RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI

(1916-1919)

 

După Consiliu, oamenii politici români erau preocupaţi să risipească suspiciunile şi presiunile celor două ţări aliate, după cum consemna Al. Marghiloman: ,,Czernin, destul de mulţumit; germanii, îmbufnaţi; Poklevsky (ambasadorul rus) foarte îngrijorat…”. Guvernul nu s-a grăbit să dea un comunicat, abia a doua zi a fost dat presei un text, redactat cu multă precauţie, în care se arăta: ,,Consiliul a decis că România îşi va lua toate măsurile pentru paza frontierelor ei”, doar ,,Universul” relata că ,,România păstrează expectativa…”.

Consiliul declara că ,,niciun partid nu şi-ar putea asuma răspunderea pentru o asemenea acţiune” (colaborarea activă cu Puterile Centrale), adoptându-se în consecinţă formula expectativei armate. În telegrama trimisă lui Al. Beldiman, la Berlin, Brătianu informase despre decizia Consiliului şi motivele ce au determinat-o, pentru a se evita eventuale denaturări. În acelaşi timp, primul ministru a avut o întrevedere cu miniştrii Puterilor Centrale, la Bucureşti, în care le explica raţiunile deciziei de neutralitate a României. Consiliul de miniştri, convocat după cel de coroană, a confirmat, oficial, poziţia adoptată de conducerea statului român. Prin adoptarea unei poziţii de neutralitate temporară, sau a unei politici de aşteptare, România făcea un pas decisiv în desprinderea de Austro-Ungaria. Neutralitatea reprezenta o stare de provizorat, un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de puterile Antantei, vechea aliată, Austro-Ungaria, fiind pusă în faţa unui fapt împlinit. Esenţial era că scopul urmărit de guvernul român – evitarea unei reacţii violente, imprevizibile din partea Puterilor Centrale – fusese atins, momentul critic era depăşit.

Guvernul român, analizând perspectivele deschise de marele război, acţiona prudent şi tenace pentru a ajunge la o apropiere şi apoi la o înţelegere cu puterile Antantei, singurele care-i puteau garanta înfăptuirea unităţii naţionale. Primele contacte au fost stabilite cu Rusia, stat aflat în vecinătate, iar aceste legături s-au accentuat imediat după declararea neutralităţii de către România, în vara anului 1914. După Consiliul de Coroană, la 23 iulie/5 august, C. Diamandy, ministrul român la Petersburg, anunţa remiterea de către S. D. Sazonov a proiectului unei convenţii româno-ruse. În Proiectul de convenţie era preconizată cooperarea militară a României în război alături de Antantă, iar guvernul rus aştepta acum răspunsul guvernului român, în cel mai scurt timp posibil. Demersurile Rusiei au fost privite cu ,,rezerve şi scepticism” de aliaţii anglo-francezi, dar aceştia au acordat garanţii privitoare la integritatea teritoriului României din acel moment. Pe de altă parte, vestea declarării neutralităţii a fost primită cu insatisfacţie în capitala rusă.  

Dar guvernul rus nu renunţa la ideea atragerii României în război şi a venit cu promisiuni mai largi: la începutul lui septembrie 1914, în mai multe telegrame adresate lui Poklevsky-Koziel, Sazonov insista ca acesta să explice guvernului de la Bucureşti că România poate intra în luptă pentru atingerea obiectivelor naţionale. Mai mult, în schimbul atitudinii neutre, Rusia era dispusă să recunoască României dreptul includerii Transilvaniei, dar ,,numai dacă aliaţii n-au nevoie de a trimite trupele lor în mod special pentru a o ocupa”. Baronul Schilling, din ministerul de Externe rus, informa că Rusia era favorabilă unirii românilor din Austro-Ungaria cu cei din Regat, după ,,principiul etnografic”: ,,România n-are decât să întindă mâna pentru a lua fără mare dificultate ceea ce i se oferă, dată fiind starea critică în care se găseşte armata austriacă. El a adăugat că nu depinde decât de noi de a accepta această invitaţie înainte de a fi prea târziu”.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Italia, poziţiile celor două ţări faţă de problemele războiului erau similare, în ambele state exista un puternic curent antiaustriac, iar ministrul italian la Bucureşti, Fasciotti, spunea regelui Carol că ,,Italia, cu niciun preţ, n-ar intra în război alături de Triplice”. Oamenii politici români favorabili Antantei şi guvernul urmăreau cu interes acţiunile de politică externă ale Italiei, cu convingerea că aceasta este un model demn de urmat. Pentru a cunoaşte mai bine atitudinea acesteia, la începutul lui septembrie 1914, a plecat la Roma o misiune neoficială, alcătuită din deputaţii dr. C. I. Istrati şi G. Diamandy, despre care presa italiană a comentat favorabil. Cei doi s-au întâlnit cu oameni politici, cu primul ministru, Salandra, şi cu ministrul de externe, San Giuliano, au acordat interviuri presei italiene.

La scurt timp după vizita misiunii la Roma, la 10/23 septembrie 1914, se încheia acordul româno-italian, semnat de I. I. C. Brătianu şi baronul Fasciotti, în scopul apărării intereselor comune ale celor două ţări. Guvernele lor se angajau să nu renunţe la neutralitate decât printr-un aviz de opt zile, să se informeze reciproc pentru examinarea situaţiei şi adoptarea măsurilor ce se impuneau. Era prevăzută, în sfârşit, ca încheierea acordului să rămână secretă. Ulterior, la 24 ianuarie/6 februarie 1915, a fost încheiat un nou acord secret italo-român, prin care se convenea ca cele două părţi să se angajeze a acţiona solidar în cazul unei agresiuni a Austro-Ungariei, pentru apărarea lor comună.  

Încheierea acordului politic cu Italia semnifica desprinderea treptată şi definitivă a României de alianţa cu Puterile Centrale. La scurt timp, era semnat acordul cu Rusia; astfel, după ce trupele ruse au ocupat o parte din Bucovina, la începutul lui septembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni lui Poklevsky să comunice guvernului român să accepte apelul rus, să i se alieze şi să intre neîntârziat în Bucovina şi în Transilvania. Dar Brătianu, în ciuda insistenţelor opiniei publice şi chiar a unor membri ai guvernului, nu a primit oferta lui Sazonov şi pe bună dreptate, deoarece în curând s-a vădit insuccesul trupelor ruseşti în Prusia Orientală, care marca o cotitură în orientarea politicii externe a României. Totuşi, guvernul a decis să continue (intensifice) negocierile cu Rusia. La începutul lui septembrie 1914, C. Diamandy venea la Bucureşti pentru noi convorbiri, în vederea încheierii unui acord între România şi Rusia. Al. Marghiloman nota şi el despre aceste convorbiri, consultările lui C. Diamandy cu primul ministru Brătianu urmăreau definitivarea înţelegerii româno-ruse.

Nereuşind să obţină intrarea României în război, Sazonov a urmărit să se asigure cel puţin de neutralitatea binevoitoare a guvernului de la Bucureşti.  În final, la 13/26 septembrie 1914, S. D. Sazonov şi C. Diamandy elaborau, la Petrograd, un nou proiect de acord dintre România şi Rusia, care avea să fie transmis primului ministru Brătianu. Noul proiect stabilea că, în schimbul neutralităţii binevoitoare a României, Rusia se angaja să recunoască acesteia dreptul de a uni teritoriile austro-ungare locuite de români, delimitarea frontierelor urma să se facă după criteriul etnic. România avea dreptul să intre în aceste teritorii în momentul pe care-l considera prielnic, păstrând până atunci o atitudine binevoitoare faţă de Rusia. Dar baronul Schilling dădea de înţeles lui Diamandy că unele cercuri politice ruseşti manifestau rezerve faţă de perspectiva unei Românii mărite-în fond, Rusia nu era interesată decât de Constantinopol şi Strâmtori: ,,Ţarigradul trebuie să fie al nostru, numai al nostru”.

Brătianu comunica lui Poklevsky că guvernul român accepta, cu anumite rezerve, condiţionând încheierea acestui acord de garantarea de către Rusia a frontierelor existente ale României şi de delimitarea graniţei în Bucovina, conform realităţilor istorice. El mai cerea ca înţelegerea (acordul) să rămână secretă. După cum se convenise, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, guvernele României (C. Diamandy) şi Rusiei (S. D. Sazonov)  au făcut un schimb de note secrete identice, cu următorul conţinut: Rusia se angaja ,,să se opună la orice atingere a statu-quo-ului teritorial al României în fruntariile actuale. Ea se obligă deopotrivă să recunoască României dreptul să-şi anexeze părţile din monarhia austro-ungară locuite de români…România poate ocupa teritoriile mai sus menţionate, când va considera mai bine, iar Rusia se obligă să facă să fie aprobate de către cabinetele din Londra şi Paris…”; România, la rândul ei, ,,se angajează, din partea ei, să păstreze o neutralitate amicală faţă de Rusia până în momentul când dânsa va ocupa părţile din Monarhia austro-ungară locuite de români”.  

Textul acordului româno-rus a fost transmis de Sazonov lui Poklevsky-Koziel, la 20 septembrie/3 octombrie 1914, spre a-l face cunoscut guvernului român. Să precizăm că angajamentul Rusiei de a garanta integritatea teritoriului României urma să se facă pe cale diplomatică, însă la intrarea României în război contra Austro-Ungariei, Rusia urma să intervină cu armele (Brătianu insista să se includă această clauză în textul înţelegerii), iar neutralitatea binevoitoare din partea României însemna interzicerea transportului de armament pe teritoriul ei pentru Puterile Centrale şi facilitarea transportului rus în Serbia.

