sa se cam şucăreşte şi-i face puţin tapaj precum că să-i fie ruşine, că nici data trecută nu a venit şi ăla micu’ era tot numai lacrimi şi muci de supărare. Eroul este nevoit să închidă deoarece tocmai a încasat un glonţ în telefon. De ciudă face o fentă cu maşina şi nemernicii de bandiţi se prăbuşesc într-o prăpastie apărută pe neaşteptate în dreapta autostrăzii. Eroul opreşte regulamentar vede cu destulă durere că gagica fusese şi ea făcută ferfeniţă cu o rafală de tun antiaerian şi se bucură că dintr-un elicopter coboară bunul său coleg de serviciu un afroamerican cam la fel de solid şi pus, nevoie mare, pe făcut dreptate. Cei doi schimbă unele glume cu specific poliţist şi pleacă în trombă să-i pedepsească pe bandiţi întrucât ăia anunţaseră la televizor că-l înjosesc pe preşedinte cu vorba şi cu fapta dacă nu primesc un vagon de bani. Preşedintele apare şi el pe ecran, puţin vânăt la un ochi şi le ordonă tuturor să nu-şi rişte vieţile fiindcă se descurcă el singur, aşa cum a făcut-o şi în alegeri. Naţiunea face o mică explozie de lacrimi şi bucurie, apoi îşi vede de ale ei. Eroul însă ştie ce are de făcut! Se furişează pe lângă şopronul unde era statul major al infractorilor şi preşedintele ostatic. Primeşte un telefon de la vicepreşedinte care-l asigură că îşi va primi insigna înapoi dacă reuşeşte. Dacă nu, nu! Scârbit, eroul aruncă şi acest telefon. Se prinde însă la timp că gagica-l trăsese în piept şi îl vânduse, deoarece aici este aşteptat cu mii de guri de foc de toate calibrele căci pe şeful bandei nu-l interesa neapărat preşedintele, sau vagonul de bani ci, în primul rând, să-i ia eroului gâţii fiindcă în urmă cu un an îl arestase pe fratele lui, un tip ceva mai idiot, care călca oameni cu maşina, dar la care el, deşi mare canalie, ţinea totuşi enorm.

Hopaaa! Intriga ia o notă personală ceea ce nu este admis din punct de vedere deontologic. Bravul partener afroamerican, Heatcliff pe numele lui mic, căruia i se văd mai mult dinţii deoarece perimetrul acţiunii este luminat intermitent cu tot felul de flash-uri colorate, îl sfătuieşte s-o lasă baltă şi să nu se implice emoţional. Eroul însă este din beton armat şi, la această observaţie, zâmbeşte sexi, dă o replică spirituală, apoi îl doboară dintr-un foc tras la plezneală, pe unul care stătea pe un acoperiş cu o puşcă cu lunetă, probabil special pentru a fi împuşcat. Abia acum începe, cu adevărat, măcelul. Bandiţii trag în disperare întrucât regia le-a asigurat muniţie cât pentru un război de rutină. Adăpostiţi după un gard de sârmă, eroul şi partenerul său trag agale, foc cu foc, pentru economie de muniţie (seara vor face un raport în care vor specifica fiecare glonţ tras şi cu ce efecte), dar şi pentru că, fiind ei bine antrenaţi, la fiecare foc, doboară minimum doi bandiţi. Apare însă un elicopter care pune proiectorul pe ei, se făcuse deja seară, dar şi un dement ieşit pe o uşă începe să-i mitralieze energic. Se face puţină jale, fiindcă acţiunea elicopterului este susţinută şi de un submarin, apărut dracu’ mai ştie de unde, din care se revarsă salve de tun cam cât pentru o debarcare. Situaţia se agravează eroul fiind rănit uşor în picior şi puţin în inimă. Heatcliff însă este făcut treci. Furios, eroul smulge un par dintr-un gard şi-l zvârle în palele elicei care-i zbârnâia deasupra capului împiedi- cându-l să se concentreze. Elicopterul se prăbuşeşte peste submarin şi, ambele, se duc la fund nu înainte de a exploda extrem de spectaculos, ştiut fiind că altfel nu te crede publicul. Acum eroul se poate ocupa în linişte de bunul său camarad şi prieten.

Pentru început îl întreabă:

– You are all right?

– Yes, I ‘am fine! Răspunde calm Heatcliff că să nu-i distragă atenţia de la acţiune. Nici nu prea mai era cazul, deoarece, acum nu mai trage nimeni, ba chiar, pe fundal, se aude o vioară care cântă duios ceva foarte trist. Ce-i drept Heatcliff chiar moare, deşi nu-şi prea dă seama de la ce i se trage. Bineînţeles, nu înainte de a schimba câteva glume cu specific soldăţesc de pe vremea când erau ei puşcaşi marini. Apoi, cu câteva clipe înainte de a închide definitiv ochii, îi mai spune să nu cumva să uite de preşedinte, dar nici de serbarea copilului iubit. Eroul îl dă la o parte pe vioristul care începuse să se bage în cadru şi-i lua faţa, apoi pleacă scrâşnind din dinţi. Simţi cum îi clocoteşte adrenalina în vene. Împuşcă încă vreo zece nemernici care-l pândeau pe la colţuri şi, în sfârşit, ajunge la o uşă blindată pe care o zboară cu o lovitură de picior. Apoi mai deschide alte uşi cu cifru… Tot cu piciorul!

