Unirea Transilvaniei cu România

Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.

Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.

Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.

În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare:  ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.

Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.

În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La 4 noiembrie, se desfăşoară o mare adunare populară, la Blaj, unde se înfiinţează Consiliul naţional şi Garda naţională a judeţului Alba Inferioară. De fapt, la Blaj, încă de la 21 oct./3 nov., se constituise o ,,gardă”, în frunte cu Alex. Nicolescu, ,,spre a nu-i găsi nepregătiţi” (cf. dr. I. I. Hărduţiu, Amintiri, ms.). În această împrejurare, căpitanul Medrea, cu tricolorul în diagonală pe ambii umeri, a arborat drapelul pe turnul catedralei Blajului şi a dat ordin ca toată lumea să arboreze tricolorul românesc. Apoi, a dezarmat jandarmii şi, cu armele luate de la aceştia, a înarmat tineretul, care a traversat piaţa în sunetul cântecului ,,Deşteaptă-te române”, ,,în timp ce ne curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă”, îşi amintea mai târziu un martor. I. Pleşa, într-un studiu, prezintă lucrurile astfel: la 4 noiembrie, la Blaj, căpitanul Victor Munteanu, sosit de la Viena, a organizat, cu ajutorul teologului Oct. Hodârnău, studenţii, apoi au mers la cazarma jandarmilor şi i-au somat să le predea armele. După o mică rezistenţă, jandarmii au depus armele pe care le-au luat studenţii, după care încolonaţi aceştia au străbătut oraşul în cântece naţionale.

Populaţia Blajului şi mulţi ţărani din împrejurimi se adună în piaţa oraşului, se intonează cântece naţionale, în timp ce asistenţa, cu capetele descoperite, cu lacrimi de bucurie în ochi, este cuprinsă de o însufleţire de nedescris. După ce studenţii ajung în piaţă, soseşte canonicul Alex. Nicolescu, care, urcat pe o masă, rosteşte o cuvântare înflăcărată, vestind apropierea ,,ceasului cel mare” al neamului, iar prof. Ioan Coltor, prezent la manifestare, într-o cuvântare inspirată, spunea că, de acum încolo, Carpaţii ,,nu vor mai despărţi în două fiii aceluiaşi neam, având aceeaşi limbă, origine, credinţă, ci vor deveni coloana vertebrală care va susţine trupul întregului neam unificat, devenit mai puternic prin unire”. În acest context, se constituie Consiliul naţional român din Blaj, având ca preşedinte pe mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu şi se redactează o proclamaţie. La sfârşitul manifestării, mulţimile au străbătut străzile Blajului într-o procesiune entuziastă, în sunetul clopotelor, studenţii îndreptându-se spre Câmpia Libertăţii, unde au îngenunchiat la Piatra Libertăţii, iar teologul Octavian Hodârnău, preşedintele Societăţii ,,I. M. Clain”, a rostit o cuvântare. În proclamaţie, Consiliul naţional român din Blaj aducea la cunoştinţă lumii, că ,,lanţurile sclaviei s-au prăbuşit în tină şi neamul nostru îşi înalţă fruntea obidită până acum şi priveşte în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorţii sale”.

Consiliul naţional român din Caransebeş s-a constituit într-o adunare populară, care s-a desfăşurat în sala mare a primăriei, ,,ticsită de lume”. La intrarea în sală, populaţia ovaţionează ,,în delir” pe fruntaşii naţionali, în fruntea manifestaţiei se află tineretul intelectual, care ,,desfăşoară pe galerii un superb stindard naţional”. Adunarea de constituire este prezidată de protopopul Andrei Ghidiu, care salută adunarea în cuvinte calde, vibrante, şi o cheamă să aleagă consiliul naţional. În numele tineretului, dr. George Lobonţiu rosteşte o cuvântare izvorâtă din inimă, referindu-se la ,,focul sfânt al libertăţii naţionale”, ce încălzeşte inimile întregii naţiuni române. Ambele cuvântări au fost primite cu un ,,entuziasm de nedescris”, au mai vorbit apoi ţăranul Pant. Ambruş şi învăţătorul I. Vuia. De la primărie mulţimea se îndreaptă spre reşedinţa episcopală, iar corul ,,Reuniunii..” intonează ariile ,,Sfinte ale Unirii”. Episcopul Miron Cristea, într-o cuvântare înălţătoare, anunţă dreptul românilor de a-şi hotărî soarta, după care un strigăt ,,formidabil” se ridică din pieptul mulţimii: ,,Trăiască România tuturor românilor! Vrem unirea cu fraţii de acelaşi sânge!”. Descrierea aparţine ziarului ,,Drapelul” (din 3/16 noiembrie 1918) şi studentului N. Corneanu. Manifestul Consiliului naţional din Caransebeş, adresat ,,fraţilor români”, aducea aminte că stăm ,,înaintea judecăţii lumii…, suntem stăpâni pe viitorul nostru” şi ,,de la noi atârnă dacă acest viitor va fi bun sau rău, fericit sau nefericit”. Manifestul continua: ,,Viitorul ne surâde, dacă în aceste vremuri de grea încercare ne dăm seama de ceea ce facem”, porunca zilei era să-şi dea ,,mâna toţi cei buni şi cinstiţi”, să apere ,,viaţa şi avutul oamenilor fără deosebire de neam şi lege”. Această manifestare elocventă a impus Consiliului naţional german să recunoască Consiliul naţional român.

Chemările la aceste adunări subliniau însemnătatea momentului, victoria dreptăţii româneşti, după atâtea suferinţe şi jertfe. În chemarea judeţului Bistriţa-Năsăud se arăta: ,,Fiţi nobili şi iertători ca să înălţaţi numele şi faima neamului nostru. Fiţi mari şi generoşi, după cum vremurile mari sunt”. Consiliul naţional din Orăştie, alcătuit din negustori, meseriaşi, ţărani, se exprima astfel: ,,Naţiunea română are sfânta datorinţă de a aştepta în linişte şi pace ziua sfântă şi măreaţă, când cu toţii împreună vom juca hora unirii”. Consiliul naţional Satu Mare susţinea, în chemarea de constituire, că naţiunea română pretinde ,,să se poată folosi de dreptul de liberă dispunere asupra soartei neamurilor mari şi mici”. Consiliul să vegheze la hotărârile naţiunii române, pentru că ,,libertatea neamului nostru trebuie să se nască nepătată şi strălucitoare”. La constituirea sa, într-o adunare populară, Consiliul Satu Mare jura ,,credinţă” Consiliului Naţional Român şi declara că ,,se uneşte pentru totdeauna cu România, patria mamă”.

Consiliul naţional Maramureş, la rândul său, în chemarea către ,,fraţii români maramureşeni”, înştiinţa despre căderea ,,lanţurilor robiei de veacuri” şi sosirea ,,ceasului măreţ al eliberării”, când o lume nouă ,,ia fiinţă din ruinele trecutului şi soarele dreptăţii a răsărit biruitor pe cerul nostru”. Chemarea cerea oamenilor să se arate demni de ,,mărimea vremurilor” ce le trăim. La 9/22 noiembrie 1918, ,,ziua cea mai aleasă a Maramureşului românesc”, a avut loc adunarea populară de alegere a Consiliului naţional Maramureş, erau prezenţi vreo 5-6000 de oameni: ,,S-au adunat românaşii din toate satele comitatului, ca la un semn, cu steaguri, cu cocarde în tricolor românesc…, fieştecare cu dor sfânt la inimă. Cu dorul arzător de a arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul” (,,Sfatul” din 7/20 dec.1918).