Încheierea acordului româno-rus de către guvern nu ar fi fost posibilă fără ştirea şi consimţământul regelui Carol I, care, bătrân şi bolnav, trăia o mare  ,,dramă” (Iorga), după cum scria C. Gane: ,,deprimarea morală…, se simţea duşmănit de o ţară întreagă”, iar după Marna, ,,începu să aibă îndoială asupra puterii de neînvins a Germaniei . I. G. Duca afirma şi el că, după victoria de pe Marna, regele i-a mulţumit lui Brătianu şi guvernului că l-au împiedicat să comită o greşeală, în Consiliul de Coroană de la Sinaia, ,,care ar fi putut să fie fatală”. Mai mult, ,,el a autorizat pe Brătianu să iscălească tratatul (acordul) de neutralitate cu Rusia”, actul a fost iscălit ,,cu aprobarea formală a regelui Carol”. Al. Marghiloman, care avea o convorbire cu regele, la 20 septembrie 1914, nota că acesta admitea ,,necesitatea eventuală a unei politici antiaustriece” şi nu era de neînduplecat, la momentul oportun, chiar dacă îl credea imposibil în viitor.

Brătianu însuşi afirma în Parlament, după război, că ,,politica legăturilor noastre cu aliaţii nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinţei regelui Carol, …în ascuns de dânsul”. În acelaşi context, primul ministru preciza scopul urmărit de guvernul român prin semnarea acestui act diplomatic (acordul româno-rus): ,,…voiam să fie recunoscute…adevăratele drepturi ale noastre într-un război cu caracterul aceluia care se purta”.  

Starea de spirit generală la Bucureşti, înaintea morţii regelui Carol, a fost  surprinsă exact de diplomatul O. Czernin, care raporta la Viena că, timp de câteva săptămâni, a existat o agitaţie puternică în favoarea intrării trupelor române în Transilvania (raportul către Berchtold, din 27 septembrie/9 octombrie 1914). Al. Marghiloman nota că divergenţe asupra orientării politice externe existau şi în familia regală, principesa Maria era în neînţelegere cu regele şi regina, cu care n-a mai vorbit de 20 de zile. Ea încerca să-l determine la o schimbare de atitudine pe soţul său, Ferdinand, scriind că acesta nu ar manifesta nicio intransigenţă, dacă ar fi necesară o altă orientare politică. Brătianu informa confidenţial pe Marghiloman, şeful opoziţiei conservatoare, despre tratativele cu Rusia, afirmând că nu exclude şi posibilitatea unor discuţii cu Austro-Ungaria.

 

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

19 februarie 2019

După ce, în 1898, a fost numit episcop Iacov Piatnicki, acesta a înfiinţat o societate misionară ortodoxă, ,,Frăţia Naşterii Domnului”, având drept scop promovarea culturii creştine, a educaţiei morale şi religioase a clerului şi poporului credincios. În plus, aceasta a primit permisiunea de a publica broşuri (cărticele) cu conţinut religios şi cultural, în limba română, în 1903, tirajul total al acestora ajungea la 195 000 exemplare. Eparhia Chişinăului a patronat şi Societatea Istorico-Arheologică Bisericească din Basarabia, înfiinţată în 1904, care avea menirea de a cerceta istoria bisericii locale.

După 1905 (în urma declanşării revoluţiei), autorităţile bisericeşti din Basarabia au cedat spiritului vremii, acceptând descentralizarea administrativă, rolul clerului a sporit, iar congresul preoţilor urma să devină din organism consultativ permanent. Conducerea bisericească a acordat o mai mare libertate de folosire a limbii române, iar clerul a decis, la congresul său din 1905, ca preoţii de la sate să predice în română, limbă ce devenea obiect de studiu în seminar, iar tipografia eparhială avea să publice literatură religioasă şi un ziar pentru credincioşi. Surpriza plăcută a fost faptul că, după numirea lui Vladimir ca episcop la Chişinău, în 1904, acesta începu însuşi să înveţe româneşte şi chiar introduse studiul acestei limbi la seminar, plătind pe profesori din banii săi, tipărind cărţi moldoveneşti. Dar episcopul Vladimir rămâne în memoria bisericii basarabene mai ales pentru editarea publicaţiei ,,Luminătorul”, primul număr apărea la 25 ianuarie 1908, un jurnal bisericesc în limba română, spre ,,luminarea” clerului şi poporului credincios. În septembrie 1908, el a trebuit să părăsească Basarabia, spre regretul credincioşilor şi preoţilor din provincie.

Aceste tendinţe înnoitoare au durat puţin, în 1908, în viaţa bisericească s-a revenit la conservatorism, iar în Biserica basarabeană a fost reafirmată autoritatea episcopală. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov (1908-1914) a întruchipat perfect conservatorismul bisericesc din aceşti ani; panicat de aşa-zisele tendinţe naţionaliste manifeste în sânul Bisericii din provincie, el a urmărit să concentreze în mâinile sale conducerea treburilor acesteia. El a încercat să reducă rolul congresului clerului, devenit pur decorativ, ca să descopere apoi că mijlocirea acestuia era indispensabilă în relaţiile cu preoţii şi credincioşii din parohii. Pe de altă parte, după ce, în 1906, sinodul rus a acceptat limba română la Seminarul din Chişinău, în 1911, Duma imperială a votat un proiect de lege referitor la învăţământul privat, în limba maternă, dar nu se referea la românii din Basarabia. În cele din urmă, cum frământările legate de statutul limbii române în Biserică ameninţau să dobândească o dimensiune politică, naţională, prin ucazul din iulie 1913, era permisă slujba în limba română în Biserică La 21 iulie 1913, zi privită ca o adevărată sărbătoare, a fost oficiată prima slujbă în limba română, în Biserica basarabeană, după ce fusese eliminată în 1871.

Episcopul Serafim depuse eforturi pentru a opri orice manifestare naţională în Basarabia, interzise folosirea limbii române în Biserică şi s-a opus să fie   acordate fonduri tipografiei. Impunerea slujbei în rusă, până şi în bisericile de la sate, nu putea decât să înstrăineze pe moldoveni de biserică şi să-i facă nepăsători faţă de învăţăturile ei mântuitoare. Consecinţele nedorite şi neaşteptate au fost sectarismul religios şi amplificarea superstiţiilor de tot felul. Pe acest fond, în acest context, s-a născut inochentismul. Aceasta era o mişcare religioasă fundamentalistă ortodoxă, care ameninţa serios biserica oficială şi care a trecut graniţa Basarabiei, avându-şi originea la Mănăstirea Balta din Podolia. Acolo, între 1909 şi 1911, un tânăr călugăr român, Inochentie, şi-a câştigat renumele prin predicile sale în limba română şi prin alinarea suferinţelor bolnavilor.

Acest călugăr, Inochentie, era ,,de felul său moldovean” (Nistor) şi vieţuia ca ieromonah într-o mănăstire, în Balta, un târguşor aşezat pe apa Codâmei, la hotarul de nord al ţinutului Ananiev, gubernia Chersonului, într-o regiune locuită în mare parte din moldoveni. El predica cu mare putere de convingere, în ,,limba moldovenească, cunoscută de norod” (Nistor), o credinţă nouă, ,,eterodoxă”, după care se conducea noua sectă a ,,inochenţilor”, în 1912, numărul lor era de 76. În scurt timp, Mănăstirea Balta a devenit un loc de pelerinaj pentru mii de români din întreaga Basarabie, iar adepţii lui Inochentie i-au continuat misiunea în alte mănăstiri. Îşi vindeau moldovenii ,,şi cenuşa din vatră” (Nistor), numai să poată ajunge înaintea lui Inochentie şi să-i asculte cu nesaţ cuvintele, sute de mii de oameni rătăceau pe drumul spre Mănăstirea Balta, şi s-a putut remarca că forţa predicilor sale provenea şi din faptul că acesta le vorbea ,,moldoveneşte”. Mesajul lui Inochentie era simplu şi clar: venise vremea Antichristului, iar sfârşitul lumii şi Ziua Judecăţii de Apoi erau aproape. De aceea, era de datoria tuturor acelora care doreau să evite osânda veşnică să se întoarcă la moralitatea serioasă de la începuturile creştinismului.

Mişcarea aceasta eretică avea, pe lângă latura religioasă, şi una naţională moldovenească, ceea ce l-a determinat pe Serafim să ia măsuri, convocând la 5 martie 1913, la Chişinău, un congres cu participarea preoţilor, misionarilor, călugărilor şi laicilor. S-a stabilit să fie răspândită Evanghelia, prin predici pe înţelesul norodului, în limba moldovenească, şi prin cântări corale în biserici care să fie înţelese de credincioşi. În ciuda acestor măsuri de combatere şi cu toată prigoana ,,inochentiştilor”, ţăranii moldoveni au continuat să asculte şi să creadă în misiunea lui Inochentie. Fiind considerată periculoasă învăţătura sa, Inochentie a fost pus sub urmărire, iar în august 1913, o sotnie de cazaci a înconjurat mănăstirea din Balta şi l-a reţinut pe călugăr, care a fost apărat de ţărani, 60 din ei fiind ucişi. Inochentie a fost surghiunit într-o mănăstire, Solovki, aflată într-o insulă din Marea Albă, aici a murit în 1917, când mişcarea lui se stinsese, dar vâlva provocată de aceasta este semnificativă pentru mentalitatea rurală basarabeană.

