Ioan POPOIU: Am atins cu mâna o stea! Interviu cu Mariana GRIGORE

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc din partea redacției LOGOS ȘI AGAPE, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
Mariana, aș vrea pentru cititorii tăi să zugrăvești un autoportret spiritual al tău! Cine este MARIANA GRIGORE?!

Mariana GRIGORE: Si eu îți mulțumesc pentru onoarea de a mă invita sa iau loc pe scaunul dialogului cu mine.

Mariana Grigore este…Mariana Grigore. Destul de greu să mă definesc chiar și într-un tablou spiritual fără rame pentru că, nu vorbesc prea mult despre mine. Modestia, subiectivismul sau analiticul exagerat în raport cu propria persoană, pot cauza deformări ale imaginii din propria oglinda.
Ca să rezum, aș spune că sunt un om simplu în complexitate și complex în simplitate.

Ioan POPOIU: Mulțumesc. Propun, Mariana,  să ne întoarcem spre origini! Spune ceva despre familia ta, îndeosebi părinții, locul natal!

Mariana GRIGORE: Cred ca aș avea nevoie de încă o viață ca să vorbesc despre ei.
Am avut o relație afectivă puternică cu prietenul pe care l-am numit tată. Dar acum, după ce Dumnezeu a pus aripi și pe umerii mamei, înțeleg că iubirea pentru amândoi a cunoscut dintotdeauna semnul egal.

Ioan POPOIU:  Eternitatea s-a născut la sat, are dreptate Blaga?!

Mariana GRIGORE: Să nu strivim ,,corola de minuni a lumii” pentru că sub ea se ascunde ,,veșnicia” care ,,s-a născut la sat”. În acel loc, timpul are toată răbdarea, bunătatea, lumina, frumusețea sufletească, din lume.
Eu m-am născut într-o comună dâmbovițeană de lângă Târgoviște…și mă simt eternă.

Ioan POPOIU: Este copilăria un paradis pierdut?!

Mariana GRIGORE: Copilăria este un paradis veșnic în noi, nu se pierde ci se câștigă în fiecare clipă în care sufletul nu uită să râdă candid.

Ioan POPOIU: Ani de liceu…, ce ne poți spune despre acești ani, Mariana?

Mariana GRIGORE: Am urmat cursurile liceului economic din Târgoviște, secția contabilitate și nu m-am regăsit în această specializare.
Visam…mereu am fost o visătoare prin lumea cu prea multe lumi. Cărțile mi-au fost un prieten fidel.

Ioan POPOIU: Ai terminat liceul și ai urmat Dreptul! De ce Dreptul? Cum percepi perioada studenției?

Mariana GRIGORE: Îmi amintesc că în copilărie, eram în clasa a VI, am urmărit un film, se numea ,,Avocata”. Pledoaria susținută de eroina principală a filmului a avut un impact puternic asupra imaginației unui copil. Iar acel copil, a devenit persoana adultă care, de pe postul de consilier juridic pe aria litigii, pledează.

Ioan POPOIU: Suntem după facultate, dileme existențiale, asumarea unor răspunderi, unde începe viața reală?!

Mariana GRIGORE: Viața reală nu începe, ea există ca o continuitate a firii pe care uneori nu o conștientizăm. Dileme? ..am avut și am, le trăiesc și mă trăiesc. Așa cum am scris într-un poem, sunt doar un om.

Ioan POPOIU: Ce este maturitatea?

Mariana GRIGORE: Maturitatea? …este imaturitatea care ne face să credem că suntem filosofi.
Nu o să spun că este o etapa în care am umplut cu experiență,  geamantanul vieții, deși, respect această teorie. Maturitatea, în viziunea mea, nu are vârstă. Doar noi, oamenii, o măsurăm în ani.

Ioan POPOIU: Să pășim pe teritoriul literaturii! Există un univers al literaturii?

Mariana GRIGORE: În adolescență, pornind de la premisa greșită ca dețin secretul dragostei de înțelepciune pentru că luasem un premiu la olimpiada națională de filosofie, am încercat să citesc operele lui Franz Kafka. Dezamăgirea a fost mare, nu îl înțelegeam în acel moment.
Am continuat cu Stendhal, Dostoievski, Augustin Buzura, Păunescu și Nichita Stănescu. Citeam orice îmi crea emoție în acel moment, chiar și Rodica Ojog-Brașoveanu.

Ioan POPOIU:. De ce trebuie să citim cărți?!

Mariana GRIGORE: Cărțile sunt realitate și vis, alb și toamnă, dor și sărbătoare, tăcerea din spatele cuvintelor. Cărțile sunt pagini care se rescriu apoi în noi. Întrebarea ar fi, ce suntem noi fără cărți ?

Ioan POPOIU: Ajungem astfel și pe tărâmul poeziei…Cum ți se pare începutul ILIADEI: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”! Mai este actual HOMER?!

Mariana GRIGORE: O evocare a muzelor întru desăvârșirea creației.
Poemele istorice vor fi mereu tributare istoriei pentru că fiecare timp are Troia sa și lupta pentru ea.
Homer? Nici acum nu se cunoaște semnificația exacta a numelui său. Oscilând între orb, războinic și poet. Eu mă opresc la poetul care se bucură de veșnicie și muza lui nemuritoare,  sursă pentru poezie.

Ioan POPOIU: Eminescu îl evoca pe Shakespeare, din care citea cu voluptate! Cum îl percepi pe marele elisabetan?!

Mariana GRIGORE: Ca pe un mare spirit al literaturii universale, așa cum este și Mihai Eminescu. Clasic, romantic dar în același timp extrem de actual.

Ioan POPOIU: Și HAMLET?!

Mariana GRIGORE: Doar un Prinț de Danemarca Hamlet ne poate răspunde la această întrebare, în deplinătatea cunoașterii hamletienei opere.
Așteptăm răspunsul, atât eu cât și cititorii.