Numai că, în tot acest timp, nici preşedintele nu stătuse de lemn Tănase chiar dacă era legat cu nişte funii deasupra unui cazan cu crocodili. Bun sportiv, făcuse parte, în tinereţe, din vestitele Berete Verzi, distrage atenţia nemernicului de boss cu nişte paragrafe din constituţie, profită de deruta ăluia, se răsuceşte pe funii şi face un salt drept în faţa lui. Prilej cu care îi arde vreo două lovituri speciale cu muchia palmei şi-l dă cu capul de pereţi. Apoi îşi scoate cătuşele şi i le pune imbecilului, spunându-i calm că va putrezi pe veci în închisoare, dacă nu-i destăinuie, acum şi aici, în amănunt, cum stă treaba cu bomba de la grădiniţă. Monstrul, fraier, rânjeşte batjocoritor. Acum este momentul în care sare din ţâţâni uşa încăperii cu crocodili şi intră eroul. Primul lucru pe care-l vede este că o jivină se apropie de gamba preşedintelui. O anihilează dând o lovitură de pumn în moaca banditului. Nu voia să mai aibă probleme cu descreieraţii de la protecţia animalelor! Crocodilul preia, foarte sfinţit, semnalul din subliminal şi se duce mârâind la groapa lui. Ce le spune celorlalţi nu mai ştim, cert este că toţi se dau la fund. Boss-ul înspăimântat de forţa psihică a eroului dă pe trompă toată mişculaţia. Preşedintele formează imediat un număr de telefon strict secret şi forţele speciale intră în acţiune la grădiniţă. Se rulează câteva cadre cu nişte copilaşi fericiţi care habar nu au prin ce-au trecut.

Preşedintele îl bate pe umăr pe erou şi-i strânge mâna. Eroul are pregătite câteva fraze protocolare despre aptitudinile preşedintelui. Acesta, modest din fire, rosteşte fraza devenită celebră:

– Eii, nu am fost toată viaţa mea preşedinte…

Ies împreună exact când sosesc şi câteva zeci de maşini ale poliţiei cu girofarurile în funcţiune şi cu sirenele al maximum. Plus o divizie de elicoptere ale armatei pline ochi cu soldaţi vopsiţi pe faţă. Cam o mie de reflectoare luminează scena în cei doi care păşesc zâmbind fericiţi spre camerele de luat vederi. Reapare vioristul tot cu ceva melancolic şi trist. Vine în fugă şi cu ochii umezi de emoţie însuşi vicepreşedintele. Îşi şterge ruşinat câteva lacrimi bărbăteşti, îl îmbrăţişează pe prietenul lui de o viaţă, Tom (preşedintele!) şi îi spune şefului poliţiei să pregătească ceremonia.

Şeful pricepe imediat, nu pune întrebări prosteşti cum suntem noi învăţaţi şi, întreg alaiul se pune în mişcare. Pe undeva prin planul secund se vede, preţ de câteva clipe, figura ofticată a banditului şef.

În cadrul unei ceremonii extrem de bine definită în plan emoţional este îngro- pat, cu salvele şi drapelul de rigoare, viteazul Heatcliff, iar eroul primeşte, în altă ceremonie, la fel de fastuoasă, Medalia de Onoare a Congresului, apoi i se returnează insigna şi pistolul din dotare. Neatent şeful îl bate pe umăr, în semn de prietenie adâncă, însă eroul se strâmbă puţin. Să nu uităm că avea două gloanţe în el. Dintre care, cel mai dureros, în inimă! Cei doi râd amuzaţi de întâmplare, iar seara îl vedem pe erou intrând în sala de spectacol, în uniformă, cu medalia la gât şi, alături de el, preşedintele, cu care se pare că a devenit bun prieten şi au convenit să vadă împreună piesa în care juca micuţul Thiboldt. Abia după asta planificaseră să bea o bere, în linişte, la birtul din colţ. Sala ovaţionează, Thiboldt se cam încurcă, de emoţie, mămica îi dă un sărut foarte pasional eroului şi, după, face o glumă epocală:

– Acum că ştiu cu cine eşti când lipseşti de acasă te iert… Dar îi voi telefona Primei Doamne să ştie şi ea cu cine pierde vremea distinsul ei soţ. Se râde pe rupte şi filmul se termină tot cu o piesă de vioară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: O zi din viața unui erou Hollywoodian” →

Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)

urmare din http://www.logossiagape.ro/2019/12/10/victor-ravini-castravetia-sau-balamucul-vesel/

Aurul zăcea acolo unde zăcea

Duță nu avea virtuțile speculative ale lui Totoșu, nici filozofice și nici financiare. Și nici nu era pinguin, cum credeau unii. Nu-l interesau nici cărțile, nici banii și nici aurul. Își pierduse verigheta și nici nu i-a păsat. Prioritatea la el erau virtuțile reproductive. Se reproducea cu cine se nimerea, fără să facă vreo deosebire de la una la alta. Se făcuse chirurg, meserie în care era nevoie de virtuți operative. Era directorul spitalului, iar nevasta lui era farmacistă. Deci era cum nu se putea mai bine, că Totoșu l-a chemat pe el și nu pe altul, la patul său de bolnav.