În ceea ce priveşte situaţia materială a Bisericii din Basarabia,  pământurile şi veniturile acesteia erau modeste, de pildă, mănăstirea Căpriana avea în proprietate 10 sate cu 40 000 deseatine pământ, iar celelalte  împreună stăpâneau 100 de moşii, cu o suprafaţă de peste 200 000 deseatine, prin comparaţie, în aceeaşi vreme, Mitropolia Iaşi, Episcopia Huşului şi Aşezămintele Sf. Spiridon deţineau împreună 38 moşii. Până în 1864, administrarea mănăstirilor închinate era încredinţată împuterniciţilor acestora, însă ucazul din 15/27 mai 1864 stabilea ca veniturile să fie arendate prin licitaţie. În 1873, s-a hotărât ca bunurile imobile ale mănăstirilor din Basarabia şi cele închinate Locurilor Sfinte să treacă sub administrarea Ministerului Afacerilor Străine. Din veniturile realizate, 2/5 erau date aşezămintelor în cauză, 2/5 revenea zemstvelor, pentru întreţinerea şcolilor şi bisericilor, iar 1/5 revenea cheltuielilor de administraţie. În acelaşi an, cota repartizată zemstvelor a fost reîmpărţită între Mitropolie, Ministerul Cultelor şi zemstve.

Viaţa intelectuală şi culturală românească, literatura din provincie mai curând a stagnat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar, în prima jumătate a acestuia, intelectualii români din Basarabia erau renumiţi, Alex. Hasdeu (1811-1872), Const. Stamati (1786-1869), Teodor Vârnav (1801-1860). Pe linia rezistenţei naţionale, pot fi menţionate manifestările unor exponenţi ai boierimii române (intelighenţia naţională), care între 1845-1848, au încercat să publice la Chişinău, un ziar, ,,Românul”. În anii unirii celor două principate, se cunosc tentative de editare a unor reviste sau ziare româneşti sau bilingve, cu titluri semnificative, ,,Basarabia” sau ,,Glasul românilor basarabeni”. La unirea Principatelor, Alex. Hasdeu scria aceste rânduri grăitoare: ,,Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei, pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României unite..”. . În 1862, în atmosfera de entuziasm naţional de după unire, nobilul C. Cristi solicita autorizaţie pentru deschiderea unei tipografii moldoveneşti.

Dar, în 1863, documente ruseşti menţionează existenţa unui partid al nobililor moldoveni, care acţiona în vederea unirii Basarabiei cu România. Revoluţia din Polonia, din 1863, a avut ecou în rândul boierilor basarabeni, care se manifestau în sens naţional românesc şi care întreţineau legături cu personalităţi politice şi culturale de la Iaşi şi Bucureşti. Boierul Al. Const. Bodescu, consilier imperial, dona Academiei Române 200 de ruble pentru încurajarea învăţăturii în România. În 1867, un reprezentant al oficialităţii ruse, subliniind necesitatea impunerii cu severitate a limbii ruse, constata că utilizarea în continuare a limbii române constituia, prin finalitatea ei politică, un pericol real, deoarece ,,unirea Moldovei cu Ţara Românească şi formarea unui principat aproape neatârnat şi puţin binevoitor faţă de noi, produce o acţiune de atracţie vădită şi la vecinii moldoveni din Basarabia”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

28 ianuarie 2019

Viaţa intelectuală şi culturală românească din Basarabia nu a cunoscut înflorirea, în cea mai mare parte a stăpânirii ruseşti. Pe lângă lipsa unui patronaj puternic bisericesc, cauza acestei stări de lucruri trebuie căutată în ignorarea deliberată a tuturor aspectelor referitoare la cultura română de către autorităţile ruse. Primele şcoli publice româneşti din Basarabia datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Chişinău, 1822, Bălţi, 1824, Tighina, 1827, apoi, în anii următori, la Cetatea Albă, Cahul, Soroca şi Orhei, pe lângă mănăstiri, ca Dobruşca şi Hârjauca, sau prin sate, la Rezeni, Mereni, Nisporeni ş.a.. Dar, treptat, şcolile româneşti basarabene începură să se rusifice (1835-1842), iar în a doua jumătate a secolului, procesul devine dominant. În 1848, la Universitatea din Sankt-Petersburg, a fost înfiinţată o catedră de ,,limbă moldovenească” (română), dar aceasta a fost desfiinţată, în 1858 . La liceul din Chişinău, înfiinţat în aceşti ani, cursul de limbă română a devenit, în 1860, alternativ împreună cu cel de greacă. Ulterior, în 1866, se ajunge la eliminarea limbii române din liceu, iar în 1867, şi de la seminarul din Chişinău. Practic, subliniază I. Nistor, începând din acest an, limba română a fost eliminată din toate şcolile publice din Basarabia, mai păstrându-se în şcolile ţinutale cel mai târziu până în 1871.

Începând de la această dată, toate tipurile de şcoli elementare, fie că erau întreţinute de biserică (bisericeşti), de zemstve sau de stat (ministeriale), erau şcoli ruseşti, cu limbă de predare şi în spirit rusesc. Menirea acestor şcoli nu era instrucţia copiilor, ci rusificarea şcolarilor, după cum mărturisea Batiuşcov, în scrierea sa oficială: ,,dacă voim ca Basarabia să se contopească pe deplin cu Rusia, trebuie ca, prin mijlocul şcoalelor, să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ei (copii) să devie ruşi”. Pentru a înăbuşi conştiinţa (sufletul) românească, autorităţile ruse nu au deschis în Basarabia, după 1867, nicio singură şcoală românească, ci le-au închis şi pe cele care mai fiinţau, în timp ce îngăduiau altor naţionalităţi să aibă propriile lor şcoli naţionale. Consecinţa acestui sistem nefast de ,,încătuşare a gândului şi sufletului unui neam” (Nistor) a fost numărul ,,înspăimântător de mare” al neştiutorilor de carte în provincie, în vreme ce printre naţionalităţi situaţia şcolară era mai bună. Astfel, doar 10 % din românii basarabeni ştiau carte, dar situaţia printre neromâni era diferită: 63 % germani, 50 % evrei, 40 % ruşi şi 31 % bulgari se numărau printre ştiutorii de carte. În 1912, situaţia şcolară în Basarabia era următoarea: 1 709 şcoli primare, dintre care 1 038 erau şcoli ministeriale (de stat), iar restul de 671 erau şcoli eparhiale (bisericeşti). Cu toate că 70 % din populaţia provinciei era românească, iar şcolile erau întreţinute din dările acestor locuitori majoritari, în aceste şcoli nu se învăţa româneşte.

În privinţa învăţământului secundar, încă din 1833, la Chişinău, s-a deschis un liceu cu şapte clase, cu lmba de predare rusa, la care se preda, până în 1873, şi limba română ca obiect facultativ pentru pentru elevii români. La acest liceu, profesor de română a fost multă vreme Ion Doncev (Donici), care publica în 1865, un ,,Curs primitiv (primar) de limbă română”. În prefaţă, autorul regretă că se plănuiesşte suprimarea limbii române de la şcoala din Hotin, adăugând că ,,cea mai frumoasă latură a sufletului nostru este limba”. Manualul său de limba română era tipărit cu litere latine şi cuprindea, pe lângă anecdote şi proverbe, şi fragmente din operele unor scriitori români, ca V. Alecsandri, Gr. Alexxandrescu, Alecu Donici, D. Bolintinranu. Manualul din 1865 a fost singurul manual didactic de limbă română pentru licee până în 1918. În 1835, pe lângă liceul din Chişinău, un ,,pension” pentru copiii de boieri, iar în anii următori, s-au deschis gimnazii şi licee, de băieţi şi fete, şi în alte oraşe din Basarabia, toate cu limba de predare rusă, încât, în 1912, exista aici un număr de 56 de şcoli secundare, dar în niciuna dintre ele nu se învăţa limba română. Puţini absolvenţi ai liceelor din provincie îşi continuau studiile la universităţile ruse din Odesa, Kiev, Dorpat, Moscova şi Petersburg. Atmosfera aceasta de intoleranţă şi ostilitate faţă de scrisul românesc era întâlnită şi la ,,Biblioteca obştească” din Chişinău, înfiinţată în 1832, unde, în 1899, printre cele 20 000 de volume, Zamfir Arbore nu a găsit nicio carte românească.

  Locuitorii Basarabiei, ţăranii în primul rând, în pofida opresiunii şi rusificării, şi-au păstrat identitatea, ajutaţi de mulţimea anonimă a preoţilor şi dascălilor. Intelectualitatea românească din Basarabia, în ciuda formării în şcolile ruseşti şi silită să înveţe limba opresorilor, a reuşit să-şi păstreze spiritul românesc, punându-şi energiile în slujba ridicării neamului, cultivând valorile spirituale şi politice naţionale. Un rol important în apărarea limbii române a revenit şi lăcaşurilor sfinte, astfel, din cele 10 mănăstiri şi schituri, care fiinţau în Basarabia, în 1862, doar în 3 mănăstiri şi două schituri slujba se făcea în limba rusă. Lipsită de drepturi elementare, izgonită de pe pământurile sale şi silită să emigreze, obligată să renunţe la obiceiurile şi legile tradiţionale, să adopte o limbă străină, în care trebuia să înveţe şi să asculte slujba bisericească, populaţia românească a Basarabiei a supravieţuit. Dar preţul plătit a fost ridicat şi el s-a reflectat în incultura predominantă, în analfabetismul masiv, deoarece şcoala rusă era ocolită. La sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales la sate, 82 % dintre bărbaţi şi 96 % dintre femei erau analfabeţi. În aceeaşi vreme, printre români, doar 10 % dintre bărbaţi şi 2 % dintre femei ştiau să scrie şi să citească. 

