România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Proiectul de tratat, prezentat la 29 mai, cuprindea, în articolul 59, principiile recunoaşterii unirii Bucovinei cu România, deşi în acel moment nu se specifica în mod expres includerea provinciei la România. Textul proiectului preciza: ,,…Austria renunţă la toate drepturile şi titlurile sale asupra acestor teritorii care i-au aparţinut până acum…”, fiind vorba de fapt de o transmitere a suveranităţii acestor teritorii (inclusiv Bucovina) către marile puteri. La acea dată, tratatul nu conţinea nimic referitor la minorităţi, dar, la 30 mai 1919, delegaţia română intra în posesia clauzelor referitoare la Austria, iar în text figurau şi acelea privitoare la protecţia minorităţilor şi comerţului, ceea ce a nemulţumit profund delegaţia noastră.  

Şedinţa de discutare a clauzelor tratatului cu Austria a fost amânată pentru 31 mai, ora 15,42, şi s-a desfăşurat într-o atmosferă încordată, fiind de presupus că Brătianu ,,risca o observaţie în legătură cu clauzele de protecţie a minorităţilor”. Brătianu a cerut cuvântul şi a arătat, mai întâi, că tratatul cu Austria nu punea sub semnul întrebării unirea Bucovinei cu România şi că este necesar ca frontiera să asigure statului român o legătură cu Polonia. Apoi Brătianu a făcut propuneri pentru schimbarea art. 60, referitor la minorităţi şi tranzit (vezi supra), subliniind că nu poate primi, în numele guvernului român, obligaţii care nu ar fi însuşite de toate statele membre ale Ligii Naţiunilor. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului român, să fie introdusă următoarea formulare: ,,România acordă tuturor minorităţilor de limbă, neam şi credinţă…, drepturi egale cu acelea ale celorlalţi cetăţeni români”. Reacţia lui Brătianu, la o remarcă a lui Clemenceau, a fost fermă, arătând că nu este vorba despre ,,sfaturi amicale”, ci de obligaţii precise înscrise în tratat. În această situaţie, în numele României, Brătianu declara în mod solemn că nu poate primi asemenea principii.  

Clemenceau reacţiona cu asprime la fermitatea lui Brătianu şi arăta că atitudinea marilor puteri faţă de problema minorităţilor din România se explica prin faptul că statul român nu şi-a onorat obligaţii similare asumate prin tratatul de la Berlin, din 1878. Revoltat şi exasperat, Brătianu reproşa Aliaţilor că urmăreau ,,o segregaţie a naţiunilor, în clase cu grade diferite de suveranitate”. Într-o scrisoare trimisă la Bucureşti, Brătianu arăta că rezistenţa pe care a întâmpinat-o din partea marilor puteri în privinţa clauzelor minorităţilor se datora ,,resentimentelor evreilor şi apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. La 14 iunie 1919, a avut loc şedinţa guvernului român, prezidată de rege, la care au fost invitaţi Iuliu Maniu şi Victor Antonescu, şi care a analizat poziţia României faţă de tratatul cu Austria. La 2 iulie, după o nouă pledoarie în favoarea ţării sale (la 21 iunie, Consiliul a aprobat graniţa fixată în Bucovina), Brătianu părăsea Conferinţa Păcii şi se întorcea în ţară. La plecare, el declara într-un interviu: ,,Plec, pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele privitoare la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei…”.

Am insistat mai mult asupra tratatului cu Austria, deoarece clauzele acestuia puneau în lumină atitudinea marilor puteri faţă de România. După întoarcerea în ţară, Brătianu avea să demisioneze ulterior, iar la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul de pace cu Austria a fost semnat în absenţa României. Tratatul recunoştea legitimitatea drepturilor României asupra Bucovinei, Austria renunţând la toate drepturile asupra acesteia, dar art. 60 păstra intacte prevederile referitoare la minorităţi şi comerţ. La 12 septembrie, Brătianu şi-a prezentat demisia, în semn de protest faţă de prevederile acestuia. Mai mult, la 24 noiembrie 1919, Consiliul Suprem a adresat României un ultimatum, în care i se cerea să semneze tratatul cu Austria, ,,fără discuţii, fără rezerve şi fără condiţii”! Conferinţa acorda României un termen de opt zile, avertizând asupra consecinţelor în cazul unui refuz. Guvernul român răspundea, la 28 noiembrie, şi cerea o amânare a ultimatumului până la formarea unui nou guvern. După ultimatum, regele Ferdinand a adresat un memoriu şefilor de state ai Franţei, Angliei şi Italiei, aliaţii României din august 1916. La 1 decembrie, se forma guvernul Al. Vaida-Voevod, care a negociat cu Puterile Aliate, reuşind să obţină unele rectificări ale tratatului special. La 6 decembrie se anunţa semnarea, iar la 10 decembrie 1919, generalul Const. Coandă semna din partea României tratatul de pace cu Austria, inclusiv cel al minorităţilor.  