Adunările de constituire ale consiliilor naţionale se încheiau cu jurământul celor prezenţi: ,,Noi (n.n.) jurăm într-un Dumnezeu, că în aceste zile grele de acum, vom apăra cu toată credinţa bunul comun, precum viaţa, averea oricărui om, fără deosebire de ce limbă şi credinţă se ţine şi voim să trăim în pace şi bună înţelegere unul cu altul, român, maghiar, sas şi oricare altă naţiune şi vom asculta cu supunere de comitetul naţional…Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Conţinutul jurământului era identic în fond peste tot.

În Munţii Apuseni, cuvântările rostite subliniau răsăritul soarelui dreptăţii pentru naţiunea română, pentru ilustrare, menţionăm adunarea de constituire a Consiliului şi gărzii naţionale din Vidra, satul de naştere al lui Avram Iancu. Adunarea a fost ,,chemată (convocată) pentru ziua de 12 nov. st. n., la Casa lui Iancu, locul de naştere al marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român”. Ziarul ,,Românul” descrie atmosfera ce domnea aici: ,,Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori…, în inimile celor peste 2000 de moţi prezenţi (sunt) sentimentele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum…Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori şi brad, din ochi străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea aclamaţiilor (,,trăiască România Mare”), părintele Arieşanu, paroh din Câmpeni, descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea ,,dezrobirii noastre”. După jurământul rostit de tot poporul, se celebrează, din partea celor patru preoţi ai Vidrei, sfinţirea drapelului, apoi, după cuvintele pline de dragoste şi însufleţire ale preoţilor Piso şi Nicola (nepotul lui Iancu), poporul ridică trimişii sfatului său pe umeri. Momente mai înălţătoare încă nu au petrecut şi mai mare bucurie, numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui (,,Românul”, din 18 noiembrie 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (82)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La numai câteva zile după stabilirea sediului în Transilvania, la 6 noiembrie (st. n.) 1918, Consiliul Naţional Român a adresat un Manifest, ,,Către Naţiunea Română”, semnat în numele acestuia de către dr. Şt. Cicio Pop. În cuprinsul lui, se arăta mai întâi că la sfârşitul războiului, lung şi dureros, a învins ,,ideea ca fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale, să fie egal îndreptăţită…, iar cele mai mari naţiuni ne garantează realizarea idealurilor noastre”. În aceste condiţii, este un fapt dureros că ,,din satele româneşti s-au ivit veşti triste, care ne vorbesc despre jafuri, fărădelegi şi volnicii, săvârşite nu din partea poporului conştient şi cinstit şi a românilor de bine”, ci de răufăcători. Manifestul arăta apoi: ,,Fraţi şi soldaţi români…, ascultaţi de sfatul conducătorilor voştri de un sânge şi de o lege, fiţi cu răbdare, cu atragere şi iubire către neamul vostru, care în aceste zile a intrat în rândul naţiunilor libere, fiţi mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei şi vă arătaţi demni de încrederea şi sprijinul naţiunilor mari…Consiliul…reprezintă astăzi întreg neamul românesc din Ungaria şi Ardeal…”. Consiliul anunţa apariţia iminentă a gardei naţionale române, formată din ofiţeri şi soldaţi, îndemnând pe români să se alăture acestora, ,,daţi-vă braţele şi inimile voastre române întru ajutorul şi sprijinul lor”.. Cerinţele momentului erau precizate în aceste puncte: 1. acţiunea comună a celor buni şi cinstiţi , fără deosebire de neam şi lege, pentru a apăra ordinea, viaţa şi avutul oamenilor; 2. primirea cu încredere a trimişilor Consiliului; 3. constituirea de îndată a gărzilor locale; 4. abţinerea de la jafuri şi omoruri, care ,,compromit cauza sfântă a democraţiei nouă”; 5. militarii români, neîncadraţi, să se prezinte ,,fără întârziere” la sediul Consiliului din Arad”.

Manifestul a fost urmat de alte două chemări, precum cele din Arad şi Timişoara, prin care tinerii românii erau îndemnaţi să se înroleze în ,,legiunea naţională română” sau în ,,sfaturile militare”, pentru ,,îndeplinirea scopurilor sfinte româneşti”, ceea ce echivala cu înfiinţarea armatei române în Transilvania. Începutul lui noiembrie 1918 marchează preluarea guvernării de către reprezentanţii autentici ai naţiunii române. În prima parte a lunii  noiembrie, au fost organizate consilii naţionale în comitate, oraşe şi comune, iar Transilvania .s-a organizat ca ţara românească! Prin constituirea consiliilor naţionale locale, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, o nouă etapă istorică începe în aceste teritorii. Pe baza dreptului la autodeterminare, naţiunea română îşi constituie propriile organe de conducere.

În adunările de constituire a consiliilor naţionale s-a subliniat destrămarea vechilor structuri politico-administrative imperiale, care erau înlocuite de noile organisme democratice. Vorbind la Oradea, la 3 noiembrie 1918, în contextul formării Consiliului Naţional Român din Bihor, dr. Aurel Lazăr arăta: ,,ideea naţiunii politice maghiare, ideologia supremaţiei maghiare, într-un moment neprevăzut, au dispărut şi credem că vor zăcea îngropate, fără speranţa reînvierii în cripta de la Geszt” (cripta unde era înmormântată familia Tisza). ⁵⁹

Consiliile naţionale, numite şi ,,sfaturi” sau secţii ale Consiliului Naţional Român, şi gărzile naţionale române, comitatense, cercuale şi comunale, au fost înfiinţate peste tot, în prima jumătate a lunii noiembrie 1918. Acestea au fost constituite prin alegeri democratice, fiind alcătuite din reprezentanţi (delegaţi) ai tuturor păturilor sociale, au preluat puterea locală, înlocuind vechile instituţii administrative. Începutul formării consiliilor naţionale locale l-a făcut Aradul, la 1 noiembrie, unde, în primele zile din noiembrie, era o mare dezordine, iar populaţia era ,,sub stăpânirea groazei”. Şt. Cicio Pop s-a dus în cetatea Aradului (garnizoana), unde l-a găsit pe generalul Resch, comandantul diviziei şi statului major, autorităţile din Arad şi fruntaşii maghiari. La întrebarea fruntaşului naţional, în ce calitate a dispus de naţiunea română şi soldaţii ei, adăugând că nu are ,,dreptul moral şi nici material” de a dispune asupra ,,naţiei române”, generalul a izbucnit în plâns şi a răspuns: ,,Apoi fă cu românii d-tale ceea ce vrei”. Cicio Pop a adunat ofiţerii şi soldaţii români din Arad şi le-a luat jurământul faţă de Consiliul Naţional Român. De aici, din Arad, în 2 noiembrie, începe organizarea Transilvaniei româneşti, după cum nota chiar el: ,,Pot spune cu mândrie că, în istoria popoarelor, niciun neam nu a dovedit maturitate atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o, la 1918, poporul nostru. Numai la vestea că ne-am desfăcut pentru totdeauna de Ungaria, că popoarele lumii apreciază jertfele dureroase făcute de neamul românesc şi că ne vom uni pentru totdeauna cu patria mamă, s-au transformat cu toţii”.

Aradul a fost urmat îndată de Alba Iulia, la 2 noiembrie 1918, când s-a format consiliul local şi garda naţională. O delegaţie de ofiţeri români conduşi de căpitanul Emil Negruţiu, a mers la comandantul cetăţii, un colonel austriac, căruia i-a adus la cunoştinţă, ,,în numele neamului românesc”, înfiinţarea gărzii, cerând (pretinzând) arme şi adăpost în cazărmi. Comandantul a acceptat înfiinţarea gărzii româneşti, cu condiţia de a-i fi subordonată, însă delegaţia alcătuită din 7 ofiţeri români i-a răspuns că demnitatea neamului românesc ,,nu îngăduie ca garda noastră să fie supusă altor neamuri şi l-au somat să le predea cetatea în două ore, altfel o vor ocupa cu forţa! După numai un sfert de oră, cetatea a fost predată gărzii româneşti, cerând doar să fie asigurată securitatea militarilor austrieci la părăsirea oraşului. În acest mod, în câteva ore, garda naţională era formată, având ca preşedinte pe cpt. Negruţiu, iar comandant pe cpt. Fl. Medrea. În paralel, se constituia  şi consiliul (sfatul) naţional, fiind alcătuit din protopopii Teculescu şi V. Urzică, avocat I. Pop, cpt. Fl. Medrea, delegat al gărzii naţionale, ing. Stoica, dr. Fodor medic, farmacistul V. Vlad, avocat C. Velican, avocat A. Şerban, avocat R. Patiţa.

