România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescian (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu a sosit la Palat în după-amiaza zilei de 23 august, la ora 16, şi, în cursul audienţei, a comunicat regelui, în prezenţa generalului Sănătescu, decizia sa de a încheia armistiţiul, adăugând că a informat pe ministrul Germaniei, Clodius, despre intenţia sa. Conjuraţii, în frunte cu regele, au considerat că încheierea armistiţiului ar fi avut drept urmare ocuparea întregii ţări de către germani şi poate arestarea şi deportarea regelui, după mărturia generalului Aurel Aldea. Regele a părăsit brusc sala şi, după ce s-a sfătuit cu conjuraţii aflaţi în Palat, a revenit şi a anunţat demiterea lui Antonescu, după care o echipă militară l-a arestat pe mareşal şi pe colaboratorii săi. Astfel s-a consumat lovitura de stat  de la 23 august 1944. După arestare, mareşalul Antonescu avea să noteze, în celulă:  „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act …necugetat.“ În noaptea de 23/24 august, Antonescu a fost preluat din Palat de o echipă comunistă, condusă de Emil Bodnăraş, iar la 31 august, a fost predat ruşilor, care l-au dus la Moscova.

Aşadar, în după-amiaza de 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost destituit şi arestat împreună cu colaboratorii săi. Apoi, regele a numit un nou guvern condus de generalul Sănătescu şi alcătuit din militari şi reprezentanţi ai celor patru partide din BND (Blocul Naţional-Democrat), iar în fruntea Marelui Stat Major a fost numit generalul Gh. Mihail. În seara de 23 august, la 22 h, a fost difuzată Proclamaţia regelui către ţară, care anunţa sfârşitul alianţei cu Axa, încetarea războiului cu Naţiunile Unite, sfârşitul dictaturii şi restabilirea regimului democratic, lupta alături de armatele aliate pentru eliberarea Transilvaniei. În ceea ce priveşte politica externă, România a decis, în dimineaţa de 23 august, încetarea operaţiilor militare împotriva U.R.S.S., înainte de semnarea armistiţiului, act cu consecinţe foarte grave pentru statul român. Regele a propus Germaniei să-şi evacueze trupele din România, în termen de 15 zile, dar aceasta a reacţionat cu violenţă, Bucureştiul a fost atacat, iar în dimineaţa de 24 august a fost bombardat. În aceste condiţii, România a declarat război Germaniei, la 25 august, iar trupele române au început luptele cu trupele germane din Bucureşti şi din alte oraşe. ⁷³

Trupele române (400.000 de militari) şi unităţile de tancuri au respins atacul german asupra Bucureştiului, iar până la 28 august, zona Bucureşti-Ploieşti a fost eliberată de trupe germane. Până în 29 august, a fost eliberat întreg teritoriul naţional. Trupele sovietice, după 23 august 1944, nu au acceptat tratative cu trupele române, ci le-au tratat cu brutalitate, astfel încât, între 23 august şi 12 septembrie 1944 (ziua încheierii armistiţiului), 130.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri. Apoi unităţile sovietice au debarcat la Constanţa şi au ocupat oraşul părăsit de germani, iar întreaga flotă română maritimă şi fluvială a fost capturată ca pradă de război şi dusă la Odessa, iar marinarii şi ofiţerii de marină au fost luaţi prizonieri (unii din ei s-au sinucis). După ce, la 31 august, trupele sovietice au ocupat Bucureştiul, ele au continuat înaintarea şi au ocupat Muntenia şi Dobrogea, iar la 6 septembrie, unităţile de tancuri ajunseseră la Turnu Severin, astfel încât, cu excepţia Transilvaniei, întreaga Românie se afla sub ocupaţie sovietică. Armata Roşie se revărsa ca o maree asupra României, comandamentul sovietic trata ţara ca pe un teritoriu cucerit, au început jafurile, violurile şi uciderile. Ocupantul străin, Rusia bolşevică, întârzia premeditat semnarea armistiţiului, solicitat de guvernul român încă de la sfârşitul lui august.

La 29 august 1944, o delegaţie română alcătuită din L. Pătrăşcanu, D. Dămăceanu, Ghiţă Pop,  Barbu Ştirbei şi Const. Vişoianu a sosit la Moscova pentru încheierea armistiţiului, însă proiectul convenţiei de armistiţiu a fost înmânat abia la 10 septembrie. Delegaţia română a încercat în zadar să obţină îmbunătăţiri şi, în cele din urmă, la 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnat armistiţiul dintre România şi Naţiunile Unite. Armistiţiul prevedea participarea armatei române la război cu 12 divizii, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, libera mişcare a forţelor sovietice pe teritoriul României, plata unor despăgubiri de război de 300 milioane de dolari şi restituirea Transilvaniei de Nord. Pe lângă textul armistiţiului, defavorabil României, a provocat îngrijorare părţii române felul în care autorităţile sovietice de ocupaţie au interpretat prevederile convenţiei.

În legătură cu actul de la 23 august 1944 şi semnarea armistiţiului, se impun unele consideraţii. Aşa cum scria Pamfil Şeicaru generalului Nicolae Rădescu: „Un armistiţiu este un act bilateral, acordul a două voinţi, or, la 23 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare «en rase campagne», exact cum au vroit-o ruşii.“ La 23 august 1944, cunoaşterea inexactă a situaţiei politice şi militare a ţării, graba nejustificată a regelui, antipatiile şi orgoliile personale au dus la un act nefast, iar consecinţele au fost cumplite. Decizia luată la 23 august a fost cea mai mare eroare politică şi militară din istoria României. Se poate spune astăzi cu certitudine că Antonescu nu s-a opus armistiţiului, ci planului conjuraţilor, care urmăreau o capitulare necondiţionată, după istoricul Gh. Buzatu. Prin actul nesăbuit de la 23 august, Rusia bolşevică devenea stăpână în România, lucru care rezultă şi din prevederile armistiţiului. „Acest armistiţiu, spune Ruben Markham, a predat România cu mâinile şi picioarele legate Uniunii Sovietice şi a arătat că Marea Britanie şi Statele Unite au capitulat în faţa Rusiei. Rezultatul loviturii de stat încercate şi realizate de Rege şi Maniu a fost să facă din România un stat vasal Uniunii Sovietice.“

Imensitatea răului făcut neamului românesc, prin capitularea necondiţionată de la 23 august 1944, a constat în faptul că ţara a fost îngenuncheată şi supusă regimului tiranic al bolşevismului. Prin arestarea mareşalului Antonescu şi capitularea întregii armate, înaintea semnării armistiţiului, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Toate mărturiile contemporane şi cercetările istorice ulterioare concordă în sensul că, la 23 august 1944, România şi-a pierdut libertatea, bunul cel mai de preţ al unui popor, şi a încetat să mai fie o ţară suverană. Antonescu intuise perfect ceea ce avea să se întâmple, atunci când declarase-în ajunul loviturii de stat de la 23 august 1944-că dacă ruşii vor ocupa ţara, România va fi pierdută pentru totdeauna. Cursul evenimentelor de după 23 august 1944 avea să confirme această intuiţie. Astfel, în această zi fatală, destinul istoric al neamului românesc s-a frânt, ceea ce a urmat nu a fost decât o agonie prelungită.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (101)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

Mareşalul Antonescu înţelegea tot mai mult că războiul era pierdut şi împreună cu Maniu s-au angajat într-o nouă iniţiativă de pace cu anglo-americanii. În februarie 1944, cu acordul său tacit, a fost trimis la Cairo, prinţul Barbu Ştirbei, ca reprezentant al opoziţiei române, căruia i s-a alăturat şi C. Vişoianu. La 17 martie 1944, la prima întâlnire cu reprezentanţii celor trei Aliaţi, Ştirbei a declarat ca toţi factorii politici din România, guvernul Antonescu, regele şi Opoziţia doreau ca ţara să treacă de partea Aliaţilor. El a adăugat că ar putea fi organizată o lovitura de stat cu condiţia să fie respectată independenţa ţării şi recunoaşterea drepturilor teritoriale ale României. Însă Aliaţii, fără a-şi lua vreun angajament, au specificat că, înainte de orice înţelegere, era necesară capitularea necondiţionată a României. În 22 martie 1944, generalul Wilson, comandantul forţelor aliate din Mediterana, a dat un răspuns demersurilor României: el a cerut guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună nici o rezistenţă trupelor sovietice în înaintarea lor.

O nouă întâlnire Hitler-Antonescu a avut loc în martie 1944, în cursul căreia Hitler a propus un război total împotriva Rusiei. La Cairo, la 12 aprilie 1944, Aliaţii au făcut cunoscute României condiţiile de armistiţiu care prevedeau ruperea relaţiilor cu Germania, alăturarea României Naţiunilor Unite, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord precum şi anularea Dictatului de la Viena. Dar guvernul Mareşalului Antonescu a respins categoric propunerea de armistiţiu a Aliaţilor, deoarece acceptarea lor ar fi echivalat cu capitularea în faţa trupelor sovietice şi ameninţa existenţa ţării. El spera că negocierile secrete de la Stockholm ar putea aduce îmbunătăţirea condiţiilor de armistiţiu şi în acelaşi timp a continuat lupta alături de Germania, deoarece nu vedea nici o alternativă.

La începutul anului 1944, aflate în ofensivă, trupele sovietice au ajuns la Bug, iar la 17 martie, au forţat Nistrul la Hotin şi au pătruns pe teritoriul României. În urma înaintării sovietice, o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Basarabiei, Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi, au fost ocupate. Ca urmare a avansării rapide inamice, trupele aliate româno-germane n-au mai putut organiza apărarea pe linia Nistrului, ci s-au retras pe o poziţie de luptă care trecea din nordul Moldovei pe înălţimile Carpaţilor, vest Siret-Târgu Frumos-nord Iaşi-masivul Corneşti-nord Chişinău-Tighina-Nistru-Marea Neagră. Grupul de armate ,,Ucraina de Sud”, comandat de generalul Hans Friessner, a fost reorganizat în felul următor: „Gruparea general Wöhler“, care cuprindea Armata 4 română şi Armata 8 germană, aflate în Moldova, şi „Gruparea general Dumitrescu“, alcătuită din Armata 6 germană şi Armata 3 română, aflate în Basarabia. Aici, în Moldova, între Iaşi şi Poarta Focşanilor, un culoar de 75 km, urma să se decidă, în urma unei mari bătălii, soarta României şi a Europei de Sud-Est şi Centrale. Situaţia politică-militară a României era dramatică, iar contextul european era complex. La 6 iunie 1944, trupele anglo-americane au debarcat în Normandia, iar la 23 iunie, trupele sovietice au atacat şi distrus Grupul de armate Centru din Bielorusia, apoi au eliberat Minsk, apropiindu-se de frontierele Poloniei. La Stockholm, au continuat negocierile şi, la 2 iunie 1944, Frederic Nanu a obţinut trei concesii importante din partea diplomaţilor sovietici: o perioadă de graţie de 15 zile acordată trupelor germane pentru a evacua România, o reducere a despăgubirilor de război şi o zonă liberă de trupe străine pentru guvernul român. Se aştepta confirmarea acestor concesii din partea guvernului sovietic, dar în iunie-august, Moscova a tergiversat discuţiile cu România.