După ce-am prezentat pe larg ,,odiseea” semnării tratatului cu Austria, vom prezenta succint celelalte tratate de pace semnate de România. La 27 noiembrie 1919, la Neuilly, a fost semnat tratatul de pace cu Bulgaria, încheierea acestuia fiind relativ uşoară, prin comparaţie cu cele semnate cu Austria şi Ungaria. Conform statisticii din 1913, în Dobrogea locuiau 56,9% români, 13,4% bulgari, 10,9% turco-tătari ş.a.. Bulgaria spera să obţină partea sudică a provinciei, dar în final, prin tratatul din 27 noiembrie 1919, întreaga Dobroge revenea României. Art. 27 al tratatului fixa frontiera dintre România şi Bulgaria, ,,astfel cum exista la 1 august 1914”, iar Bulgaria urma să achite o serie de reparaţii părţii române, conform art. 127. Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, România a semnat tratatul cu Bulgaria, la 10 decembrie 1919, odată cu cel semnat cu Austria.

Un important tratat a fost cel semnat cu Ungaria, la 4 iunie 1920, la Trianon, prin care era recunoscută unirea Transilvaniei cu România. Prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, ,,linia de demarcaţie” între România şi Ungaria era fixată pe cursul Mureşului, dar aceasta nu însemna o ,,frontieră”. La 1 februarie 1919, Brătianu a prezentat Conferinţei memoriul ,,România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale” şi a expus pentru fiecare provincie unită, în 1918, argumentele justificative. El a expus rezultatele recensământului maghiar din 1910, care indica 54 % români faţă de 23,6 %  unguri. Eforturile delegaţiei române au fost sprijinite de regina Maria, care, în martie 1919, sosea în vizită la Paris şi Londra, având întâlniri cu liderii Aliaţilor, Clemenceau, preşedintele Poincare, președintele Wilson ş.a. Spector observa că vizita reginei nu a avut concretizările dorite. Dar Conferinţa, prin Comisia teritorială, a stabilit linia frontierei dintre România şi Ungaria, fără consultarea delegaţiei române, iar la 11 iunie 1919, această linie era comunicată lui Brătianu. Orice tentativă a acestuia de a discuta această frontieră a fost respinsă, reprezentantul american (Lansing) şi cel britanic (Balfour) arătau că ,,această frontieră a fost aprobată şi votată” şi că ,,nu poate fi vorba de discutarea liniei de frontieră”. În decembrie 1919, Conferinţa invita guvernul ungar să-şi trimită delegaţii, iar în ianuarie 1920 sosea la Paris delegaţia ungară, condusă de contele Apponyi (mai făceau parte conţii Bethlen, Teleki, Csaky).

În expunerea pe care a făcut-o în faţa Consiliului Suprem, la 16 ianuarie 1920, Apponyi a contestat legitimitatea rezoluţiilor de autodeterminare şi a susţinut necesitatea organizării unor ,,plebiscite” în toate regiunile care s-au ,,detaşat” de Ungaria. În susţinerea acestor afirmaţii, el a înmânat Conferinţei o voluminoasă documentaţie, cuprinzând note, memorii şi anexe, privitoare în cea mai mare parte la Transilvania. Se susţinea că regatul ungar a fost ,,cel mai vechi stat european”, singura formă de stat ,,viabilă” în centrul Europei. În memoriul intitulat ,,În loc de unul, trei state multinaţionale”, delegaţia ungară acuza România, Iugoslavia şi Cehoslovacia de intenţii ,,dominatoare”, pentru că, ,,în virtutea principiului naţionalităţilor”, aceste state au acaparat ,,teritoriul milenar al Ungariei”. La 25 februarie 1920, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au înaintat Conferinţei un memoriu comun, în care respingeau argumentele părţii ungare. La 6 mai 1920, preşedintele Conferinţei, A. Millerand, răspundea delegaţiei ungare, subliniind responsabilitatea Ungariei în declanşarea războiului şi oprimarea naţionalităţilor din monarhie (El sublinia textual: ,,O stare de lucruri, chiar milenară, nu are temei să dăinuiască, când s-a constatat că e contrară dreptăţii”). Apponyi a protestat, la 16 mai, şi a anunţat că refuză să accepte tratatul, apoi şi-a depus mandatul, dar, la 17 mai, ministrul Teleki anunţa că Ungaria va semna tratatul. În cele din urmă, după multe demersuri asupra cărora nu mai insistăm, la 4 iunie 1920, la Marele Trianon, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, din partea României, el a fost semnat de dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu.

Tratatul de la Trianon cuprinde 364 articole, împărţite în XIV părţi, şi conţine un preambul, Protocolul şi Declaraţiunea – în partea II, articolul 27, punctul 3, este menţionată frontiera cu România. În secţiunea IV, referitoare la protecţia naţionalităţilor, sunt înscrise drepturilor cetăţenilor unguri în statele succesoare.