De mare însemnătate, având o semnificaţie deosebită, a fost înfiinţarea Sfatului (Senatului) naţional român din Cluj. Impulsionaţi de Amos Frâncu, intelectuali şi ofiţeri români din Cluj, dar şi preoţi din satele învecinate, s-au întrunit de mai multe ori şi, după discuţii vii, au hotărât instituirea administraţiei româneşti în Cluj. Au fost trimişi delegaţi pentru a aduce la cunoştinţa conducerii Partidului Naţional Român această decizie. Ofiţerii români ameninţau că, dacă nu se va înfiinţa Senatul român, ei vor dezerta, pentru a nu fi siliţi să depună jurământ faţă de Consiliul naţional maghiar. Pentru evitarea unui conflict, o delegaţie a românilor a luat legătura cu maghiarii şi, după 3-4 ore de discuţii ,,vii şi demne de istorie” (cf. ,,Tel. rom.”), Consiliul naţional maghiar a recunoscut dreptul românilor de a avea (organiza) garda naţională. Consiliul maghiar se obliga să-i pună la dispoziţie armament, alimente şi bani.

Constituirea Sfatului a prilejuit o manifestare populară impresionantă, românii au păşit pe străzile Clujului cu drapele tricolore, în cântece naţionale, ,,Deşteaptă-te române” şi ,,Pe-al nostru steag”, fiind cea dintâi ,,manifestare românească revoluţionară în Cluj”. Adunarea de constituire a avut loc la banca ,,Economul”, din piaţa Clujului, cu participarea a 500 de persoane, ,,ofiţeri, soldaţi, cărturari şi popor”. Momentul ,,cel mai înălţător” a fost depunerea jurământului, după care a urmat ,,un delir de însufleţire şi fericire”, iar alt moment a fost sosirea, sub drapelul naţional românesc, în cântecul marşului ,,La arme”, a militarilor români de toate gradele şi armele din garnizoana Clujului, când ,,au izvorât lacrimi şi s-au aprins inimile de nădejdi nevisate”. Amos Frâncu, ales preşedinte al Sfatului, a rostit o cuvântare ,,de înaltă inspiraţie”, salutând drapelul şi zorile pline de speranţe care se anunţau pentru neam: ,,Nu au rămas ochi în sală care să nu se fi umezit şi uralele au zguduit zidurile, când, împreună cu vorbitorul, asistenţa jura să nu mai tolereze umilirea şi prigonirea acestui drapel”. N-au lipsit incidentele: într-una din zile, în timpul unei şedinţe a Senatului şi (Consiliului), o rafală de mitralieră a distrus toate geamurile clădirii. Apoi, într-o fereastră a Poştei centrale, de unde se trăgea, a apărut un afiş în limba maghiară, ,,Daţi jos drapelul valah”. S-a ridicat avocatul Amos Frâncu, care a strigat cu o voce răsunătoare: ,,Niciodată! Sub acest simbol al tricolorului românesc, vom trăi sau vom muri”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (81)” →

Unirea Transilvaniei cu România

În toamna anului 1918, în octombrie-noiembrie, în Ungaria şi Transilvania avea loc o revoluţie, care amintea, parţial, de toamna lui 1848; flăcările revoluţiei, care au cuprins monarhia dualistă s-au întins până departe, ,,au pătruns până în creierul munţilor”. Aveau loc acţiuni radicale ale muncitorilor din oraşe, la Arad, ,,soldaţi şi muncitoare tăiau galoanele ofiţerilor” de pe străzi, iar la Timişoara, la 31 octombrie, socialiştii sub conducerea lui Otto Roth proclamă ,,republica bănăţeană” şi instituie ,,Consiliul poporal bănăţean”, organisme neviabile, fără viitor. Revoluţia din Transilvania a fost provocată de ample contradicţii, sociale şi naţionale, acutizate în anii războiului. Mulţimile, plebea, n-au mai putut fi zăgăzuite în manifestările lor: ,,…Plebea este motorul care mişcă masa, inspiră îndrăzneală şi nu cunoaşte frâu” (cf. ,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). La 31 octombrie (st. n.), la Arad, se declanşează evenimente revoluţionare de amploare, despre care relata tot ,,Românul”: ,,Mişcări de revoluţie! Libertate! Sufletele-s agitate, zguduite…Oraşul fierbe în zgomotul cetelor de soldaţi şi muncitori, femei şi copii, care pornesc mişcarea lumii amorţite…E ceva rezolut şi puternic în descătuşarea lanţurilor de secole ce ţineau lumea noastră ferecată…, s-au rupt lanţurile. Bâjbâie străzile de lume liberă, soldaţi care fără şovăială îşi rup rozetele de pe chipiuri, îşi aruncă puştile…Jurământul dat împăratului este nesocotit într-o clipă spontană şi înlocuit cu cel mai sublim şi puternic instinct uman: libertate!..”.

La Arad, muncitorii declară grevă generală, apoi se îndreaptă in corpore spre Piaţa Libertăţii, la un miting convocat de socialişti, antrenând sute de cetăţeni ai oraşului, iar pe drum, mulţimea somează pe ofiţerii întâlniţi în cale să-şi scoată insignele imperiale şi galoanele, geamurile firmelor sunt sparte, prăvăliile sunt asediate. În Piaţa Libertăţii din Arad, la ora 10 şi jumătate (suntem în 31 octombrie!), ,,puhoiul de oameni” număra aproape 10 000. Soldaţii din cetatea de pe Mureş (Arad), imediat ce au fost eliberaţi, ,,părăseau serviciul şi de pe pod aruncau armele în apă”, mulţimea a pătruns în închisoare, eliberând deţinuţii politici, entuziasmul în întreg Aradul era de nedescris. Muncitorii din Arad au constituit un Consiliu (soviet!) muncitoresc, alcătuit din lucrători maghiari, germani şi români, mai mult, soldaţii au fost îndemnaţi ,,să-şi aleagă (şi ei) un Consiliu militar” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918).

La Timişoara, la 31 octombrie 1918, au avut loc evenimente asemănătoare, ,,o mişcare colosală” (cf. ,,Adevărul” (socialist), din 21 oct./3 nov. 1918). Şi aici, la apelul social-democraţilor, muncitorii au declarat grevă generală şi au manifestat pe străzi cerând o ,,republică democratică”. Oraşul nu mai era controlat de nimeni, unităţile militare se destrămaseră, poliţia era redusă la neputinţă, muncitorii au ocupat clădirea poştei. A urmat proclamarea republicii, soldaţii şi ofiţerii din oraş au trecut de partea muncitorilor, abandonându-şi insignele imperiale. S-a constituit şi la Timişoara un Consiliu muncitoresc, care a solicitat respectarea drepturilor acestora. Valul agitaţiilor sociale a cuprins şi alte localităţi din Banat, la începutul lui noiembrie 1918, ziarul ,,Ujsag” din Cluj scria că ,,tot Banatul este în flăcări”, la Reşiţa, a avut loc o grevă generală şi demonstraţii muncitoreşti, participanţii s-au pronunţat pentru republică. S-a constituit un Consiliu muncitoresc şi gărzi muncitoreşti, care au preluat controlul întreprinderilor din oraş. Acţiuni asemănătoare au avut loc la Lugoj şi Caransebeş.