În 20 iunie 1944, sub presiunea evenimentelor, s-a constituit Blocul Naţional Democrat, alcătuit din patru partide politice: PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Programul acestei coaliţii prevedea încheierea păcii şi instaurarea unui regim democratic. În pregătirea viitoarei acţiuni politico-militare au fost cooptaţi o serie de ofiţeri superiori şi generali, precum Const. Sănătescu, Gh. Mihail, Aurel Aldea, C. Vasiliu-Răşcanu, col. Dumitru Dămăceanu ş.a. Între 20 iunie-23 august 1944, au avut loc numeroase consfătuiri ale partidelor din cadrul B.N.D., ale Palatului şi ale Armatei. În iunie, Regele Mihai a aprobat planul de înlăturare prin forţă a lui Antonescu, iar în iulie, s-a decis ca lovitura de stat proiectată să aibă loc în 26 august 1944, ora 13.

Mareşalul Antonescu era informat despre conjuraţia ce se pregătea, dar el credea că în acel moment, vara anului 1944, „ţara are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată, orice altă atitudine ar putea transforma un dezastru presupus într-unul real, sau ar putea, prin acţiunea necugetată a câtorva, să transforme într-o catastrofă o situaţie foarte grea şi periculoasă.“ Mareşalul Antonescu era călăuzit în acţiunile sale politice şi militare, în demersurile de încheiere a armistiţiului de o serie de principii, precum o înţelegere prealabilă cu Germania, prin acordarea unui termen de graţie de 15 zile, garanţii anglo-americane din cauza neîncrederii în politica Rusiei sovietice şi, doar în ultima instanţă, o acţiune militară împotriva Germaniei, dacă aceasta refuza să-şi dea asentimentul pentru ieşirea României din război. Din spatele liniei Galaţi-Focşani, aflat în fruntea armatei române, Antonescu urmărea să obţină un armistiţiu avantajos, care să asigure existenţa independentă a României.

Mareşalul Antonescu acţiona astfel pentru că avea în minte drama statului român, în 1878, când principele Carol, aflat în fruntea armatei sale, s-a retras dincolo de Olt, hotărât să reziste cu orice preţ, în faţa atitudinii agresive a Rusiei, care intenţiona să ocupe ţara. Şi în 1944, soarta României urma să fie decisă pe câmpul de luptă, dar era necesar ca ţara să fie unită şi să manifeste voinţă de luptă.  La 5 august 1944, la Rastenburg, a avut loc ultima întâlnire Hitler-Antonescu, unde s-a discutat situaţia militară şi posibilitatea de a opri ofensiva sovietică. La începutul lui august, Comandamentul sovietic a decis organizarea unei ofensive în zona Iaşi-Chişinău, pentru zdrobirea Grupului de armate ,,Ucraina de Sud”. În acest scop, au fost concentrate trupele Frontului 2 Ucrainean din Moldova şi ale Frontului 3 Ucrainean din Basarabia, care totalizau peste 90 de divizii, adică 930.000 de oameni, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane. Acestor forţe sovietice, net superioare în oameni şi armament, li se opuneau pe un front de 654 km., 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, susţinute de blindate şi avioane germane. Bătălia Moldovei a început în noaptea 18/19 august 1944, printr-o puternică pregătire a artileriei sovietice, iar în după amiaza de 19 august, s-a declanşat marea ofensivă sovietică. Sub impactul loviturilor primite, trupele române au cedat destul de repede, spre surprinderea germanilor. După trei zile de luptă, frontul româno-german a fost străpuns, oraşul Iaşi a fost ocupat şi s-a hotărât retragerea prin luptă spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (100)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944)

În paralel cu acţiunile Armatei 4 română de la Odessa, Armata 3 română, în cooperare cu Armata 11 germană, opera în teritoriul dintre Nistru şi Nipru şi la nord de Marea Azov. La 10 August, Armata 3 română a ajuns pe Bug, iar la 14 august, Hitler cerea lui Antonescu ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi Crimeea şi de aceea, la 20 august, Armata 3 română a reluat înaintarea spre Nipru. La 30 august, Armata 11 germană a forţat Niprul, continuându-şi înaintarea, iar la 15 septembrie, Armata 3 română a trecut la rândul ei Niprul şi a înaintat spre est. La 24 septembrie, Armata 11 germană, condusă de generalul Manstein, a început ofensiva spre Crimeea la care participau şi unităţi române şi la 17 noiembrie, este cucerit oraşul Kerci, iar la începutul lui ianuarie 1942, au început luptele pentru cucerirea oraşului Sevastopol.

În urma înţelegerii dintre Germania şi România, la 17 august 1941, statul român a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug, iar la 19 august, printr-un decret al guvernului român, regiunea Transnistria era pusă sub administraţie civilă românească, iar prof. Gh. Alexianu a fost numit guvernator al noii provincii. Acest aspect a fost reglementat oficial prin Convenţia de la Tighina, din 30 august 1941, care a stabilit administrarea şi exploatarea economică a teritoriului Transnistriei. În urma aderării României la Pactul Antikomintern, din 25 noiembrie 1940, începând din luna decembrie 1941, România s-a aflat în război cu Anglia şi SUA. În februarie 1942, a avut loc la Rastenburg, întâlnirea dintre Hitler şi Antonescu, unde acesta şi-a reluat angajamentul de a participa cu o mare parte a trupelor române la ofensiva germană în Răsărit, iar Germania urma să ofere echipament militar modern.

La 28 iunie 1942, a început ofensiva germană spre Stalingrad şi Caucaz. În urma înţelegerii stabilite cu Germania, 8 divizii româneşti au fost angajate în operaţiunile de la est de Marea Azov, dar majoritatea trupelor române au luat parte la înaintarea spre Volga. În septembrie 1942, trupele române au ajuns împreună cu cele germane la porţile Stalingradului. În acelaşi timp, unităţile Armatei 3 române au pătruns până la sfârşitul lui octombrie în centrul Caucazului. Aşadar, după luni de lupte, în octombrie 1942 trupele române se aflau în apropierea Stalingradului şi în centrul Caucazului. În octombrie 1942, mareşalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, la Wervolf şi aici s-au discutat probleme militare şi anume angajarea Armatelor 3 şi 4 române în luptele de la Stalingrad. Însă ofensiva rusă declanşată, la 19 noiembrie 1942, a lovit din plin poziţiile Armatei 3 române de la Cotul Donului, iar la 20 noiembrie, poziţiile Armatei 4 române din Stepa Calmucă au fost atacate de armata sovietică. La sfârşitul lui decembrie 1942, armata română, înfrântă în luptele cu sovieticii, a pierdut în zona Stalingradului cea mai mare parte a celor 18 divizii angajate în luptă. Cele două armate române au înregistrat pierderi de 160.000 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La 2 februarie 1943, Armata 6 germană a generalului Paulus a capitulat în faţa trupelor sovietice.

Înfrângerea trupelor române şi germane de la Stalingrad a dus la replierea trupelor germane şi române în urma ofensivei sovietice din Caucaz, unde luptau 7 divizii române. Ele s-au retras apoi şi din Cuban (în octombrie 1943) şi apoi din Crimeea (în primăvara lui 1944). După dezastrul de la Stalingrad, s-a produs o încordare în relaţiile germano-române, inevitabilă după o înfrângere de proporţii. Problemele militare şi în general relaţiile dintre cele două părţi au fost discutate în cursul vizitei făcute de mareşalul Antonescu lui Hitler, la Wolfsschanze, la 12 ianuarie 1943. S-a convenit aici, refacerea armatei române până în primăvara lui 1944, prin înarmarea completă a 19 divizii române, pe front rămânând doar diviziile din Caucaz şi Crimeea. În lunile următoare, aceste divizii, sub presiunea ofensivei ruse, se vor retrage treptat din teritoriile respective.

Deşi încrederea a fost restabilită între cele două ţări, după catastrofa armatelor germano-române de la Stalingrad, Antonescu a înţeles că Germania nu putea învinge Rusia şi de aceea el a căutat mijloace pentru a proteja ţara de pericolul invaziei sovietice. Astfel, el şi-a îndreptat în sfârşit privirea spre Apus şi în primăvara 1943, l-a împuternicit pe vicepreşedintele Mihai Antonescu să stabilească contacte cu Aliaţii Occidentali. Aceste contacte au ajuns la cunoştinţa germanilor şi la următoarea întâlnire Hitler-Antonescu, de la Klessheim, din aprilie 1943, Führerul a reproşat mareşalului demersurile făcute de Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu pentru stabilirea de legături cu occidentalii. Legăturile cu Aliaţii au fost aprobate tacit de către Antonescu.

După Stalingrad, începea o nouă fază în politica externă a României, fără ca oficial tendinţa ei fundamentală să se schimbe. Mareşalul Antonescu era preocupat în această perioadă de un singur lucru: protejarea României faţă de marea primejdie de la Răsărit. Pe plan european aveau loc acum evenimente importante. După debarcarea Aliaţilor în nordul Africii (noiembrie 1942), aceştia se pregăteau să debarce în Europa şi se întrevedea chiar perspectiva unei debarcări aliate în Balcani. După cum am văzut, începând din decembrie ’41-iunie’42, ca urmare a alianţei cu Germania, România se afla în stare de război cu Anglia şi SUA şi, la 12 iunie 1943, a avut loc primul raid aerian american asupra României (Ploieşti). Cooperarea politică şi militară a României cu Germania priva statul român de orice sprijin din partea Angliei şi SUA. Poziţia acestor state a fost clar exprimată de Anthony Eden, în martie 1943: „Politica noastră faţă de România este subordonată relaţiilor noastre cu Rusia şi nu putem întreprinde vreo acţiune fără acordul guvernului sovietic.”