O preocupare a delegaţiei române la Conferinţa de Pace a fost recunoaşterea drepturilor României în Banat şi fixarea frontierei în această provincie istorică, prin Tratatul frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sevres. În problema Banatului, s-au exprimat două concepţii, aceea a lui Brătianu, care susţinea drepturile României asupra întregului teritoriu al provinciei, şi aceea a lui Take Ionescu, care era de părere ca partea vestică să fie cedată Iugoslaviei. Diferendul româno-iugoslav, în problema Banatului, a împietat asupra relaţiilor dintre cele două delegaţii la Conferinţa de Pace. Marile puteri înclinau în general spre un partaj al provinciei între români şi sârbi. În ianuarie 1919, Brătianu discuta problema Banatului chiar la Belgrad, cu prinţul regent Alexandru, dar fără succes. La 20 ianuarie, în Consiliul Suprem a fost discutată problema Banatului, în prezenţa reprezentanţilor României şi Iugoslaviei, iar Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre şi Tisa să fie acordat României. El a invocat tratatul din 1916 şi faptul că Banatul este alcătuit din două părţi complementare, ce nu pot fi despărţite, cerând evacuarea regiunii de către trupele sârbeşti.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (91)” →

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain, este primul din seria celor care recunoşteau actele de unire cu România, prezentând o importanţă deosebită pentru aceasta. Prima expunere a lui I. I. C. Brătianu asupra Bucovinei, în faţa Conferinţei de Pace, a fost făcută la 1 februarie 1919, când primul ministru român a prezentat revendicările teritoriale ale României în ansamblu. În memoriul intitulat ,,România în faţa Conferinţei de pace. Revendicările sale teritoriale”, Brătianu menţiona că el vorbea ,,în numele dreptului de unitate naţională a României”. În aceeaşi şedinţă, primul ministru britanic Lloyd George l-a interpelat pe Brătianu în legătură cu natura adunărilor plebiscitare de unire din 1918, exprimându-şi scepticismul şi apreciind cererile României drept ,,exorbitante”. El a propus ca problemele teritoriale ale României să fie analizate de o comisie specială, pe baza datelor istorice, geografice şi etnografice.

În legătură cu pretenţiile ucrainene asupra Bucovinei, este de reţinut că, la 7 februarie 1919, Christian Rakovski, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al Ucrainei, a adresat un memoriu lui Clemenceau şi Wilson, prin care protesta faţă de prezenţa trupelor române în Bucovina. Într-o scrisoare către M. Pherekyde, din 9 februarie, Brătianu îşi exprima îngrijorarea pentru că Anglia şi SUA încercau să pună în discuţie nordul Bucovinei. Menţionăm că delegaţia României la Conferinţă avea în componenţa ei doi bucovineni, N. Flondor, pentru problemele economice şi financiare, şi Al. Vitencu, pentru cele geografice şi etnografice. În februarie, Aliaţii admiteau justeţea frontierelor istorice ale provinciei, dar se aprecia că aceasta nu trebuia să ducă la neglijarea intereselor minorităţii ucrainene, estimată la 100-150 000 de persoane. La 11 februarie, ,,Comitetul pentru  studierea chestiunilor teritoriale privind România” şi-a început lucrările,  recomandând recunoaşterea unirii Bucovinei. La 6 aprilie, Comisia care se ocupa de frontierele României aproba un raport referitor la Bucovina, în care erau luate în consideraţie aspiraţiile naţionale ale românilor bucovineni şi concordia lor cu rutenii. Experţii aparţinând Comisiei estimau astfel configuraţia etnică a Bucovinei: 272 952 români, 218 918 ruteni, 153 280 germani, 44 757 alţii.

La 2 mai 1919, Christian Rakovski, primul ministru bolşevic ucrainean, adresa guvernului român un ultimatum prin care acesta era somat să-şi retragă trupele din Bucovina, în 48 de ore, de fapt scopul era să vină în ajutorul regimului comunist ungar, aflat în război cu România.

Discuţiile pentru definitivarea tratatului de pace cu Austria au început la jumătatea lui aprilie 1919, când tratatul cu Germania era aproape definitivat. În Consiliul celor patru, Wilson a propus, la 10 mai, ca statele care au primit teritorii aparţinând Austro-Ungariei, să suporte o cotă din datoria publică a fostei monarhii, a fost scutită doar Polonia. Loyd George a susţinut ideea şi a opinat ca aceasta să fie calculată ,,în cota parte cu teritoriile primite” de fiecare stat. În reuniunea Miniştrilor de Externe, din 14 mai 1919, a fost aprobată partea din Bucovina, care urma să fie atribuită României.  

De precizat că, prin tratatul de alianţă din 1916, României nu-i era recunoscută suveranitatea asupra întregii provincii, dar, ulterior, Bucovina în hotarele ei istorice, avea să-i revină. Redactarea tratatului se desfăşura în condiţiile în care statele interesate nu puteau participa, nefiind nici măcar consultate. La 13 mai 1919, delegaţia română a luat iniţiativa ca, împreună cu delegaţiile Poloniei, Cehoslovaciei, Serbiei şi Greciei, să ceară marilor puteri să le facă cunoscut proiectul tratatului cu Austria. Brătianu îi spunea răspicat lui St. Pichon, ministrul de externe francez, că delegaţia română nu va semna tratatul de pace cu Austria, ,,dacă nu vom fi trataţi altfel” (cf. scrisoarea lui Brătianu către Pherekyde, din 14 mai 1919).¹⁸

