După ratificarea convenţiei, devenită astfel publică, Savfet, referindu-se la ,,Principatele Unite” (România încă nu exista pentru Poartă!), denunţa, la 20 aprilie (st.v.), votul Parlmentului, nu numai acuzând (foarte dur) pe ,,principele Carol” şi guvernul lui, ci şi explicând actele lor ca fiind săvârşite sub presiunea trupelor ruseşti pătrunse în ţară. El regreta acum că n-a propus Conferinţei recunoaşterea ,,neutralităţii permanente”, dar observa că pericolul putea fi înlăturat dacă ar fi existat o conlucrare cu armata otomană. Mai neaşteptată a fost reacţia agenţilor diplomatici români care, departe de a susţinea hotărârea luată (convenţia cu Rusia), se grăbiau să protesteze împotriva ei şi semnalau impresia rea ce a produs în ţările respective. Şi mai interesant este faptul că răspunsul Camerei la Mesaj era întocmit tot pe linia neutralităţii, guvernul fiind invitat ,,a feri ţara de orice conflicte cu oricare dintre vecinii ei” şi de a se mărgini la o simplă acţiune de apărare. De fapt, însuşi principele, adept al alianţei cu Rusia, ,,nu mergea mai departe decât acest program” (N. Iorga), cu toate că îi parveniseră primele ştiri despre bombardamentele otomane asupra malului stâng.

Între timp, lucrurile s-au precipitat: îndată ce s-a aflat la Constantinopol despre convenţia cu Rusia, considerându-se în stare de război cu România, Poarta a trecut la represalii. Monitoarele turceşti s-au dedat la acte de piraterie pe Dunăre şi au deschis focul asupra corăbiilor şi şlepurilor, luându-le încărcătura, iar altele au fost incendiate. Vasele militare otomane au pătruns pe gurile Ialomiţei, Oltului şi Jiului, pentru a prăda corăbiile care s-au retras de pe fluviu şi magaziile cu cereale de pe mal. Cete de cerchezi şi başibuzuci au trecut Dunărea în mai multe locuri, au atacat pichetele româneşti, au comis jafuri şi ucideri. Vase de război turceşti au bombardat, la 21 aprilie, Brăila, unde ajunseseră de puţin timp trupele ruseşti, iar la 26 aprilie, au fost bombardate de artileria otomană Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşi, unde nu se aflau militari ruşi. M. Kogălniceanu aducea la cunoştinţă agenţilor diplomatici, de la Viena, Paris şi Roma, bombardarea oraşelor şi satelor româneşti şi arăta că aceste acte ,,…nu sânt de natură a ne menţine în neutralitatea pe care ne-am propus-o de la început”. El anunţa că guvernul va lua măsuri ,,spre a respinge forţa prin forţă” şi se va afla astfel ,,în stare de război cu Turcia”.

Dacă principele, atent la alianţa cu Rusia, n-a reacţionat imediat la aceste atacuri, Senatul s-a arătat mai energic şi cerea guvernului ,,cea mai hotărâtă apărare” a teritoriului (N. Iorga), în cazul unui atac turcesc, şi menţiona asigurarea din partea ţarului. Răspunsul principelui amintea şi acum că, ,,fără ca de pe ţărmurile noastre o singură puşcă românească să se fi tras, oraşele şi satele noastre, pe jumătate pustii, încep a fi devastate”, aşa cum s-a întâmplat la Reni, Brăila, Olteniţa (vezi supra). La Calafat, atacat şi acesta, singurul punct de pază unde erau trupe româneşti de apărare, s-a răspuns turcilor prin tiruri de artilerie asupra malului drept al Dunării. Brătianu confirma aceste atacuri, iar Kogălniceanu nu ezita să vorbească de cerchezi. În noile condiţii, principele Carol venea la Dunăre, în mijlocul trupelor, şi lua comanda, nerăbdător să ajungă la  o cooperare cu armata rusă. Însă cancelarul Gorceakov răspundea brutal generalului Ghica, noul agent diplomatic la Petersburg: ,,Rusia nu ţine la cooperarea (militară) cu România şi n-o sfătuieşte la aceasta”. El preciza pe acelaşi ton că, dacă începe războiul peste Dunăre, ea (România) trebuie să suporte cheltuielile, iar trupele româneşti trebuie să intre sub comanda rusească.

Faţă de aceste atacuri, opinia publică, presa, odată cu condamnarea actelor ostile otomane, cereau guvernului să ia o hotărâre, să răspundă militar şi să proclame independenţa. Principele Carol nota, în Memoriile sale, la 25 aprilie/7 mai, că ,,C. A. Rosetti stăruie pentru proclamarea independenţei” şi că ziarul său ,,cere o participare directă a României la război”. Într-adevăr, ziarul ,,Românul”, într-o serie de articole din 25-28 aprilie, sublinia că ,,îndată ce un popor simte că este în stare, chiar cu sacrificii din parte-i, a trăi într-o poziţie mai înaltă, mai respectată”, el devine vinovat ,,dacă nu face el însuşi un pas înainte”. Se aprecia că ,,România nu mai poate sta cu braţele încrucişate, ea are datoria să se apere, iar românii trebuie să iasă din această luptă liberi, într-o România liberă”. Un alt ziar, ,,Telegraful”, arăta că ,,românii nu mai pot sta indiferenţi”, iar guvernul şi parlamentul ar trebui să iasă din neutralitate, altfel ,,ar fi o înjosire a demnităţii noastre naţionale”. Poarta nu şi-a respectat angajamentele, a încălcat capitulaţiile şi a pierdut ,,drepturile de a mai reclama tributul”, iar noi rămânem astfel în ,,plenitudinea drepturilor noastre naţionale”, încât România poate să-şi revendice ,,independenţa…absolută”.

În timp ce la Dunăre era supusă presiunii militare otomane, România se afla într-o ţesătură complicată de relaţii cu Rusia, cu care semnase o convenţie de trecere, iar oştile ţarului se aflau deja pe pământul ţării. Ea dorea să poarte războiul său contra Porţii, iar în aprilie-mai 1877, principele şi primul-ministru au insistat în discuţiile cu marele duce Nicolae pentru o cooperare militară concretă între cele două armate. Această apropiere nu era simplă, Carol nu mergea la Iaşi să întâlnească pe ţarul Alexandru II, care apăruse acolo ,,rece şi distant” (Iorga), doar Brătianu se prezentase marelui duce şi-l însoţise apoi până la Brăila. Dar contemporanii erau aşa de puţin pregătiţi pentru primejdiile şi riscurile unui război, încât boierimea se gândea la un nou exod spre Braşov, ca pe vremuri. La 29 aprilie/11 mai 1877, Brătianu mergea la Chişinău pentru a stabili cu ducele Nicolae ,,condiţiile de cooperare dorite de principe între trupele române şi cele ruse” şi insista ca acesta să aibă comanda absolută asupra armatei sale. La începutul lui mai, discuţiile au continuat la Ploieşti între cele două conduceri militare, în prezenţa principelui, apoi au urmat la Bucureşti, cu participarea şefilor statelor majore, generalul Nepokoiciţki şi colonelul Slăniceanu. S-a convenit, pentru moment, ca trupele române să apere întreaga linie a Dunării, până la apariţia armatei ruse, apoi să treacă în dreapta Oltului, pentru a apăra fluviul până la frontiera cu Serbia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (18)” →