După întâlnirea de la Klessheim, din aprilie 1943, Antonescu a încurajat pe Mihai Antonescu să continue contactele cu aliaţii occidentali şi să atenţioneze asupra primejdiei pe care o reprezenta Rusia comunistă pentru întreaga Europă, nu doar pentru răsăritul ei. Cei doi Antoneşti, majoritatea oamenilor politici şi opinia publică românească nu au considerat niciodată Anglia şi SUA, inamici ai României. Mihai Antonescu a iniţiat contacte cu aliaţii occidentali, în primăvara 1943, pe două căi: prin intermediul Italiei şi al ţărilor neutre. Mai întâi, el a abordat Italia prin intermediul ministrului ei la Bucureşti, Bova Scoppa, şi a stabilit legături cu contele Ciano, ministru de externe al Italiei. Însă, răsturnarea lui Mussolini la 25 iulie ’43, a dus la eşecul iniţiativei, deoarece Italia va semna armistiţiul cu Aliaţii, în septembrie’43. A fost abordată apoi, a doua cale, ţările neutre europene. După eşecul ultimei ofensive germane (bătălia de la Kursk), mareşalul Antonescu a cerut colonelul Teodorescu de la Ankara să stabilească legături cu reprezentanţii anglo-americani. Acesta s-a întâlnit în septembrie ’43, cu generalul englez Arnold, ataşatul militar de la Ankara şi i-a comunicat că România dorea să coopereze cu anglo-americanii şi oferea „42 vagoane de aur, 400 de vagoane de grâu şi 22 de divizii complet echipate”. Dar anglo-americanii n-au fost atraşi de aceasta ofertă şi la Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, au decis să nu se efectueze o debarcare în Balcani, ci în Europa apuseană.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (99)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Regimul Antonescu (ianuarie 1941-august 1944). După înlăturarea Legiunii şi instituirea regimului militar Antonescu, un val de arestări şi procese s-au abătut asupra Legiunii, mai ales asupra celor implicaţi în evenimentele din ianuarie 1941. Unora din legionari li s-a oferit posibilitatea reabilitării „post-mortem”, o măsură cinică de executare a unor adversari politici. Urmăriţi în permanenţă de organele autorităţilor antonesciene, legionarii îşi vor continua până în august ’44, existenţa politică şi fizică, în ţară sau în afara ei. Comunicatul oficial dat după încheierea evenimentelor din ianuarie, menţiona că armata a înregistrat 21 de morţi şi 54 de răniţi, în Bucureşti s-au înregistrat 236 de morţi şi 254 de răniţi, iar în provincie, 117 de morţi şi 73 de răniţi.

Guvernul Antonescu, alcătuit la 27 ianuarie 1941, din 25 de militari şi 8 civili,   nu a avut un caracter politic, ci a fost instrumentul central pentru administrarea treburilor statului, după eliminarea de la putere a Legiunii. Au avut loc şi două plebiscite, unul în martie şi altul în noiembrie 1941, care, oficial, au aprobat politica generalului. Regimul Antonescu era unul autoritar, care nu îngăduia nici un fel de manifestare politică. În februarie 1941, a fost reînnoită interdicţia funcţionării partidelor politice. Antonescu a iniţiat măsuri de consolidare şi organizare a statului. Prin Decretul-lege, din 6 februarie 1941, erau reprimate acţiunile ce puneau în primejdie existenţa şi interesele statului, iar prin Decretul-lege, din 18 februarie, erau militarizate instituţiile şi întreprinderile de stat. Un decret-lege, din 3 mai 1941, pedepsea specula ilicită şi sabotajul economic. A urmat un decret-lege asupra regimului muncii în timp de război. Măsurile represive ale regimului Antonescu au vizat mai multe aspecte. După ianuarie 1941, au fost arestate 9.300 de persoane, majoritatea legionari, doar în Bucureşti. Tribunalul militar Bucureşti a pronunţat peste 1.800 de condamnări, dar în mai 1941, cei cu pedepse uşoare, peste 1.000 au fost graţiaţi. Alţi legionari au fost trimişi în batalioane de pedeapsă de pe front. Autorii uciderilor legionare au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi (col. Ştefan Zăvoianu din Poliţia Legionară). Comuniştii au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu, un număr de 1.200 de persoane şi în Transnistria, un număr de 690.

Conform decretului regal, din 6 septembrie 1940, generalul Antonescu deţinea toate puterile în stat, iar regele Mihai avea următoarele prerogative: era capul armatei, avea drept de a bate moneda, de amnistie şi graţiere, conferea decoraţii, numea pe primul-ministru. Pentru Antonescu, regele era doar un simbol, el trebuia ţinut departe de problemele statului, limitându-se la semnarea decretelor-legi ale Conducătorului (Antonescu) şi la vizite protocolare, prezenţe episodice pe front. Regele era informat individual despre evenimentele politice-el a aflat în ultimul moment despre intrarea României în război şi despre starea de război cu Anglia şi SUA.

Generalul Antonescu îşi definea guvernarea ca un „regim autoritar”. În statul autoritar antonescian, instituţiile fundamentale erau: familia, şcoala, biserica, magistratura, armata-sinteza unui popor. Statul era dirijat şi la fel presa, învăţământul, iar cenzura era atotprezentă. Regimul Antonescu era antisemit, el a aplicat purificarea etnică prin deportarea şi internarea în lagăre în Transnistria, a evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord. A internat în lagăre pe evreii dintre Nistru şi Bug, iar numărul victimelor a fost destul de ridicat.

   Politica externă. Relaţiile româno-germane (1940-1944). Garanţia acordată de Germania şi Italia, la 30 august 1940, avea şi un tăiş antisovietic, perceput la Moscova. România reprezenta pentru Germania o însemnătate strategică aparte, ca bază de atac împotriva Rusiei comuniste. Pentru Germania, generalul Antonescu era piesa cheie în conducerea politică a României. În noiembrie 1940, Antonescu a făcut vizite în Italia, unde a avut convorbiri cu Mussolini şi în Germania, pentru convorbiri cu Hitler. Antonescu a reuşit în cursul acestor discuţii să obţină încrederea şi simpatia Führer-ului. Rezultatul a fost aderarea României la Pactul Tripartit, semnat la Berlin, în 23 noiembrie 1940. Hitler a decis, în perspectiva războiului împotriva Rusiei sovietice, trimiterea unor misiuni militare germane în România, de uscat şi de aviaţie, ca urmare a cererii făcute de Antonescu, la 17 septembrie şi la 12 octombrie. În România au sosit, în octombrie 1940, primele unităţi militare germane. Aceste trupe germane trebuiau să apere zona petrolieră, să contribuie la instruirea armatei române şi, în cazul unui atac rus, să ajute alături de trupele române la apărarea teritoriului ţării.

   Prezenţa militarilor germani în România era considerată de generalul Antonescu ca un scut împotriva Rusiei comuniste, menite să asigure securitatea frontierelor româneşti. La Moscova, trimiterea, fără consultarea ei, de unităţi germane în România era considerată o nouă acţiune ostilă la adresa Rusiei şi intereselor ei la Dunărea de Jos. Pentru a testa reacţia României şi a Germaniei mai ales, Rusia sovietică a ocupat, în octombrie-noiembrie 1940, mai multe insule româneşti de pe braţul Chilia. După vizita la Berlin, Antonescu declara că Germania are interese mari la gurile Dunării şi nu va ceda înaintea Rusiei. Hitler, în timpul discuţiilor cu Molotov la Berlin, din noiembrie 1940, a respins revizuirea garanţiei acordate României, legată de revendicările Moscovei asupra sudului Bucovinei. După negocierile de la Berlin, unde Molotov a încercat să obţină acordul germanilor pentru introducerea trupelor sovietice pe teritoriul Bulgariei, relaţiile dintre Germania şi Rusia erau tot mai încordate. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva 21, care se referea la declanşarea unei campanii militare împotriva Rusiei până la 15 mai 1941; era prevăzută şi participarea armatei române cu trupele sale de elită la Operaţiunea „Barbarossa”. După atacarea Greciei de către Italia, în octombrie 1940, a apărut o nouă sursă de tensiune în Balcani, rezolvată de Germania prin acţiunea militară împotriva Greciei şi Iugoslaviei, din aprilie 1941.

După ocuparea celor două ţări (Iugoslavia şi Grecia), în perspectiva unei reconfigurări politico-teritoriale a Balcanilor, guvernul român (Mihai Antonescu) a ridicat problema românilor de pe valea Timocului şi a celor din Grecia şi Iugoslavia. În memoriul înaintat, la 23 aprilie 1941, de Mihai Antonescu reprezentantului Germaniei la Bucureşti, Killinger, el spunea că: „România cere o revizuire a tuturor graniţelor din sud-estul Europei”. Propunerea era nerealistă, conjuncturală, rămasă fără urmări. Tensiunea dintre Germania şi Rusia creştea tot mai mult. În aprilie 1941, informat despre pregătirile de război ale Germaniei, Stalin a răspuns prin gesturi de bunăvoinţă faţă de România şi Finlanda, cu intenţia de a încerca să separe cele două ţări de Germania, gesturi ignorate de generalul Antonescu.

La 12 iunie 1941, la întrevederea de la München, Hitler l-a informat pe Antonescu oficial despre atacul asupra Rusiei, despre care Antonescu avea totuşi informaţii, sursa sa fiind generalul Hansen şi mareşalul Göring. Antonescu i-a vorbit lui Bossy, ministrul României la Berlin, despre obiectivele sale în războiul apropiat: „vom obţine nu numai ceea ce am pierdut (Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), ci şi pe românii transnistreni. Bugul trebuie să ne fie frontieră pentru a recupera populaţia româneasca de dincolo de Nistru şi marele port al Odessei; odată acest spaţiu curăţat de jidani (evrei) şi de ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recunoaşterea acestor achiziţii (teritorii)”. Aceste obiective puteau fi atinse dacă Germania câştiga războiul şi accepta revendicările României. Nu au existat discuţii prealabile între Germania şi România privind obiectivele guvernului român în războiul din Est însă, la întâlnirea din 12 iunie, Hitler l-a asigurat pe Antonescu că, la sfârşitul războiului, „România va primi despăgubiri” teritoriale. Antonescu declara că România şi-a legat soarta de Germania şi ea n-ar putea rămâne inactivă într-un război dintre germani şi ruşi.

Colaborarea militară dintre Germania şi România s-a stabilit surprinzător de repede într-un război nebănuit de dificil, iar Antonescu s-a asociat Germaniei, cu o uşurinţa incredibilă, fără un prealabil tratat de alianţă bilaterală, singura obligaţie contractuală fiind aderarea României la Pactul Tripartit. Convins că loialitatea României faţă de Germania va duce la recuperarea Transilvaniei de Nord (obsesia sa), Antonescu a angajat armata română până la Stalingrad. Generalul a comis greşeala de a pune războiul înaintea politicii, iar rezultatul a fost un grav eşec.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (98)” →

România în al doilea război mondial (1939-1945)

Situaţia politică a României în toamna anului 1940

Cedările teritoriale masive şi nemulţumirile populare provocate de acestea au dus în cele din urmă la prăbuşirea regimului carlist.

La sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1940, manifestaţiile de stradă îndreptate împotriva regelui Carol II şi a politicii sale luaseră o mare amploare. Regele era îngrijorat şi era în căutarea unui om autoritar care să restabilească ordinea în statul român. La 1 septembrie 1940, generalul Antonescu (care după cedarea Basarabiei, fusese închis la mănăstirea Bistriţa şi apoi eliberat) s-a întâlnit în secret, la Ploieşti, cu Iuliu Maniu, unde au stabilit acţiunile politice pentru detronarea regelui Carol II şi constituirea unui guvern de uniune naţională. În acest scop, el a dus tratative cu Const. I. C. Bratianu, Iuliu Maniu şi Horia Sima. Liderii partidelor istorice i-au cerut lui Antonescu să obţină în primul rând abdicarea lui Carol II.