Ioan POPOIU: De la Renaștere ajungem la Romantism! Deviza romanticilor era „Furtună și Avânt”! Ce este romantismul ?

Mariana GRIGORE: Trăire. Așa cum trăim, așa iubim

Ioan POPOIU: Putem trăi fără romantism?!

Mariana GRIGORE: Eu aș spune că nu poți să trăiești fără să respiri său să visezi. Am definit fără să știu, romantismul

Ioan POPOIU: Cum te raportezi la poezia modernă? Baudelaire, Rimbaud, Lautreamont?!

Mariana GRIGORE: Invocându-l pe Dumnezeu pentru a mă accepta în lut însuflețit …ținând în palmă florile răului dar, stând la masa amestecului dintre conștiința de sine și resemnarea metaforizată de Rimbaud.

Ioan POPOIU: Unde situezi poezia română, de la Alecsandri și Eminescu la Arghezi și Blaga, mai sunt acești poeți un model ?!

Mariana GRIGORE: Fiecare muză are poetul său. Și fiecare poet, pagina sa de Univers

Ioan POPOIU: MARIANA, când ai început să scrii POEZIE?!

Mariana GRIGORE: Daca a scrie este sinonim cu a publica, din anul 2017…
Scriu de când mă știu, fără a lăsa trăirea tribut cuvântului

Ioan POPOIU: Există o definiție a poeziei?!

Mariana GRIGORE: Poezia este sufletul așa cum explorează sau sedimentează fiecare emoție. Poezia este viața cu fluturi pe aripi sau căderi în golul pasului șchiopătat al toamnelor bacoviene.

Ioan POPOIU: În 2017, ai debutat cu volumul TABLETE PENTRU SUFLET CALD! Cum a fost receptat de public? Care este mesajul pe care-l transmiți? Cum a fost receptat?

Mariana GRIGORE: Doar publicul poate să răspundă la această întrebare. Percepția mea subiectivă ar spune că e minunat că mi-am învins teama de a publica și am atins cu mâna o stea. Mesajul este divinitatea cuvântului iubire

Ioan POPOIU: Vorbești mult despre iubire în poemele (tabletele) tale! Cum vezi iubirea?

Mariana GRIGORE: O sa-ți răspund cu un vers din poema ,,Definiție!?…Ce e iubirea, Mă întreb în acest amalgam de sensuri, de paradigme…Ce e iubirea!?…Iubire. Așa o văd, ca pe o absență a definiției.

Ioan POPOIU: Spui, la un moment dat, „iubirea are mii de fațete”! Te rog să insiști puțin!

Mariana GRIGORE: Noi, oamenii, trăim intens fiecare emoție și acționăm în consecința acelei emoții. Iubirea este o trăire multiplă care se îmbracă în suflet sau se dezbracă de noi. Poate fi o grima care, însă, așteaptă o scenă deschisă de dumnezeire. Să nu uităm să iubim crezând în ,,carpe diem quam minimum credula postero”.

Ioan POPOIU: Iubirea, în poezia ta, este elevată, are o dimensiune spirituală, nu este niciodată intimă! Cum comentezi ?

Mariana GRIGORE: Are o doză mare de intimitate pentru ca dezgolește sufletul, îl expune și de multe ori îl lasă fără apărare în fața cuvintelor rostogolite de pe muntele indignității.
Dimensiune spirituală?…poate gnoseologie și cosmogonie într-o introspecție a fierberii interioare

Ioan POPOIU: Spui într-un poem: „Îmi simt uneori inima ca pe un tablou neterminat”,,,
Te rog să comentezi

Mariana GRIGORE: Mi-am imaginat trăirea unui pictor în fața șevaletului care fuge ca o morgană din fața culorii. Așa se simte și sufletul când nu își împlinește unica menire…dar visează rostind în ecou: Amor meus amplior quam verba est „

Ioan POPOIU: La sfârșitul lui 2018, a apărut al doilea volum al tău, IUBIRE…LA RĂSCRUCE DE TRĂIRI! Este dedicat mamei tale, după plecarea ei. Ce aduce nou volumul în poezia ta, Mariana?!

Mariana GRIGORE: Este noutate din punct de vedere al genului literar. Poezie, care precede poemului în proză din cartea de debut.
Această carte este icoana sufletului meu. Când Dumnezeu i-a dat haină divină mamei, cartea se afla la tipar. De acolo a ieșit cu aripi pe umeri și lacrimi pe suflet.

Ioan POPOIU: În Prefață, Elena Volcinschi vorbește despre poeta MARIANA GRIGORE ca despre o „minune a condeiului „! Cum comentezi ?!

Mariana GRIGORE: Doar condeiul sufletului și ars poetica versului domniei sale pot să comenteze.

Ioan POPOIU: Te exprimi într-un poem: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului „! Te rog, Mariana, să ne dai mai multe amănunte!

Mariana GRIGORE: Este o invitație la reflecție și nu la reflexie. Și o reacție umană la criticile distructive care tindeau uneori să-mi   îngroapă trăirea în mocirla mărgăritarelor.

Ioan POPOIU: Un alt poem se intitulează metaforic, SIMFONIA IUBIRII ! Mă gândesc că poezia ta alcătuiește o singură simfonie! Cum comentezi, Mariana?!

Mariana GRIGORE: Poezia mea este trăire in esența cuvântului…alb, bucurie, vortex, oază, periplu sau tristețe statică…trăiesc în cuvânt și îi respir porii din silabe.
Toate aceste sentimente se regăsesc în simfonia inimii.
Acest poem este dedicat ei.

Ioan POPOIU: Titlurile poemelor sunt expresive, metaforice, ANAMNEZA…, FLAMENCO, INGER MURIND, ALAE JACTA EST!, PICTOGRAMA ALEGORICĂ, ACRONIM PENTRU IUBIRE, TOAMNĂ DIN FRUNZE DE GÂND etc. Cum comentezi?!