La Oradea, au avut loc serioase agitaţii revoluţionare, muncitorii au declarat grevă generală, au constituit un Consiliu muncitoresc, iar cei 3000 de soldaţi din garnizoana oraşului au organizat un miting, la 31 octombrie, cerând instituirea republicii. La Cluj, muncitorii, sprijiniţi de soldaţi şi alţi locuitori ai oraşului au organizat un miting, manifestând pentru republică, iar deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisoarea oraşului. La Bistriţa, Turda şi Ocna Mureşului s-au desfăşurat acţiuni similare. Agitaţiile sociale s-au extins în Valea Jiului, încă de la 29 octombrie, minerii au declarat grevă generală, înlăturând jandarmeria şi celelalte autorităţi. În oraşele din Valea Jiului, la Petroşani, Aninoasa, Vulcan şi Lupeni, s-au constituit consilii şi gărzi muncitoreşti, formate din mii de oameni şi care erau înarmate. În zona Munţilor Apuseni, s-au produs ciocniri violente între mineri şi vechile autorităţi, la Brad, s-a dat o adevărată luptă între muncitori şi armată, s-au înregistrat şapte morţi şi numeroşi răniţi, astfel de ciocniri au avut loc şi la  Zlatna. Agitaţii revoluţionare s-au produs şi la Braşov, unde s-a constituit o gardă muncitorească, care controla gara oraşului, la Sighişoara, la Târgu-Mureş, la Făgăraș şi Alba Iulia.

 Pe lângă agitaţii muncitoreşti, se înregistrează revolte ale militarilor din Transilvania împotriva comandamentului imperial, la Arad, Timişoara, Sibiu, Oradea, Lugoj, Cluj, Făgăraş, soldaţii din garnizoane s-au răzvrătit. La Timişoara, de pildă, ofiţerii şi soldaţii români au refuzat să se supună, constituindu-se într-un Consiliu militar naţional. Avocatul dr. Victor Hotăran din Arad, aflat în serviciu militar la Timişoara, împreună cu dr. Iustin Nemeth, au adus această hotărâre la cunoştinţa comandamentului garnizoanei. În urma revoltelor militare, garnizoanele din Transilvania s-au destrămat, după cum rezultă din raportul comisarului pentru Transilvania al guvernului Karolyi, din 2 noiembrie 1918, care arăta că comandamentul militar din Cluj nu dispunea nici de zece oameni care să-l asculte.

În aceeaşi vreme, puternice frământări aveau loc la sate, militarii revoltaţi din garnizoane se întorceau înarmaţi la casele lor, după cum relata ziarul ,,Unirea” din Blaj, la 9 noiembrie 1918: ,,Sosirea soldaţilor a răspândit groază prin satele unde au trecut. S-au alarmat mai ales curţile nobiliare, dar nu mai puţin s-au înfricoşat notarii şi alţi funcţionari. Mulţi dintre ei, de teama ameninţărilor, au căutat a se refugia la oraşe, lăsând pradă averea şi agoniseala lor”. După cum consemna I. Clopoţel, martor al vremii, ,,lumea săracă a satelor a atacat moşiile, însuşindu-şi grânăriile…, ciurzile de vite ale marilor domenii”. Într-adevăr, în prima decadă (între1 şi 8) a lui noiembrie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Declaraţia de la Oradea, adoptată la 12 octombrie 1918 (st. n.), este un document cu semnificaţie istorică, care proclama dreptul românilor din Transilvania la autodeterminare. După cum se stabilise, la 5/18 octombrie 1918, Al. Vaida a prezentat textul Declaraţiei în Parlamentul de la Budapesta, la două zile după lansarea manifestului imperial, ,,Către popoarele mele credincioase”, în ziua în care Austro-Ungariei i se comunica răspunsul negativ din partea Antantei cu privire la condiţiile de armistiţiu, iar Tisza recunoştea public că războiul era pierdut. Pornind (invocând) principiile wilsoniene, generoase, Vaida arăta în introducerea sa: ,,Momentul n-a sosit încă pentru stabilirea echilibrului războiului mondial, căci până acum nu se pot prevedea consecinţele lui bune sau rele. Însă chiar de pe acum se poate constata triumful marelui principiu al lui Wilson, care revendică egalitatea de drepturi pentru toate naţiunile…”.

În ciuda întreruperilor deputaţilor maghiari, liderul român citea declaraţia propriu-zisă: ,,Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa, un drept care este acum recunoscut şi de guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a Monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la Congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal. Căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei Adunare Naţională. Afară de organele delegate de Adunarea Naţională, sau alese din mijlocul său, aşadar de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române. Toate deciziile şi acordurile care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română. Naţiunea română, care trăieşte în Monarhia austro-ungară, aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.

După prezentarea declaraţiei, Vaida a făcut un rechizitoriu al politicii de oprimare naţională promovată de guvernele maghiare, după 1900: ,,Problema noastră nu e altceva decât o latură a democraţiei, dar adevărata democraţie nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a soluţiona chestiunile naţionale, pentru că numai pe baze naţionale şi în cadre naţionale e cu putinţă o dezvoltare în direcţie normală a acestei consolidări”. El denunţa vehement măsurile de maghiarizare forţată, excesele administrative, întemniţările şi internările în lagăre, desfiinţarea de şcoli româneşti şi îngrădirea libertăţilor, în timpul ce guvernul încerca să ascundă toate acestea prin patriotice ,,declaraţii de loialitate”. În încheierea cuvântării sale, Vaida a spus: ,,Şi să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea română…a vorbit prin mine şi că, în aceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu le-am dat expresie”. În rândurile magnaţilor din parlamentul ungar, declaraţia a provocat panică şi revoltă, în vacarmul general, Şt. Cicio-Pop şi Teodor Mihali au susţinut declaraţia, împreună cu deputatul slovac Ferd. Jurega.

Declaraţia (discursul) a făcut o puternică impresie în opinia publică, fiind primit cu entuziasm de toţi românii. I. G. Duca consemna, în Amintiri politice: ,,Din Budapesta ne sosea discursul lui Vaida-Voevod în Parlament. Semnalul eliberării fraţilor ardeleni. Când Brătianu ni l-a citit la întrunirea de la Mârzescu (la Iaşi), plângeam cu toţii de emoţiune şi de bucurie”. Ziarul ,,La Roumanie” de la Paris, reproducând discursul lui Vaida (declaraţia), insista asupra faptului că românii ,,nu sunt o naţionalitate, ci o naţiune. Monarhia austro-ungară este totdeauna în urmă:  astăzi timpul discuţiilor a trecut. Dreptul naţiunilor nemaghiare de a se organiza liber este o chestiune internaţională şi o chestiune de onoare pentru întreaga umanitate”. Declaraţia a avut ecou şi în Vechiul Regat, ziarul ,,Mişcarea” de la Iaşi, din 11 octombrie 1918, consemna: ,,Românii de peste munţi nu recunosc, aşadar, nici parlamentului, nici guvernului ungar dreptul de reprezenta naţiunea română la Congresul de pace şi nu primesc niciun fel de amestec în modul cum se va constitui această naţiune”. Şi ziarul românilor bucovineni de la Cernăuţi, ,,Glasul Bucovinei”, din 22 octombrie 1918, consemna: ,,Peste munţii care ne despart, dar pe care credinţa îi mută, întindem mâna fraţilor noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care suntem uniţi în cugete şi de a căror soartă vrem să legăm soarta noastră. Cu ei împreună nu mai suntem cele trei sute de mii ce dispar între milioanele Austriei, ci o masă compactă de aproape patru milioane, al căror glas va fi ascultat atunci când situaţia politică va fi destul de clară ca să na putem formula definitiv postulatele noastre şi să spunem lumii cum voim să ne alcătuim viitorul. Fraţilor, suntem cu voi”.