Încă de la 1 septembrie, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, cerea într-un manifest abdicarea regelui Carol II, iar la 3 septembrie 1940, a fost organizată „revoluţia legionară”, în mai multe puncte din ţară: Bod (unde a fost organizat atacul asupra postului de radio), Braşov, Constanta şi în alte localităţi. În această atmosferă foarte tensionată, la 4 septembrie, regele Carol a însărcinat pe generalul Antonescu cu formarea noului guvern. În dimineaţa de 4 septembrie, legionarii au organizat mari manifestaţii în Bucureşti şi alte oraşe, cerând abdicarea regelui Carol, în Piaţa palatului s-au tras focuri de armă, regele intrând în panică. În dimineaţa de 5 septembrie, în timp ce manifestaţiile legionare continuau, regele l-a învestit pe generalul Antonescu „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, a suspendat Constituţia şi a dizolvat Parlamentul. În seara aceleiaşi zile, generalul Antonescu i-a cerut regelui Carol să abdice. După o noapte dramatică, în dimineaţa zilei de 6 septembrie, la 4h, regele Carol II a abdicat în favoarea fiului său Mihai şi a părăsit ţara.

Imediat după aceasta, Mihai a depus jurământul ca rege al României, în prezenţa generalului Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gh. Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Primul decret semnat de regele Mihai, în 6 septembrie 1940, a fost cel prin care reînvestea pe generalul Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, cu „depline puteri pentru conducerea statului român”. Astfel, la 6 septembrie 1940, regimul politic din România intra într-o noua etapă. Antonescu a început, după reînvestire, consultări pentru constituirea noului guvern şi, la 14 septembrie, a fost format un guvern sub preşedenţia generalului Antonescu. În aceeaşi zi, prin Decretul nr. 3151, statul român era proclamat „stat naţional legionar”. Era vorba de fapt de o dualitate a puterii în statul român, Mişcarea Legionară şi Generalul Antonescu.

În guvernul Antonescu, Legiunea deţinea vicepreşedinţia, prin Horia Sima, şi o serie de ministere importante: Externele, Internele, poliţia, siguranţa, educaţia şi cultele, se adăugau tehnocraţi (specialişti). Noul guvern a adoptat Decretul-lege 3122, din 14 septembrie 1940, referitor la supravegherea şi apărarea economiei naţionale, iar prin Decretul-lege nr. 3361, din 4/5 octombrie, era adoptat regimul comisarilor de românizare a economiei naţionale. Importante pentru noul regim au fost  relaţiile politice directe dintre Hitler şi Antonescu şi poziţia dominantă a Germaniei în Europa. Astfel, în 18 septembrie, Antonescu declara că România este alături de Axa Roma-Berlin.

Regimul Antonescu şi-a propus şi verificarea averilor foştilor demnitari carlişti, iar la 24 septembrie, a adoptat Decretul-lege pentru instituirea de comisii de cercetare a celor vinovaţi de crime politice în timpul regimului carlist, cu începere de la 1 ianuarie 1933. Ulterior, la 5 octombrie 1940, se va numi „Comisia specială de anchetă criminală”, pentru a da satisfacţie victimelor politice din rândul legionarilor. La 4 octombrie, a fost anulat Jurnalul Consiliului de Miniştri din 21 aprilie 1938, de dizolvare a Mişcării Legionare şi s-a decis restituirea bunurilor acesteia. Relaţiile dintre generalul Antonescu şi legionari au fost dificile. La 6 octombrie 1940, a avut loc o manifestaţie legionară, care urmarea întărirea cooperării dintre Antonescu şi legiune. Mişcarea legionară şi-a atras sprijinul tineretului universitar, care era organizat în Uniunea Naţională a Studenţilor Români Creştini, singura organizaţie studenţească recunoscută şi care îşi propunea educarea studenţilor în „spirit naţional legionar”.

La 2 noiembrie 1940, a fost legiferată verificarea şi epurarea corpului didactic universitar. Pe de alta parte, la 3 noiembrie, un decret-lege suspenda activitatea Comisiei speciale de anchetă, ceea ce a atras nemulţumirea legionarilor, iar la 28 noiembrie 1940, un decret-lege prevedea pedepsirea celor vinovaţi de uzurparea proprietăţii, delapidare şi omor.

Între generalul Ion Antonescu şi comandantul Horia Sima s-au ivit, treptat, divergenţe profunde în legătură cu modul de conducere a statului român. Horia Sima şi alţi lideri legionari ar fi dorit un stat totalitar, în spiritul dreptei naţionaliste europene. Intransigenţa sa politică şi ideologică era fundamentată pe problema puterii politice în stat. El dorea eliminarea instituţiilor, structurilor statale şi grupărilor politice, care se opuneau unei conduceri totale legionare. Vehemenţa comandantului Horia Sima se opunea generalului Antonescu, care considera maniera conservator-autoritară, fără intervenţia unei grupări revoluţionare (Mişcarea legionară), singura cale posibilă pentru România. Generalul Antonescu era sprijinit şi se simţea urmat de majoritatea societăţii româneşti, îngrijorată de experimentele revoluţionare ale Mişcării Legionare.

Generalul Antonescu, conducătorul statului şi şeful regimului legionar, era iritat de conducerea duală a statului, el vroia să conducă singur statul român. Autoritarismul său cazon excludea colaborarea cu legionarii. El era ostil faţă de simultaneitatea a două autorităţi centrale în stat, din care Mişcarea Legionară reprezenta o formulă totalitară. Generalul nu putea îngădui două concepţii şi două conduceri politice. Conducător al statului, el şi numai el hotăra în problemele esenţiale ale vieţii de stat, iar Horia Sima, conform decretului-lege din 6 septembrie 1940, era doar comandantul Mişcării Legionare, însă sub direcţia supremă a generalului Antonescu.

Administraţia statului şi armata erau de „competenţa” generalului, iar Mişcarea nu trebuia să intervină în aceste compartimente. Formula politică a generalului Antonescu era una exclusivistă, pur dictatorială. Conducător al statului, el nu vroia să împartă puterea cu nimeni, deşi obţinuse puterea cu ajutorul legionarilor (manifestaţiile lor de la începutul lui septembrie). Mişcarea Legionară era prezentă în poliţie şi siguranţă, dar exista şi o poliţie legionară, paralelă cu cea de stat. Nemulţumiţi de tergiversarea aplicării pedepselor împotriva responsabililor de represiunile antilegionare, în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, grupuri de legionari radicali au ucis, la Jilava, 64 de persoane, implicate în aceste represiuni, apoi la Snagov a fost ucis Virgil Madgearu, iar la Strejnic (jud. Prahova), a fost  ucis prof. Nicolae Iorga, adversar al legionarilor, considerat vinovat moral de moartea lui C. Z. Codreanu (,,Căpitanul’’).

Aceste acţiuni punitive au acutizat ostilitatea dintre General şi Legiune. După aceste execuţii, poliţia legionară a fost desfiinţată de Ministerul de Interne, la 5 decembrie 1940. Legiunea a rămas însă populară şi după sfârşitul lui noiembrie 1940, gesturile justiţiare radicale („haiduceşti”) fiind aprobate de o parte a legiunii şi a societăţii. După uciderile săvârşite, a fost convocată o şedinţă a guvernului, în care generalul Antonescu a condamnat aceste fapte, iar vinovaţii urmau să fie deferiţi justiţiei. Legionarii din guvern, în frunte cu Horia Sima, au explicat gestul lor prin ,,psihoza” creată de priveliştea cadavrelor deshumate în închisoarea Jilava, victime ale represiunii carliste. Deşi revoltat de aceste fapte, generalul Antonescu nu a luat, din calcul politic, măsuri de arestare şi anchetare a celor vinovaţi. Pentru a-şi impune controlul asupra armatei, Antonescu a convocat, la 28 noiembrie 1940, o şedinţă a corpului de comandă al armatei, unde a decis luarea unor măsuri ferme împotriva amestecului politic (legionar) în structurile militare. Marele Stat Major a emis apoi Ordinul 166, care conţinea interdicţia participării la activităţi politice, iar Decretul-lege 3894, din 5 decembrie 1940, introducea pedeapsa cu moartea pentru instigare la revoltă în armată. Încă înainte de această dată, la 27/28 noiembrie, Decretul-lege 3912 stabilea reprimarea unor infracţiuni contra ordinei publice şi interne a statului.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (97)” →

România în perioada interbelică (1918-1939)

Regimul carlist (1938-1940). La 10 februarie 1938, regele a numit un nou guvern, condus de patriarhul României, Miron Cristea, care a asigurat trecerea de la regimul parlamentar democratic la regimul autoritar carlist. Guvernul s-a constituit de fapt în noaptea de 10/11 februarie, fiind alcătuit din miniştri, secretari de stat, cuprindea cinci foşti prim-miniştri (Vaida, Averescu, Iorga, Mironescu, Tătărescu), Maniu şi Goga au refuzat, iar Barbu Ştirbei nu a fost invitat. În aceeaşi noapte, s-a introdus starea de asediu, cenzura, iar autorităţile militare au preluat controlul administraţiei, s-au numit noi prefecţi dintre ofiţeri, iar alegerile parlamentare au fost amânate. La 20 februarie, a fost elaborată o nouă Constituţie, aprobată prin plebiscit şi apoi promulgată, la 27 februarie 1938. Noua constituţie oficializa noul regim autoritar carlist. O nouă lege electorală, elaborată în mai 1939, stabilea că drept de vot au bărbaţii de la 30 de ani în sus, numărul deputaţilor era redus la 258, votau cei ce ştiau carte, numărul alegătorilor s-a redus la jumătate. La 30 martie 1938, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, alcătuit din consilieri regali şi, în aceeaşi zi, fapt grav, s-a hotărât dizolvarea partidelor politice. La 14 aprilie 1938, a fost dat decretul pentru apărarea ordinei în stat.

    Mai târziu, la 14 august acelaşi an, a fost efectuată o nouă reformă administrativă, prin care se înfiinţau ţinuturile, ca unităţi administrative, conduse de rezidenţi regali, numiţi de rege. Primarii erau şi ei numiţi, desfiinţându-se dreptul de alegere care aparţinea cetăţenilor. Sindicatele au fost dizolvate şi, prin decretul-lege din 12 octombrie 1938, au fost înfiinţate Breslele. Prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, se înfiinţa Straja Ţării, alcătuită din tineri, între 7 şi 21 ani, fete şi băieţi, condusă de rege. În 19 octombrie 1938, s-a înfiinţat Frontul Naţional Studenţesc, din care făceau parte în mod automat toţi studenţii. Ca mijloc de propagandă a fost editat ziarul ,,România”, care avea ca redactor şef pe Cezar Petrescu. După moartea patriarhului Miron Cristea, a fost numit prim-ministru Armand Călinescu, în martie 1939. Încă în luna decembrie 1938, s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care avea ca preşedinte pe regele Carol.