Mariana GRIGORE: Poți comenta tu?…Eu le-am trăit,  scriind…

Ioan POPOIU: Ce ne poți spune, în final, despre poezia ta, despre tine, proiecte, vise, viziuni…Te rog, MARIANA?

Mariana GRIGORE: Despre mine?…că sunt…
Poezia?…este un sunt în mine trăire
Proiecte?…să fiu…mereu iubire în pagini de trăire.

Ioan POPOIU: În încheierea interviului, aș vrea să-ți mulțumesc încă o dată din partea cititorilor tăi, care prețuiesc poezia ta, așteptând următoarea carte! Eu, ca autor al interviului, am o speranță și o dorință pe care o adresez poetei și prietenei Mariana Grigore: aștept ca, într-o zi, sa-mi adreseze la rândul ei întrebări, într-un alt interviu! Toată viața noastră este alcătuită din întrebări și răspunsuri! Mulțumesc încă o dată, distinsă poetă MARIANA GRIGORE!

Mariana GRIGORE: Mulțumesc pentru că ai permis iubirii să plutească pe cer de trăire, visând că cel puțin în cadrul acestui interviu, a fost aripă.

Ioan POPOIU: Mariana Grigore ,,a atins cu mâna o stea!“

––––––––––––––-

A consemnat,

Ioan POPOIU

1 martie 2019

George ROCA: Interviu cu Ada Segal-Shefer. Scriitor, poet, textier, publicist

George ROCA: Cu toate că ne cunoaştem mai de mult timp am rămas surprins de intensa dumneavoastră activitate literară pe care am descoperit-o survolând internetul sau din relatările unor prieteni comuni. De când aţi început să scrieţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Practic, cred că de când mă ţin minte, pe la şapte ani versurile „vorbite” au început să se „înşire” pe hârtie. La început fără nicio lege lingvistică, aşa cum un copil îşi exprima un talent înnăscut dar necizelat… Apoi, printr-o conjunctură a vieţii, pentru care mulţumesc tatălui meu până în ziua de azi, am avut deosebitul privilegiu de a o cunoaşte pe o mare poetă a României de origine evreiască, Nina  Cassian, care m-a luat sub tutela ei, vreme de câţiva ani, fiind prima somitate literară de la care am auzit expresia că „m-am născut cu pana-n mână”, şi că sunt o „saltimbancă a metaforelor” Cu Nina am început cu ceea ce ea denumea „procesul de şlefuire a unui diamant brut”…

 

George ROCA: Care au fost primele producţii care au creat interes cititorilor?

Ada SEGAL-SHEFER: Poezioare simple, pe care atunci eu le numeam deja „lucrări”, multă natură, multe poezii legate de regimul politic din România de atunci – pionieri, partid, dorinţe de viitor, majoritatea atrăgând atenţia prin forma lor foarte „poetică” de exprimare.

George ROCA: Unde şi când aţi început să publicaţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Premiera a fost la televiziunea română în cadrul unui program pentru copii de duminică dimineaţa, unde am trimis şi eu prin poşta o poezie intitulată „Primăvara” din care azi nu îmi amintesc nici măcar un vers, dar nu voi uita niciodată emoţia pe care am avut-o când crainica de atunci, Daniela Anencov, a citit poemul unei fetiţe de 9 ani – Adela Segal din Bucureşti. Apoi au urmat să zboare cu viteza sunetului poeme la tot felul de publicaţii pentru copii şi mai târziu, pentru tineret, precum „Luceafărul”, „Flacără”, „Gazeta tineretului”, oriunde căpătăm un spaţiu în vreo pagină…

George ROCA: Am publicat poeziile dvs. de mai de multe ori şi am apreciat modul romantic în care scrieţi. Sunteţi o romantică, o visătoare… sau (numai) o avangardistă precum declaraţi de curând?

Ada SEGAL-SHEFER: Au fost întotdeauna interminabile discuţii între mine şi mentorul meu, Nina Cassian, despre afinitatea mea pentru marele geniu al poeziei românești, Mihai Eminescu, ea dorind să-mi infiltreze o mai puternică influenţă a poetei de avangarda ce era, dar probabil că am rămas pe undeva cu ambele genuri. Se simte adesea în scrierile mele influența eminesciană de care ştiu că nu mă pot despărţi, dar  uneori şi avangardista din mine, poeta rebelă, cum am fost denumită de mulţi și  care îşi cere dreptul la viaţă. La 17 ani, pe străzile Bucureştiului eram numită „Emineasca blondă”, porecla pe care Nina nu o putea suferi…

George ROCA: Dintre poezie şi proza o preferaţi pe prima?

Ada SEGAL-SHEFER: Întotdeauna poezia va ocupa primul loc în inima mea.

George ROCA: Care a fost impactul lingvistic pe care l-ați suferit atunci când aţi ajuns în Israel? Aţi rămas cu creaţia literară inhibată în suflet sau aţi început cu paşi mărunţi să o exprimaţi şi în ebraică?

Ada SEGAL-SHEFER: În Israel am continuat activitatea literară în limba română, startul fiind la cenaclul literar condus de regretatul poet Shaul Carmel. Mi-a luat cam patru ani până am cunoscut dedesubturile limbii ebraice suficient pentru a putea gândi şi scrie poezie în această limbă. M-a ajutat mult talentul meu înnăscut pentru limbi străine, dat totuşi să scrii poezie în altă limbă decât cea maternă cere timp, poezia nefiind o listă de cumpărături la băcănia din colţ…

George ROCA: Cum reuşiţi să vă împărţiţi vocaţia, talentul în două limbi diferite? Română şi ivrit!