Biserica ortodoxă constituia singura instituţie autohtonă a românilor din Basarabia, după introducerea stăpânirii ruseşti (1812). Dar, în condiţiile în care administraţia rusă se consolida şi integrarea în structurile imperiale progresa, Biserica nu putea deveni stâlpul rezistenţei naţionale în provincie. Mai întâi, după anexare, a fost întreruptă legătura organică a Bisericii basarabene cu Mitropolia Moldovei, având scaunul la Iaşi, şi a fost pusă sub jurisdicţia Patriarhiei ruse, a Sf. Sinod de la Petersburg. În 1813, din punct de vedere bisericesc, la propunerea mitropolitului Gavriil Bănulescu, cea mai mare parte a Basarabiei a fost inclusă în noua  ,,Arhiepiscopie a Chişinăului şi Hotinului”, înfiinţată prin ucazul ţarului Alexandru I, din 21 august 1813.

Deşi Biserica din Basarabia nu a reuşit să îndeplinească acelaşi rol naţional ca biserica transilvană, ea a fost instituţia care a focalizat acţiunile bisericeşti şi culturale româneşti de-a lungul întregului secol de stăpânire rusă. În acelaşi interval, până la 1914, Biserica dintre Prut şi Nistru a fost supusă unei neîncetate centralizări şi rusificări, păstorii arhidiecezei urmărind să aplice în practică regulamentele şi practicile Bisericii ruse. După eorturile depuse de cei doi ierarhi, G. Bănulescu şi Dim. Sulima, acţiunile succesorului lor, Irinarh Popov (1844-1858), rus de origine, sunt semnificative prin modul în care a dus la îndeplinire cu fidelitate programul ţarului Nicolae I, de promovare a conservatorismului ortodox, a loialităţii faţă de ţarismul şi naţionalismul rus. Nu a ţinut seamă de români, ca neam distinct, aşteptând de la români să se conformeze modelului rusesc, împreună cu celelalte popoare ortodoxe din imperiu. El lua toate deciziile în chestiunile bisericeşti, ca exponent al Sf. Sinod rus, sub păstorirea sa, au fost introduşi numeroşi clerici ruşi în Biserica basarabeană.

Candidaţii la posturile înalte din administraţie, rectori şi profesori de seminar, protopopi şi preoţi în parohiile mari, urbane, au fost aduşi din Rusia, cunoscând mai bine limba şi normele bisericii ruse. La sate, în parohiile rurale, unde locuiau 90 % din credincioşii români, continuau să slujească preoţi locali, iar viaţa bisericească urma vechea tradiţie. Dar ierarhul şi urmaşii lui s-au confruntat cu o mare contradicţie a politicii oficiale în Basarabia, rusa era promovată pentru integrarea provinciei în imperiu, dar ea nu putea servi drept instrument al acestei politici în rândurie populaţiei române majoritare. În ciuda acestor măsuri, limba română a continuat să fie folosită în biserică, sub Irinarh Popov şi urmaşul său Antonie Şocotov. Se foloseau în continuare prin biserici cărţile româneşti, provenite din tipografia arhidiecezană. Şt. Ciobanu observa că, practic, ,,până la 1871, toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.

Epoca de reforme din timpul ţarului Alexandru II nu părea să aducă schimbări esenţiale. Însă încercarea de a deznaţionaliza poporul prin slujba bisericească, ,,operă osândită de Dumnezeu şi urâtă de oameni” (Vasile Pocitan), s-a săvârşit sub arhiereul Pavel Lebedev (1871-1882), numit arhiepiscop în iunie 1871. În anul în care Basarabia înceta să mai fie oblastie şi devenea gubernie, Lebedev, rus de origine şi adept al rusificării, a introdus numeroşi membri ai clerului şi ai administraţiei din afara Basarabiei. Apoi, a declarat cunoaşterea limbii ruse condiţie obligatorie pentru candidatura la preoţie şi a cerut preoţilor să ţină registrele bisericeşti, inclusiv statisticile demografice, în limba rusă. Îndată ce-a ajuns arhiepiscop la Chişinău, scrie I. Nistor, Lebedev poruncea ca în acele biserici şi mănăstiri, în care până atunci se slujea în română, să se slujească pe viitor în două limbi, rusă şi română. El a poruncit să fie aduse la Chişinău cărţi româneşti şi arse treptat, act de veritabil vandalism, iar vechea tipografie arhidiecezană să fie desfiinţată. Mai mult, el surghiunit din eparhie pe clericii români, care nu au renunţat la limba proprie, precum V. Zubcu, Dim. Tutunaru, I. Popovici, Gr. Gallin, surghiuniţi în locuri îndepărtate din Rusia. Călugări şi preoţi octogenari au fost izgoniţi pentru că nu şi-au abandonat limba. În iulie 1882, Lebedev a fost înlocuit cu Serghie Lapidevschi, care îngădui românilor să se roage în limba lor, şi reînfiinţă tipografia arhidiecezană, instalând-o la mănăstirea Noul Neamţ, de lângă Tighina.

Centralizarea şi rusificarea, întâlnite în practicile administrative ale Bisericii, s-au manifestat şi în învăţământul patronat de aceasta. Încă din 1840, la Seminarul teologic de la Chişinău, toate cursurile erau predate în limba rusă, dar instituţia nu a progresat, preoţii din parohii trimiteau puţini studenţi, fiind o instituţie străină. Învăţământul primar a eşuat din aceleaşi raţiuni, biserica rusă a înfiinţat şcoli în fiecare parohie, după 1860, în Basarabia funcţionau în parohiile rurale 400 şcoli, cu 7000 de elevi, dar, în 1880, mai rămăseseră doar 23. Acest eşec răsunător se explică prin introducerea limbii ruse, nici preoţii (aceştia erau şi învăţători), nici elevii nu cunoşteau această limbă. Congresul eparhial al clerului din 1894 a cerut să fie tipărite manuale bilingve, ruso-române, idee preluată până la urmă de autorităţile bisericeşti, pentru a-şi extinde influenţa în rândurile populaţiei rurale.

În general, administraţia bisericească înclina să desconsidere nevoile  locale, tiparniţa eparhială, înfiinţată încă din 1814 pentru tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, funcţiona cu intermitenţe. După mijlocul secolului, în anii 60, numărul de cărţi bisericeşti publicate de aceasta a scăzut drastic, în 1861, a apărut un ,,Antologhion”, iar în 1862, un ,,Octoih”, după texte tipărite anterior la Neamţ, în Moldova. Dar această publicare a cărţilor în limba română era împotriva intereselor politicii ruseşti, iar în 1882, arhiepiscopul Serghei Liapidevski (1882-1891) a închis tipografia şi i-a vândut maşinile. Totuşi, autorităţile bisericeşti ruse admiteau că o folosire mai intensă a limbii române ar fi slujit mai bine interesele Bisericii şi, din aceste raţiuni, ele au stimulat viaţa culturală. În 1867, ele au fondat o publicaţie în limba rusă, care cuprindea informaţii şi sfaturi practice destinate clerului parohial, în rusă şi română. Îmbucurător era faptul că publicaţia acorda un spaţiu considerabil istoriei bisericii locale, monografiilor săteşti şi folclorului, iar ulterior articole pe teme contemporane.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

22 ianuarie 2019

Basarabia (1848-1914)

 

În perioada aceasta, procesul de rusificare se accentua, totuşi Basarabia a mai continuat o vreme să-şi păstreze denumirea de oblastie,  provincie privilegiată a Rusiei, reducându-şi dimensiunile în 1856, când cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost restituite  Moldovei. Dar, în 1871, din oblastie, Basarabia a fost transformată în gubernie, fiind asimilată celorlalte teritorii ruseşti, iar tradiţiile şi obiceiurile locale, drepturile şi privilegiile unor stări n-au mai fost respectate. Integrarea provinciei în structurile imperiale era deja finalizată, iar limba română era eliminată din administraţie, şcoală şi biserică.

Marea majoritate a locuitorilor Basarabiei, românii, alcătuia o masă rurală şi depindea de agricultură, încât ţăranii reprezentau categoria cea mai numeroasă a provinciei. Dintre ţărani, cei mai mulţi erau dependenţi, economic şi social, de moşieri (boieri), înainte de emanciparea lor. Ei nu posedau propriul lor pământ, ci munceau pe loturile obţinute pe baza unui soi de arendă ereditară de la mănăstiri şi boieri, în schimbul plăţii unui obroc şi al prestării barscinei. Totuşi, spre deosebire de iobagii ruşi, ţăranii români basarabeni erau liberi ca persoană încă din secolul al XVIII-lea (1749), iar dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta le-a fost întărit în mod repetat de legislaţia anterioară. Dar puterea şi influenţa stăpânilor de moşii limitau adesea aceste drepturi. O altă categorie semnificativă a ţărănimii române din provincie o formau răzeşii, care locuiau în centrul Basarabiei şi, înainte de 1861, constituiau 12% din locuitorii satelor. Majoritatea lor erau mici proprietati liberi, independenţi, dar pământurile erau râvnite de moşieri şi arendaşi. În 1861, înainte de eliberare, boierii şi alte categorii deţineau 90 000 de deseatine de pământ, adică 40% din proprietăţile acestora.

Masa populaţiei rurale avea puţine contacte cu stăpânirea ţaristă, iar satul tindea să-şi administreze treburile după legile şi practicile tradiţionale. Bătrânii satului îşi menţinuseră autoritatea (răspunderea) pentru stabilirea şi strângerea impozitelor, şi hotărau chiar cum trebuiau duse la îndeplinire instrucţiunile autorităţilor. În administrarea justiţiei, sătenii ocoleau de obicei instanţele de judecată, conduse de alogeni, în care erau aplicate norme legislative ruseşti, iar nu cele româneşti. Tot ei, ţăranii, locuitorii satelor, rezolvau moştenirile şi alte cazuri civile, în conformitate cu obiceiul străvechi şi în propria lor limbă.