10 Mai 1877- Proclamarea independenţei României

În noua situaţie, de la sfârşitul lui martie 1877, singura soluţie realistă pentru statul român era continuarea şi aprofundarea tratativelor cu Rusia, pentru ajungerea la o înţelegere. Principele, la sugestia lui Brătianu, consulta pe Bismarck în privinţa oportunităţii convenţiei şi i se răspundea că e ,,preferabil pentru România ca trupele ruse să treacă prin ţară, în virtutea unei convenţii, decât a se abandona ţara discreţiei Rusiei”. Marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani, insista pentru încheierea grabnică a unei convenţii, vorbea de acţiunea ,,comună” şi adăuga că în cale se află ,,o ţară prietenă, a cărei independenţă, autoritate şi bună stare ţineau a o respecta”. Carol I scria tatălui său că el vrea nu numai să se înţeleagă cu ruşii, dar şi ,,să participe la războiul care ar da independenţa ţării sale”. Dar Brătianu, care ,,nu se credea încă destul de tare ca să meargă aşa de departe” (Iorga), sfătuia pe principe să nu-şi pună semnătura sub convenţia de trecere a oştilor ruseşti.

Principele dorea, de fapt, această cooperare militară, dar evita să se angajeze în luptă fără condiţii de alianţă precise şi voia, în primul rând, ,,să păstreze în mâinile sale comanda armatei române şi să n-o subordoneze generalilor ruşi”. În ianuarie 1877, Carol scria tatălui său că şi-a schiţat un program de acţiune: ,,A încheia o convenţiune militară cu Rusia şi, de va fi nevoie, a ne bate alături de ruşi contra turcilor”. În lunile următoare, principele s-a aflat în contact permanent cu marele duce pentru asigurarea condiţiilor trecerii armatei ruse şi eventuala cooperare militară cu aceasta. Dar, în timp ce Nicolae propunea doar ,,o înţelegere practică, din punct de vedere curat militar, fără niciun caracter politic”, Carol preciza că acordul oficial ,,al raporturilor armatei imperiale cu autorităţile româneşti” trebuie să aibă forma unui ,,act politic”. Principele asigura pe marele duce că armata rusă ,,va găsi totdeauna cele mai mari înlesniri (facilităţi) în ţara lui, chiar dacă actul oficial ar trebui să fie semnat în ajunul trecerii ei”. La 15 martie (st. v.), în Senat, Brătianu, întrebat formal asupra intenţiilor ruseşti privitoare la Basarabia, răspundea: ,,Nu s-a vorbit nicăieri de Basarabia…, nici despre reînturnarea ei Rusiei…”. Şi el adăuga că Ignatiev îl asigurase ,,cu lacrimi” că nu e vorba de a se lua Basarabia.

Războiul ruso-turc era iminent şi de la Petersburg se comunica ultima hotărâre luată acolo: a se încheia în orice formă convenţia! Nimic nu părea să stea în calea unei înţelegeri cu Rusia şi, la sfârşitul lui martie, baronul Stuart,  agentul diplomatic rus, cerea insistent ca guvernul român să semneze convenţia. Însă I. C. Brătianu aprecia că era necesar să se stabilească mai întâi modalitatea plăţilor pentru transportul proviziilor şi furniturilor destinate armatei ruse şi insista ca plăţile să se facă în aur, ceea ce ruşii consimţiră. În aceeaşi vreme, primul-ministru era silit să dezmintă ştirile despre convenţie şi informaţiile vehiculate de presă despre un schimb al Basarabiei cu Delta: ,,Cred că nu este România aşa de jos căzută, ca să consimtă a se rupe o parte din teritoriul ei…Încă o dată…, nu va fi un singur român care, de bunăvoia lui, ar primi să se rupă o parte din trupul ţării şi…care nu ar consimţi să facă toate sacrificiile pentru a păstra teritoriul neatins”.

Guvernul lua în dezbatere semnarea convenţiei, N. Ionescu, neutralist convins, a demisionat de la Externe, fiind înlocuit apoi cu M. Kogălniceanu, la ministerul de Război era numit generalul Al. Cernat, iar colonelul Gh. Slăniceanu a trecut în fruntea Marelui Stat Major. Guvernul cerea principelui să convoace un Consiliu de Coroană, pentru discutarea unor chestiuni politice şi militare. La 1/13 aprilie 1877, s-a întrunit Consiliul de Coroană, cu participarea membrilor guvernului, a foştilor prim-miniştri şi a preşedintelui Camerei, C. A. Rosetti. În cursul dezbaterilor, foştii prim-miniştri au fost împotriva semnării convenţiei şi pentru păstrarea neutralităţii faţă de ambii beligeranţi, ceea ce ar fi însemnat transformarea ţării în teatru de război, dar membrii guvernului (şi preşed. Camerei) s-au pronunţat categoric pentru semnarea neîntârziată a convenţiei.

În aceeaşi seară, principele i-a primit pe trimişii marelui duce Nicolae, col. Bobrikov şi cpt. Popov, care au susţinut cooperarea dintre cele două armate. Carol transmitea celor doi mesageri că trupele române vor ocupa poziţii de luptă dincolo de Olt, constituind astfel ,,aripa dreaptă a armatei ruse”, iar trupele aflate la sud de Bucureşti aveau să asigure marşul spre Dunăre al oştilor imperiale.

La 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, M. Kogălniceanu (reintrat în guvern, la 3 aprilie) semna, alături de baronul D. Stuart, convenţia dintre România şi Rusia: se specifica faptul că guvernul român ,,asigura armatei ruse libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. Cheltuielile legate de transport şi alte trebuinţe reveneau guvernului rus, care se obliga ,,a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. Conform art. III, toate datele referitoare la ,,trecerea trupelor ruse” şi relaţiile lor cu autorităţile române erau consemnate într-o ,,convenţie specială”, alcătuită din 26 articole şi anexe la convenţia politică, şi se referea la aprovizionare, încartiruire, modalitatea plăţilor, mijloacele de transport (calea ferată etc.), unde trupele ruse beneficiau de o reducere de 40%. Pe lângă comandamentele ruse, era prevăzută numirea unor comisari români, iar trupele ruse nu aveau voie să treacă şi să staţioneze în Bucureşti. Până la ratificare, textul convenţiei avea să fie secret.