Au fost organizate alegeri parlamentar, în iunie 1939, şi s-a constituit parlamentul carlist, listele fiind propuse de către F.R.N. După moartea lui Călinescu, ucis de legionari, la 21 septembrie 1939, s-a constituit un guvern condus de generalul Gh. Argeşanu, care a decis executarea fără judecată a sute de legionari (peste250), ca măsură de represalii faţă de uciderea lui Călinescu. Apoi s-a constituit un guvern în frunte cu C. Argetoianu (septembrie-noiembrie 1939), urmat de un guvern Gh. Tătărescu (noiembrie 1939-iunie 1940). Mişcarea legionară a fost supusă unei represiuni crunte de regimul carlist. Astfel, după ce a fost condamnat iniţial la 6 luni de închisoare, pentru o scrisoare adresată lui Iorga, în mai 1938, a fost organizat procesul lui C. Z. Codreanu, un proces politic, urmat de numeroase arestări şi percheziţii ale sediilor legionare. În cadrul procesului au fost citaţi 117 martori, între care Maniu, Antonescu, N. Crainic, Nae Ionescu. La 27 mai, pe baza unor acuzaţii false, Codreanu a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, în absenţa unor probe evidente. El a fost închis la Jilava, apoi la Râmnicu-Sărat. În noaptea de 29/30 noiembrie 1938 (Noaptea de Sf. Andrei), din ordinul regelui, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari, au fost ucişi prin ştrangulare în dreptul pădurii Tâncăbeşti (Jud. Ilfov), sub pretextul că au încercat să evadeze. Apoi, cei ucişi au fost îngropaţi în secret în curtea închisorii Jilava.

După prăbuşirea Franţei, în iunie 1940, şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi a nord-vestului Transilvaniei, regimul carlist, unanim detestat, s-a prăbuşit în ruşine şi dezonoare. Noul guvern Gigurtu, numit în iulie 1940, a iniţiat o politică externă de apropiere de Germania, s-a instituit Partidul Naţiunii, ca partid unic, totalitar, dar aceasta n-a împiedicat prăbuşirea regelui Carol II, silit să părăsească ţara, la 6 septembrie 1940.

    Politica externă a României (1919-1939). Tratatele de pace din anii 1919-1920, semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris-Tratatul de la Neuilly (noiembrie 1919), Trianon (iunie 1920) şi Paris (octombrie 1920) – prin care României i se recunoșteau drepturile sale naţionale, politice şi teritoriale în noua ordine europeană după 1918, marcau inaugurarea unei noi epoci în relaţiile externe ale României. Statul român îşi propunea, după 1918, apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale în cadrul nou al politicii de securitate colectivă, promovată de Societatea Naţiunilor şi statele învingătoare Franţa şi Anglia, în cadrul sistemului versaillez.

În perioada guvernului Averescu 1920-1921 (ministru de externe fiind Take Ionescu), Romania a urmărit strângerea relaţiilor cu Polonia, stat vecin şi, la 3 martie 1921, la Bucureşti, s-a semnat Convenţia de alianţă între România şi Polonia şi Convenţia militară dintre cele două state. Această convenţie a fost urmată de semnarea Tratatului cu Polonia, la 26 martie 1926.

În primii ani după marea unire, a fost constituită o alianţă regională, prima de acest gen din Europa, în spiritul pactului Societăţii Naţiunilor. Mica Înţelegere s-a constituit prin tratate bilaterale încheiate între 3 state. Astfel, mai întâi, la 14 august 1920, la Belgrad, s-a semnat Convenţia de alianţă între Cehoslovacia şi Iugoslavia, apoi, la 22 aprilie 1921, Convenţia de alianţă între România şi Cehoslovacia, iar la 7 iunie 1921, a fost semnată Convenţia de alianţă între România şi Iugoslavia. În acest fel, în anii 1920-1921, s-a închegat această alianţă regională defensivă care-şi propunea menţinerea păcii şi securitatea în zona centrală europeană. În ianuarie 1922, alianţa cu Iugoslavia a fost completată cu o Convenţie militară, semnată la Belgrad, între România şi Iugoslavia. Mica Înţelegere era privită, în general, ca un instrument de apărare a statqoului teritorial, o alianţă cu caracter defensiv.

După 1920, România a urmărit încheierea unui tratat cu Franţa, pentru consolidarea sistemului versaillez, a securităţii şi integrităţii teritoriale a României. După negocieri laborioase, tratatul dintre România şi Franţa, a fost semnat la 10 iunie 1926, de A. Briand şi C. Diamandy. Dar guvernul francez nu a acceptat completarea tratatului printr-o intervenţie militară, de aceea tratatul nu avea o valoare practică, ci mai curând una diplomatică morală. În paralel, guvernul român a angajat negocieri pentru încheierea unui tratat cu Italia. Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială între România şi Italia a fost semnat la Roma, în 16 septembrie 1926.

Prin semnarea tratatelor de pace din anii 1919-1920, România a devenit membru fondator al Societăţii Naţiunilor, organizaţie care-şi propunea menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. România a participat la Conferinţa de la Genova (aprilie-mai 1922), cu o delegaţie condusă de primul ministrul I. I. C. Brătianu, dar care s-a încheiat printr-un eşec. Ulterior România a salutat semnarea Pactului de la Locarno (octombrie 1925), prin care marile puteri Anglia, Franţa, Germania, Italia îşi garantau reciproc frontierele, dar nu garanta şi frontierele statelor răsăritene, Cehoslovacia şi Polonia, care ar fi dorit un Locarno oriental. În ceea ce priveşte statutul Dunării, definitivat şi semnat la Paris în iulie 1921, se prevedea navigaţia liberă şi deschisă tuturor statelor lumii. În legătură cu problema Strâmtorilor, România a participat la conferinţa de la Lausanne din iulie 1923 (care a pus capăt conflictului greco-turc), unde delegaţia română a apărat libertatea Strâmtorilor, fără a fi lezate interesele legitime ale Turciei.

Problema reparaţiilor de război, pe care ţările învinse urmau să le plătească statelor învingătoare, subiect dificil şi care a necesitat mulţi ani de discuţii şi controverse, a fost rezolvată în defavoarea României, care a primit o sumă extrem de mică, raportată la cuantumul pagubelor suferite în timpul războiului. La 27 august 1928, a fost semnat la Paris, Pactul Briand-Kellog, prin care se renunţa la război în relaţiile dintre state, la care România a aderat şi a fost ratificat de parlament, în ianuarie 1929. De asemenea, România a semnat Protocolul de la Moscova, din 4 februarie 1929 şi a acţionat pentru o intrare în vigoare a acestuia. După 1930, România a acţionat pentru consolidarea şi reorganizarea Micii Înțelegeri, pentru transformarea acesteia într-o organizaţie permanentă. La Societatea Naţiunilor, la sesiunile căreia România a participat regulat, s-a impus prin intervenţii şi atitudini, N. Titulescu care, în anii 1930-1931 a fost ales preşedinte al acesteia. De asemenea, România a luat parte activă la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva, din anii 1932-1934 şi a susţinut ideea unei dezarmări generale, care să asigure securitatea tuturor statelor. În aceeaşi perioadă, România a semnat Convenţia de la Londra, din iulie 1933, prin care se definea agresorul.

În perioada interbelică, România urmărind să-şi consolideze securitatea proprie, a iniţiat strângerea relaţiilor cu ţările din sud-estul Europei şi, în urma negocierilor intense, purtate, la 9 februarie 1934, a fost semnată la Atena, Înţelegerea Balcanică. Aceasta era o nouă organizaţie regională, care se adăuga Micii Înţelegeri din anii 1920-1921 şi era expresia unei politici de securitate colectivă, promovată de România în aceşti ani. În cursul anului 1934, după ce aliatele sale, Franţa şi Cehoslovacia şi-au reglementat relaţiile cu URSS, România, la rândul ei, a stabilit relaţii diplomatice cu aceasta, dar problemele teritoriale au rămas în suspensie. Adeptă a respectării tratatelor internaţionale, în litera şi spiritul lor, după ocuparea Abisiniei (Etiopiei) de către Italia (1935-1936), România a propus aplicarea de sancţiuni împotriva Italiei, ceea ce a atras nemulţumirea acesteia.

După ocuparea Etiopiei, în martie 1936, Germania a ocupat zona demilitarizată a Rinului, acţiune care evidenţia, încă o dată, eşecul politicii de securitate colectivă. La Conferinţa de la Montreux, din 21 iulie 1936, în problema Strâmtorilor, România a sprijinit Turcia, aliata sa, în demersurile acesteia de a apăra interesele sale de securitate. România a încercat, în acelaşi timp, să negocieze un tratat cu Rusia, tratat care a fost parafat de cei doi miniştri de externe, Titulescu şi Litvinov, însă după înlocuirea lui Titulescu în august 1936, semnarea acestui tratat nu a mai avut loc. 

După 1936, linia generală a politicii externe a rămas aceeaşi, dar, în România, se auzeau voci care cereau abandonarea politicii ,,unidirecţionale” orientate spre Societatea Naţiunilor, Franţa şi Anglia şi adoptarea unei politici externe mai realiste, de apropiere de Germania şi Italia. În acelaşi timp, cele două puteri occidentale, Franţa şi Anglia, erau foarte atente ca România să-şi menţină orientarea externă anterioară. Statele din Înţelegerea Balcanică încă nu ajunseseră la o cooperare militară, însă la 10 noiembrie 1936, s-a semnat Convenţia militară, dar aceasta era semnată doar de trei state membre ale organizaţiei, România, Iugoslavia şi Turcia. Efectul acestei convenţii va fi practic nul, fără niciun fel de consecinţe practice. Astfel, după 1936, ţările mici, printre care şi România, puteau doar să reacţioneze la ,,jocul” marilor puteri, fără a putea să aibă nici un fel de iniţiativă. Ulterior, Turcia împreună cu Iugoslavia, de teamă să nu ,,provoace” Italia, au tergiversat aplicarea prevederilor convenţiei. Înţelegerea Balcanică a încheiat un acordul cu Bulgaria, în iulie 1938, iar Mica Înţelegere, un acord cu Ungaria în august 1938, dar fară nici un efect practic, cele două state şi-au menţinut politica revizionistă.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (95)” →

România în perioada interbelică 1918-1939

S-a constituit apoi un guvern Mironescu (octombrie 1930-aprilie 1931), guvern slab, manevrat de rege, care a luat unele măsuri pentru limitarea (atenuarea) efectelor crizei economice, însă acest guvern a aruncat greutăţile crizei pe seama populaţiei. Pentru stimularea economiei, în februarie 1931, a fost contractat un nou împrumut, ,,de dezvoltare”, de 1,3 miliarde franci. Situaţia economică avea efecte tot mai dureroase pe plan social pentru reducerea cheltuielilor statului, guvernul a introdus în ianuarie 1931, prima ,,curbă” de sacrificiu, reducerea salariilor cu 10-15%.