Desfiinţarea iobăgiei şi înfiinţarea zemstvelor, consecinţe ale înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii, au întreţinut iluzia autonomiei şi a liberalizării regimului politic şi administrativ rusesc. După războiul Crimeii, problema Basarabiei a devenit o problemă europeană, fiind dezbătută în presă, au fost alcătuite memorii, s-a născut o mişcare naţională iredentistă chiar şi pe teritoriul provinciei.

Printre reformele introduse în Rusia s-a numărat şi înfiinţarea zemstvelor, în 1864, aplicată în Basarabia, în 1869, care stabilea autonomia provincială, judeţeană şi comunală, prin alegerea unor consilii (,,dume”) locale.  A fost introdusă în acelaşi an şi reforma justiţiei, apoi desfiinţarea pedepsei corporale (1863), a fost adoptată noua organizare a oraşelor (1870) şi s-a introdus serviciul militar obligatoriu (1874).

Dar reforma fundamentală, care le-a atras pe celelaltele, a fost desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor, prin ucazul ţarului Alexandru II, din 19 februarie 1861, însă în Basarabia aceasta s-a aplicat mai târziu. Decretul de emancipare al iobagilor din 1861 nu a avut efect şi asupra ţăranilor români basarabeni, deoarece sub incidenţa acestuia au intrat numai 12 000 de iobagi, aduşi din Rusia şi angajaţi în diferite ocupaţii. Pentru ţăranii români din provincie, mult mai important a fost Statutul din 14 iulie 1868, principalul act de reformă pentru Basarabia. Actul avea în vedere structura proprietăţii funciare şi prevedea modul de răscumpărare a pământului obţinut prin împroprietărire, însă suprafeţele primite de ţăranii basarabeni erau mult mai mici decât cele atribuite coloniştilor ruşi. Astfel, în 1877, gospodăriile sub cinci deseatine reprezentau 37,6% din totalul acestora. În preajma emancipării ţăranilor din 1861, răzeşii din provincie, care predominau în zona centrală a Basarabiei, formau 12 % din populaţia satelor.dintre Prut şi Nistru. În perioada anterioară, vreme de o jumătate de secol, aproximativ 40 % din suprafaţa proprietăţilor răzăşeşti intrase sub stăpânire străină, astfel încât o treime din numărul răzeşilor a decăzut, în cele din urmă, în rândul ţăranilor dependenţi.

Din nefericire, discriminarea naţională s-a evidenţiat şi în ceea ce priveşte distribuirea pământului, ţăranii români primind suprafeţe mai mici prin comparaţie cu alte categorii. Mai grav este faptul că, din cauza condiţiilor din Basarabia, mulţi ţărani români au fost siliţi să emigreze din provincie în alte locuri din Rusia, unii ajungând până în Siberia (,,o altă modalitate de desnaţionalizare”-Gh. Platon). Această discriminare în repartiţia pământului devine evidentă, în primul rând, din raportul existent între marea proprietate şi cea ţărănească: în timp ce în nordul provinciei (Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, chiar Chişinău), raportul este 54,3% la 37,2%, în sud (Akkerman, Ismail şi Bender) acesta era de 33% la 59%. Ţăranii împroprietăriţi pe moşiile particulare, care reprezentau 3/5 din gospodării, stăpâneau 37,9% din pământ, răzeşii, reprezentând doar 4,8% din gospodării, deţineau 1/25, iar foştii colonişti şi cei împroprietăţi pe moşiile statului, care reprezentau 1/4 şi 1/10 din gospodării, aveau 1/3 şi, respectiv, 1/4 din suprafeţele ţărăneşti.

În acelaşi timp, coloniştilor le revenea 16,3 deseatine de gospodărie, ţăranilor împroprietăriţi pe domeniile statului 8,6 deseatine, răzeşilor 5,3 deseatine, iar celor împroprietăriţi pe moşiile boiereşti 4,9 deseatine. Potrivit ucazului din 1861, împroprietărirea, care era înfăptuită prin despăgubire, s-a efectuat pe lotul aflat în folosinţă de la proprietar, care nu putea să depăşească 13 deseatine şi 1768 stânjeni pătraţi. Pământul repartizat pentru împroprietărire intra în posesia obştei săteşti, fiind considerat inalienabil, dar existau şi dispoziţii speciale privitoare la condiţiile înstrăinării. Termenul de răscumpărare era fixat la 20 de ani şi se făcea prin învoiala între părţi. Dar, în scurt timp, lipsa pământului a început să se resimtă acut în rândul ţăranilor împroprietăriţi pe moşiile particulare, ceea ce a avut drept consecinţă contractarea unor împrumuturi oneroase, pierderea pământurilor şi emigrarea multor ţărani români.  ⁹⁵

Consecinţele pe termen lung ale acestor relaţii de proprietate au fost o stratificare socială mai mare la sate şi o dezvoltare mai rapidă a relaţiilor comerciale din agricultură. Efectele reformei agrare s-au resimţit negativ asupra ţăranilor. Ei au beneficiat puţin de noua împroprietărire înfăptuită de Stolâpin, în 1906. Totuşi, pentru provincie, important a fost ucazul din 9 noiembrie 1906, prin care se îngăduia ţăranilor să iasă din obşte (,,mir”), şi să stăpânească pământul în proprietate individuală. Această măsură a reprezentat ,,una din cele mai mari şi mai radicale reforme din Rusia ţaristă” (I. Nistor), care a permis circulaţia bunurilor rurale. Legile agrare introduse de către prim-ministrul Piotr Stolâpin, între 1906-1911, au accelerat caracterul comercial al agriculturii.

În Basarabia, micile gospodării ţărăneşti deţineau suprafeţe reduse şi erau puţin numeroase, în timp ce a crescut numărul celor  mari. Astfel, numărul gospodăriilor de 15-20 deseatine a crescut de la 5 395 la 11 493, pentru ca, în 1905, să înregistrăm 7 101 gospodării, care deţineau între 20 şi 300 deseatine. Moşiile nobililor reprezentau, la sfârşitul secolului, jumătate din întregul pământ, suprafaţa medie a unei moşii fiind de 600 deseatine, dar cele mai mari, precum cea a familiei Sturdza, se întindea pe 20 000 deseatine. În acelaşi an, 1905, 23 % din ţăranii basarabeni nu aveau deloc pământ ( În sfârşit, în preajma războiului, structura proprietăţii funciare în Basarabia prezenta date interesante, chiar dacă nu sunt riguros exacte. Astfel, din 3 835 000 deseatine, adică suprafaţa cultivabilă a provinciei, ţăranii deţineau 1 864 000 (48 %), 315 000 deseatine (8 %) erau în proprietatea statului şi a aşezămintelor bisericeşti, iar 1 656 000 deseatine (44 %) erau deţinute de cei 1 741 mari proprietari. Din cauza lipsei pământului, numeroşi ţărani au emigrat spre Crimeea şi Caucaz, Tobolsk, Tomsk, Amur, dar mulţi au revenit acasă.

Populaţia. Basarabia, cuprinsă între Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră, are o suprafaţă totală de 45.629,9 km2 (adică 4 516 331 ha). Catagrafia din 1817 înregistra, în Basarabia, o populaţie de 482 630 locuitori, din care români 419 340 români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni (1,5%), greci, armeni, bulgari, găgăuzi (sub 1%). În tot cursul secolului al XIX-lea, românii au reprezentat majoritatea absolută a populaţiei Colonizările şi imigrările masive cu populaţie alogenă sau emigrarea silită a unui număr însemnat de români nu au putut schimba acest raport demografic. Statisticile ruse denaturează raportul dintre populaţia românească şi celelalte naţionalităţi: în timp ce populaţia Basarabiei a crescut de la 872 868, în 1850, la 1 319 000, în 1879, la 2 041 100, în 1900, şi la 2 686 600, în 1915, numărul românilor este în continuă scădere, de la 86 %, în 1834, la 66,4%, în 1859, 56%, în 1897, şi 48 %, în 1912, la o populaţie estimată la 2 496 054 locuitori.

Astfel, cea mai izbitoare trăsătură de-a lungul secolului de stăpânire rusească a fost descreşterea constantă a numărului (procentajului) de locuitori români. În 1856, la mai puţin de jumătate de veac de la anexare, tromânii scăzuseră la 74 % (736 000, din 990 000 locuitori), în timp ce ucrainenii şi evreii crescuseră la 12 % şi, respectiv, 8 %. În 1918, în anul unirii, populaţia Basarabiei era estimată la 2 725 000 locuitori. Statistica oficială rusă din 1897 înregistrează 56 % români (1 092 000, din 1 935 412), 18,9 % ucraineni şi ruşi (373 000), 11,7 % evrei (229 000), bulgari 5,3 % (103 492), găgăuzi 2,9 % (57 045), iar restul de 15 % era reprezentat de alte naţionalităţi (polonezi, germani, armeni, greci, ţigani). Aceste date statistice erau voit denaturate, fapt probat de constatările şi recomandările lui Bateşkov, înalt funcţionar însărcinat de ţarul Alexandru II, în jurul anului 1890, să cerceteze cauzele pentru care rusificarea Basarabiei nu a dat rezultatele scontate de autorităţi. El constata că, în Basarabia, în parte chiar şi la Chişinău, populaţia a rămas ,,întreagă românească” şi, pentru ca provincia să nu ajungă obiectul dorinţelor şi agitaţiilor românofile, ,,trebuie să ne grăbim a face ca măcar jumătate din ţăranii moldoveni să devină ruşi”.   