După semnarea convenţiei, M. Kogălniceanu anunţa agenţii diplomatici că ,,turcii se pregătesc să invadeze România”, cerându-le să roage guvernele respective să intervină la Constantantinopol, pentru a opri această invazie şi a se evita astfel ,,relele şi calamităţile unui război”. (N. Iorga relatează următorul episod: principele Carol intenţiona să meargă la Chişinău, unde urma să sosească ţarul Alexandru, pentru a-l saluta, dar Kogălniceanu s-a opus; apoi, el explica, în capitala Basarabiei, că principele n-a mai plecat, deoarece exista temerea că ,,20.000 de cerchezi” erau pregătiţi să treacă Dunărea, iar plecarea sa ,,poate să aibă aerul că fuge la ruşi”, dar Bălăceanu arăta cât de ridicolă era o astfel de temere. În acelaşi timp, Kogălniceanu a trimis scrisori directe miniştrilor de externe ai Austro-Ungariei, Germaniei, Franţei şi Italiei, pentru a le exlica necesitatea trecerii armatelor ruse spre sudul Dunării, aprobată tacit de Europa, şi a le solicita să împiedice o invazie otomană. În urma acestor apeluri, au fost primite asigurări de sprijin din partea puterilor, contele Andrassy, de pildă, promitea ,,demersuri presante…pentru a sfătui pe turci a nu trece Dunărea”.

Poarta, neliniştită de o apropiere a României de Rusia, văzând că războiul se apropia, cerea principelui, prin marele vizir, care înlocuise pe Midhat, o înţelegere pentru apărarea comună a teritoriului Principatului (denumirea de ,,România” era evitată). Turcii ar fi dorit fie o cooperare cu românii, fie o neutralizare a teritoriului lor, iar Safvet Paşa intervenea la Londra, pentru ca guvernul englez împreună cu alte cabinete să obţină neutralitatea României în conflictul ce se apropia. Dar, şi în împrejurarea aceasta, guvernul otoman refuza cu obstinaţie să recunoască denumirea de România şi să-i accepte neatârnarea. La solicitarea Porţii, adresată principelui, răspundea ministrul de Externe (Kogălniceanu) că numai Camerele singure aveau să hotărască. Brătianu însuşi dorea să se adreseze parlamentului, pentru a supune acestuia spre aprobare convenţia de trecere. Dar, fără să aştepte un asemenea act, care ar fi subliniat dimensiunea politică a convenţiei (ceea ce se voia evitat la Petersburg), la 11/23 aprilie 1877, o zi înaintea declarării războiului, trupele ruse de cavalerie au trecut frontiera şi s-au îndreptat în grabă spre podul de la Barboşi, peste Siret, punct strategic important. Proclamaţia adresată de marele duce Nicolae către ,,locuitorii români” înnoia formulele vechilor ocupaţii, se amintea în cuprinsul ei sângele vărsat de ruşi pentru eliberarea acestor ţări şi se ordona trupelor intrate în ţară să ajute în caz de necesitate pe ,,români” contra turcilor. La rândul său, ţarul scria principelui, din Chişinău, şi îl asigura de ,,interesul tradiţional şi statornicul sprijin al Rusiei”, adăugând că ai săi ,,mai mult decât o dată” au luptat pentru aceeaşi ,,cauză”.

Intrarea neanunţată a oştilor ruseşti şi proclamaţia marelui duce erau de natură să lezeze autoritatea principelui, a guvernului român şi suveranitatea noului stat. Prin scrisori şi emisari, Nicolae explica intrarea precipitată a trupelor ruse prin raţiuni de ordin strategic, iar principele, cooperant, a înţeles ponderea acestor argumente, subliniind că ,,ofiţerii ruşi se prezintă pretutindeni cu cea mai mare politeţe”. N. Iorga arăta şi el că lumea era cu totul liniştită, observând că ,,purtarea bună a ruşilor nu seamănă deloc cu aceea din alte ocupaţii”. La rândul lor, locuitorii sprijineau trupele ruse ce se îndreptau spre front.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (17)” →

Sub aparenţe liberale, Constituţia otomană nega de fapt dreptul la eliberare naţională al popoarelor aflate sub suzeranitatea Porţii. Primul articol menţiona expres că ,,Imperiul otoman cuprinde regiunile şi posesiunile prezente, precum şi provinciile privilegiate; el formează un corp indivizibil, din care nicio parte nu poate fi desprinsă sub niciun motiv”, iar art. 8 preciza că ,,toţi supuşii Imperiului”, fără deosebire, sunt otomani, ,,oricare ar fi religia de care se ţin”. Aceasta era mentalitatea conducerii otomane, în decembrie 1876, la adoptarea Constituţiei ,,liberale”, ceea ce vădea o dată mai mult anacronismul suzeranităţii Porţii. Faptul că România era considerată drept o simplă ,,provincie privilegiată” otomană a reprezentat pentru opinia publică românească ,,o lovitură de trăsnet” şi ,,o crudă ofensă”. Guvernul şi Parlamentul au protestat împotriva prevederilor Constituţiei otomane care tindea să anuleze libertăţile, drepturile şi atributele suveranităţii, consemnate în tratate. Cele două Camere erau convocate separat, în şedinţă secretă, la 21-22 decembrie 1876, şi s-a luat hotărârea de a nu recunoaşte prevederile Constituţiei turceşti şi de a se protesta împotriva încălcării unor drepturi asigurate prin tratatele europene. Savfet cerea formal ca nota de protest să fie retrasă (el afirma că ,,totdeauna am fost provincie turcească”), în acest caz, fiind dispus să declare că ,,Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate” şi ,,nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul otoman”. Dar guvernul român aştepta din partea Porţii o ,,declaraţie formală”, în care să se invoce textul capitulaţiilor.

În şedinţa Camerei, din 22 decembrie 1876, primul-ministru I. C. Brătianu ,,avu unul din cele mai frumoase momente ale lui” (Iorga): după ce-a respins atacurile neutralistului (turcofilului) Blaremberg, el afirma că ,,România se află în faţa călcării drepturilor sale”, drepturi pentru care ,,generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol…”. Şi el enunţa aceste cuvinte memorabile: ,,Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”. În această cuvântare ,,aşa de avântată” (N. Iorga), el sublinia: ,,Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ne dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găseşte apărători la străini”, decât atunci când un popor ,,are conştiinţa datoriei sale şi este capabil să facă sacrificii pentru a se apăra”. Brătianu accentua că, ,,dacă toţi am fi într-o unire”, atunci nimeni ,,nu poate să ni răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate…”. El arăta: ,,Chiar dacă toate ţările din Europa…ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”. După ce au fost respinse observaţiile lui M. C. Epureanu, care subestima demersul turcesc, Camera vota moţiunea care aproba ,,demna hotărâre” (Iorga) a guvernului. Dar, în aceeaşi vreme, la Senat, I. Ghica semna o altă moţiune, prin care se pronunţa pentru o politică ,,neprovocatoare”, la care se ralia C. Bosianu şi L. Catargiu. Majoritatea puterilor au aprobat protestul guvernului român, iar presa străină evidenţia legitimitatea acestuia.