În anii 1930-1931, în rândurile partidelor politice din România s-au înregistrat frământări şi regrupări importante, viaţa politică cunoștea o schimbare, comparativ cu perioada anterioară. Astfel, C. Stere a părăsit P.N.Ţ., în mai 1931 şi apoi a constituit Partidul Ţărănesc Democrat, iar  la P.N.L, după moartea lui V. Brătianu (22 decembrie 1930), conducerea a fost preluată de I. G. Duca, decizie luată la congresul P.N.L. din februarie 1931.

La 4 aprilie 1931, guvernul Mironescu a demisionat, punându-se astfel capăt guvernărilor naţional-ţărăniste. A urmat o lungă criză de guvern, regele a desemnat pe N. Titulescu pentru a forma un guvern de ,,uniune naţională”- obsesia regelui autoritar. După multe pertractări, la 18 aprilie, regele a format un guvern N. Iorga – C. Argetoianu (aprilie 1931-mai 1932),  de uniune naţională, care nu aparţinea nici unui partid. Factorul decisiv era regele Carol II, iar constituirea guvernului Iorga era un avertisment pentru partidele politice.

Parlamentul a fost dizolvat şi, în iulie 1931, s-au organizat alegeri parlamentare, în urma cărora guvernul a obţinut 47% din voturi, iar P.N.Ţ. se afla în opoziţie. Noul guvern a fost confruntat cu probleme economice, el a recurs la forţarea exportului şi a introdus în iulie 1931, primele de export. Apoi pentru a diminua deficitul bugetar, guvernul a aplicat a doua ,,curbă de sacrificiu” (ianuarie 1932) şi nu a achitat timp de câteva luni salariile funcţionarilor şi intelectualilor. Întreprinderile falimentau, băncile se prăbuşeau, dar marii industriaşi ca N. Malaxa şi M. Auschnitt şi-au extins afacerile. Pentru a linişti nemulţumirile de la sate, guvernul a iniţiat legea conversiunii datoriilor agricole; în aprilie 1932, datoriile ţăranilor se reduseseră cu 50%, legea fiind bine primită de către ţărani. Din iniţiativa lui N. Iorga, au fost adoptate legile privitoare la învăţământul secundar şi superior. Confruntat cu o dificilă situaţie financiară, Iorga a demisionat, în 31 mai 1932, marcând astfel eşecul guvernului de uniune naţională şi al regelui Carol.

Apoi, a fost iniţiat un guvern ,,de alegeri”, prin numirea lui Al. Vaida-Voevod ca prim ministru. În iulie 1932, au fost organizate alegeri parlamentare, soldate cu victoria P.N.T. -40%, iar P.N.L. a obţinut 14%. După organizarea alegerilor Vaida a alcătuit un guvern de partid, format din membrii P.N.T. (august-octombrie 1932). Guvernul Vaida, pentru a redresa situaţia financiară a ţării, prin legea din octombrie 1932, a introdus controlul schimbului cu străinătatea sub forma monopolului comerţului cu devize acordat Băncii Naţionale. Guvernul P.N.Ţ.  a elaborat o nouă lege a conversiunii datoriilor agricole, după care la 17 octombrie 1932, guvernul Vaida a demisionat în urma unei neînţelegeri.

S-a constituit apoi un nou guvern P.N.Ţ., condus de Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933), care a adoptat în sfârşit legea pentru conversiunea datoriilor agricole – ţăranii debitori primeau 18 luni pentru o înţelegere cu creditorii lor (legea venea în sprijinul ţăranilor săraci cu mari datorii). Spre sfârşitul anului 1932, presiunea bancherilor străini s-a intensificat pentru semnarea planului de colaborare tehnică cu Societatea Naţiunilor. Maniu a tergiversat semnarea planului, care era nefavorabil României. Din cauza demisiei ministrului de interne I. Mihalache, la 12 ianuarie, guvernul Maniu a demisionat. S-a constituit apoi al treilea guvern P.N.Ţ., condus de Al. Vaida-Voevod (ianuarie-noiembrie 1933). Faptul că Vaida a acceptat să fie prim-ministru l-a nemulţumit pe Maniu, între cei doi urmând să se producă o „ruptură sufletească”. Noul guvern Vaida a semnat, la 28 ianuarie 1933, planul de la Geneva cu Societatea Naţiunilor, prin care politica bugetară, fiscală şi monetară era pusă sub controlul experţilor străini. Votat la 12 aprilie, de parlament, dar criticat de opoziţie pentru că afecta suveranitatea României, guvernul Vaida a tergiversat aplicarea planului, care, în mai 1934, va fi denunţat oficial de guvernul român.

După semnarea planului de la Geneva, guvernul Vaida a abandonat ,,politica porţilor deschise” şi a aplicat o politică de protejare a economiei naţionale, deoarece politica de pauperizare a populaţiei nu mai putea fi continuată – în ianuarie 1933, s-a aplicat a treia „curbă de sacrificiu”. În ianuarie-februarie 1933, pe plan social, s-au înregistrat acţiunile muncitorilor petrolişti şi ceferişti, la 3 februarie, guvernul a introdus starea de asediu şi cenzură, iar la 16 februarie, Armand Călinescu a evacuat cu ajutorul armatei Atelierele ,,Griviţa”, când s-au înregistrat 3 morţi, 16 răniţi şi numeroase arestări. La 12 aprilie 1933, guvernul a adoptat legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane. Tot acum afacerea ,,Skoda” a influenţat situaţia politică şi a lovit în prestigiul guvernului naţional ţărănesc, iar opoziţia liberală s-a intensificat. În septembrie 1933, liberalii au adresat un Manifest către ţară şi, în octombrie, au publicat programul de guvernare al P.N.L. În aceste condiţii, la 9 noiembrie 1933, guvernul Vaida a demisionat.

Guvernul liberal I. G. Duca (14 noiembrie-29 decembrie 1933) avea ca primă misiune, după dizolvarea parlamentului prin decret regal, să organizeze noi alegeri. Încă înainte de aceasta, ca urmare a presiunilor organismelor financiare internaţionale, guvernului Duca i s-a impus dizolvarea Gărzii de Fier. La 9 decembrie, s-a adoptat Jurnalul Consiliului de Miniştri, prin care Garda de Fier era scoasă în afara legii. Sediile organizaţiei au fost sigilate, apoi a urmat arestarea a mii de legionari în toată ţara. La 20 decembrie 1933, au fost organizate alegeri parlamentare în România, P.N.L. a obţinut 52% din voturi, P.N.T. 14%, iar celelalte partide au obţinut sub 10%. Însă, în euforia care a urmat după victoria liberală, pe neaşteptate, la 29 decembrie, primul-ministru Duca a fost ucis pe peronul gării Sinaia de trei studenţi legionari. A doua zi, la 30 decembrie, regele Carol a numit ca prim-ministru interimar pe dr. C. Angelescu, care a decis introducerea stării de asediu şi a cenzurii,  arestarea liderilor şi simpatizanţilor legionari.

La 4 ianuarie 1934, regele a numit ca prim-ministru al guvernului liberal pe Gh. Tătărescu, unul din tinerii liberali, fără consultarea conducerii P.N.L.. Pe plan economic, acest guvern a promovat o politică de încurajare a industriei naţionale, prin protecţionist vamal ridicat, acordarea de credite întreprinderilor şi comenzi de stat. Legile economice ale guvernelor anterioare au fost modificate pentru promovarea intereselor capitalului autohton. Prin decretul-lege din 31 iulie 1936, erau încurajate întreprinderile ce obţineau produse nefabricate în ţară, tuburi de oţel, cabluri electrice, optică, mecanică. Printr-un alt decret-lege din 10 mai 1937, se stabilea intervenţia statului în economie – s-au înființat noi fabrici doar cu avizul Ministerului Economiei Naţionale. În timpul guvernării liberale s-au întreprins acţiuni energice pentru înzestrarea armatei-aceasta şi datorită numirii generalului Antonescu la conducerea Marelui Stat Major în decembrie 1934. Pentru sprijinirea agriculturii s-a înființat Institutul Naţional de Credit Agricol, care oferea micilor producători împrumuturi pe termen lung. Au fost modernizate oraşele, s-au construit căi ferate pe rute noi. Bugetul statului a fost echilibrat în anul financiar 1934-1935, iar în anii următori a fost excedentar, în urma dezvoltării economice susţinute a ţării. Politica de credit a urmărit mai ales dezvoltarea industriei, care a crescut cu 63%, comerţul cu 25%.

Între 1934-1938, economia naţională a cunoscut o dezvoltare însemnată, ca urmare a boom-ului economic de după criza din 1929. Pe plan social, guvernul a sprijinit categoriile burgheze legate de stat alcătuite din N. Malaxa, M. Auschnitt, I. Bujoiu şi I. Gigurtu. Concentrarea şi centralizarea producţiei au atins cote înalte în aceşti ani, mai ales în industria metalurgică–uzinele Reşiţa şi Călan, industria petrolieră-societăţile „Astra“, „Steaua Română“, „Concordia“. În anii 1934-1938, marea creştere economică a avut drept rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Însă contradicţiile sociale, mai ales la sate s-au menținut datorită marilor datorii agricole. Situaţia muncitorilor s-a ameliorat în aceşti ani, numărul şomerilor a scăzut, au crescut salariile, viaţa a devenit prosperă, conflictele sociale s-au atenuat. S-au adoptat şi legi cu implicaţii social-politice – la 16 iulie 1934, legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, la 30 aprilie 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. În ceea ce priveşte ţărănimea, categoria socială cea mai importantă – a fost aplicată legea pentru conversiunea datoriilor agricole, din aprilie 1934, prin care datoriile ţăranilor se reduceau cu 50-70%, iar restul se plătea eşalonat.

Politica internă a guvernului Tătărescu a apelat la instrumente legislative pentru controlarea situaţiei din ţară-legea din 16 martie 1934, autoriza guvernul să declare starea de asediu pe şase luni, măsură care a fost folosită aproape în întreaga perioadă a guvernării liberale. O altă măsură a fost legea pentru apărarea ordinei în stat din 7 aprilie 1934, prin care autorităţile puteau dizolva grupările politice periculoase pentru stat. Prin legea din 9 iulie 1934, a fost introdus sistemul conducerii prin decrete-legi. Regele Carol II a încercat din nou constituirea unui guvern de ,,uniune naţională”, apelând la mareşalul Averescu, în mai 1934, dar a eşuat. Guvernul Tătărescu, docil cum era, a contribuit la creşterea rolului Monarhiei în viaţa politică.