La rândul lui, P. Dicescu, membru al Consiliului imperial din Petrograd, contestând veracitatea statisticii din 1912, raporta Ministerului Instrucţiunii Publice că numărul românilor din Basarabia reprezenta peste 75 % din întreaga populaţie. De asemenea, Butovici, director al învăţământului din Basarabia, observa, în 1916, că, după o sută de ani de dominaţie rusă, ,,limba internaţională” în care se înţeleg locuitorii provinciei continua să fie cea română. Aceste mutaţii demografice, creşterea accentuată a numărului alogenilor, se datorau în primul rând imigrării din provinciile vecine, încurajată de către autorităţile ruseşti. Românii alcătuiau o majoritate compactă, covârşitoare, în centrul Basarabiei, dar, în ţinuturile din nordul şi sudul îndepărtat al provinciei, erau depăşiţi ca număr de alte grupuri etnice. Aşa se face că, potrivit statisticilor oficiale, la începutul secolului al XX-lea, românii reprezentau aproximativ jumătate din locuitori (48 %!).

În preajma unirii, Basarabia număra 2 725 000 locuitori, care trăiau în 12 oraşe şi 2576 sate. Populaţia urbană a Basarabiei a rămas redusă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, până la război, de pildă, în 1912, doar 14,7 % din populaţie locuia în oraşe. Cel mai mare oraş al provinciei era Chişinăul, centrul administrativ şi economic, a cărui populaţie a crescut de la 87 000, în 1861, la 100 500, în 1897, şi la 128 000, în 1915. În oraş, se aflau 40 de sinagogi, 20 de biserici ortodoxe, 1 catolică şi 1 luterană, 140 şcoli, din care 10 secundare. Alte oraşe, precum Akkerman (Cetatea Albă), Bender, Ismail, îşi datorau creşterea în primul rând comerţului şi funcţiei lor de centre administrative locale. Populaţia urbană era în cea mai mare parte neromânească: în 1912, 37,2 % evrei, 24,4 % ruşi, 15,8 % ucraineni şi doar 14,2 % români. La Chişinău, înainte de 1900, românii constituiau doar 17 % din populaţie, la Bender (31 800), reprezentau 8 %, iar la Akkerman doar 0, 8 % din locuitori. Prezenţa modestă a românilor în meşteşugurile urbane, în comerţ, printre specialişti şi funcţionari explică acest procentaj scăzut.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

16 ianuarie 2019

Învăţământul românesc a progresat spectaculos în special la nivel primar, astfel, în 1900, din 312 şcoli primare, 115 (37%) erau româneşti, 137 rutene, 23 germane. În 1908, numărul lor crescuse la 492, din care 169 (34%) româneşti. Dar la nivelul învăţământului secundar şi universitar, situaţia era în defavoarea românilor, în 1899, din cele patru gimnazii, niciunul nu era românesc (abia în 1906, se înfiinţa un gimnaziu românesc la Cernăuţi), doar cel din Suceava avea două secţii, germană şi română. Din cei 2152 de elevi gimnazişti, doar 576 (27 %) erau români, iar în 1908, numărul lor crescuse la 844, dar ei reprezentau acum doar 22% din total (3853). Seminarul teologic ortodox era singura formă de învăţământ superior românesc, fiind încorporat (ca Facultate de teologie) în nou înfiinţata Universitate din Cernăuţi, în 1875, dar limba de predare era germana. Ulterior, a fost înfiinţată o catedră de istoria limbii române şi un curs de istoria românilor. În 1903, 125 de români (23 % din studenţi) frecventau universitatea.

Un rol însemnat în luminarea satelor l-au avut societăţile culturale naţionale, cea mai însemnată fiind Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina (1862), care avea propriile publicaţii, Foaia şi Aurora Română, acorda burse pentru elevi şi studenţi, a publicat cărţi româneşti, manuale, ziare şi reviste, întrunirile sale anuale devenind un forum naţional . Alte societăţi culturale au fost: Societatea academică ,,Junimea” (1878-1914), care publica ,,Junimea literară”, Societatea academică ,,Dacia”, ,,Şcoala Română”. În afara acestora, au activat şi societăţi cu scopuri manifest naţionale, precum ,,Societatea Autonomiştilor Români”, constituită în 1872, din exponenţi ai elitei politice româneşti, Hurmuzaki, Morariu, Sbiera. Activitatea sa a fost continuată de Societatea politică ,,Concordia”, înfiinţată la Cernăuţi, de un grup de tineri intelectuali, care a reluat tradiţiile societăţilor anterioare, ,,Arboroasa” şi ,,Junimea”, pentru trezirea românilor la o ,,nouă viaţă naţională”.

Biserica ortodoxă din Bucovina a avut un rol însemnat în apărarea identităţii românilor şi în cultivarea valorilor naţionale. Supusă unor puternice presiuni de autorităţile imperiale, deposedată de bunuri materiale, Biserica a reuşit, la începutul anului 1873, să obţină separarea de centrul de la Karlowitz, constituindu-se în Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei. Biserica a avut o contribuţie de seamă la viaţa culturală românească a provinciei, prin sprijinul pe care l-a acordat şcolilor şi învăţătorilor, prin înfiinţarea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Datorită aspectului său multinaţional, Biserica nu a putut servi exclusiv mişcarea naţională românească (precum în Transilvania), rutenii solicitau posturi în administraţia bisericească şi o împărţire a veniturilor, în timp ce românii se străduiau să păstreze caracterul naţional al bisericii.

În 1880, a fost ales ca mitropolit Silvestru Morariu, sub păstorirea căruia a fost înfiinţată, în 1883, prima tipografie românească, unde au fost tipărite publicaţii valoroase (,,Candela”, 1882, ,,Deşteptarea”, 1893), dar şi sinteza bisericească, ,,Istoria bisericii ortodoxe române din Bucovina între anii 1775-1893” (1893). Sub oblăduirea mitropolitului Silvestru, au fost refăcute şi înălţate numeroase biserici, printre care Catedrala ortodoxă şi Complexul mitropolitan, ridicate din veniturile Fondului Bisericesc, a crescut numărul parohiilor. Dar, spre sfârşitul secolului, sub păstoria noului mitropolit, Arcadie Ciupercovici, în urma intervenţiei autorităţilor imperiale, funcţii din conducerea Bisericii ortodoxe au fost preluate de clerici ruteni. În preajma războiului, din cele 283 biserici, 101 erau ctitorite de Fondul Bisericesc, 107 de alogeni, iar restul de ctitori români sau alogeni. Să observăm apoi că 54 biserici din nordul Bucovinei aveau drept ctitori mari proprietari şi arendaşi evrei, deoarece toate cele 25 domenii ale Fondului Bisericesc (cu o excepţie) au fost arendate pe termen lung unor arendaşi străini, 19 dintre ei fiind evrei. Conform recensământului din 1910, populaţia Bucovinei pe confesiuni se împărţea astfel: ortodocşi (68,5%), catolici (12,3%), mozaici-evrei (11,6%), greco-catolici (3,2%), în total erau 10 confesiuni, printre care protestanţi şi pravoslavnici de rit vechi .

Acţiunea politică naţională în Bucovina nu a avut coerenţa şi intensitatea pe care o întâlnim la românii din Transilvania, iar organizarea politică nu poate fi echivalată cu cea de acolo. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anii 60-70, se distingeau două curente politice de bază printre românii din provincie. Centraliştii, adepţi ai amalgamării teritoriilor austriece, conduşi de fraţii Hurmuzaki, care au avut un rol proeminent în mişcarea de la 1848 şi în lupta pentru obţinerea autonomiei (1849-1862). Acest curent includea majoritatea boierilor români şi mulţi intelectuali, dar ei nu erau populari printre naţionalişti, deoarece se pronunţau pentru egalitatea românilor cu rutenii şi germanii. Federaliştii sau Autonomiştii, al doilea curent politic, includeau acei boieri şi intelectuali care accentuau caracterul istoric românesc al Bucovinei şi doreau menţinerea identităţii separate a acesteia. Cele două curente nu au reuşit să constituie un partid politic, neavând încredere în ţărănime şi clasa mijlocie, fiind promovaţi de autorităţile provinciale, cu care tratau.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, asistăm la diverse încercări de organizare politică viabilă. Spre sfârşitul secolului, se constată o intensificare a acţiunilor politice la românii  din Bucovina, iar în 1885, a fost constituită ,,Concordia”, de către Ioan Bumbac, profesor la gimnaziul din Cernăuţi, nemulţumit de ,,aristocraţi” (fraţii Hurmuzaki!), el îşi propunea să trezească interesul marii mase a populaţiei pentru viaţa politică naţională. Scopul lui Bumbac şi al susţinătorilor săi era ,,armonia naţională”, prin reconcilierea între boieri şi ţărani, între preoţi şi intelectuali, având sprijinul ,,Revistei politice”, apărută la Suceava, între 1886-1891, prima publicaţie politică românească, după interzicerea gazetei ,,Bucovina”. Treptat, generaţia paşoptistă făcea loc, spre sfârşitul secolului, noului val al tinerilor, care urmăreau să antreneze noi pături sociale în viaţa politică. În cele din urmă, în 1892, elemente politice disparate, membri ai ,,Concordiei”, centralişti şi puţinii federalişti care mai rămăseseră, s-au organizat în Partidul Naţional Român. Noul partid avea în frunte pe Iancu Zotta (fruntaş al ,,Concordiei”), iar ,,Gazeta Bucovinei”, care apărea la Cernăuţi, din 1891, a devenit organul oficios al formaţiunii, până în 1897, urmată fiind de ,,Deşteptarea”.