Martori oculari, printre ei consulul general britanic, Mansfield, relatau că prevederile Constituţiei turceşti au provocat la Bucureşti o ,,unanimă indignare” şi un sentiment de revoltă împotriva Porţii. Un alt martor, colonelul rus Parensov nota şi el: ,,…Faptul că România…este considerată o provincie otomană a produs aici, în toate straturile societăţii, o puternică iritaţie”. Atmosfera din acele zile este zugrăvită veridic de ziarul ,,Românul”, din 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877: ,,Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă, în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea (lovitura) ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, (…) indignaţiunea ce se manifesta cu curagiu şi în gura mare…” au declanşat ,,un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă…”. În fruntea agitaţiilor naţionaliste din decembrie 1876, de la Bucureşti şi Iaşi, se aflau tinerii studenţi. În capitală, ei organizau dese întruniri şi insistau ca România să scuture suzeranitatea otomană-la o astfel de întrunire, ei au cerut guvernului să aprobe înfiinţarea (şi instruirea) unui ,,batalion de studenţi voluntari”.

  Atitudinea intransigentă a Porţii şi indecizia puterilor europene de a oferi asigurări, în privinţa neutralităţii, au silit România să se îndrepte spre negocieri secrete cu Rusia. Încă la 16/28 noiembrie 1876, sosea la Bucureşti contele Al. Nelidov, pentru iniţierea unor tratative între cele două ţări privitoare la trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării. Fără să informeze pe N. Ionescu, oponent al negocierilor cu partea rusă, Brătianu a tratat în secret prevederile principale ale convenţiei. Negocierile au continuat cu baronul Stuart, agentul diplomatic rus la Bucureşti, apoi cu Bobricov şi Popov, trimişi ai marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Basarabia. Aceste negocieri, dificile, s-au încheiat cu întocmirea de proiecte ale unui acord politic şi militar, dar Carol şi Brătianu au amânat semnarea acordului în speranţa unei reuşite a Conferinţei de la Constantinopol. Falimentul conferinţei a dus la înrăutăţirea raporturilor între România şi Turcia şi a avut un efect decisiv şi asupra legăturilor româno-ruse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)” →

După înăbuşirea revoltei bulgarilor, situaţia din Balcani s-a agravat de fapt, alţi luptători treceau Dunărea, precum grupul de 300 voluntari conduşi de Hristo Botev, care traversa fluviul în mai, dar avea să fie anihilat. Turcia şi alte puteri europene au adresat proteste României, pe care o acuzau de favorizarea înarmării şi trecerii peste Dunăre a luptătorilor bulgari. În legătură cu aceste evenimente şi cele în pregătire, principele Carol scria tatălui său, la 12/24 iunie 1876: ,,Trebuie a se îngădui statelor vasale şi diferitelor provincii să se dezmorţească ele însele şi dacă reuşesc să iasă învingătoare…cu atât mai bine! Sârbii nu mai aşteaptă ce va fi hotărât diplomaţia în jurul mesei verzi, dânşii vor hotărî ei înşişi de soarta lor. În Bulgaria fierberea e violentă, pretutindeni s-au format comitete revoluţionare, care îndeamnă poporul a scutura jugul turcesc”. Conflictul s-a extins într-adevăr, deoarece cele două state slave, Serbia şi Muntenegru, au declarat război Porţii, la 18/30 iunie 1876, fiind susţinute politic şi diplomatic de Rusia. Declaraţia de război a Serbiei era întâmpinată cu satisfacţie la Bucureşti, în ciuda neutralităţii, iar Mesajul principelui Carol din aceeaşi vreme conţinea urările ,,cele mai arzătoare” pentru lupta Serbiei.

Încă o dată, în ciuda protestelor Turciei, guvernul român a îngăduit trecerea a numeroşi sârbi şi voluntari ruşi, a unor arme şi muniţii. Au fost tolerate înrolări şi contribuţii prin sate şi oraşe, M. Kogălniceanu arătând că ,,Serbia are toată simpatia noastră”, dar el preciza că transporturi masive de tunuri şi puşti prin România n-ar putea avea loc, deoarece neutralitatea noastră ,,ar fi compromisă în chip scandalos”. Asumându-şi riscuri, el nu a împiedicat tranzitul prin România a armelor procurate de sârbi în Germania (chiar dacă Poarta i-a cerut să le oprească) şi a altor transporturi militare. România a ajutat pe sârbi şi pe cale sanitară, trimiţând medici şi farmacişti, şi a oferit adăpost şi hrană celor 10.000 de sârbi refugiaţi la nord de Dunăre, în vara lui 1876.

Odată cu vara anului 1876, România a adoptat o atitudine mai fermă faţă de Poartă, intensificându-şi acţiunile politice şi diplomatice pentru recunoaşterea individualităţii sale. În noile circumstanţe, M. Kogălniceanu întocmea un lung memoriu, în şapte puncte, pe care l-a trimis agenţilor diplomatici români, la 16/28 iunie 1876, şi în care erau expuse revendicările României faţă de Poartă: 1. recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii sale istorice, România; 2. admiterea reprezentantului ei în corpul diplomatic; 3. asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi europeni; 4. inviolabilitatea teritoriului statului român şi delimitarea insulelor Dunării; 5. încheierea de convenţii comerciale, poştale, telegrafice şi de extrădare cu Poarta; 6. recunoaşterea paşaportului român şi neimplicarea consulilor turci în chestiunile românilor din străinătate; 7. fixarea graniţei între România şi Turcia la gurile Dunării. Nota diplomatică se încheia cu avertismentul că, dacă aceste revendicări legitime nu erau satisfăcute, România va renunţa la neutralitatea sa.