Duță era mult mai tânăr decât fratele său Totoșu, iar acesta se ocupase de el ca de propriul său copil îndrăgit, cum tot nu avea el copii. Duță, chirurg, l-a ascultat pe fratele său la plămâni, i-a luat temperatura, tensiunea, pulsul și cam asta. Între timp, Totoșu i-a povestit că salvase aurul de la bancă și îl pusese în siguranță. I-a mai dat niște prafuri, să le ia cu apă, însă temperatura nu i-a scăzut. Dimpotrivă, starea lui Totoșu s-a agravat, cu toate că Duță era tot timpul acolo la el. Dar ce putea face dita-mai directorul de spital la o pneumonie galopantă? Nu existau antibiotice pe vremea aceea, nu exista nimic. Febra îi creștea tot mai mult, situația i s-a agravat, cum spuneam. Totoșu a simțit că i s-a strâns funia la par. Trebuia să-și facă testamentul. Notar? Nuuu. Era exclus să cheme vreun notar, când lichelele și bandiții de comuniștii, susținuți de armata rusă, alergau după aurul din bănci și după cocoșeii de la oameni. Nu puteau încredința secretul familiei vreunui notar. Fratele Alecu era magistrat, dar locuia tocmai la Castranova și era grabă mare. Nu existau niciun fel de complicații juridice, iar în tradiția multiseculară a familiei lor, era suficient cu un testament verbal. Martor a fost bătrâna, credincioasa servitoare. Ea era o țărancă analfabetă și superstițioasă, care întotdeauna zicea că aurul era ochiul dracului.

Duță a trebuit mai întâi să jure cu mâna pe Biblie. Era o Biblie în franceză, dar tot Biblie era, amândoi cunoșteau franceza și oricum nu aveau de citit din Sfânta Scriptură tocmai acuma. A jurat cu mâna pe Biblie și cu ochii la portretele părinților lor, ce atârnau pe perete. Aceștia se uitau din tablouri la Duță, îngenunchiat lângă patul muribundului, smerit și cu coatele pe marginea patului. Duță a jurat să împartă aurul cu fratele Alecu. Apoi, Totoșu i-a spus unde ascunsese aurul. În ghețărie. Acolo o fi răcit. Doctorul a trebuit să facă mai multe transporturi cu gălețile pline de aur în noaptea aceea. Servitoarea a adormit în fotoliu, lângă patul lui Totoșu, deși nu era obiceiul ei să adoarmă când trebuia să stea de veghe. Nu i se mai întâmplase. Când s-a trezit, se simțea rău și a vomitat. Doctorul a vrut să o ajute, să-i dea ceva prafuri, însă ea a refuzat orice ajutor, s-a dus în curte, a continuat să vomite și a mâncat pământ sau iarbă. Vreun leac băbesc, ca pisicile. Cât dormise ea, Totoșu închisese ochii pentru totdeauna și era rece. Fusese un om zdravăn, în putere, iar servitoarea dormea în fotoliu lângă patul lui, când el murea. Barim să-i fi aprins o lumânare. Totoșu a închis ochii fără lumânare. Duță a scris certificatul de deces, iar doi din subalternii lui de la spital au semnat fără să mai aibă nevoie să vină și să vadă cadavrul. Au spus condoleanțele de rigoare cuvenite și a fost suficient. Au semnat pe neverificatelea. Cum să verifice ei spusele directorului lor?

Mormintele Răcovenilor erau răspândite prin mai multe localități din județ, pe unde aveau moșiile și conacele. Cei care fuseseră popi și protopopi erau îngropați chiar lângă zidul bisericii unde slujiseră. Nevestele lor nu putuseră beneficia de aceeași onoare, ci zăceau prin mormintele neamului, pe ici și pe colo. Totoșu nu se gândise niciodată la moarte și nu își cumpărase vreun loc de veci, cum mereu cumpărau cei din neamul lor și se luau la întrecere cu cavouri de marmoră sau de granit. Unde să-l înmormânteze? Duță i-a găsit în toată graba doi metri pătrați, mai încolo, în fundul cimitirului, unde era mai ieftin, de la Axinte Pălărierul, mai încolo când mergi pe dreapta, cam prea aproape de cimitirul catolic, dar n-are a face. La înmormântare, servitoarea abia se ținea pe picioare. I-a spus lui Alecu de jurământul cu aurul și cu testamentul verbal. Duță nu apucase să-i spună de aur, în tevatura aia cu înmormântarea. Servitoarea nu știa cât aur era. Nu văzuse și nu îi spuseseră despre cât aur era vorba, mult sau puțin. A murit la scurt timp după aceea. Ultimele ei vorbe au fost că aurul era ochiul dracului.

Continue reading „Victor RAVINI: Castraveția sau Balamucul vesel (2)” →