Ada SEGAL-SHEFER: Încerc să o fac in mod echilibrat, pe cât se poate și să duc o activitate destul de bogată în ambele ramuri ale poeziei bilingve, adică și cea de limbă romană şi cea de limbă ebraică. Îîn Israel fac parte din societatea „Acum” care găzduieşte creatori de limbă ebraică şi din „Asociaţia ziariştilor şi a oamenilor de cultură de limbă română”

George ROCA: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu compozitori și interpreți de seamă cărora le-aţi scris textele pentru melodiile lor? Un exemplu fiind Marcel (Motti) Notea, care a făcut ani în şir valuri (poate şi furori) la Las Vegas? I-am ascultat deseori frumoasele sale melodii pe YouTube sau pe pagina dânsului de facebook. De asemenea mă încântă talentul domnului Shlomo Josefson, bucureștean stabilit la Herzlya, cel care cântă atât de minunat melodii vechi în limba română!

(https://www.youtube.com/watch?v=tOsaz3c6Jl8&list=RDtOsaz3c6Jl8&start_radio=1&t=173) Mai scrieţi texte şi pentru alţi cântăreţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Am devenit „textieră”,  în mod cu totul întâmplător, atunci când un muzician a citit un poem de-al meu şi mi-a cerut voie să îl pună pe muzică! S-a născut „Libo shel hatzaiar” (Inima pictorului), un tangou ce a avut un deosebit succes. Apoi au urmat și alte cântece… Colaborez cu mulţi muzicieni de talent, atât în limba română cât şi în ebraică. Melodiile au succes pe media, pe YouTube, la radio… Unul din

preferaţii mei este pianistul şi compozitorul Lucci Lior Arielly, un muzician de clasă și un compozitor de excepție, originar din România, urmat de solistul şi compozitorul Shlomo Josefsohn, interpretul Klode Peretz, Eden Rabin şi alţii. Atât Lucci, cât și Shlomo au fost alături de mine la lansarea ce a avut loc la Tel Aviv, prezența lor pe scenă întregind minunat seara de muzică și poezie… Apariția lor in fața publicului lăsând o puternică amprentă.

George ROCA: Apropos de colaborarea pe care o aveţi cu cântăreţul american de origine română, Motti Nottea. Acesta a produs recent o melodie cântată în limba română pe textul scris de dumneavoastră. Titlul acesteia „O lacrimă alene”, după faimoasa melodie care ne-a îndulcit tinereţea „Una lacrima sul viso” a lui Roberto Satti, alias Bobby Solo, pe muzica compusă de Mogol! Îmi aduc şi acum aminte de textul în italiană a acelei melodii scris chiar de interpret: „Da una lacrima sul viso/ ho capito molte cose/ dopo tanti tanti mesi/ ora so… cosa sono per te.//” Puteţi să reproduceţi textul pe care l-aţi scris în limba romană? Care este povestea acestei colaborări şi acestei melodii? De ce după mai bine de 50 de ani de când a fost lansată tot mai sunteţi copleşită de ea? Pentru cititori noştri melomani v-aş ruga să ne daţi linkul acesteia de pe net!

Ada SEGAL-SHEFER: Cu mult drag: https://youtu.be/9MSqiNGE6UA

Poezia se numește: „Când o lacrimă…”. Iată și textul: Când o lacrimă alene,/ Se strecoară printre gene,/ E un semn că uneori, inima/ Simte ce-i dragostea;/ Doar o lacrimă tăcută,/ Cine oare o ascultă?/ Poartă-n ea numai un dor și un gând/ Ce te cheamă plângând;// Lacrimă ce cade,/ Pe obrazul meu,/ Îți spune ea,/ Cât îmi e de greu,/ Când aștept,/ Să te-ntorci, mereu,/ Să-mi aduci înapoi dragostea…// Când o lacrimă alene,/ Mi se scurge printre gene,/ E un semn că sunt aici și te-aștept,/ Cu iubirea în piept.//.

Pe Motti Nottea l-am admirat întotdeauna că pe un fantastic interpret, compozitor şi un muzician de mare clasă, nu credeam că avem la ce colabora, el scriindu-și singur multe din texte, până când a răsărit idea de a adapta în limba română şlagăre vechi şi multe din compoziţiile lui în ebraică… Aşa a început o frumoasă şi fructuoasă colaborare pe care amândoi sperăm că că va avea succes şi va fi de lungă durată.

 

George ROCA: De curând aţi fost invitată la Oradea pentru un eveniment special. Câteva amănunte. Ce părere aveți despre acest oraş… (al copilăriei mele) pe care Excelența Sa, domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite, a declarat că urbea are cel mai frumos centru istoric din România?

Ada SEGAL-SHEFER: Am fost invitată să dau un recital de poezie cu ocazia Centenarului Marii Uniri şi a celor 70 de ani de independenţă a statului Israel, festival denumit „România 100 – Israel 70”. Invitaţia a venit din partea comunităţilor evreieşti din mai multe localităţi, Arad, Oradea, Braşov şi Bucureşti… Pentru această ocazie am editat la Editura Inspirescu din Satu Mare o plachetă de versuri cu poeme în limba romană și ebraică denumită „My Sun – My Land” (Soarele meu, pământul meu). M-a impresionat frumuseţea Oradiei, un oraş minunat situat pe valea Crișului Repede. Am fost primită cu o deosebită căldura de oamenii din Oradea şi m-a impresionat profund frumoasa sinagoga neologă, recent renovată! E un oraş unde voi reveni întotdeauna cu  mare drag…

George ROCA: În Israel colaboraţi cu mai multe reviste de limbă romană. Printre acestea „Jurnalul Săptămânii” şi „Anima News”. Mai sunt şi altele unde aţi publicat? Câteva amănunte vă rog.

Ada SEGAL-SHEFER: În Israel, din păcate, rămânem tot mai puţini „oameni de litere”, iar cei rămaşi sunt şi ei deja personaje cu o vârstă respectabilă. Mă consider incă destul de tânără pentru a duce mai departe, încă câţiva ani buni, ştafeta literaturii române. De aceea nu fac „economie” de publicări, majoritatea fiind pe grupuri de internet în limba română, pagini pe care mulţi le accesează azi cu uşurinţă, pagini electronice publicate în limba română atât în Israel cât şi în România.