În ceea ce priveşte doleanţele României, nu doar Turcia s-a arătat rezervată (,,Poarta este ocupată cu lucruri mai de seamă”), dar şi guvernul imperial rus, Giers ,,socotea demersul nostru (al românilor) întârziat sau prea timpuriu, nepotrivit pentru moment, din pricina evenimentelor ce au loc în Orient…”. În general, marile puteri europene au primit revendicările acestea cu indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Guvernul francez, de pildă, eticheta demersul diplomatic românesc ca ,,primejdios şi supărător”, la Viena se susţinea că este ,,lucrul cel mai intempestiv din lume”, doar la Berlin revendicările au fost considerate ,,drepte şi moderate”. Refuzul Porţii, excesele comise în Bulgaria, întâlnirea austro-rusă de la Reichstadt l-au determinat pe M. Kogălniceanu să adreseze o nouă notă diplomatică, la 20 iulie/1 august 1876, în care specifica faptul că România nu putea rămâne nepăsătoare faţă de masacrele din sudul Dunării, fiind necesară intervenţia marilor puteri pentru a le pune capăt. Se arăta explicit că ,,ne este cu neputinţă …să rămânem nepăsători la strigătele de durere care ne vin de pe malul drept al Dunării…,frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece…, armata freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”. Câteva zile mai târziu, la 24 iulie/ 5 august 1876, într-o telegramă cifrată, acelaşi Kogălniceanu solicita din nou marilor puteri ca să soluţioneze rapid revendicările României, în caz contrar, opinia publică putea ,,să silească guvernul român a se îndepărta de linia de conducere” urmată până atunci.

Demisia neaşteptată a guvernului M. Costache-Epureanu, la 23 iulie 1876, a antrenat şi înlocuirea lui M. Kogălniceanu de la Externe. Între timp, în iunie 1876, au avut loc noi alegeri pentru Adunarea Deputaţilor, încheiate cu victoria liberalilor-C. A. Rosetti era ales preşedinte al Camerei, ceea ce provoca nemulţumire la Berlin. La 24 iulie/5 august 1876, principele Carol desemna pe I. C. Brătianu prim-ministru, în noul guvern liberal intrau, pe lângă vechii miniştri, şi D. A. Sturdza (Finanţe), E. Stătescu (Justiţie) şi N. Ionescu (Externe). În privinţa politicii externe, se revenea conjunctural la neutralitate, pentru evitarea oricăror proteste ale Turciei şi puterilor europene, au fost oprite transporturile masive de arme şi muniţii ruseşti spre Serbia, fiind îngăduiţi doar voluntarii cu arme uşoare. Neutralitatea nu era totuşi decât o etapă pe cale de a fi depăşită, atât principele Carol cât şi primul-ministru Brătianu recunoşteau că eforturile diplomatice din perioada aceasta, pentru obţinerea de concesii din partea Turciei, fuseseră un eşec. Cei doi se concentrau acum pentru alinierea politicii României la deciziile celor două puteri vecine luate la întâlnirea de la Reichstadt, din iulie 1876. Opinia publică era tot mai doritoare de o implicare în război, guvernul însuşi examina această eventualitate, după cum nota principele Carol: ,,Aici toţi sunt contra turcilor şi spiritul public începe să devină războinic”.

Pentru a tatona poziţiile celor două puteri, după întâlnirea de la Reichstadt, spre sfârşitul lui august 1876, I. C. Brătianu a avut o întrevedere cu împăratul Franz Josef, la Sibiu, pentru a sonda intenţiile Austro-Ungariei în eventualitatea unui război ruso-turc. Iniţiativa în materie de politică externă, în următorii doi ani, i-a revenit principelui şi lui Brătianu şi, la sfârşitul lui septembrie 1876, primul-ministru, însoţit de colonelul Slăniceanu şi câţiva ofiţeri, a făcut o vizită în Rusia. La Livadia (Crimeea), la 11 octombrie, Brătianu a avut discuţii cu ţarul Alexandru II, cancelarul Gorceakov, ministrul apărării Miliutin şi generalul Ignatiev, privitoare la un război cu Turcia ce se profila tot mai mult. Ruşii voiau de fapt să asigure tranzitarea trupelor lor pe teritoriul ţării, fiind dispuşi chiar la încheierea unei convenţii. Brătianu, dezamăgit, ar fi dorit mai mult, participarea armatei române la război, garantarea integrităţii şi recunoaşterea independenţei.

Totuşi, nici Principele, nici Brătianu nu erau încă decişi pentru o alianţă formală cu Rusia şi nu intenţionau să renunţe la garanţiile internaţionale de care beneficia România şi să-şi pună soarta în mâinile unei puteri în care nu aveau încredere. În aceste condiţii, neutralitatea rămânea poziţia oficială a guvernului şi au fost întreprinse noi demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în vederea obţinerii sprijinului acestora. Încercând să acceadă la independenţă pe calea indirectă a recunoaşterii neutralităţii absolute a României şi garantarea acesteia de către marile puteri, guvernul a trimis în Apus pe I. Ghica şi C. A. Rosetti, pentru a sonda atitudinea Franţei şi Angliei. Misiunea oficială a celor doi emisari români trimişi la Paris şi Londra era de fapt aceea de a încheia angajamente comerciale cu cele două  puteri apusene, spre a le cointeresa în problemele româneşti. Dar cele două puteri occidentale s-au arătat rezervate, limitându-se la promisiuni vagi. La Paris, ducele Decazes, ministrul de externe francez, spunea lui I. Ghica: ,,Aţi devenit o naţiune, aţi ştiut să vă faceţi necesari Europei şi ea nu poate să nu vă menţină şi să nu vă garanteze existenţa”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (15)” →

România şi „problema orientală“ (1875-1878)

În timp ce în Creta se restabilea calmul, după revolta din 1866-1869, o altă criză majoră se pregătea în Balcani: revolta din Bosnia şi Herţegovina. La sfârşitul lui iunie 1875, a izbucnit o revoltă a ţăranilor din Herţegovina, la Nevesinje, în apropiere de Mostar, care, în august, s-a extins şi în Bosnia. Revolta a luat rapid amploare, insurgenţii erau sprijiniţi de triburile înarmate din munţi, au primit ajutoare în arme şi voluntari din Serbia şi Muntenegru, bucurându-se de susţinerea Rusiei şi Austro-Ungariei. După revolta bosniacă, Comitetul bulgar din Bucureşti a decis să declanşeze o răscoală în Bulgaria, în aprilie 1876. Pentru a-i susţine pe răsculaţi şi a extinde revolta, în iulie 1876, Serbia şi Muntenegru, încurajate de Rusia, au declarat război Turciei  În condiţiile în care flăcările revoltei au cuprins Balcanii, din Bosnia până în Bulgaria, puterile europene alarmate au intervenit şi, la 30 noiembrie 1875, au cerut Porţii să acorde libertate creştinilor şi să înfiinţeze consilii administrative mixte, alcătuite din creştini şi musulmani .