Ei au proclamat solidaritatea naţională a românilor din provincie, au pledat pentru menţinerea autonomiei Bucovinei, pentru ,,individualitatea ei istorică şi politică”, cerând consolidarea elementului românesc, prin extinderea şcolilor şi introducerea limbii române în administraţie şi justiţie. Pentru a contracara acţiunea politică a românilor, guvernatorul Anton Pace (1891-1892) a iniţiat constituirea a două partide etnice ostile, al rutenilor şi al polonezilor. Dar reconcilierea şi unitatea din rândul Partidului Naţional a fost de scurtă durată, în 1897, ,,tinerii”, fervenţi naţionalişti, în frunte cu Iancu care a fost plasat pe un nou făgaş, acordând mai multă atenţie nevoilor ţăranilor şi vorbindu-le într-o limbă accesibilă. Această încercare de a ralia toate elementele societăţii la cauza naţională a fost susţinută de noul oficios al partidului, ,,Patria” (1897-1900), eitat de Valeriu Branişte (1897-1900).⁸⁶

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (32)” →

Prin Diploma din 27 noiembrie/9 decembrie 1862, împăratul Franz Joseph enunţa că ,,deosebirile de limbă, datini, obiceiuri nu fac posibilă şi nici de dorit o contopire a Bucovinei cu Galiţia” şi faptul că Bucovina ,,era o parte a Daciei”. Această recunoaştere publică, oficială a constituit pentru elita românilor bucovineni o nouă motivaţie în activitatea şi lupta naţională. Închegarea statului modern român, la 24 ianuarie 1859, l-a impulsionat pe Al. Hurmuzaki, fruntaş bucovinean, să se implice în acţiunile politice unioniste din Moldova, din aceşti ani efervescenţi, el vedea în acest eveniment ,,un răsărit de soare”, un impuls în lupta bucovinenilor pentru apărarea fiinţei lor. La rândul său, profesorul Aron Pumnul din Cernăuţi, apostolul redeşteptării Bucovinei, scria ,,fiului” său din Transilvania, în acele zile: ,,Ce ţine de soarta naţiei trebuie să ştim că a ajuns până acum aşa de departe, în folosinţa drepturilor naţionale şi politice, încât nimeni nu o mai poate lipsi de acelea; deci noi putem numai să câştigăm, însă nicidecum să pierdem din câte avem până acum” şi ,,românii, în scurt timp, îşi vor face toate aşezările de cultură, de fericire şi de înflorire”.

În Bucovina apare, pentru prima oară, ideea unui Congres naţional al tineretului studios român de pretutindeni, idee lansată de Iraclie Porumbescu. Iniţial, se preconiza să aibă loc la Sinaia, dar, ulterior, în august 1869, când se împlineau 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, câţiva studenţi bucovineni aflaţi la Viena au lansat un apel către ,,studenţii români din toate unghiurile”, pentru o întâlnire la mormântul lui Ştefan cel Mare, care urma să fie ,,o serbare naţională a românilor din toate părţile”. Întâlnirea, amânată un timp din cauza războiului franco-german, a fost pregătită şi organizată de un Comitet format la Viena, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Adunarea desfăşurată la Putna, la 15 august 1871, a întrunit peste 3000 de studenţi români, fiind prezente personalităţi de vază, precum M. Kogălniceanu, Iacob Mureşanu, Grigore Tocilescu .

La izbucnirea războiului de independenţă, în 1877, românii bucovineni s-au implicat cu tot entuziasmul, tineri intelectuali, dar şi liceeni din Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi, au trecut pe ascuns graniţa, ca voluntari în armata română. S-au constituit societăţi şi comitete de ajutorare româneşti, care au strâns alimente şi bani pentru armata română ce lupta în sudul Dunării. Victoriile de la Griviţa, Plevna, Smârdan au fost sărbătorite de români la Cernăuţi, Storojineţ, Suceava şi Rădăuţi. Rapoartele politice informau îngrijorate autorităţile centrale că ,,chiar şi ţăranii spun pe faţă că s-au înţeles cu boierii să scoată Bucovina de la Austria”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, provincia a cunoscut noi evoluţii sociale şi politice. Bucovina avea o suprafaţă de 10 442 km², ceea ce reprezenta 1,5% din suprafaţa Imperiului. La sfârşitul secolului (în jurul lui 1900), populaţia Ducatului se ridica la 723 504 locuitori, adică 1,6% din aceea a Imperiului. În acest interval de timp, au avut loc importante mutaţii în structura etnică, profesională, culturală şi confesională a provinciei. În intervalul 1775-1900, populaţia românească a scăzut constant: de la 68 %, în 1786, la 55,4%, în 1848, apoi la 34,4, în 1910. Astfel, în timp ce numărul românilor a crescut de 4,3 ori, cel al rutenilor a crescut de 36 ori, iar al evreilor de 198 ori!. Subliniem că această creştere a populaţiei alogene a avut loc în special pe calea imigrărilor din Galiţia şi alte ţinuturi ale Austriei.

Între 1880-1914, populaţia românească a crescut cu o rată medie de 10 % pe deceniu. În perioada aceasta, alături de cele 27 aşezări, înfiinţate până la 1862, germanii au înfiinţat noi colonii, încât în 1900, procentul populaţiei germane în Bucovina era de 20,6%, adică 133 500. În marile centre urbane ale provinciei, locuiau un număr mare de germani: Cernăuţi (50%), Suceava (53,3%), Rădăuţi (66,1%), Siret (60,7%), Gura Humorului (78,9%). Între 1890-1914, numărul coloniştilor germani a scăzut cu 33 000, ca urmare a emigrărilor în Canada şi SUA .

În ceea ce priveşte evreii,  în 1775, reprezentau 2,89 % din populaţie, apoi, în urma imigrărilor, procentul lor a sporit la 13,1%, în 1900. Negustorii evrei controlau comerţul cu cherestea şi industria forestieră, erau arendaşi, cămătari, bancheri, în general profesiuni libere. În a doua jumătate a secolului, ei au reuşit să devină mari proprietari funciari, în jurul lui 1900, 81 de evrei stăpâneau 18% din terenurile agro-silvice, iar domeniul aparţinând Fondului Bisericesc a fost arendat pe termen lung unor evrei. În rândul imigraţilor şi al coloniştilor, cea mai însemnată pondere era deţinută de ruteni sau ucraineni, proveniţi în cea mai mare parte din Galiţia (,,ca un adevărat torent”, după expresia unui istoric). Cei veniţi erau muncitori zlieri agricultori, păstori, dar şi lucrători forestieri.Conform recensământului oficial din 1900, numărul rutenilor şi al huţulilor se ridica la 277 227 oameni. Cât despre polonezi, prezenţi încă din evul mediu, în 1910, ei reprezentau 6%, adăugându-se acestora grupuri de cehi, unguri, lipoveni, ţigani (între 0,5% şi 1,5%).

Ca o consecinţă a colonizării şi imigrărilor masive anterioare, la începutul secolului al XX-lea, Bucovina era un veritabil mozaic etnic, alcătuit din 12 naţionalităţi şi 10 confesini, dar ea nu s-a transformat într-un teritoriu multietnic, ci a rămas unul naţional, românesc, populaţia  fiind împărţită între autohtoni şi alogeni. Creşterea populaţiei a fost însoţită de un transfer masiv de proprietate, de la români către colonişti şi imigraţi (alogeni), astfel, între 1869-1899, peste 40 000 proprietăţi agricole au fost ipotecate la cămătari şi scoase la licitaţie. În 1894, din 194 de mari proprietari funciari, 81 erau evrei, 52 români, 45 armeni şi 16 polonezi. În acelaşi timp, peste 115 000 familii ţărăneşti îşi pierduseră loturile personale, iar 56 % din gospodăriile ţărăneşti posedau sub două hectare de pământ. În 1914, 150 de mari proprietari deţineau 46,4%, în timp ce 109 200 familii ţărăneşti stăpâneau numai 49,8%. Să mai adăugăm referitor la fondul funciar că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, situaţia   era următoarea: din suprafaţa totală de peste un milion de hectare, pădurile reprezentau 451 220, pământul arabil 288 284, fâneţele 156 785, păşunile 104 158 .

În ceea ce priveşte populaţia românească a Bucovinei, am văzut că ea a crescut, în 1880, număra 190 005 oameni (33%), iar în 1910, era de 273 254 (34%). Conform cifrelor, în aceşti ani, românii au încetat să fie populaţia cea mai numeroasă, fiind întrecuţi de ruteni. Marea majoritate a românilor (88%, în 1910) erau agricultori, mai toţi deţineau gospodării mici, sub cinci ha. În Bucovina, ca şi în Vechiul Regat, continuau să predomine marile proprietăţi: 63 de mari moşieri (3% din total) aveau moşii de peste 2000 ha, ceea ce reprezenta 30,2% din întreaga suprafaţă agricolă. Prin comparaţie, populaţia urbană românească era puţin numeroasă, iar clasa mijlocie nesemnificativă, numai 12 %  din români trăiau în oraşe şi târguri, dar situaţia s-a schimbat treptat  după 1900. Astfel, în Cernăuţi, la 1900, românii reprezentau doar 14,3% din populaţie, adică 9400 din 65 767, iar în1910, 15,7%, 13 400 din 85 458 .