George ROCA: Anul acesta au văzut lumina tiparului două cărţi scrise de dumneavoastră. Ce ne puteţi spune despre conţinutul acestora? Proza sau poezie? Română sau ivrit?

Ada SEGAL-SHEFER: Este vorba de volumul „Valsul muzelor”, în limba română şi „Hanitzhit”, (Eterna), în limba ebraică. Am lansat ambele volume în aceeaşi zi, tocmai pentru a pune în evidență apartenenţa mea atât la literatura de limbă română cât şi la ceea de limbă ebraică. A fost o seară ce s-a transformat într-un adevărat spectacol de muzică şi poezie, pe o scenă împodobită cu drapelul Israelului şi al României, o seară unde am putut demonstra că poezia nu cunoaşte graniţe şi nu face diferenţe între oameni indiferent din care lume aparţin. Dar, viața continuă, „Valsul muzelor” va continua să valseze pe rafturile cititorilor, „Eterna” va fi mereu poezia așa ca în curând ne vom întâlni din nou, între paginile unui nou volum numit „Întâlniri la Agora”, un volum in colaborare cu scriitorul Adrian Grauenfels, care va fi editat tot la Editura Saga din Israel și va include creații literare ale amândoura, picturi și beletristică, tocmai pentru a pune accentul pe fuziunea dintre arte.

George ROCA: Ce este „Dream Land”? Un fel de „La La Land” al poeziei? Cine sunt membrii a acestui grup? Ce obiective şi deziderate aveţi?

 

Ada SEGAL-SHEFER: „Dream`s Land” este „Lumea viselor”… acolo unde visele pot prinde aripi, unde fiecare poet sau scriitor poate găsi o uşă deschisă fără a fi limitat la un anumit număr de postări pe zi, unde se pot face comentarii libere în legătură cu producțiile publicate, membrii grupului fiind poeţi de limba română, ebraică, franceză, engleză şi orice altă limbă în care un poet sau un scriitor poate să se exprime. Și bineînţeles mulţi cititori virtuali din întreaga lume!

George ROCA: Şi o ultimă întrebare! Ce vă leagă de literatura română, de poezia română? Care sunt scriitorii şi poeţii care v-au plăcut şi pe care îi mai admiraţi încă! Aş vrea câteva cuvinte şi despre cei din Israel… eventual o scurtă situaţie comparativă!

Ada SEGAL-SHEFER: Voi fi întotdeauna „Poeta rebelă din România. Emineasca blondă” şi fosta elevă a doamnei Nina Cassian. Poate m-am născut cu pana în mână dar ce este sigur este că voi muri cu o carte în mână. Puţine popoare au dat atâtea generaţii de poeţi şi scriitori ca poporul român: un Blaga, un Stănescu, un Rebreanu, un Coşbuc, un Arghezi şi mulţi alţii… care nu se nasc în fiecare zi. Sunt mândră să fiu o rămurică dintr-un pom în această minunată pădure…

În Israel situaţia literaturii e puţin diferită. Odată un poet trăia pentru a scrie poezie, un scriitor pentru a scrie un roman, azi scrisul a devenit o ramură auxiliară a vieţii dar, din păcate, nu pe planul întâi, pe planul întâi fiind o profesie ce poate asigura existenţa. Și eu la timpul meu am lucrat, azi îmi permit să mă dedic în întregime vocaţiei cu care m-am născut…

George ROCA: Vă mulțumesc și vă doresc mult succes literar!  Să ne citim de bine!

––––––-

A consemnat,

George ROCA

Sydney (Australia)Gan Yavne (Israel)

25 februarie 2019

George ROCA: Interviu cu Adrian GRAUENFELS – poet, scriitor, artist, editor și traducător

George ROCA: Domnule Adrian Grauenfels, vă știu mereu ocupat cu promovarea literaturii române (și nu numai!) în spațiul virtual. Aș dori să îmi dezvăluiți unele secrete din activitatea dvs. de zi cu zi. Scrieți proză, poezie, construiți reviste, aveţi o editură unde produceți cărți, vă ocupați de grafică de carte, ilustrații pentru pentru materialele publicate, promotor cultural… Cum este posibil, cum puteţi realiza atâtea proiecte?

 

Adrian GRAUENFELS: Cu mare uşurinţă şi plăcere. Timpul este un element flexibil, iar ingineria m-a învăţat să fiu organizat şi eficient. Lucrez uneori 12-13 ore pe zi fără întrerupere. O fac cu respect şi cu seriozitate pentru că reuşita în orice activitate este o chestiune de calitate şi transpiraţie. La mine vei găsi în plus şi o mare cantitate de improvizaţie care vine de la jazz, o muzică care mă fascinează. Un „mentor” al meu este francezul Boris Vian care era inginer, scriitor şi muzician (cânta jazz la trompetă), fără să se poată decide ce meserie i se potriveşte mai bine. Cât despre multitudinea de activităţi am o explicaţie generată de epoca post-postmodernista pe care o traversăm, care a distrus barierele intre medii şi a unificat artele. Consider că omul aflat în epoca informaţională nu poate rămâne fidel unei singure forme de comunicare sau de expresie ci este obligat să adreseze câteva medii care se împletesc şi se completează. Mulţi artişti tineri de azi manipulează cu uşurinţă fotografia, grafica, prelucarea digitala de imagine, animaţia, producţia video.

Poezia a devenit concretă, îmbinata cu desene, cu o grafică bogată sau cu grafisme preluate din realul semiotic care ne excită permanent vizualul. La muzeele de artă modernă ale secolului XXI găsim un mix de sculptură cu sunet şi mişcare, obiecte care vorbesc şi emit lumină, iar în balet mixul de jazz, clasic şi modern este frecvent probat în public. Cineticul, audio-vizualul, proiecţia video trebuiesc luate în consideraţie, dezvoltate şi folosite extensiv.