Dar acest demers nu a dus la niciun rezultat. La 23 mai 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe s-a reunit pentru reexaminarea frontierelor, fiind acceptată propunerea americană ca o fâşie din nordul Bucovinei, locuită majoritar de ruteni (18% din suprafaţă), să rămână la dispoziţia Aliaţilor, până la o hotărâre finală. Mai mult decât atât, în aceeaşi zi, cu câtva timp înainte de a li se comunica un rezumat al tratatului, delegaţiei române i se comunica hotărârea Consiliului Suprem cu privire la înfiinţarea unei comisii ,,însărcinată să determine natura garanţiilor necesare pentru a asigura protecţia minorităţilor încorporate…”. Concret, şeful acestei comisii, Philippe Berthelot, cerea guvernului român, într-o notă, să-i furnizeze informaţii privitoare la ,,garanţiile ce are să acorde minorităţilor de neam şi de  religie din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (90)” →

România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

În această atmosferă incertă, după ce ministrul britanic în România, G. Barclay, îşi exprima speranţa că România ,,va fi reprezentată la Congresul de pace ca o aliată”, la 30 decembrie 1918, o telegramă semnată de S. Pichon informa guvernul român că ,,guvernul Republicii consideră…că guvernul român…trebuie să fie din nou considerat ca aliat, pe motivele participării sale reînnoite la războiul împotriva Puterilor centrale”. Se arată apoi că această  decizie este justificată, ,,datorită suveranilor şi poporului român, care îndată ce au putut să scape de presiunea germană, s-au orientat ferm către Aliaţi, cu care au acţionat de comun acord în vederea alungării trupelor germane de pe teritoriul lor”. Pe de altă parte, în aceeaşi telegramă, guvernul francez considera că tratatul de alianţă din 1916 era abrogat de drept prin pacea separată din 1918, urmând ca Aliaţii ,,să formuleze o nouă declaraţie pentru examinarea revendicărilor româneşti, luând ca bază vechiul tratat”. Această atitudine a guvernului francez a provocat o vie îngrijorare la Bucureşti, Brătianu ameninţând chiar că, dacă Aliaţii nu-şi schimbă punctul de vedere asupra tratatului din 1916, el ,,va fi constrâns să se retragă” (cf. tel lui Saint-Aulaire din 5 ianuarie 1919). La 6 ianuarie 1919, Brătianu a înmânat un nou memoriu miniştrilor aliaţi în care arăta că ,,România şi-a făcut pe deplin datoria şi şi-a îndeplinit până la capăt obligaţiile faţă de aliaţii ei”, pacea cu Puterile Centrale fiind numai o ,,suspendare” a luptelor. Saint-Aulaire şi generalul Berthelot au intervenit în sprijinul cererilor româneşti, dar Clemenceau a reacţionat dur, ameninţându-l pe general cu ,,rechemarea”.

Guvernul englez s-a arătat mai înţelegător chiar decât cel francez, iar la 25 ianuarie 1919, într-o convorbire avută la Paris cu Brătianu, un membru al delegaţiei britanice asigura că ,,simpatia Marii Britanii faţă de România era la fel de mare cum fusese totdeauna”, iar ţara sa ,,n-a denunţat niciodată tratatul (din 1916), în niciun fel…”. În ianuarie 1919, guvernul american a recunoscut, de asemenea, statutul de aliat al României, şi ,,dreptul delegaţiei române de a participa în această calitate la Conferinţa de Pace”. La 16 ianuarie 1919, R. Lansing trimitea din Paris o telegramă Departamentului de Stat, în care arăta că, la 9 noiembrie 1918, România a dat un ultimatum Germaniei şi a mobilizat, fiind ,,din nou în stare de război” cu aceasta. înainte de semnarea armistiţiului. Astfel, ,,România nu a încetat să fie în război cu Puterile Centrale” şi faptul că ,,guvernele aliate nu au recunoscut niciodată tratatul de la Bucureşti (mai 1918)”, validitatea acestuia fiind ,,îndoielnică”, ,,noi (SUA) am decis să acordăm României doi delegaţi la Conferinţa de pace şi s-o situăm pe aceeaşi bază cu Serbia, Belgia şi alte dar puteri beligerante mici…”. Astfel, în ianuarie 1919, toate marile puteri (Franţa, Anglia, SUA, Italia) recunoşteau formal dreptul României de a participa ca aliată la Conferinţa de Pace, ceea ce nu a însemnat însă tratarea ei ca aliat de către ,,Cei patru mari”. Clemenceau ţinea să precizeze, înaintea deschiderii oficiale a Conferinţei de pace, că ,,Aliaţii sunt gata să considere Tratatul din 1916 drept bază a revendicărilor româneşti pentru reglementarea teritorială”, dar că ,,numai Congresul este suveran în a hotărî fixarea definitivă a graniţelor între statele interesate” Andre Tardieu declara: ,,Am dus lupte dure pentru a face să i se recunoască lui Brătianu şi României calitatea de aliat. Aveam împotriva mea pe Clemenceau şi pe Wilson…”.