Monarhia austro-ungară se dezagrega, guvernul Lammasch, constituit la 28 octombrie, şi adunarea naţională a Austriei germane nu mai puteau controla situaţia. Evenimentele de la Praga, care au culminat cu proclamarea Republicii cehoslovace, la 28 octombrie, marcau sfârşitul statului austro-ungar. La 30 octombrie, la Bratislava, Consiliul naţional slovac proclamă unirea Slovaciei cu statul ceh, prin constituirea Cehoslovaciei independente – era primul act al dezagregării monarhiei austro-ungare. La 29 octombrie 1918, la Zagreb, Sfatul naţional croat (Saborul) proclamă despărţirea Croaţiei de Ungaria şi independenţa ei – al doilea act al destrămării monarhiei, iar în teritoriile italiene, la Trieste, şi în cele poloneze, din Galiţia, se petreceau evenimente asemănătoare. La 30 octombrie, la Viena, se crease o situaţie revoluţionară, Adunarea naţională a decis să remită puterea Consiliului de stat, care, în locul lui Lammasch, a adus la conducere, la 31 octombrie, un guvern condus de social-democratul Karl Renner, care a anunţat proclamarea republicii şi încheierea păcii. În Ungaria, evenimentele au cunoscut aceeaşi evoluţie, se constituirea Consiliului Naţional Maghiar, la 25 octombrie, situaţia s-a radicalizat, după represiunea de la ,,Podul cu lanţuri”, din 28 octombrie, cabinetul Wekerle a demisionat, iar tentativa lui Hadik de a constitui un nou guvern, la 29 octombrie, a eşuat. La 30 octombrie şi, mai ales, în noaptea de 30 spre 31 octombrie şi la Budapesta se creează o situaţie revoluţionară. La 31 octombrie, contele Tisza Istvan este ucis, se formează apoi, în aceeaşi zi, noul guvern maghiar condus de Karolyi Mihaly, la 1 noiembrie, este proclamată republica, iar 2 noiembrie, independenţa Ungariei şi separarea ei de Austria.

Aceste acţiuni au avut un mare răsunet în Transilvania, cehii au îndemnat pe români să lupte pentru separarea Transilvaniei de Ungaria – de altfel, din centrul de la Viena, Iuliu Maniu a jucat un rol şi în evenimentele de la Praga, care au dus la naşterea statului cehoslovac. După mijlocul lui octombrie, Consiliul Naţional Maghiar, condus de contele Karolyi Mihaly, a purtat tratative cu reprezentanţii sârbilor, slovacilor şi românilor. Delegaţii români, Şt. Cicio-Pop, V. Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi Ioan Erdely, au cerut ,,o extrem de largă autonomie, care ar fi dus la o mult mai slabă legătură cu Ungaria”. La 29 octombrie 1918, a avut loc o nouă întâlnire între delegaţii social-democraţi şi cei ai P.N.R. (primele contacte între cele două partide au avut loc înainte de 12 octombrie, la Budapesta, la hotelul ,,Vadiszkurt”), propunându-se formarea unui Consiliu naţional al românilor, ,,care să preia conducerea teritoriilor locuite de români”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (79)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Schimbarea contelui Tisza de la conducerea guvernului ungar, în iunie 1917, şi formarea cabinetului M. Esterhazy nu a schimbat elementele esenţiale ale politicii statului maghiar. Astfel, când Şt. Ciceo-Pop, în numele Partidului Naţional Român, cerea în Parlamentul ungar noului guvern ca ,,suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”, s-au stârnit protestele Camerei, iar preşedintele ei declara că aceste afirmaţii sunt ,,neparlamentare”. ²⁷

În urma evenimentelor revoluţionare din Rusia, atmosfera politică din monarhie se schimbase, la 1 octombrie 1917, reapărea ziarul ,,Adevărul”, care dezbătea problemele de actualitate ale vremii: ,,pacea ce se va încheia să fie întemeiată… pe baza dreptului fiecărui popor, fiecărei naţiuni de a dispune de soarta sa…”. În aceeași vreme, noiembrie 1917, ziarul ,,Telegraful român” de la Sibiu publica cuprinsul declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, iar publicaţia ,,Drapelul”, de la Lugoj, condusă de dr. Valeriu Branişte, se pronunţa deschis pentru ieşirea din rezervă a P. N. R. În decembrie 1917, sub semnătura lui Emil Isac, ,,Adevărul” preciza: ,,Nu este numai dorinţa ,,Drapelului”, ci este a tuturor românilor de bine: partidul naţional să intre în acţiune”. Autorul arăta apoi, făcând apel la unirea forţelor româneşti, ,,astăzi când se vorbeşte despre egala îndreptăţire a popoarelor”, necesitatea imperioasă ca P. N. R. să-şi reia activitatea pentru ,,înfăptuirea idealului democratic”, ,,să intre în acţiune cât mai grabnic Partidul Naţional Român”!. În noile împrejurări, în decembrie 1917, Comitetul executiv al P. N. R. hotăra să-şi reia activitatea.

Contextul extern era favorabil, astfel, la 8/21 ianuarie 1918, preşedintele SUA, W. Wilson, prezenta în faţa Congresului american, Declaraţia în 14 puncte, ca bază a tratativelor de pace între puterile beligerante. În cuprinsul ei, printre altele, se arăta: ,,Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi le voim salvgardarea şi asigurarea unui loc între naţiuni, trebuie să li se acorde cea mai mare latitudine pentru dezvoltarea lor autonomă. În aceste condiţii, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1918, la Budapesta, se reuneşte Comitetul executiv al P. N. R., care hotărăşte, după dezbateri foarte animate, să se pronunţe (exprime) prin presă sau în parlament cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor (Ibidem). Sub presiunea unor măsuri drastice luate de guvernul maghiar, în februarie 1918, întrunindu-se într-o şedinţă secretă (,,intimă”), Comitetul executiv al P. N. R. îşi formulează punctul de vedere referitor la revendicările imediate ale românilor din Transilvania: autonomia completă, libertatea cultului şi a învăţământului, restituirea domeniilor expropriate, punerea în libertate a deţinuţilor politici. Aceste revendicări ,,imediate” reflectau momentul de cumpănă prin care trecea mişcarea naţională, pe lângă ,,autonomia completă”, revendicare radicală în acel moment, P. N. R. lăsa deschisă posibilitatea şi pentru alte revendicări ,,ulterioare”.

Aceste revendicări au fost formulate în timpul măsurilor represive, astfel, la 15 februarie 1918, din ordinul curţilor marţiale de la Viena şi Seghedin, au fost ridicaţi unii fruntaşi ardeleni şi bucovineni, s-au făcut descinderi domiciliare, precum lui Valeriu Branişte la Lugoj. Acesta, împreună cu alţi fruntaşi români, printre care şi I. Clopoţel, au fost întemniţaţi la Seghedin şi supuşi unui tratament sever. Dosarul lui Branişte cuprindea 600 de pagini, el fiinsd acuzat de spionaj, toţi cei întemniţaţi au fost eliberaţi abia în octombrie 1918. Pe de altă parte, Al. Vaida şi Aurel Onciul se pronunţau, la Viena, pentru o uniune personală a României cu Monarhia sau pentru alegerea ca rege al României a fiului împăratului Wilhelm, iar în această eventualitate, Germania avea să-şi asume obligaţia de a reglementa situaţia românilor din Ungaria. Dar cei doi fruntaşi condamnau măsura nedreaptă luată de guvernul maghiar, la propunerea lui Apponyi, de a închide 300 de şcoli româneşti în Transilvania : ,,Închiderea celor 300 de şcoli, afirma Vaida, nu este un mijloc potrivit pentru maghiarizare, pentru că ungurii pun fără să-şi dea seama arme noi la dispoziţia rezistenţei române”. Aceste măsuri frizează absurdul, dar cei vinovaţi vor trebui să dea socoteală.  