George ROCA: Ne cunoaştem de mai bine de zece ani, încă de la mult apreciata „Rețea Literară” inițiată de dl. Gelu Vlașin. Care au fost începuturile dumneavoastră literare? De ce literatură şi nu tehnică, mai ales ca de profesie sunteţi inginer. De unde şi când a început dragostea pentru poezie şi jurnalistică!?

Adrian GRAUENFELS: E o poveste mai lungă, legată de mama mea care lucra pentru o revistă israeliană de limba română. Cunoscând bine limba franceză, mama traducea masiv dulcegării din reviste pariziene care erau publicate săptămânal cu finalul „va urma”. Când tatăl meu a fost internat pentru o operaţie majoră am înlocuit-o pe mama preluând sarcina traducerilor unor texte care mi se păreau efectiv stupide. Timp de o lună am improvizat aventuri, afaceri cu gangsteri, traficanţi şi spioni în Orientul Mijlociu. Era facinant pentru mine să manipulez cuvinte, să narez o istorie şi să inventez dialoguri imaginare. Dar a mers, redacţia revistei a fost foarte mulţumită!

Cam prin în anul 2000 a izbucnit ca un vulcan – Internetul – şi cu el a venit adrenalina comunicării fără limite. La început eram curioşi, timizi, simţeam forţele telurice care deschideau lumi şi puneau în legătură suflete. Barierele geografice au căzut, planeta a devenit acel sat global unde te informai şi schimbai idei şi trăiri cu oricine, oriunde în lume, nelimitat. Poşta a sucombat mailului electronic. Citeam cu nesaţ poezie şi proză, vizitam muzee de pe trei continente, sau priveam fotografii plasate on-line de călători înarmaţi cu o cameră digitală, între Anzi şi Kamceatka. Dar marele imbold pentru scris a venit de la o întâmplătoare întâlnire virtuală cu o studentă din Cluj. Un personaj misterios, care scria sub numele „Tibick”, o poezie proaspătă, neconvenţională şi mai ales provocativă. Căzut în capcana dialogului virtual m-am înhămat la un duel mental care a durat cam doi ani de scris poezie interactivă. Un colaj aleatoric care capta îndoieli, experimente, tatonări ale invizibilului dintre sexe despărţite de 2000 km şi 40 de ani, diferenţa de vârsta între cei doi autori. A rezultat o carte de colaje poetice pe care am publicat-o sub numele „În vizită la Ussais”. Era debutul meu, obraznic, arogant şi probabil rău văzut de bătrânii condeieri. O altă persoană căreia datorez enorm este doamna Carmen Visalon, poet bucureştean (din păcate decedata acum câţiva ani) care devenise administratorul unui site dedicat poeziei, numit „Agonia”. Acolo veneau cei mai buni poeţi ai României dar şi din Diaspora să-şi expună fructul peniţei, într-o perpetuă, ambiţioasa competiţie. Erau recompensaţi de comentariile cititorilor şi numărul de vizionări, scrupulos numărate de serverul siteului. Carmen m-a încurajat şi recompensat cu steluţe, ca apreciere pentru ineditul scrisului meu. Am căzut repede în acestă plasă şi am realizat cu dânsa o carte de colaje poetice, care după decesul dânsei în anul 2013 s-a materializat la „Saga”, în cartea de poezii postume „Doi ani cu Carmen Visalon” care conţine 45 de poezii ale acestei mari doamne. De aici drumul a fost simplu şi pavat cu minuni care numai în literatură se pot întâmpla. Sper să avem spaţiu pentru câteva din ele în continuare.

La „Reţeaua Literară” am aderat ceva mai târziu, la înscrierea mea pe site erau aproximativ 400 de membri. Vlașin a instalat „reţeaua” pe o platformă americană care avea un program de editare prietenos şi simplu, spaţiu de comentat on-line pentru cititori şi mai ales posibilitatea de a plasa în text fotografii care completau povestea cu un vizual atractiv. Succesul a fost meteoric şi în câţiva ani reţeaua depăşise 15.000 de abonaţi. Am fost naiv să cred că o astfel de platformă va dăinui cât există internetul, aşa că timp de câţiva ani buni am încărcat acolo multe texte şi poezii fără să păstrez originalul, cea ce azi numim back-up. Nu ştiu exact ce probleme au apărut între firma americană şi Mr. Vlașin, cred că era legat de mărirea substanţială a taxelor anuale cerute de gazde. După căutarea fără succes a unor sponsori, Reţeaua s-a închis pentru doi sau trei ani, ca să reapară din nou, spre surpriza mea şi a altor utilizatori. Între timp, abonaţii Reţelei, navigaserăm spre altă reţea de succes planetar: Facebook. Din păcate, tot ce postasem înainte de pauza forţată s-a pierdut în beciurile netului. Morală pentru autori: Nu vă bazaţi pe generozitatea netului. Ce are valoare să fie dublu şi triplu salvat!

La jurnalism am ajuns împins de întâmplare. Nu e un secret că limba noastră maternă cunoaşte în Israel un monoton şi permanent declin, datorat împuţinării vorbitorilor de limbă română (generaţia tânără preferă, cum este firesc, ebraica) dar şi faptului că multe ziare şi tipărituri au dispărut după apariţia netului şi a telefonului mobil care oferă ştiri – instantaneu şi gratuit. În casa părinţilor mei se găseau săptămânal 2-3 ziare de limbă română cât şi excelenta revista „Minimum”, editată de regretatul Al Mirodan. Ele nu mai există de ani… În schimb s-a evidenţiat „Jurnalul Săptămânii” condus de doamna Doina Meiseles pe care ai cunoscut-o personal acum un an şi ceva la Tel Aviv. Ieşind eu la pensie, acum vreo șase ani am căutat o ocupaţie care să mă atragă. În jurul Doinei s-a format cu timpul o grupă de scriitori, reporteri şi jurnalişti de prima mână care dau ziarului (ajuns acum la numărul 600) culoare şi un conţinut elevat. M-am alăturat deci eforturilor de a realiza cel mai bun ziar românesc din Diaspora. Acolo am putut publica eseuri despre artă, istorie, despre avangarde şi poezie. Încerc să aduc şi noutăţi tehnice, şi de doi ani încoace, să promovez cărţi şi autori care au ales să-şi publice cărţile la editura mea – SAGA.