După numeroase demersuri, la 6/19 ianuarie 1919, României i se recunoştea oficial statutul de aliat. A doua zi după ce Consiliul Suprem interaliat a hotărât asupra reprezentării statelor la Conferinţa de Pace, sosea la Paris delegaţia României, formată din primul ministru I. I. C. Brătianu şi N. Mişu (România avea doar doi delegaţi, dar Serbia avea trei). Ei erau însoţiţi de reprezentanţi ai provinciilor româneşti şi de numeroşi consilieri, militari şi civili. Îndată după sosirea la Paris, delegaţia română a avut prima confruntare cu Consiliul celor Patru, pe tema reprezentării în comisii, delegaţia constatând cu regret că România nu era reprezentată în multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Atitudinea discriminatorie a marilor puteri faţă de statele mici s-a manifestat şi la elaborarea tratatelor de pace cu puterile învinse, într-o telegramă din 2 mai 1919, Brătianu scria: ,,Situaţia creată statelor mici la Conferinţă este din ce în ce mai monstruoasă”. După câteva zile, la 7 mai, el comunica guvernului: ,,Chestiunea reparaţiilor este insuficient rezolvată şi în privinţa lor egoismul celor mari este feroce. Din această cauză, belgienii şi italienii erau pe punctul de a părăsi Conferinţa” (tel. lui Brătianu din 7 mai 1919).

În cursul negocierilor, delegaţia României a putut să constate că chestiunile care o interesau în cel mai înalt grad erau discutate şi soluţionate fără participarea sa. Astfel, delegaţilor români li s-a înmânat textul tratatului cu Germania ,,chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, iar clauzele privitoare la reparaţii ale tratatului puneau România în inferioritate faţă de alţi aliaţi. Cum se prezenta România în faţa Conferinţei de Pace, după luptele şi sacrificiile făcute ? Conferinţa urma să fixeze frontierele statului român, după întregirea naţională, şi cotele cuvenite din plata reparaţiilor de război. Dezideratele României au fost expuse pe larg în şedinţa plenară a Conferinţei, din 1 februarie 1919, unde primul ministru Brătianu a prezentat situaţia României în timpul războiului. El s-a referit la actele (convenţii şi tratate), prin care puterile Antantei recunoşteau drepturile legitime ale României asupra teritoriilor sale stăpânite de monarhia austro-ungară. Neutralitatea forţată în care se găsea România, după impunerea păcii separate de la Bucureşti, nu putea dura mult timp, deoarece, moralmente, poporul şi armata n-au încetat să se pregătească pentru ,,momentul reintrării în acţiune”. În concluzia prezentării sale, Brătianu arăta că România aşteaptă de la Conferinţa de pace recunoaşterea hotărârilor de unire pronunţate de români în 1918, a participării nemijlocite la războiul împotriva Puterilor Centrale şi a dreptului legitim al României de a elibera teritoriile locuite de români  aparţinând monarhiei austro-ungare.

La 28 iunie 1919, la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Germania, dar România, ca şi alte state mici, nu participase la elaborarea lui, nici măcar nu fusese informată. În ceea ce priveşte tratatul cu Germania, interesele României erau legate în primul rând de reparaţiile de război, Brătianu reuşind să obţină din partea lui Clemenceau promisiunea că va sprijini includerea ţării sale în rândul statelor care vor beneficia de reparaţii. Dar decepţiile au continuat, la 7 mai 1919, în telegrama către Pherekyde, Brătianu scria: ,,Nouă (românilor) ni s-a remis (textul tatatului) cu cinci minute înainte de intrarea germanilor (…) Mi s-a făgăduit să se ţină seama de noi la distribuţie (a reparaţiilor), dar în orice caz decepţia va fi formidabilă”. Într-adevăr, în momentul în care delegaţia română a putut lua cunoştinţă de textul tratatului, a aflat ,,noi şi monstruoase nesocotinţe ale intereselor noastre, introduse fără ştiinţa noastră, în special în chestiunea reparaţiunilor”. La 28 iunie 1919, la Versailles, delegaţia română, alcătuită din I. I. C. Brătianu şi generalul Const. Coandă, a semnat tratatul de pace cu Germania. Despre conţinutul său, delegaţia română aflase cu o zi înainte, în privinţa reparaţiilor, tratatul conţinea două referiri la România. Prima, în art. 244 şi anexa nr. VII la acest articol, prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor şi privilegiilor de orice natură ale Germaniei asupra cablului Constanţa-Constantinopol, care urma să intre în posesia României; a doua, în art. 259, alin. 6, care obliga Germania să renunţe la tratatul de la Bucureşti, din 7 mai 1918.