În martie-aprilie 1918, în timpul negocierilor pentru încheierea păcii cu România, guvernul maghiar pretindea ca pe viitor România să renunţe în mod solemn la tendinţa de desprindere a unor teritorii ,,străine”, prin recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului maghiar. În aceeaşi vreme, preluarea puterii de către noul guvern Wekerle nu a adus nicio schimbare în politica statului maghiar faţă de naţionalităţi, legea electorală XVII din 1918, inspirată de Tisza, excludea un număr însemnat de români de la vot. Pe plan extern, în aprilie 1918, la Roma, a avut loc un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care recunoştea ,,necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni până ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea sa politică”. Spre sfârşitul lui aprilie 1918, la Paris, lua fiinţă ,,Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, sub conducerea savantului Traian Vuia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Intrarea României în război şi pătrunderea trupelor române în Transilvania, în august 1916, a provocat entuziasmul locuitorilor români care întrevedeau în această acţiune înfăptuirea unirii naţionale. Dar autorităţile maghiare au reacţionat cu promptitudine şi duritate la reacţiile fireşti ale populaţiei româneşti. La 31 august 1916 (la trei zile după intrarea trupelor române), într-o circulară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele Transilvaniei, ministrul de interne ungar dădea instrucţiuni pentru ,,ferirea” locuitorilor români de urmările ,,dăunătoare” pe care le-ar putea avea activitatea ,,instigatorilor”. El cerea ,,să se urmărească cu maximă vigilenţă mişcările naţionaliştilor”. Numai în judeţul Solnoc – Dobâca, în 1916, se alcătuise o listă de 179 persoane acuzate de ,,instigare contra naţiunii maghiare şi legilor maghiare”. Prefectul judeţului Braşov era îngrijorat de intensele legături dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania, pe care le aprecia ca fiind ,,prea frecvente” şi ,,dăunătoare”, atât ,,din punct de vedere politic cât şi militar”. El propunea ,,revizuirea tuturor paşapoartelor eliberate şi parţial chiar retragerea lor”, iar pentru intelectualii români să fie eliberată o ,,autorizaţie specială”.

Numai în primele zile, după declaraţia de război a României, au fost reţinuţi (ridicaţi) aproximativ 10 000 de locuitori români, care au fost deportaţi dincolo de Szolnok, pe Tisza. Alte 400-500 de persoane au fost internate în lagărele de la Taplosulye şi Ostffyajsonyfaja (Destrămarea monarhiei austro-ungare). Numeroase lagăre, precum cele de la Arad, Komardin, Seghedin, Kecskemet, Cseglad, Dobo şi Bihacs, erau neîncăpătoare pentru  deţinuţii politici (,,naţionalişti”) ai popoarelor asuprite din monarhie. Cei mai mulţi români erau internaţi la Sopron (Seghedin) şi în temniţele de la Cluj. După intrarea trupelor române, numărul proceselor pentru ,,agitaţie”, pentru ,,trădare de ţară” au crescut apreciabil, condamnările fiind destul de aspre. Numai în septembrie 1916, ministerul de justiţie ungar consemna judecarea a 257 de români, ţărani şi intelectuali. Concomitent cu aceste măsuri represive, au fost luate măsuri de deznaţionalizare forţată a locuitorilor români, 311 şcoli confesionale au fost desfiinţate, iar 1600 de şcoli elementare au fost închise. Aceste acestor măsuri au protestat învăţătorii români ardeleni, cei aflaţi în Regat şi voluntarii de la Darniţa. În parlamentul maghiar, opoziţia liberală cerea retragerea guvernului Tisza.

O dată cu retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, mulţi tineri români şi numeroşi intelectuali (cam 50%) din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov au trecut peste munţi în România. În acelaşi timp, guvernul maghiar cerea autorităţilor militare germane de ocupaţie, un control riguros al cetăţenilor unguri de origine română aduşi din Transilvania de trupele române, pentru că ,,majoritatea dintre ei nu sunt victime ale invaziei româneşti, ci elemente cu totul dubioase, care s-au alăturat de bunăvoie trupelor româneşti în retragere…”. După retragerea acestora, sub pretextul de ,,înaltă trădare”, un mare număr de români (mai ales ţărani şi intelectuali) au fost arestaţi, internaţi în lagăre sau traduşi în faţa curţilor marţiale (vezi raportul lui V. Stoica către legaţia română din Washington). Astfel, printre cei arestaţi se aflau prof. I. Lupaş, internat în lagărul de la Sopron, şi marele compozitor Gh. Dima de la Braşov, care a stat trei ani în temniţă la Cluj, acuzat că a compus cântece iredentiste. Împotriva condamnărilor şi a confiscării averilor celor refugiaţi făcea o interpelare în Parlamentul austriac, deputatul bucovinean Isopescu – Grecul. Rezultatul concret al interpelării a fost anularea condamnării la moarte a unor români din sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu).

Conform unor date incomplete, imediat după retragerea trupelor române, au fost reţinute (ridicate) 293 persoane din jud. Sibiu, 264 din jud. Hunedoara, 205 din jud. Făgăraş, 198 din jud. Braşov şi 134 din Alba Inferioară. Interpelarea din Parlamentul vienez aminteşte că a fost arestat un număr mare ,,de familii româneşti şi peste 6000 de persoane internate, împotriva cărora, în cele mai multe cazuri, s-au pornit şi procese de trădare de patrie” (textul cuvântării lui Isopescu – Grecul în parlament). Mulţi intelectuali şi ţărani erau acuzaţi că au primit cu flori armata română, că au condus (călăuzit) peste munţi soldaţii români şi pe tinerii care voiau să părăsească Ungaria. Din rândurile românilor au fost recrutaţi peste 10 000 de persoane pentru munci de război, fiind ,,mobilizaţi pe loc” la fabricile de muniţii şi armament  Ministerul de interne şi cel de război au organizat în cele mai mici detalii supravegherea celor bănuiţi de ,,iredentism” din rândurile categoriilor urbane şi intelectuale române, a radicalilor din cadrul P.N.R. Listele ,,suspecţilor” erau periodic comunicate de prefecţi ministerului de interne, unde era organizată şi o secţie specială a deportaţilor şi viitorilor internaţi români. Majoritatea intelectualilor români erau internaţi în 12-15 comune din jurul oraşului Sopron, numărul fiind de 2000-3000 de persoane.

Pătrunderea trupelor române în Transilvania a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea aşa-numitei ,,zone culturale” la acesteia cu România. În acest fel, au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, unde funcţionau 477 de învăţători, cărora, prin hotărârea din 2 august 1917, a ministrului instrucţiunii Apponyi, li s-a retras ajutorul de stat. În locul şcolilor confesionale, desfiinţate, urmau să se deschidă şcoli de stat în care predarea disciplinelor, în afară de religie, trebuia să se facă în maghiară. În acelaşi timp, a fost votată o lege care prevedea o autorizaţie specială la vânzarea pământurilor în această parte a Transilvaniei. Aceste măsuri au provocat proteste, astfel, ,,România mare”, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria, care apărea la Kiev, protesta în numărul său din 27 iulie 1917, împotriva desfiinţării şcolilor româneşti şi a suprimării presei române din Transilvania. Voluntarii se opuneau şi măsurilor de control asupra şcolilor normale iniţiate de ministerul instrucţiunii ungar, ceea ce-l determina pe I. Agârbiceanu să-şi exprime indignarea faţă de maghiarizarea forţată.