După 1930, partidele politice au trecut prin numeroase regrupări şi frământări. P.N.L., care avea ca preşedinte din ianuarie 1934 pe C. I. C. Brătianu, şi-a consolidat poziţiile în viaţa politică, iar congresul general al P.N.L, din iulie 1936, a confirmat desemnarea lui D. Brătianu ca preşedinte şi linia politică generală a partidului. P.N.T. era condus, din noiembrie 1933, de I. Mihalache  ca preşedinte. Însă, în P.N.T. erau mai multe tendinţe, iar în martie 1935, Al. Vaida-Voevod a constituit Frontul Românesc, fiind exclus apoi din P.N.T. Congresul P.N.T din aprilie 1935, a adoptat un nou program al partidului, care menţinea în linii generale doctrina ţărănistă. Alte partide din această perioadă au fost – Partidul Naţional Creştin, constituit în iulie 1935, în urma fuziunii dintre L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Partidul Naţional Agrar, condus de O. Goga. Alte partide au slăbit, micşorându-şi audienţa, precum Partidul Poporului, condus de Al. Averescu, Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu sau P.S.D. Mişcarea Legionară era în ascensiune; în martie 1935 a fost înfiinţată o nouă organizaţie politică a Mișcării – Partidul ,,Totul pentru Ţară”, care avea ca preşedinte pe generalul Gh. Cantacuzino-Grănicerul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (94)” →

România în perioada interbelică (1918-1939)

La 27 martie 1926, guvernul Brătianu, după patru ani de guvernare eficientă, s-a retras de la putere şi, în urma unei înţelegeri din iunie 1924 cu generalul Averescu, la 30 martie 1926, regele Ferdinand a adus la conducerea ţării un guvern condus de Al. Averescu, care se va menţine până la 4 iunie 1927. Noul guvern a organizat alegeri parlamentare în mai 1926, pe care le-a câştigat cu uşurinţă, beneficiind de primă electorală de 40%. Guvernul Averescu a luat mai întâi unele măsuri economice, între care stabilirea unui nou tarif vamal. Din iniţiativa guvernului s-a adoptat legea pentru împroprietărirea fără plată a ofiţerilor Ordinului ,,Mihai Viteazul” cu loturi individuale de 25 de iugăre în Ardeal sau 25 ha în restul ţării. În plan social, guvernul Averescu a promovat o politică de sporire a impozitelor pentru toate categoriile de venituri. În ianuarie 1927, legea pentru organizarea Serviciului de Inspecţie a Muncii, iar în aprilie 1927 a fost adoptată legea Camerelor de Muncă, pentru ocrotirea muncitorilor industriali şi comerciali. Din iniţiativa economistului Mihail Manoilescu, a fost adoptată legea pentru armonizarea retribuţiilor bugetare.

În octombrie 1926, s-a aflat că regele Ferdinand era grav bolnav (el suferea de cancer), ceea ce a provocat o mare îngrijorare printre oamenii politici români. În urma neînţelegerilor dintre Averescu şi Brătianu, Generalul a fost silit să demisioneze, la 4 iunie 1927. Regele Ferdinand a numit la 4 iunie un guvern condus de prinţul Barbu Ştirbei, cumnatul lui Brătianu, sprijinit de o serie de partide. Guvernul a obţinut din partea regelui decretul de dizolvare a parlamentului şi de organizare a unor noi alegeri. În urma alegerilor parlamentare din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61% din voturi, iar P.N.Ţ. a obţinut 22%. Parlamentul şi-a deschis lucrările la 17 iulie, într-o atmosferă de îngrijorare provocată de sănătatea regelui – peste trei zile, regele Ferdinand a murit, la 20 iulie 1927. În ziua morţii regelui Ferdinand, prinţul Mihai, nepotul acestuia, a fost proclamat rege al României (avea doar 6 ani), iar Regenţa a intrat în funcţiune. Brătianu, după moartea regelui Ferdinand, domina cu autoritate scena politică, el fiind de fapt cel care conducea România.

Situaţia statului român, după moartea regelui Ferdinand, era confuză şi neliniştitoare, opoziţia ataca Regenţa şi, în general, actul din 4 ianuarie, care era contestat. La 31 iulie 1927, fostul prinţ Carol, într-o declaraţie făcută ziarului parizian ,,Le Matin”, îşi exprima intenţia de a reveni în ţară pentru a ocupa tronul. La sugestia lui Brătianu, ministru de interne I. G. Duca a elaborat un document, la 20 august, pentru instrucţiuni în ipoteza în care Carol s-ar întoarce în ţară. Într-adevăr, după moartea regelui, la Paris şi în ţară, s-a constituit un grup de susţinători ai lui Carol, pentru crearea unui curent de opinie în favoarea întoarcerii prinţului în România. Opoziţia şi-a intensificat acţiunile împotriva guvernului Brătianu. P.N.T. a anunţat organizarea unui congres pentru 20 noiembrie 1927, la Alba Iulia, conceput ca o mare adunare populară, care să silească Regenţa să demită guvernul liberal. Însă guvernul a interzis organizarea congresului la Alba Iulia şi, în replică, conducerea P.N.Ţ. a anunţat organizarea ,,rezistenţei cetăţeneşti”.

Spre sfârşitul lunii noiembrie 1927, când tensiunea politică era în creştere, pe neaşteptate, a căzut ca un trăsnet asupra ţării vestea că, la 24 noiembrie 1927, marele Brătianu a încetat din viaţă. La mai puţin de 6 luni de la moartea regelui Ferdinand, un alt ctitor al României Mari îşi afla sfârşitul.

Regenţa a numit, la 24 noiembrie, ca prim-ministru pe Vintilă Brătianu, fratele lui I. I. C. Brătianu, economist şi finanţist de mare talent, dar fără autoritatea politică a acestuia. Guvernul liberal (24 noiembrie 1927-3 noiembrie 1928) şi-a concentrat energia pentru înfăptuirea stabilizării monetare şi pentru calmarea vieţii politice prin combaterea acţiunilor carliste şi a acţiunilor politice ale opoziţiei (PN.Ţ.). Guvernul V. Brătianu a adoptat legea pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi fixarea duratei muncii, în aprilie 1928, prin care se interzicea munca copiilor sub 14 ani, prevedea acordarea de concedii gravidelor şi stabilea ziua de muncă de 8 ore. Deoarece inflaţia continua să crească, guvernul a renunţat la ideea revalorizării leului şi a adoptat măsuri pentru stabilizarea monetară cu ajutorul unui mare împrumut extern. Un episod aparte au fost incidentele de la Oradea, cu ocazia congresului Asociaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini din 6 decembrie 1927, când au avut loc incidente între studenţii creştini şi evrei.

Opoziţia naţional-ţărănistă a trecut la noi acte împotriva guvernului liberal şi, la începutul lui decembrie 1927, P.N.Ţ. a declanşat campania de răsturnare a guvernului liberal, la care s-a asociat, din ianuarie 1928, şi P.S.D. În martie 1928, s-a organizat o mare adunare la Bucureşti, în care s-a cerut guvernului să părăsească puterea. P.N.T. a decis retragerea deputaţilor şi senatorilor săi din parlament şi organizarea unei mari adunări la Alba Iulia, apoi la 30 aprilie a adresat un manifest către ţară. La adunarea de la Alba Iulia, din 6 mai 1928, au participat 100.000 cetăţeni şi s-a cerut din nou demiterea guvernului liberal, prin organizarea de presiuni asupra Regenţei. Situaţia guvernului V. Brătianu era dificilă, nemulţumirea creştea, situaţia financiară se înrăutăţea, bancherii străini refuzau să acorde împrumutul pentru stabilizare, presiunile P.N.Ţ. deveniseră insuportabile. În aceste condiţii, guvernul liberal a demisionat, la 3 noiembrie 1928 şi, astfel, decada brătienistă (1918-1928) a luat sfârşit. România realizase mari progrese în toate planurile, în cei zece ani de la marea unire.

La 7 noiembrie 1928, Regenţa a cerut lui N. Titulescu să alcătuiască un guvern de ,,uniune naţională”, dar el nu a reuşit şi, la 8 noiembrie 1928, Regenţa l-a însărcinat pe Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., să alcătuiască un nou guvern, iar la 10 noiembrie, acesta a depus jurământul. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a decis organizarea de noi alegeri. Alegerile parlamentare din decembrie 1928 au reprezentat un moment aparte în viaţa politică din România – campania electorală părea să deschidă o nouă eră în istoria ţării. P.N.T. aliat cu P.S.D a obţinut o victorie uriaşă, 77,7% din voturi (348 de locuri). După alegeri, noul guvern Maniu a urmărit reorganizarea aparatului de stat şi, la 3 august 1929, a fost promulgată o nouă lege de organizare administrativă a României, contestată vehement de opoziţia liberală şi care a dus la creşterea birocraţiei în administraţie. În martie 1929, a fost adoptată legea de reorganizare a jandarmeriei, iar în iulie 1929, legea pentru reorganizarea poliţiei. Prin decretele din mai şi iunie 1929 şi legea pentru amnistie, din 6 iunie, erau graţiate infracţiunile militare şi comuniste şi de natură politică. La 30 iunie 1929, a fost adoptata legea pentru reorganizarea penitenciarelor şi tot în 30 iunie, a fost adoptată legea pentru organizarea armatei.

Politica economică a guvernului Maniu avea la baza concepţia ,,porţilor deschise” faţă de capitalul străin. Guvernul a obţinut rapid un masiv împrumut extern, care a stat la baza legii pentru stabilizare monetară, din 7 februarie 1929. Prin stabilizarea leului se punea capăt inflaţiei de după marea unire. Guvernul Maniu a modificat legea minelor, în 1929, deosebit de favorabilă capitalului străin, a adoptat un nou tarif vamal, care desfiinţa protectoratul vamal. Politica economică a ,,porţilor deschise” a avut rezultate contradictorii, pe de o parte, a dus la modernizarea unor sectoare economice, iar pe de altă parte, a dus la creşterea datoriei externe a României. Criza economică din 1929 a afectat şi România, prin scăderea preţului la cereale-principalul produs la export şi blocaj industrial şi financiar. În plan social, guvernul a adoptat legea pentru libera circulaţie a terenurilor obţinute prin împroprietărire – ,,legea Mihalache”, din august 1929, prin care a fost organizat creditul agricol. În aprilie 1929, s-a adoptat legea contractelor colective de muncă, în ianuarie 1929, legea ajutorului de şomaj, în aprilie 1930, legea pentru protecţia muncii indigene.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (93)” →

România în perioada interbelică

După întregirea statală din 1918, viaţa politică din România s-a desfăşurat în noi coordonate teritorial-naţionale, sociale, economice şi culturale.