În articol se spunea: ,,Germania confirmă că renunţă, conform articolului   XV din armistiţiul de la 11 noiembrie 1918, la beneficiul tuturor stipulaţiilor cuprinse în tratatele de la București şi Brest-Litovsk şi în tratatele complementare (…). Germania se obligă să transfere, respectiv fie României, fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, orice instrumente monetare, numerar, valori şi instrumente negociabile sau orice produse ce a primit în virtutea sus-ziselor tratate”. Un interes major referitor la reparaţii îl reprezenta art. 232, care cuprindea angajamentul Germaniei de a repara ,,toate pagubele cauzate populaţiei  civile a fiecăreia dintre Puterile Aliate şi Asociate cum şi bunurile ei, în timpul în care…s-a aflat în stare de război cu Germania…” Tratatul prevedea înfiinţarea unei Comisii care avea să fixeze suma pe care ţările învinse trebuiau să o plătească, modalităţile de plată şi cotele ce trebuiau să revină fiecărei ţări învingătoare. România n-a făcut parte din această comisie, de aceea interesele ei nu au putut fi apărate în mod eficient. Despăgubirile şi restituirile pe care România le cerea de la Germania şi aliaţii săi erau formate din: 1. sumele rezultate din emisiunea de bilete de bancă făcută de administraţia militară germană, prin Banca Generală Română, în valoare de  2.173.000.000 lei aur; 2. despăgubiri pentru punerea în vigoare anticipată a tratatului de la Bucureşti a căror valoare era fixată aprox. la 750.000.000-1000.000.000 lei aur; 3. despăgubiri pentru distrugerea industriei petroliere, care însumau numai pentru industria particulară circa 10.000.000 lire sterline. 4. despăgubiri pentru pagubele suferite din partea aliaţilor (valoarea Casei de depuneri şi stocul aur al Băncii Naţionale a României), în valoare de 1000.000.000 lei aur; 5. despăgubiri pentru pagubele suferite de civili şi de stat, în sumă de 31.099.853.761 lei (Em. Bold, De la Versailles la Lausanne.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (89)” →

ROMÂNIA LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS

(1919 – 1920)

România a participat la război din dorinţa de a înfăptui dezideratul său naţional, desăvârşirea unităţii sale naţional-statale. Ca urmare a jertfelor armatei române, a luptei românilor din cele trei provincii istorice, Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Patria Mamă, România, în anul 1918.

Odată cu încheierea armistiţiului, la 11 noiembrie 1918, care punea capăt ostilităţilor de pe teatrele de război, pregătirile pentru organizarea conferinţei de pace au intrat în faza finală. După semnarea armistiţiului, guvernele din ţările Aliate şi Asociate au început demersurile în vederea deschiderii Conferinţei de pace.

La 18 ianuarie 1919, se deschidea la Versailles, lângă Paris, lucrările Conferinţei de Pace, în prezenţa reprezentanţilor a 32 de state, fiind prezenţi peste 10 000 de delegaţi, politicieni, diplomaţi, consilieri, experţi. Cele mai numeroase erau delegaţiile aparţinând celor patru mari puteri.

Acest ,,parlament al lumii” a devenit curând o instituţie dominantă, condusă de cele patru mari puteri, Franţa, Anglia, SUA şi Italia, care aveau să delibereze fără consultarea statelor mici.. După cum nota diplomatul american, Robert Lansing, la 9 iunie 1919, ,,posedând cele mai multe arme şi cele mai puternice flote de război, cele patru mari puteri şi-au asumat chiar de la început conducerea lucrărilor Conferinţei, impunându-şi cuvântul lor restului lumii”. Şefii celor patru mari puteri din cadrul Antantei, care aveau să se constituie în Consiliul Suprem al conferinţei de pace, au început încă din octombrie 1918, să negocieze în secret problemele de fond ale păcii şi chestiuni referitoare la organizarea conferinţei. Statele admise la Conferinţă au fost împărţite arbitrar în ,,state cu interese generale”, acestea fiind marile puteri învingătoare, şi ,,state cu interese limitate”, adică statele mici. La început, Conferinţa de pace a fost condusă de ,,Consiliul celor zece”, format din doi reprezentanţi ai Franţei, Angliei, SUA, Italiei şi Japoniei, din care a derivat ulterior ,,Consiliul celor patru” (,,Cei patru mari”). Împărţirea statelor participante la Conferinţă, în mari şi mici, a provocat nemulţumirea statelor mici, reprezentantul Belgiei, C. Huysmans, protesta împotriva acestei împărţiri, fiind susţinut de I.I.C. Brătianu, reprezentantul României.

Înaintea deschiderii Conferinţei, guvernul român a făcut demersuri intense pentru obţinerea recunoaşterii, din partea guvernelor marilor Puteri Aliate şi Asociate, a calităţii de aliat a României şi astfel participarea ei la lucrări în tabăra ţărilor învingătoare. României i se reproşa că, prin încheierea armistiţiului, apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918), au fost încălcate stipulaţiile tratatului de alianţă din  4/17 august 1916, care prevedea obligaţia de a nu se încheia pace separată. Guvernele Puterilor Aliate au considerat că România nu mai era o ţară aliată, ci ,,neutră”, iar tratatul din 1916 devenise caduc. Pe când se definitivau pregătirile conferinţei de pace, diferite cercuri juridice şi politice ale Antantei, în acord cu membrii Consiliului Suprem, au contestat multă vreme României calitatea de aliat şi dreptul legitim de a figura printre statele chemate să hotărască soarta păcii. Deşi ţară aliată, care luptase pentru întregirea sa naţională în timpul războiului, România a fost silită să suporte în momentul păcii consecinţele măsurilor inflexibile ale Consiliului Suprem. O asemenea atitudine era potrivnică spiritului şi literei tratatului din august 1916, care stipula la articolul VI în mod expres: ,,România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii în tot ce priveşte preliminariile şi negociaţiunile de pace…”. Datorită semnării păcii separate, cu Puterile Centrale, ,,toţi legiştii aliaţi erau de părere că în drept tratatul de la Bucureşti (mai 918) desfiinţa obligaţiile tratatului din 1916”, scria mai târziu Andre Tardieu. Dar această apreciere era limitativă, ea nu lua în consideraţie faptul că aliaţii au consimţit tacit la încheierea ,,păcii”, că fiind impusă de inamic (un veritabil diktat!), nu scotea România din rândul aliaţilor.