Autorităţile maghiare aveau planuri ,,mari”: apelându-se la ajutorul lui Ugron Gabor, guvernatorul Transilvaniei, omul lui Apponyi, se urmărea colonizarea zonelor româneşti cu ceangăi din Moldova! În acelaşi scop, guvernul Tisza îşi dăduse acordul pentru colonizarea a 20 000 de familii de germani din Rusia în Transilvania, conform aşa-numitului plan Wolff, un fruntaş al saşilor ardeleni.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (77)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La sfârşitului anului 1914, pentru românii din Transilvania era evident că înfăptuirea unei autonomii în cadrul Ungariei era lipsită de perspectivă. Încă din octombrie, în contextul participării unei delegaţii la înmormântarea regelui Carol, Şt. Ciceo Pop exprima această convingere într-o discuţie cu Czernin, spunând că ,,în Tisza nu se poate pune nădejde, pentru că este prea meschin şi desigur că nu va face nimic pentru români” (raportul lui Czernin, din 16 octombrie 1914).

Exponenţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, trecuţi în România, în toamna anului 1914, au desfăşurat o vie agitaţie în favoarea unirii. Împreună cu alţi români veniţi în ţară, ei au organizat ,,Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti” şi au editat gazeta săptămânală ,,Ardealul”, militând pentru o intervenţie a României în Transilvania. Guvernul lui Tisza protesta energic la Viena împotriva atacurilor ziarului şi cerea interzicerea pătrunderii lui în monarhie. Vasile Lucaciu plănuia răspândirea în Transilvania a unui manifest pentru unire în 100 000 de exemplare.  

În acelaşi timp, pentru a nu angaja P.N.R. în acţiunile organizate împotriva Austro-Ungariei, V. Lucaciu şi O. Goga au demisionat, la 23 decembrie 1914, din Comitetul Executiv al partidului. În declaraţia lor, cei doi arătau că programul P.N.R. din Transilvania nu mai corespundea noilor împrejurări în care se ducea lupta pentru realizarea ,,ideii unităţii politice” a românilor (cf. ,,Românul”, din 23 decembrie 1914). În timpul acesta, Oct. Goga şi S. Mândrescu încercau să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania şi care număra cam 5000 de oameni, la începutul lui 1915. Se urmărea atragerea unui număr cât mai mare de oameni, românii ardeleni erau îndemnaţi prin publicaţii secrete să menţionează că legiunea intenţiona să introducă în Transilvania ,,cărţi revoluţionare”, pentru a pregăti o revoltă a românilor atunci când va începe marşul armatei române. La începutul lui 1915, după unele date, circa 20 000 de oameni părăsiseră Transilvania şi se îndreptau spre România. Liga culturală, în conducerea căreia se afla V. Lucaciu şi O. Goga, sprijinea acţiunea iniţiată de radicalii transilvăneni. Într-un articol din ,,Neamul românesc”, N. Iorga vorbea despre mobilizările românilor din Ardeal, care îşi vărsau sângele pe diferite fronturi şi luptau pentru steagul ,,unuia şi altuia”, dar care ,,nu e al naţiei româneşti” (,,Neamul românesc”, din 10 august 1914).  

Folosirea românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor era abordată critic şi de ziarul ,,Românul”. Astfel, într-o scrisoare din 6 august 1914, adresată lui Goldiş, Tisza îl admonesta pentru faptul că, în aceste timpuri războinice, ,,tocmai ziarul Românul nu s-a sfiit să scrie că, în realitate, numai românii se duc la război, (fiind) consideraţi drept carne de tun şi împotriva cărora există şi azi încă ură”. Lipsa de convingere a soldaţilor români din armata austro-ungară era semnalată de guvernul maghiar, care se plângea la Viena  că ,,unităţile româneşti nu se comportă de loc deosebit în luptă” (telegrama lui Tisza din 22 septembrie 1914). Neliniştea lui Tisza era exprimată într-o scrisoare către episcopul greco-catolic V. Hossu: ,,…Tu singur spui că, dacă România ar interveni în contra noastră, aceasta ar putea să aibă consecinţe de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Situaţia aceasta nu  este satisfăcătoare şi voi, conducătorii români cu idei patriotice, ar trebui să vă folosiţi în viitor cu mai multă hotărâre de puterea voastră, ca să îndrumaţi sufletele tinerilor preoţi şi învăţători pe calea patriotismului” (scrisoare din 2 septembrie 1914).

Îngrijorarea sa persista şi la începutul anului următor, într-o scrisoare adresată comisarului guvernamental din Cluj, el relua problema atitudinii românilor ardeleni faţă de conducerea ungară, fapt care-l nemulţumea profund (scrisoarea lui Tisza din 7 ianuarie 1915). Presa română din Transilvania nu răspundea aşteptărilor guvernului, deoarece nu publica declaraţii de fidelitate şi articole binevoitoare faţă de politica statului maghiar (scrisoarea lui Tisza către prefectul jud. Braşov, din 10 martie 1915). Radicalizarea mişcării pentru unitate naţională a influenţat atitudinea unor fruntaşi români din Transilvania. Guvernul maghiar considera pe Iuliu Maniu şi V. Goldiş ca exponenţi ai ,,radicalismului extremist” în Comitetul executiv al P.N.R., iar Tisza regreta că, ,,la rugămintea agitatorului naţionalist V. Goldiş, redactorul celui mai agresiv şi naţionalist ziar, ,,Românul”, a suspendat procesele de presă…” (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 22 august 1914). Dar V. Goldiş nu cedează, ceea ce-l determina pe Tisza, care constata că în general ,,se manifestă o rezervă în majoritatea cercurilor naţionaliste” şi că ,,tocmai cei de la Arad fac parte din specia cea mai rea”, să ceară prefectului de Arad ,,să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lor”. El adăuga că, după război, va trebui ,,să facem o distincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi între oamenii lui Goldiş” (scrisoare către baronul Urban, din 18 mai 1915).

Alături de gruparea de la Arad se situau şi principalii fruntaşi ai P. N. R. cu vederi ferme, radicale, cercuri largi urbane şi intelectuale române din Transilvania. Prestigiul grupării conduse de Iuliu Maniu, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, V. Branişte a crescut mult, în anii războiului, în rândurile românilor din Transilvania şi a celor din Vechiul Regat. Astfel, întrebat de legaţia austro-ungară dacă concesiile guvernului maghiar, exprimate în scrisoarea lui Tisza către Meţianu, sunt suficiente pentru românii ardeleni, Brătianu răspundea să fie consultat în primul rând Iuliu Maniu (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 26 septembrie 1914). Reprezentantul legaţiei replica: ,,după câte ştiu, revendicările românilor cresc fără întrerupere şi radicalii, după cum este cunoscut, ridică pretenţii peste măsură…”.

În iunie 1915, situaţia Austro-Ungariei se complica prin intrarea Italiei în război, de partea Antantei, iar la ministerul de externe al monarhiei erau elaborate trei variante în perspectiva cedării unor teritorii către România. În acelaşi timp, la sugestia guvernului german, era organizată la Viena, o conferinţă la care au fost invitaţi A. Popovici, Iuliu Maniu şi V. Goldiş, ca reprezentanţi ai românilor din Transilvania. Scopul urmărit era de a exercita noi presiuni asupra lui Tisza, pentru acordarea de concesii locuitorilor români din Ungaria. Aceasta cu atât mai mult, cu cât la conferinţa de la Teschen, la care participaseră şi cei doi miniştri de externe, Jagow şi Burian, Tisza ,,a răspuns cu un îndărătnic non possumus – în problema românilor” (din memoriile lui Vaida). Guvernul maghiar şi-a arătat nemulţumirea faţă de această acţiune şi, la 17 iunie 1915, Tisza pleca la Berlin pentru convorbiri. Dar cum România îşi păstra neutralitatea, după intrarea Italiei în război, problema concesiilor în favoarea românilor nu mai era de actualitate pentru guvernul maghiar.  