Evenimentele din sudul Dunării, revolta populaţiei creştine lipsite de drepturi împotriva dominaţiei otomane, au avut un impact profund în România. Încă de la primele ştiri privind revolta din Bosnia şi Herţegovina, ziarul ,,Românul”, de pildă, comenta cu vădită înţelegere acţiunile insurgenţilor creştini. Dar revolta populaţiei creştine sud-dunărene nu preocupa numai opinia publică, evenimentele erau urmărite cu atenţie de oamenii politici şi de guvernul român. A. Cantacuzino, agentul diplomatic român de la Belgrad, chestionat de ministrul de externe sârb asupra intenţiilor ţării sale, deşi ,,luat pe nepregătite”, afirma că armata română (aflată în ,,rândul întâi printre cele trei armate creştine  ale Orientului”) dorea ,,a se ajunge la folosirea ei ca forţă capabilă de a apăra şi a susţine drepturile naţiunii” . În aceeaşi vreme, generalul Iancu Ghica, reprezentantul  diplomatic la Constantinopol, respingea învinuirile pe care le aducea ministrul de externe otoman României, pentru lucrările de fortificaţie ridicate în faţa Vidinului: o ,,precauţie pe deplin justificată” faţă de intenţiile Turciei de ,,a încălca drepturile autonome” ale ţării. Guvernul conservator se arăta rezervat faţă de evenimentele în curs, dar V. Boerescu raporta principelui, la 11/23 august, că acestea puteau avea o ,,mare influenţă” asupra atitudinii României. Mai decis decât guvernul său, principele Carol scria tatălui său, la 21 august/3 septembrie 1875: ,,…Orientul creştin e sătul de reaua administraţie turcească…Înalta diplomaţie este neputincioasă a rezolva cestiunea orientală”, aceasta neputând fi rezolvată ,,decât în Orient, pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor” din zonă.

   Sub presiunea desfăşurărilor din Balcani, cabinetul conservator dezbătea, în noiembrie 1875, problema atitudinii ce trebuia s-o adopte România, în eventualitatea unui război ruso-turc, şi hotăra adoptarea unei poziţii de neutralitate. Soluţia aceasta se impunea pentru evitarea unei eventuale ocupaţii străine, dar şi pentru a câştiga timp. Liberalii, aflaţi în opoziţie, prin ziarul ,,Românul”, care consemna succesele ,,eroicilor herţegovineni”, şi unii deputaţi conservatori cereau în aceeaşi vreme ca guvernul să adopte o atitudine mai hotărâtă în favoarea insurgenţilor creştini. Dar, la recomandarea parlamentului, guvernul a decis să menţină politica de neutralitate. Guvernul răspundea în acelaşi fel, în noiembrie 1875, la întrebarea agentului diplomatic rus, Zinoviev, privitoare la poziţia României într-un eventual conflict ruso-turc.

În noiembrie 1875, dezbaterile din Cameră în jurul răspunsului la Mesaj au fost foarte aprinse, guvernul şi opoziţia având optici diferite asupra situaţiei externe şi a atitudinii României. Opoziţia aprecia că ,,naţiunea va fi gata a-ţi da (principelui) tot sprijinul ….pentru a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională….şi a concurge la stabilirea unei stări de lucruri mai favorabile cu interesele creştine”. Publicaţia liberală ,,Românul” scria preocupată de faptul că, în contextul extern dat, de acţiunile României depindea ,,mărirea sau decăderea ei”. În noile împrejurări, are loc o disociere de opinii între guvernul conservator şi principele Carol, care pleda pentru pregătirea implicării ţării în evenimentele din Balcani. El scria în acest sens tatălui său: ,,…din moment ce situaţiunea noastră de atârnare de Poartă vatămă dezvoltarea noastră economică, reformele financiare, creditul, putem cere pe bună dreptate ca să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în creştere, care a dat Europei în aceşti ani din urmă garanţii reale…”. Însă guvernul se menţinea pe poziţia ,,vechii idei a neutralităţii” şi deplângea această ,,eroare politică”!.Când într-o şedinţă a cabinetului, principele a pus în discuţie problema atitudinii României, ,,în cazul izbucnirii unui război în Orient”, miniştrii s-au arătat ,,foarte nehotărâţi”, pronunţându-se din nou ,,pentru espectativă”. În aceste condiţii, din acest moment, ,,guvernul conservator a fost condamnat în gândurile principelui”, după cum nota Fr. Dame.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (14)” →

Guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876), definit drept ,,cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866”, a fost cea mai durabilă formaţiune ministerială de la începutul domniei lui Carol. Constituirea guvernului şi dizolvarea Adunării, cu majoritate liberală, au încurajat o însemnată parte a conservatorilor să treacă la reorganizarea regimului instituit în 1866, în scopul restrângerii libertăţilor publice şi a înlăturării liberalismului din viaţa politică. În acest sens, este semnificativă ,,Petiţia de la Iaşi”, prin care se cerea modificarea Constituţiei şi introducerea unui regim conservator patriarhal. Aşa-numita petiţie, elaborată de Gr. Sturdza, cerea restrângerea libertăţii presei, introducerea pedepsei cu moartea, proclamarea stării de asediu la nevoie, creşterea censului electoral, reînfiinţarea Consiliului de Stat ş.a.. Această petiţie, semnată de 89 de persoane, între care Gr. Sturdza, M. K. Epuranu, T. Maiorescu, a fost depusă la Cameră, dar n-a fost dezbătută. După victoria în alegeri, guvernul conservator a considerat inoportună modificarea Constituţiei.

Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în mai 1871 şi, graţie serviciilor administraţiei conservatoare, au asigurat guvernului majoritatea necesară, grupările liberale, divizate, nereuşind să se impună. În sânul guvernului existau disensiuni care reflectau neînţelegerile din interiorul taberei conservatoare, alcătuită din mai multe grupări, Vechea dreaptă, Juna dreaptă şi Centrul, dar primul-ministru Catargiu şi coaliţia pe care o conducea a reuşit să se menţină la putere. Imediat după preluarea puterii, noul guvern a fost confruntat cu necesitatea soluţionării complicatei afaceri Strousberg. La 24 mai/4 iunie, cele două camere au fost convocate în sesiune extraordinară pentru rezolvarea chestiunii şi, după lungi dezbateri, la 17 iulie 1871, Camera a votat o lege prin care se prevedea anularea concesiunii, acţiune ce urma să fie cerută unui tribunal de arbitri. Legea a fost primită cu ostilitate de presa şi conducerea germană, consulul german Radovitz afirmând că dispoziţiile ei vor provoca o ,,iritare nespusă în Germania”. În aceeaşi vreme, Bismarck intenţiona să se adreseze Turciei, pentru ca deţinătorii de acţiuni să nu fie păgubiţi.

La 4/16 octombrie 1871, un tribunal de arbitri a anulat concesiunea Strousberg, apoi deţinătorii de acţiuni s-au constituit în ,,Societatea pe acţiuni a căilor ferate române” şi au trimis un delegat la Bucureşti pentru a trata cu guvernul român. Tratativele au constat de fapt în prezentarea unei convenţii, pe care statul român trebuia s-o accepte fără nicio modificare. După ce a fost însuşit de guvern şi acceptat de Cameră, proiectul a dobândit forma unei legi, adoptată în decembrie şi promulgată în ianuarie, iar la 14 februarie 1872, se încheia convenţia pentru construirea şi finalizarea liniilor ferate, prevăzute în concesiunea Strousberg, sub supravegherea statului român. Acesta garanta o dobândă de 7% şi se obliga să achite cupoanele, începând de la 1 ianuarie 1872. În 1875, Societatea acţionarilor din Berlin, silită să facă un împrumut de 78 milioane franci, se punea problema unei răscumpărări a reţelei de către statul român, ajungându-se în final la soluţia răscumpărării întregii reţele de căi ferate.