Problema clarificării raporturilor dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate a devenit deosebit de acută spre sfârşitul lui octombrie 1918. O primă încercare de a obţine schimbarea opticii aliate faţă de România a fost întreprinsă pe lângă guvernul francez de Const. Diamandy. La 17/30 octombrie 1918, el a înaintat o notă lui Stephen Pichon, ministrul de externe al Franţei, în care, pornind de la faptul că Puterile Aliate şi Asociate declaraseră oficial şi repetat că ,,nu recunosc tratatul de la Bucureşti”, concluziona logic că ,,alianţa cu România nu a încetat să existe”. Acest argument va fi folosit de diplomaţia românească după 30 octombrie/11 noiembrie 1918, la semnarea armistiţiului cu Germania, unde Aliaţii au introdus un articol ce obliga partea învinsă să renunţe ,,la tratatele de la Bucureşti şi de la Brest-Litovsk”.

Cu toate acestea, Aliaţii continuau să reproşeze guvernului român încheierea păcii separate cu Germania, pe care ei nu o recunoşteau şi la care aceasta renunţase!

În acelaşi timp, reluarea efectivă de către România a acţiunii militare  împotriva Puterilor Centrale oferea noi argumente guvernului român în susţinerea drepturilor sale. Într-o notă din 28 octombrie/9 noiembrie 1918, adresată reprezentanţilor la Iaşi ai Franţei, Angliei, SUA şi Italiei, guvernul român sublinia că a acţionat astfel ,,în conformitate cu tratatul din 4/17 august 1916, care leagă România de aliaţii săi”. Era o luare de poziţie oficială, clară, că guvernul român considera în vigoare tratatul din 1916 cu aliaţii. În notă se sublinia apoi: ,,Credincioşi angajamentelor noastre, suntem fericiţi şi mândri de a ne putea regăsi alături (…) în lupta pentru triumful marii cauze, pentru care Aliaţii şi noi am vărsat deja atâta sânge şi am suferit fără regrete încercări atât de grele”.

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (88)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilor de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din  Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (87)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureș, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: ,,Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni”. Acest tablou măreț este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane,10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor școlilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează  ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe  lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună” (apud ,,Unirea”, din 8 decembrie 1918).

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (86)” →

Unirea Transilvaniei cu România

După eşecul tratativelor de la Arad, Consiliul Naţional Român a încredinţat misiunea de a stabili legături cu autorităţile de la Iaşi lui Gh. Crişan şi Teodor Roxin. Cei doi delegaţi au părăsit Aradul, la 16 noiembrie, iar primul popas l-au făcut la Lugoj, unde s-au întâlnit cu Valeriu Branişte, de curând ieşit din închisoare. Acesta primise misiunea din partea Consiliului Naţional Român de a discuta cu generalul francez Franchet d′Esperey modalităţile de revenire în Transilvania a unităţilor militare române aflate în continuare în garnizoanele austriece. De la Lugoj, delegaţii Consiliului Naţional Român au trecut munţii în Vechiul Regat, fiind primiţi cu mult entuziasm la Craiova, Bucureşti şi Iaşi, apoi au plecat la Cernăuţi, în Bucovina, de unde, împreună cu Pan Halippa, basarabean, au revenit în Ardeal, la Alba Iulia.

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social – Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preciza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprijin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 nov. 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (85)” →

Unirea Transilvaniei cu România

Atitudinea de fond a delegaţiei maghiare la tratative a fost predeterminată de expozeul făcut de Karolyi la şedinţa Consiliului Naţional Maghiar, din 10 noiembrie 1918, care a dus la ,,atmosfera rigidă şi aproape jalnică de la tratativele noastre cu românii…” (J. Oszkar, Amintiri despre tratativele mele din Arad cu Comitetul Naţional, în ,,Gazeta Ardealului”, an I, 1921, nr. 231-235). Cu privire la desfăşurarea convorbirilor, Jaszi scria în amintirile sale: ,,Încă înainte de tratative se putea şti că românii nu puteau fi câştigaţi (convinşi) pentru niciun fel de compromis pe baza unităţii vechiului stat maghiar. La aceasta a contribuit atât conştiinţa naţională a românilor, cât şi duritatea relaţiilor româno-maghiare”. Delegaţia maghiară şi în special dr. Jaszi voiau să arate Europei şi lumii civilizate spiritul democratic al guvernului său în relaţiile cu naţionalităţile, faptul că vechea Ungarie a fost înlocuită de una nouă, democratică. În răspunsul la nota C.N.R.C., citit de el, se arăta că guvernul maghiar recunoaşte românilor dreptul de a dispune de propria soartă, în sensul principiilor wilsoniene, că principiul de la care porneşte delegaţia Consiliului Naţional Român este corect. Jaszi nota în amintirile sale că ,,am cerut reprezentanţilor români ca tratativele să nu fie tulburate de probleme de suveranitate sau de politică externă şi din ambele părţi să ne străduim ca popoarele noastre nefericite să nu mai lupte unul împotriva altuia”.  