Dar românii, în oraşe şi în provincie, erau foarte puţin angajaţi în ocupaţii urbane, în 1910, doar 3, 82% erau prezenţi în industrie şi afaceri, peste 2% în comerţ şi transporturi, fiind depăşiţi net de germani şi evrei. În 1910, în întreaga provincie, erau 444 negustori români faţă de 8642 evrei şi 1200 de alte neamuri (alogenii erau peste 10 000) şi 737 meşteşugari români faţă de 5091 evrei şi 3494 alţii. Concret, în Cernăuţi, erau 12 negustori români faţă de 1269 evrei şi 121 alţii, apoi 44 meşteşugari faţă de 1481 evrei şi 615 alţii.  Românii erau mai numeroşi în învăţământul primar şi secundar, dintr-un total de 2248 de învăţători şi profesori, 850 erau români, în schimb, erau numai 11 avocaţi şi 14 medici români faţă de 272 avocaţi şi medici români. Toate aceste date, indică fără echivoc inferioritatea socială, profesională şi ieducaţională a românilor. Românii au înfiinţat, în jurul lui 1900, câteva bănci, asociaţii meşteşugăreşti şi magazine, dar nu au avut succes din cauza lipsei de experienţă şi a concurenţei. S-au înfiinţat asociaţii de meseriaşi şi negustori, mai ales după 1900, dar unele au falimentat. ⁷⁸

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (31)” →

ROMÂNII DIN PROVINCIILE ISTORICE SUBJUGATE – BUCOVINA (1848-1914)

 

Încă din timpul revoluţiei, prin ,,Petiţia Ţării”, din iunie 1848, fusese cerută autonomia provinciei, iar Constituţia din 4 martie 1849 proclama, în principiu, autonomia Bucovinei. Astfel, Bucovina, despărţită de Galiţia, era declarată ţară de coroană ereditară (Kronland), cu titlul de Ducat (Herzogtum). Noul titlu de duce al Bucovinei (Herzog der Bukowina) era inclus, alături de cel de rege al Galiţiei, în marea titulatură a împăraţilor Austriei. Potrivit decretului imperial din 9 decembrie 1862, Ducatul Bucovinei avea o stemă proprie, reprezentând un cap de zimbru, o imitaţie după stema Moldovei, iar culorile naţionale ale noului ducat erau albastru-roşu, aşezate orizontal. Prin decretul imperial din 13 martie 1849, se aducea la cunoştinţa populaţiei ţării că ,,ducatul Bucovinei formează o ţară a coroanei” şi reprezentanţii populaţiei urmează a se întruni, pentru a elabora proiectul de constituţie şi legea electorală a provinciei.

Însă aceasta trebuia înfăptuită în practică şi, în acest scop, lupta politică naţională trebuia continuată. Într-adevăr, guvernul central de la Viena numea în fruntea Administraţiei Bucovinei, în 1849, nu un localnic, nu un român, cum se ceruse în timpul revoluţiei, ci un membru al camarilei imperiale, baronul Eduard Bach (fratele ministrului de interne, cu acest nume). Considerat ,,o încarnare a reacţiunii”, acesta, fără să se consulte cu fruntaşii provinciei, a ticluit şi trimis în secret la Viena nişte ,,proiecte închipuite” de constituţie şi lege electorală. Atitudinea guvernatorului, care ,,lovea în interesele cele mai importante ale naţiei”, a atras protestul general al locuitorilor, iar fruntaşii politici ai ţării au cerut Curţii vieneze să anuleze propunerile. Propunerile sale privind componenţa viitoarei diete a Bucovinei se făceau în mod arbitrar, după propria-i dorinţă. Ca urmare, la 26 aprilie 1849, Bach a fost obligat să publice instrucţiunile oficiale pentru elaborarea Constituţiei şi a legii electorale. A fost format un comitet alcătuit din 15 persoane, condus de Eudoxiu Hurmuzachi, care avea menirea să redacteze proiectul de Constituţie. Comitetul a înaintat Curţii propuneri, în care se cerea înfiinţarea unei Curţi de Apel la Cernăuţi, a două tribunale, la Cernăuţi şi Suceava, a 16 preturi, înfiinţarea unei facultăţi de drept şi a unui institut de credit.

În vara lui 1849, a fost definitivat Proiectul de Constituţie provincială pentru ducatul Bucovinei, publicat în gazeta ,,Bucovina”, din septembrie 1849. Proiectul cuprindea 57 de articole, Bucovina era definită ca ,,provincie a coroanei imperiului austriac”, având Cernăuţiul drept capitală. Potrivit Constituţiei, Dieta reprezenta puterea supremă în acest teritoriu autonom, fiind alcătuită din 48 de deputaţi, din care 16 ai comunităţilor ţărăneşti, 16 ai marilor proprietari (din care 2 ai Fondului Bisericesc) şi 16 ai ,,intelighenţei”, industriei, comerţului şi meseriilor. Dar înfăptuirea imediată şi reală a autonomiei întârzia, situaţia politică a Imperiului se agrava, la 31 decembrie 1851, Constituţia din 4 martie 1849 era abrogată, sub pretextul că nu era ,,aplicabilă”, de fapt se reintroducea absolutismul.

După revenirea la regimul liberal, în 1860, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată pentru provincia istorică: la 22 aprilie 1860, erau desfiinţate oficial guvernământul şi ducatul Bucovinei, teritoriile acestora urmând să fie încorporate la Galiţia. În Parlamentul imperial de la Viena, întrunit conform patentei din 5 martie 1860, erau prezenţi şi trei români, printre ei boierul N. Petrino din Bucovina, care nu s-a opus desfiinţării guvernământului Bucovinei  Dar populaţia Bucovinei a reacţionat prompt şi puternic, au fost trimise memorii la Viena, delegaţii la împărat şi la parlament. La 22 iunie 1860, într-o scrisoare trimisă lui Şaguna, la Viena, fraţii Gheorghe şi Eudoxiu Hurmuzachi, şefii neoficiali ai acelui ,,partid laic şi naţional” din Bucovina, arătau: ,,ducatul Bucovinei este la ora aceasta ameninţat de o lovitură de moarte, în tot ce are mai scump, în lege, în biserică, în limbă, în toate interesele naţionale, morale şi materiale. Autonomia Ţării, ce abia ne prezicea un viitor fericit, ni s-au luat şi ducatul nostru are curând a se împreuna şi a se slei cu Polonia austriacă”.

Cei doi fruntaşi bucovineni adăugau că ,,întristarea şi îngrijorarea Ţării este nemărginită”, de aceea locuitorii Bucovinei cer spriinul fraţilor lor români din Austria. Împotriva actului de unire cu Galiţia s-a ridicat întreaga populaţie a Bucovinei, care a înaintat Curţii de la Viena un memoriu, la 24 decembrie 1860, cunoscut sub numele de Chemarea Bucovinei la emancipaţie, memoriu ce purta 250 de semnături din partea fruntaşilor bucovineni ai tuturor claselor, naţionalităţilor şi confesiunilor, prin care se cerea menţinerea şi respectarea autonomiei ţării. Memoriul (Chemarea) a fost bine primit la Viena, astfel că noua Constituţie din 26 februarie 1861 a prevăzut despărţirea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei într-un Ducat autonom. A fost numit apoi noul guvernator al Bucovinei, în persoana lui Venceslav Martina, care a publicat decizia de organizare a alegerilor pentru Dietă şi pentru Parlamentul central. La 2 martie 1861, studenţii bucovineni din Viena au lansat un apel către alegătorii din Bucovina, semnat de Ioan Gh. Sbiera, A. Berariu, L. Popescu, în care se adresau ţărănimii, fiind primit cu însufleţire şi de elevi, pe care l-au multiplicat şi răspândit prin satele din provincie. În cele din urmă, după alegeri, la 6 aprilie 1861, îşi deschidea lucrările la Cernăuţi,  prima Dietă a Bucovinei .

În prima şedinţă, a fost ales preşedinte al Dietei episcopul Hacman, care, prin decret imperial, era confirmat şi în funcţia de căpitan al ţării (Landshauptmann). După noul regulament electotral, numărul deputaţilor dietali era fixat la 29, la care se adăuga episcopul ca membru de drept, dintre care 10 mari proprietari (3 erau boieri), 7 târgoveţi (meseriaşi şi negustori) şi 12 ţărani (8 români şi 4 ruteni), cele trei mari oraşe, Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi, alegeau 3 deputaţi germani, colegiul doi (meseriaşi şi negustori) alegea 1 german şi 1 evreu, în sfârşit erau aleşi 3 poloni (proprietari). În noua Dietă, românii aveau 16 deputaţi, la care se adăuga episcopul Bucovinei, ei alcătuind majoritatea absolută. După constituire, Dieta alegea Comitetul ţării, format din patru membri, condus de un preşedinte. După demisia episcopului Hacman, în februarie 1862, la conducerea Dietei a trecut Eudoxiu Hurmuzachi, istoric, ales în circumscripţia rurală Câmpulung Moldovenesc. El a acţionat pentru ca Bucovina să aibă stemă proprie, un scut împărţit în albastru şi roşu, cu un cap de zimbru şi o coroană ducală deasupra, aprobată de împărat în decembrie 1862. La 9 decembrie 1862, împăratul întărea şi confirma aceste drepturi ale bucovinenilor, printr-o diplomă solemnă, prin care se recunoştea oficial că Bucovina, ,,ca parte a Daciei”, obţinuse încă de la 1848-1849 autonomia şi că ,,deosebirea de limbă, de datini şi de obiceiuri nu fac posibilă şi nici de dorit o contopire a ei cu Galiţia”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (30)” →