Guvernul Catargiu a iniţiat un vast program de reforme, menit să ,,reorganizeze în sens conservator” (Russu) administraţia, justiţia, învăţământul şi alte domenii. Noul cabinet a urmărit să tempereze ritmul înnoirilor, fără a se opune acestora, iar guvernarea sa neîntreruptă timp de cinci ani a fost un factor pozitiv de stabilitate. Guvernul a acordat o atenţie deosebită problemelor financiare şi economice, în 1871-1872, au fost votate mai multe proiecte de lege privitoare la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de conturi, majorarea impozitului funciar, taxe de timbru şi înregistrare. Nu s-a reuşit înfiinţarea băncii naţionale, ,,de scont şi circulaţiune”, în 1874, dar în schimb a fost înfiinţat Creditul Funciar Rural, prin legea din 29 martie 1873, cu capital autohton, urmat în anul următor de Creditul Funciar Urban. Apoi s-au căutat soluţii pentru stingerea datoriei flotante, ceea ce s-a realizat pe calea ipotecării a 381 domenii ale statului, prin lansarea unui împrumut intern de 72 milioane lei. Pe alt plan, în 1872, a fost adoptată o nouă lege a tocmelilor agricole, favorabilă proprietarilor de moşii, pe baza căreia ţăranii aveau să fie siliţi, cu ajutorul dorobanţilor, la executarea muncilor ,,tocmite”, înăsprindu-se stipulaţiile legii anterioare din 1867. În 1873, a fost adoptată legea pentru încurajarea industriei zahărului şi, în acelaşi an, România a avut un pavilion propriu la Expoziţia universală de la Viena.  În paralel, erau manifeste tendinţele de modernizare în agricultură, se plănuia chiar ,,o sistemă raţională de irigaţiuni”. În 1874, a fost adoptată şi o legislaţie silvică, criticată inclusiv de principe, în care erau avute în vedere mai curând interesele private decât cele generale.

Pentru consolidarea propriilor poziţii, conservatorii au urmărit reorganizarea administraţiei locale, în 1872, a fost modificată legea consiliilor judeţene, iar în 1874, aceea a consiliilor comunale. Constituţia nu era modificată, însă prin alte mijloace era vizată restrângerea libertăţilor publice şi instituirea unui control riguros al puterii centrale asupra celei locale-se remarca tendinţa ca primarii să fie numiţi şi nu aleşi. Pe de altă parte, revizuirea modalităţilor de administrare a justiţiei şi a codurilor de procedură civilă şi penală, legea admisibilităţii în magistratură, reforma regimului închisorilor, reorganizarea curţilor cu juraţi au reprezentat un progres evident în justiţie şi administraţie. În ceea ce priveşte relaţiile dintre Stat şi Biserică, s-a adoptat  legea de alegere a ierarhilor bisericeşti şi de instituire a Sinodului, aplicată din 1873, şi s-au reorganizat seminariile. Progrese s-au înregistrat şi în domeniul instrucţiei, acordându-se atenţie învăţământului secundar, real şi comercial, şi îndeosebi şcolilor secundare. Perfecţionarea treptată a instituţiei statului modern era o certitudine: în Mesajul domnesc din mai 1875 se arăta că ,,suntem un popor mic…, putem însă fi apreciaţi ca un mare popor, prin puterea dreptului nostru, prin respectul şi încrederea ce vom şti a inspira”.

Armata, care-l preocupa şi pe principe, s-a aflat în atenţia guvernului conservator, o nouă lege de organizare a acesteia a fost adoptată, în februarie 1872, prin modificarea şi completarea celei din 1868. Armata teritorială, în care erau incluşi tinerii care nu serveau în armata activă, era împărţită în opt regimente de dorobanţi şi opt regimente de călăraşi, la care s-au adăugat, în 1876, încă opt regimente de dorobanţi. Pe de altă parte, în vara lui 1872, sub pretextul reorganizării, s-a trecut la dezarmarea gărzii civice, creaţie a radicalilor. În acelaşi an, a fost instituită medalia militară şi a fost votată o lege de reorganizare a învăţământului militar. Pe acelaşi plan, manevrele militare au fost aproape nelipsite, în 1872, au avut loc mari manevre pe un teritoriu întins, în prezenţa şi a unei delegaţii sârbe, principele menţionând ipoteza unui moment ,,când armata ar fi chemată a apăra drepturile ţării”. În 1873, a fost organizată tabăra de la Furceni, iar la manevrele din toamna 1874 au fost prezenţi reprezentanţi militari ai statelor europene. În acelaşi an, generalul I. Em. Florescu, însoţit de ofiţeri, a asistat la manevrele armatei germane, iar peste un an a fost prezent la manevrele militare din Rusia. În sfârşit, în 1875, manevrele au avut loc în Moldova, între Iaşi şi Furceni. Să menţionăm că, în 1874, o lege pentru înaintările în armată a contribuit la reechilibrarea ei, precum şi o lege a recrutării bazată pe principiul unui serviciu militar generalizat.

   În aprilie 1875, I. C. Brătianu, primit în audienţă de principe, îl sfătuia pe acesta să schimbe guvernul conservator. În primăvară, după adoptarea Constituţiei din 1866, se încheia o legislatură normală de patru ani pentru Cameră. Era un moment decisiv pentru evoluţia politică ulterioară a statului modern român. Fruntaşii liberali s-au mobilizat pentru confruntarea electorală din aprilie 1875. Încă din ianuarie-februarie, grupările liberale au început unificarea şi au înfiinţat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, jurnalul ,,Alegătorul liber”, care a pornit o campanie virulentă împotriva conservatorilor. Întrunirile liderilor liberali aveau loc în casa englezului Lakeman, aflat anterior în serviciul Turciei, sub numele de Mazar-Paşa. Rezultatul acestor contacte sistematice a fost închegarea coaliţiei de la ,,Mazar-Paşa”, în care erau reprezentaţi liberalii radicali conduşi de Brătianu şi Rosetti, moderaţii din jurul lui M. Kogălniceanu şi I. Ghica, precum şi ,,fracţioniştii” lui N. Ionescu. S-a adăugat acestora şi Manolache Costache Epureanu.