George ROCA: Așa este! Până și acum vibrează amintirile plăcute de la acea sindrofie tip cenaclu literar care s-a desfășurat în casa distinsei doamne Doina Meiseles, atunci când am fost la Tel Aviv! De fapt am lansat atunci, acolo, cartea domnului Roni Căciularu „Cafea și fum de țigară”… proaspăt editată de mine. Lume bună, lume de soi printre invitați! În acea perioadă nici ICR Tel Aviv nu organiza un asemenea eveniment literar! Dar să ne reîntoarcem la oile noastre… După sosirea dumneavoastră în Israel care a fost impactul cu noua cultură, limbă şi literatură?

Adrian GRAUENFELS: Mă bucură dragă George, întrebarea aceasta! Îmi dă prilejul să dezvălui probleme care m-au frământat în anii ’90, şi mult după revoluţie. Educaţia mi-am căpătat-o la Liceul Lazăr din Bucureşti care avea faima unor serioşi şi erudiţi profesori. Dar comunismul anulase multe din valorile culturale ale României dealungul secolului XX şi aşa se face că o pleiadă de filosofi, avangardişti, artişti de renume mondial, oameni de cultură şi de litere „nealiniaţi”, au fost eliminaţi din programa şcolară, din muzee şi librării. Plecat în ’72 din România comunistă am conştientizat în Israel că aveam mari lacune în domenii de excepţie cum erau dadaismul, arta abstractă românească, avangardele… domenii interzise şi renegate de sistem. Eram deja de ani în Israel când prieteni rămaşi în România mi-au trimis cărţi despre Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum, Emil Cioran, Noica, Nichita Stănescu… nume bine ţinute în secret şi lista e infinită… În Israel m-am acomodat greu, posedam binişor franceza şi engleza iar munca mea de inginer se baza pe cărţi de specialitate, majoritatea în engleză… Aşa se face că am amânat să citesc cărţi în ebraică, în primii ani cu greu descifram titrarea filmelor la televizor.

În 1973 a izbucnit războiul de Yom Kipour, şi firesc am fost înrolat de urgenţă în armată. A fost o perioadă traumatică, greu de digerat. Ignoranţa ebraicii m-a trimis la o bază a aviaţiei unde făceam munci negre dar aveam timp de citit.. Seara era lungă şi în dormitoare studiam pe ceilalţi soldaţi, şi ei noi veniţi. Legat de cărţi şi cititori îmi amintesc doi dintre ei. Primul, un tânăr exact de vârsta mea, avea patima cititului, devora cărţi poliţiste în engleză. Într-una din zile am primit un job „comod”, eu şi el, să văruim la interior sala de duşuri ale ofiţerilor. Aveam fiecare o căldare cu vopsea albă şi o bidinea lată cu care aplicam varul pe pereţii coşcoviţi, cred că barăcile datau de pe vremea britanicilor. Am împărţit sala lungă în două şi ne-am pus pe treabă. Eu lucram fără entuziasm pe când amicul dădea de zor cu mâna dreaptă în care ţinea bidineaua iar în stânga avea o carte deschisă din care citea în timpul muncii. M-a pufnit râsul… Vopsise totul uniform, inclusiv robinetele şi oglinzile mari de deasupra chiuvetelor.
Al doilea tip era un tânăr de 25 de ani, voluntar evreu din Olanda, solid, ras în cap şi vorbitorul unei engleze perfecte. Aveam discuţii lungi despre Israel, oameni, cărţi şi jazz. El nu citea, nu are timp zicea, el scrie… Ce scrii?”, am întrebat eu curios.. Păi cărţi de buzunar, ficţiuni… Ce subiecte? am insistat eu… „Pornografie, zice, asta se vinde cel mai bine”.

Cu timpul m-am dat pe brazdă. Am început să citesc ziare şi cărţi mai uşoare, poezie clasică şi modernă scrisă de israelieni. După 40 de ani să ştii că începi să pricepi câte ceva. Sunt o fire curioasă aşa că m-am cufundat niţel în numerologie, Kabala, am căutat poeţi şi filosofi evrei în negura timpului. Sunt acolo figuri remarcabile despre care am scris eseuri, mai mult pentru plăcerea mea: Ibn Gvirol, David Rubeni, Solomon Moho, Iosef Caro etc. În Tanah (biblia ebraică) găsim materiale de cercetat şi de rumegat care nu au egal în nici o altă limbă. La care alt popor, un elev de şcoală poate citi cursiv pergamentele de la Marea Moartă, vechi de 2400 de ani?

George ROCA: Sunteţi scriitor şi traducător de limbă română, ebraică şi engleză. Cum se materializează aceste aptitudini în munca pe care o produceţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că trăim un cross-talk cultural fără precedent. Schimbările geo-politice şi apariţia netului au facilitat accesul la comori culturale, care intrigă şi stârnesc interesul consumatorului de artă. Dar există un mare număr mare de cititori care nu posedă suficient limbile franceză, italiană, germană, spaniolă sau engleză. În aceste limbi s-a produs mai toată cultura europeană pe care o iubim şi care ne alimentează de două milenii. E o datorie şi o nobilă sarcina să traducem din bogata literatură care s-a creat în secolul XX şi care nu a fost accesibilă multor categorii de amatori de artă şi cultură. Aşa se face că m-am angajat să traduc în câteva ocazii din opera lui Paul Celan, Benjamin Fondane, şi Gherasim Luca de care sunt legat în mod special şi afectiv.