Dar şi la Berlin şi la Viena exista promisiunea de a recunoaşte pretenţiile României, prin cedarea către aceasta a părţii din Bucovina locuită de români, cu condiţia cooperării ei împotriva Antantei. Cât despre Transilvania, guvernul german urma ,,să intervină pe lângă guvernul ungar pentru ca acesta să dispună măsuri în favoarea românilor, facilităţi electorale, şcolare şi bisericeşti”, dar aceste măsuri, (doar promise!), erau prea puţin şi prea târziu! (cf.proiectul de telegramă, din 21 iunie 1915, trimisă din Viena către Czernin). Dar şi acum, în al doisprezecilea ceas, guvernul maghiar tergiversa măsurile promise, lipsind de speranţă chiar şi pe federalişti ca Aurel Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)” →

Unirea Transilvaniei cu România

După izbucnirea războiului, în iulie 1914, românii din Transilvania s-au aflat într-o situaţie dificilă, o mare parte din ei fiind siliţi să lupte pe diferite fronturi în armata austro-ungară.

O serie de exponenţi ai luptei naţionale, reprezentanţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut munţii în România,  în toamna anului 1914. Numărul românilor din Transilvania trecuți peste munţi, în ţară, a ajuns la aprox. 200 000, fără a include aici soldaţii luaţi prizonieri. Împreună cu alţi ardeleni, ei au desfăşurat o activitate deosebită în favoarea unirii, activizând astfel lupta naţională. Dar alţi lideri ai Partidului Naţional Român au adoptat, după începerea ostilităţilor, o atitudine prudentă, realistă. În august 1914, Al. Vaida şi Th. Mihali declarau că românii trebuie ,,să răspundă cu credinţă chemării împăratului” (,,Românul”, din 2 august 1914). Al. Vaida, adept al federalizării Monarhiei, afirma într-un interviu în ziarul ,,Adevărul”, din Bucureşti, că România trebuie să părăsească rezerva (neutralitatea) şi să facă ,,cauza comună cu monarhia şi Tripla Alianţă” (,,Adevărul”, din 7/20 august 1914).

Această atitudine se explică şi prin ostilitatea fruntaşilor români faţă de politica  Rusiei de oprimare a popoarelor sale. Însă cea mai mare parte a liderilor P.N.R., în frunte cu V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Octavian Goga,  Oct. Tăslăoanu, nu împărtăşeau această poziţie. Cei mai radicali dintre fruntaşi în frunte cu Lucaciu şi Goga, aşa cum am văzut, au trecut munţii în România, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune. Alţii, precum V. Goldiş, Iuliu Maniu, I. Suciu, Şt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Val. Branişte ş.a., au păstrat o rezervă şi o rezistenţă semnificativă faţă de presiunile exercitate de guvernul maghiar. În urma declaraţiilor aparţinând unor membri (fruntaşi) ai partidului şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al P.N.R. a decis, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea, invitând pe acei membri ,,care simţesc un imbold irezistibil de a face declaraţiuni sau enunciaţiuni politice, să binevoiască a spune că acestea sunt părerile lor personale, pentru că comitetul P.N.R., neputându-se întruni, nu se pot face enunciaţiuni în numele poporului român” (,,Românul”, din 12 august 1914). ²

În urma înfrângerilor suferite de trupele Monarhiei, ambele guverne centrale făceau presiuni asupra celui maghiar să accepte unele concesii şi ,,deziderate” ale românilor din Transilvania. În eventualitatea unei cooperări active a României cu puterile centrale, se sugera autonomia pentru românii  din Transilvania sau acordarea unui ,,statut politic” pentru aceasta. Cu toate insistenţele de la Viena şi Berlin, Tisza refuza să acorde concesii semnificative românilor ardeleni, acceptând doar ,,rectificări de graniţă” în Bucovina (cedarea judeţelor Suceava şi Rădăuţi României). În septembrie 1914, Vaida şi Maniu aflându-se în Budapesta, Tisza i-a invitat la o discuţie, la 14 septembrie, împreună cu Th. Mihali, dar Maniu, care conducea convorbirile, s-a arătat ,,foarte rezervat”, aşa încât întâlnirea a eşuat, după cum scria Tisza lui Berchtold, la 14 septembrie 1914. Eşecul convorbirilor de la Budapesta l-a determinat pe primul ministru să se adreseze mitropolitului ortodox Ioan Meţianu, dar propunerile sale erau cele obişnuite, încât mitropolitul se arăta destul de rezervat, în răspunsul său din 23 septembrie 1914. Presiunile de la Viena şi Berlin asupra lui Tisza au continuat, cerându-i-se să acorde o largă amnistie, să sisteze procesele de presă, cu care era de acord, dar el n-a acceptat numirea unui ministru român în guvernul de la Budapesta, considerând propunerea ,,absolut nediscutabilă” şi afirmând că, în Ungaria, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva (telegrama lui Tisza către Czernin, din 25 septembrie 1914). ³

Curând, a apărut ideea ca guvernul ungar să accepte pătrunderea paşnică a unor trupe române în Transilvania şi Bucovina, pentru a proteja cele două provincii împotriva unei intervenţii ruseşti, însă Tisza s-a arătat ,,foarte alarmat” de acest proiect: ,,o ocupare fără rezistenţă a numitelor provincii înseamnă a înlătura singurele puncte de sprijin din drum…Această promenadă militară ar face o impresie deprimantă în interiorul şi în afara ţării, curajul şi cutezanţa românilor crescând peste măsură. Ei nu se vor mulţumi nici într-un caz cu ocuparea acelor provincii, ci, după ocupare, ne vor cere să le cedăm definitiv României”. El preciza că, refuzând această cerere, românii ,,îşi vor continua înaintarea şi, în felul acesta, războiul cu ei se va purta în condiţii mult mai nesatisfăcătoare”. Respingând proiectul, Tisza sublinia că el va trata ca un act ostil pătrunderea trupelor române în Transilvania, după care ar urma declaraţia de război (telegrama din 26 septembrie 1914, trimisă din Viena la Sinaia, lui Czernin). La începutul lui octombrie 1914, cele trei guverne, la insistenţele lui Tisza, au hotărât să nu accepte o ocupare paşnică a Transilvaniei şi Bucovinei de către trupele române. Într-un ultim mesaj (telegramă) trimis lui Czernin, i se cerea acestuia să comunice regelui că un astfel de plan nu ar putea fi acceptat nici în extremis (telegrama lui Berchtold către Czernin, din 1 octombrie 1914).

Moartea regelui Carol I (28 septembrie 1914) a dus la o detensionare, dealtfel, la înmormântare suveranului, au luat parte şi fruntaşi români din Transilvania, Th. Mihali, Al. Vaida, Şt. Cicio Pop, Aurel Vlad şi Vasile Goldiş. Dar, spre sfârşitul lui octombrie 1914, s-a înregistrat un nou moment de încordare, astfel, puterile centrale insistau pe lângă guvernul Tisza să publice cel puţin schimbul de scrisori dintre acesta şi mitropolitul Meţianu. Pe bună dreptate, Czernin vorbea despre ,,oportunitatea stringentă” a unor concesii în favoarea românilor din Transilvania. Dar guvernul maghiar respingea de plano o discuţie asupra autonomiei sau a numirii unui ministru român, arătând că majoritatea liderilor ,,naţionalişti” români n-au acceptat formal concesiile şi că ,,radicalii, cu Maniu în frunte, vor să exploateze acest moment al presiunilor, iar majoritatea moderaţilor n-are curajul să pornească fără ei” (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 22 octombrie 1914). Tisza urmărea ca prin declaraţii de fidelitate faţă de guvern, smulse unor români ardeleni, să respingă soluționarea reală a problemei (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 12 noiembrie).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)” →