Alegerile din aprilie 1875, organizate de conservatori, au provocat tensiuni în viaţa politică, opoziţia a avut emisari în toate judeţele, în oraşe ca Bucureşti, Craiova şi Piteşti, au avut loc ciocniri, guvernul fiind silit să apeleze la armată şi poliţie. Liberalii au reuşit să pătrundă în Cameră, dar conservatorii au obţinut o majoritate ,,mai solidă decât cea precedentă”, scria principele tatălui său.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (13)” →

Criza politica se accentua, în decembrie 1870, Strousberg anunţa că nu poate plăti cupoanele obligaţiilor Societăţii de Căi Ferate şi că plata trebuia achitată de statul român! Conflictul s-a acutizat, când s-a constatat că lucrările nu sunt corespunzătoare, ceea ce îl punea pe principe într-o situaţie delicată. În Cameră, atmosfera era tensionată. Răspunsul la Mesaj era  apreciat de principe ca fiind ,,de necrezut”, iar urmarea a fost căderea guvernului Epureanu. Acesta a fost silit să se retragă sub presiunea opoziţiei liberale, alcătuită din radicali, ,,maişti”, ,,fracţionişti” şi moderaţi. După prăbuşirea guvernului conservator, poziţia lui Carol devenea extrem de şubredă, el nu a mai putut uza de prerogativele constituţionale, pentru a numi un nou guvern. În ontextul dat, noul prim-ministru avea să-i fie impus principelui de Cameră, la 18/30 decembrie 1870, în persoana lui Ion Ghica, care era asociat cu conspiraţia din vară. Structura noului guvern era liberală, iar numirea lui S. Mihăilescu, radical, apropiat al lui Rosetti, ca prefect al poliţiei, şi alegerea unui consiliu radical la Bucureşti erau fapte semnificative. În aceeaşi vreme, în Cameră, s-a format o comisie de anchetă a concesiunii Strousberg, iar ,,Românul” apărea în chenar negru în ziua în care ,,hoardele teutone calcă sacrul pământ” al Parisului! La toate acestea se mai adăuga o situaţie financiară extrem de precară, neputând să fie plătită nici măcar lista civilă a principelui!

Constituirea noului guvern n-a dus la micşorarea tensiunii politice, Adunarea continua să rămână ,,una din principalele tribune de luptă împotriva principelui”. Între timp, divergenţele între principe şi Cameră, o bună parte a clasei politice, au atins un punct culminant, când, la 15/27 ianuarie 1871, în ziarul ,,Allgemeine Augsburger Zeitung”, a apărut scrisoarea principelui Carol către Auerbach, un personaj fictiv. În scrisoare, el îşi exprima decepţiile, dar învinuia pentru situaţia creată nu ,,poporul în general”, ci oamenii politici, care ,,s-au dus să-şi facă educaţia politică şi socială în străinătate” şi care ,,nu au altă gândire decât a aplica la ei şi fără discernământ ideile admise acolo şi îmbrăcate într-o oarecare formă utopică”. Principele susţinea că ţara a trecut astfel ,,fără nicio transiţiune, de la un guvern despotic la constituţiunea cea mai liberală, o constituţiune precum nu are niciun popor din Europa…o constituţiune quasi-republicană”. Scrisoarea putea fi percepută ca un act de provocare la adresa opoziţiei liberale. Principele încerca să-şi impună punctul de vedere în problema reorganizării regimului, dovadă criticile la adresa constituţiei liberale şi afirmaţiile despre discrepanţa dintre stadiul de dezvoltare al societăţii şi instituţiile moderne create după 1866. În încheiere, poate ca un mijloc de presiune, Carol readucea în discuţie intenţia de a abdica.

Efectul scrisorii în opinia publică şi în Cameră a fost devastator, gestul principelui Carol a declanşat un veritabil vacarm politic. Discuţiile au fost deschise prin interpelarea lui N. Blaremberg, care califica scrisoarea, ,,dacă nu era apocrifă”, drept un ,,act de înaltă trădare” (,,Românul”). Primul-minstru a fost nevoit să declare că scrisoarea era autentică, ceea ce a provocat o vie reacţie şi indignare în Adunare, care era ostilă planurilor principelui de ,,reorganizare” a regimului din 1866, prin modificarea Constituţiei. În situaţia periculoasă ce se crease, când între Principe şi Adunare se căscase o prăpastie, M. Kogălniceanu, păstrându-şi luciditatea, a găsit o soluţie de compromis şi a propus o moţiune ce conţinea şi devotamentul faţă de principe şi ataşamentul faţă de Constituţie. Acelaşi Kogălniceanu, realist, declara lui Radowitz, reprezentantul Prusiei, că ,,principele nu are pe nimeni pentru el în ţară şi chiar de aceea, cu siguranţă, el va rămâne pe tron”.  Principele, în ceea ce îl privea, se considera, cum o mărturisea împăratului Wilhelm şi cancelarului Bismarck, ,,un avanpost mult împins înainte, ca santinelă de graniţă contra Orientului” ori ca un căpitan ,,care pe marea furioasă trebuie să persiste zi şi noapte la postul său”.

Lipsit de sprijinul Camerei, dominată de majoritatea liberală, Carol s-a orientat spre Senat, format preponderent din conservatori, stabilindu-se o apropiere politică, liberalii fiind sever criticaţi şi consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile prin care trecea ţara. Dar Camera nu voia să facă nicio concesie faţă de principe şi, în februarie 1871, a refuzat să discute bugetul şi legile financiare, apreciind afacerea Strousberg ca fiind mult mai importantă. Comisia de anchetă instituită, formată din adversari declaraţi ai principelui, a prezentat un raport în care concesiunea era violent criticată. La începutul anului 1871, atmosfera politică devenise extrem de încărcată, ideea detronării principelui avea o mare răspândire, iar spre primăvară lucrurile s-au precipitat. La 10/22 martie, în sala ,,Slătineanu” (Capşa), colonia germană din Bucureşti, sub auspiciile consulului general Radowitz, sărbătoarea victoria asupra Franţei şi proclamarea imperiului. Dar, în aceeaşi zi, considerând sărbătorirea ca o sfidare a opiniei publice, a avut loc o puternică contramanifestaţie, tolerată de guvernul Ghica şi încurajată probabil de prefectul de poliţie, localul a fost atacat de manifestanţi şi lovit cu pietre. Numai intervenţia armatei, ordonată de generalul Al. Solomon, comandantul garnizoanei, a pus capăt manifestaţiei. Primul-ministru Ghica s-a prezentat în faţa principelui abia la ora unu noaptea. În aceeaşi noapte, Carol i-a convocat la palat pe locotenenţii domneşti din 1866. S-au înfăţişat imediat Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu, apoi principele le-a anunţat abdicarea. Cei doi s-au opus acestor intenţii, iar Catargiu s-a arătat dispus să-şi asume guvernarea. În noaptea de 11/23-12/24 martie, noul guvern de coloratură conservatoare era deja format.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (12)” →