În esenţă, delegaţia maghiară propunea formarea, în Transilvania, a unei ,,confederaţii cantonale”, o reglementare naţională şi teritorială provizorie până la conferinţa de pace. Astfel, Jaszi Oszkar spunea: ,,abandonând graniţele comitatense de azi…, să formăm blocuri naţionale întrucât se poate de compacte şi de omogene, pe întreg teritoriul Transilvaniei, care, după exemplul elveţian, să dispună de autonomie, să-şi formeze organe proprii de conducere, pe care să le adunăm apoi într-o unitate mai mare”, pentru a fi un scut faţă de ,,bolşevismul ce ne ameninţă pe toţi deopotrivă”. În încheierea notei guvernului ungar se arăta: ,,Punctul nostru de vedere este ca toate popoarele care există astăzi în Ungaria, până la tratativele de pace, recunoscând graniţele actuale, să trăiască într-un fel de Eidgenossenschaft (sistem cantonal elveţian)”. Aceste ,,blocuri naţionale” urmau să se bucure de largi drepturi democratice, dar în acelaşi timp menţineau strânse legături cu guvernul şi statul ungar, considerate indispensabile. În plus, întregul aparat de stat ungar ar fi trebuit să rămână acelaşi, ,,dar cu acest corectiv ca în toate funcţiunile de stat să se înfăptuiască loial şi fără de cugete ascunse regimul de două, eventual mai multe limbi” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Era evident că aceste propuneri şi principii conduceau într-un singur punct, menţinerea statu quo-ului, a integrităţii teritoriale a Ungariei.

Delegaţia română a cerut suspendarea discuţiilor până a doua zi, pentru a studia nota guvernului ungar şi pentru a aştepta sosirea lui Iuliu Maniu de la Viena. Ea s-a întrunit îndată în camera de lucru a lui V. Goldiş şi a hotărât în principiu convocarea adunării naţionale la Alba Iulia, pentru 1 decembrie 1918. A doua zi, 14 noiembrie, la locuinţa lui Şt. Cicio Pop, din Arad, a avut loc o nouă consfătuire a Consiliului Naţional Român, căruia i s-au adăugat şi Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Aurel Lazăr, unde s-a formulat răspunsul delegaţiei române la propunerile maghiare. Discuţiile cu maghiarii au fost reluate apoi, în aceeaşi zi, în prezenţa reprezentanţilor şvabilor ca observatori. V. Goldiş a luat cuvântul şi a dat citire răspunsului, în care se spunea că ,,Consiliul Naţional Român vede în propunerile guvernului maghiar respingerea categorică a Notei sale”. În comunicatul oficial se arăta: ,,Naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorii, care, pe de o parte, trag la îndoială principial acest drept, pe de altă parte, nu oferă nicio garanţie care ar putea asigura ordinea publică până la soluţia definitivă, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918). Consiliul recunoştea ,,competenţa Congresului de pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate” şi îşi lua obligaţia ,,să asigure pentru fiecare popor (naţionalitate) condiţiunile liberei dezvoltări naţionale”.

După intervenţiile lui Şt. Cicio Pop şi Aurel Lazăr, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a rostit aceste cuvinte epocale : ,,Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat, pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi al Ungariei, şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclavele străine, meşteşugit create şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria alcătuiesc un teritoriu compact românesc, pe care noi românii, poporul românesc, il socotim şi-l vedem ca stat românesc…”. El a subliniat: ,,Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ştirbire a teritoriului românesc. Chestia e clară: noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în primul rând…, puterea administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru”. Cuvântarea lui Maniu a avut un efect copleşitor asupra delegaţiei maghiare, Jaszi consemna în amintirile sale: ,,După cuvântarea de mare efect a lui Iuliu Maniu, am adus mulţumirile mele că, în sfârşit, a creat o situaţie limpede. Acum reiese că fiecare dintre noi doreşte altceva” (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Atitudinea intransigentă a românilor a avut un efect devastator asupra delegaţiei maghiare, dar aceasta nu dorea întreruperea tratativelor, în speranţa unei înţelegeri amiabile, şi a făcut noi propuneri. Astfel, Jaszi Oszkar propunea un acord în 11 puncte: 1. Guvernul maghiar învesteşte Consiliul Naţional Român cu guvernarea judeţelor şi oraşelor în care românii formează majoritatea.; 2. Guvernământul român transilvan va fi reprezentat în guvernul maghiar de la Budapesta, iar guvernarea (administrarea) urma să se facă în strânsă legătură cu guvernul maghiar. Un punct prevedea explicit că ,,guvernământul român, sub niciun pretext, nu va putea chema în ajutor armata română din regatul român”. Acest aranjament mutual avea să rămână valabil până la Conferinţa de pace. În fond, prin noile propuneri, Transilvania ar fi rămas în cadrele statului ungar, oferindu-se românilor doar o autonomie etnică, o autoguvernare (,,Românul”, din 2/15 nov. 1918).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (84)” →