La sfârşitul primului război mondial, moment de răscruce în istoria Europei şi a României, Partidul Conservator a cunoscut o evoluţie aparte. Partidul Conservator, al cărui preşedinte era Al. Marghiloman, în decembrie 1918 şi-a luat numele de Partidul Conservator Progresist, avea ca organ de presă ,,Steagul” şi a adoptat un program nou ce cuprindea reforma agrară, votul universal, întărirea rolului senatului ş.a. Dar adaptarea Partidului Conservator-Progresist la noua situaţie politică nu a fost posibilă. La alegerile parlamentare din 1922, partidul nu a obţinut nici un loc, cele două reforme, agrară şi electorală, i-au distrus baza economică şi socială. Partidul a dăinuit formal până în mai 1925, la moartea lui Marghiloman, după care adepţii săi s-au înscris în Partidul Poporului.

Partidul Conservator Democrat, fondat în 1908, sub conducerea lui Take Ionescu, a fuzionat cu gruparea lui Nicolae Filipescu, sub numele de Partidul Conservator Naţionalist, care avea ca organ de presă ,,Românimea”. Acest partid şi-a schimbat numele în Partidul Democrat, în octombrie 1919, adoptând un nou program, ce prevedea vot universal, descentralizarea administrativă, reforma agrară. La alegerile din mai 1920, a obţinut 18 locuri în parlament, a participat la activitatea ultimului guvern conservator condus de Al. Averescu (1920-1921). În iunie 1922, la moartea lui Take Ionescu, Partidul Democrat a hotărât să fuzioneze cu Partidul Naţional, în noiembrie 1922 şi a dispărut din viaţa politică.

Partidul Naţional Liberal era marele partid politic al României interbelice, exponentul clasic al centrului politic, al burgheziei industriale şi financiare, care deţinea puterea economică după 1918. Partidul avea controlul Băncii Naţionale şi a altor instituţii financiare, şi deţinea poziţii în majoritatea marilor întreprinderi industriale. Organul de presă al partidului, după unire, a fost ,,Viitorul”. Partidul avea ca preşedinte pe marele om politic I. I. C. Brătianu (1864-1927), alţi lideri fiind Vintilă şi Dinu Brătianu, fraţii săi, I. G. Duca, Al. Constantinescu, Gh. Mârzescu, dr. C. Angelescu. Baza economică a P.N.L. era foarte puternică, avea cadre numeroase, foarte bine pregătite, cu influenţă covârşitoare în viaţa politică. P.N.L a dominat categoric scena politică româneasca în primii zece ani după marea unire (1918-1928).  P.N.L a lansat Manifestul-program în decembrie 1918, în care anunţa marile reforme, electorală şi agrară, la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, a obţinut 103 locuri, în mai 1920, 16 locuri, dar foarte rapid s-a adaptat şi, după 1920, a revenit în forţă în viaţa politică. Programul P.N.L., adoptat la Congresul general din 27 noiembrie 1921, prevedea o nouă Constituţie, unificarea administrativă, dezvoltarea învăţământului, stabilitate financiară, refacerea economiei. După intrarea la guvernare în ianuarie 1922, P.N.L s-a extins organizatoric la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, P.N.L a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de I. Inculeţ şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, condus de I. Nistor. Moartea neaşteptată în noiembrie 1927 a preşedintelui I. C. Brătianu a fost o grea lovitură pentru P.N.L.  Partidul Naţionalist Democratic, înfiinţat în 1910 de profesorii N. Iorga şi A. C. Cuza, a cunoscut o evoluţie liniară, dar, în 1920 s-a produs o ruptură între cei doi, Cuza înfiinţându-şi propria organizaţie, în 1923. Partidul Poporului, înfiinţat în aprilie 1918 la Iaşi de generalul Al. Averescu, erou de război, avea o structură socială eterogenă, programul său, adoptat în decembrie 1918, cerea ca organizarea politică a României să prevadă reforma agrară şi electorală, viaţa constituţională democratică, apărarea proprietăţii. Organul de presă al partidului era ,,Îndreptarea”. În rândurile Partidului Poporului se aflau şi conservatorii, care au aderat la acest partid după slăbirea propriei lor organizaţii. În martie 1920, Partidul Poporului a preluat guvernarea României până în decembrie 1921 şi a definitivat reforma agrară şi cea financiară.64  Partidul Ţărănesc, înfiinţat în decembrie 1918, la Bucureşti, era condus de Ion Mihalache, preşedinte, şi era alcătuit din învăţători, preoţi, ţărani. Programul politic al partidului cuprindea: reforma agrară, impozit pe venit, autonomie comunală, măsuri sociale în favoarea ţăranilor şi intelectualilor. Partidul Ţărănesc a devenit foarte repede popular, în alegerile din noiembrie 1919, a obţinut 61 de locuri în parlament. În iulie 1921, partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Pantelimon Halippa şi s-a extins la scara întregii ţări. Organul de presă al Partidului Ţărănesc era ,,Ţara nouă”. Principalii lideri ai partidului erau I. Mihalache, C. Stere, V. Madgearu, N. Lupu, Gr. Iunian, P. Halippa. Acest partid a fuzionat în octombrie 1926, cu Partidul Naţional din Transilvania.  Partidul Naţional avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, din decembrie 1918, iar organul de presă era ,,Patria” din Cluj.

 În aprilie 1920, partidul a adoptat un nou program, care conţinea numeroase prevederi referitoare la libertăţile şi drepturile democratice, de care trebuiau să se bucure cetăţenii României Mari. La alegerile din noiembrie 1919, Partidul Naţional a obţinut un mare succes -160 locuri în parlament şi a format guvernul împreună cu Partidul Ţărănesc. După tratative şi ezitări, Partidul Naţional a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, în octombrie 1926, formându-se astfel al doilea mare partid politic al României interbelice, Partidul Naţional Ţărănesc. Programul politic al partidului  a adoptat lozinca ,,porţile deschise” pentru capital străin.  Erau menţionate numeroase obiective economice şi sociale pentru ţărani, intelectuali, muncitori. Organul de presă al P.N.Ţ. era ,,Dreptatea”. Liderii săi marcanţi erau I. Maniu, preşedinte, I. Mihalache, vicepreşedinte, V. Madgearu, secretar general, C. Stere ş.a. În 1927, din P.NŢ. s-a desprins o grupare condusă de dr. N. Lupu.  Alte partide politice din perioada aceasta aveau o orientare de dreapta, precum „Liga Apărării Naţionale Creştine“, înfiinţată în 1923, de profesorul A. C. Cuza, apoi din L.A.N.C, în 24 iunie 1927, s-a desprins ,,Legiunea Arhanghelul Mihail”, înfiinţată la Iaşi, de avocatul C. Z. Codreanu. La stânga vieţii politice se aflau Partidul Socialist, constituit în 1919, din care apoi s-a desprins Partidul Comunist din România (1921-1922), Federaţia partidelor social-democrate din România – iunie 1921, care s-a transformat apoi în Partidul Social Democrat (1927). 65  La 29 noiembrie/12 decembrie 1918, regele Ferdinand a numit un guvern nou al României, condus de I. I. C. Bratianu. Aflat la guvern imediat după Marea Unire, PN.L. a căutat să aplice doctrina ,,prin noi înşine”. O primă măsură a guvernului a fost preluarea bunurilor supuşilor străini în administrarea statului român, apoi guvernul Brătianu a trecut la înfăptuirea reformei agrare, promise încă din vara anului 1917.

Astfel, la 15/28 decembrie 1918, regele Ferdinand a semnat decretul-lege pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat. Se expropriau 2 milioane ha din proprietăţile particulare, însă se lăsa fiecărui proprietar un minim între 100-500 ha. Un nou decret din 16/29 decembrie, stabilea condiţiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obştilor săteşti alcătuite din ţărani, care aveau sub 5 ha. La 4 ianuarie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, elaborat şi adoptat de Sfatul Ţării şi care prevedea exproprierea moşiilor de peste 100 ha. La 12 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, votat de Marele Sfat Naţional, care viza exproprierea proprietăţilor care depăşeau 50-100 pogoane. Încă din 7 septembrie 1919, a fost dat decretul-lege pentru reforma agrară în Bucovina, care prevedea exproprierea proprietăţilor ce treceau de 100-250 ha.

Aflat la Conferinţa păcii de la Paris şi supus şicanelor de către Aliaţi, din cauza Tratatului cu Austria, Brătianu a demisionat la 12 septembrie 1919. La 27 septembrie acelaşi an, s-a constituit un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu, care a organizat primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. Alegerile parlamentare, din 3-5 noiembrie 1919, au reprezentat un moment important în democratizarea vieţii politice, în urma reformei electorale din 1918. Nici un partid politic nu a obţinut majoritatea în parlament şi, la 25 noiembrie, s-a alcătuit Blocul parlamentar, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional, Partidului Ţărănesc şi altor partide mai mici, pe baza căruia s-a alcătuit guvernul condus de Al. Vaida-Voevod (decembrie 1919-martie 1920). Guvernul era confruntat cu probleme dificile ale României imediat după unire. Noul guvern a adoptat legile din 29 decembrie 1919, prin care parlamentul României întregite ratifica unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu România, care au stârnit un mare entuziasm.

La 10 martie 1920, guvernul Vaida a obţinut votarea legilor pentru reforma agrară în Basarabia. Apoi a acţionat pentru relaxarea vieţii politice sociale din România şi, la 14 ianuarie 1920, a ridicat starea de asediu şi cenzura, introduse în decembrie 1918, după manifestaţia tipografilor, iar armata a fost retrasă din întreprinderi. Iniţiativele radicale ale miniştrilor I. Mihalache şi dr. Lupu, de la agricultură şi interne, a provocat îngrijorare în rândul liberalilor şi conservatorilor şi în urma unui acord secret între Brătianu şi Averescu, guvernul Vaida a fost demis, în martie 1920, apoi, regele Ferdinand a numit un guvern condus de generalul Averescu (martie 1920/decembrie 1921). Noul guvern a organizat alegeri parlamentare, în mai 1920, în urma cărora Partidul Poporului a obţinut peste 50% din locuri.  Guvernul Averescu, investit de rege cu un mandat precis, urma să restabilească ordinea în ţară şi a urmărit consolidarea stabilităţii politice. Prin decretul-lege din aprilie 1920, se desfiinţau Consiliul Dirigent din Transilvania şi instituţiile similare din Bucovina (Congresul general) şi din Basarabia (Sfatul Ţării). În politica economică s-a urmărit acelaşi obiectiv şi, în toamna anului 1920, s-a înfăptuit unificarea monetară, prin retragerea din circulaţie a vechilor monede, iar în iulie 1921, a fost adoptată reforma financiară, elaborată de ministrul N. Titulescu. Aceasta preconiza un sistem unitar de impozite pe întreg teritoriul României.  Şi guvernul Averescu a fost preocupat de înfăptuirea reformei agrare, în septembrie 1920, a fost promulgată legea islazurilor comunale, apoi a trecut la împărţirea terenurilor expropriate în loturi individuale pentru ţărani, iar în 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. La 30 iulie, a fost votată legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi legea pentru reforma agrară din Bucovina. Legile acestea sintetizau legislaţia agrară din anii 1917-1920, aveau un caracter unitar, fiind aplicate la scara întregii ţări. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (92)” →