Dar, marea mea aventură cu ebraica şi cultura israeliană am realizat-o acum 2 ani când am tradus şi publicat în limba română pe marele poet Yehuda Amichai (Poezii Alese, volumul I şi II, editura Saga). Au precedat circa 50 de poeţi israelieni moderni pe care i-am tradus ocazional. Erau prezentați în ziarul „Yediot Aharonot”, care publică joia în secţiunea sa literară poezii alese, unele absolut superbe şi surprinzătoare prin problematica ridicată şi construcţie. Aici ar trebui amintite diferenţele intre limbile semitice şi cele latine, structura frazei, muzicalitatea şi ritmul ebraicii. O parte din aceste traduceri s-au materializat în volumul „Raza de Acţiune” (Editura SAGA), coautor fiind poetul Leo Butnaru din Chișinau, Republica Moldova. El a tradus poeţi ruşi, eu israelieni moderni şi astfel am produs o antologie serioasă a scrisului poetic între Nistru şi Iordan. Într-o foarte erudită şi extensivă prefaţă la acest volum, Leo Butnaru justifică problemele multiple care se pun traducătorului de poezie. În prefaţa mea la carte am ales să menţionez dilema în care se scaldă traducătorul unei piese non-lineare aşa cum este poezia rimată: „Traducerea materialui rimat este practic imposibilă din acele sute de motive care au demonstrat că traducerea versului omoară originalul. În plus, întâlnim dificultăți de stil, de frazare, de ritm. Limba română are o altă structură și o altă muzicalitate. Ca să elucidăm chestiunea reușitei, trebuie să consultăm analizele unor experți. Kimon Friar* ne spune că traducerea este «o relație între două organisme când unul dintre cele două poate prospera numai după celălalt, care îl precedă și-i pregătește mediul înconjurător. Toate formele tehnice sunt valide, de la ritmul interlinear la parafraza extremă. Un talent poetic deosebit poate îmbogăți și să altereze modul în care poemul original este citit. Lucrarea tradusă, se citește drept un poem original, însă atât de fidelă originalului, încât un cititor, citând din ea, ar putea fi convins că îl citează pe poet și pe traducător deopotrivă. Traducătorul, încercând să lucreze pe o diversitate mare de poeți, ar trebui să fie ca un actor în multe roluri, prin care vocea sa personală este auzită. El trebuie, cu mare atenție, să verifice ambiguitățile, nuanțe, punctuație, sintaxa, cuvinte compuse – întinzând limbajul ales, până la punctul de rupere. Un traducător trebuie să fie deseori un mai bun artizan decât poetul însuși, căci el încearcă prin literă să atingă spiritul»”.

_______

*) Kimon Friar s-a născut în 1911 în Imrali, Imperiul Otoman, dintr-un tată american și o mamă grecoaică. În 1915 familia s-a mutat în Statele Unite, iar Friar a devenit cetățean american în 1920. De la o vârstă fragedă, Friar a descoperit poezia și, mai târziu, a devenit interesat de teatru. După ce a citit Odă la o urnă grecească de John Keats, el a devenit fascinat de energia limbii engleze și a hotărât să facă eforturi pentru a o cunoaște în profunzime. A tradus poezii din limba greacă în limba engleză, cunoscând la perfecție ambele limbi și având o perspectivă largă asupra poeziei grecești moderne. El a scris, tradus și editat nenumărate opere, de ex: American and British (cu John Malcolm Brinnin) în 1951, traducerea volumului de eseuri Salvatores Dei (1960) și a piesei de teatru Sodoma și Gomora (1963) de Nikos Kazantzakis și antologia Modern Greek Poetry: from Cavafis to Elytis în 1973.

Eu unul, am depăşit multe necazuri care omoară poezia tradusă, depărtându-mă oarecum de textul original, în speranţa de a reda suflul şi spiritul autorului în detrimentul preciziei textuale. Cât despre poezia ebraică rimată propun să nu fie tradusă, rezultatul va fi catastrofal oricâtă muncă, transpiraţie şi talent va depune temerarul traducător. Iată o mică stanţa, semnată de Yehuda Amichai, din volumul pomenit: Pe locul în care avem dreptate/ Niciodată nu vor răsări/ Flori, primăvara.// Locul în care avem dreptate/ Este bătătorit şi e tare/ Ca o curte.// Îndoielile şi iubirile/ Fac lumea afânată/ Precum cârtiţele sau aratul gliei./ Şi se aud şoapte/ Pe locul unei case/ Dărâmate. (Locul în care avem dreptate)

Am mai făcut o altă carte de traduceri, de unul singur, grupând poeţi tineri israelieni, practic necunoscuţi vorbitorilor şi cititorilor de limbă română. („Poezia ebraică modernă”, Editura Saga, 2018 – ebook). Cum nu sunt priceput la făcut reclamă, cartea a rămas undeva pe net, neluată în seama deşi conţine poezii foarte interesante care tratează spiritul israelian, problemele existenţialiste de aici, războiul şi dragostea, conflictul interior, izolarea etc. Iată o traducere a unei poezii semnate de excelentul poet Yacov Barzilai – născut 1933: La miez de noapte/ E ora bufniţelor să se gătească./ În oglinda întunecată/ O pereche de zgârie-nori/ Vorbeşte dragoste/ În timpul marelui crah./ Undeva cocoşul/ Povesteşte întuneric nopţii./ Şi zgârie-norii vorbesc neatingerea lor/ În umbra dorinţelor îmbrăţişate./ Când pământul se va clătina/ Şi ţara se va cutremura/ Atunci vor cădea turnurile/ Fiecare în braţele celuilalt/ Şi-şi vor trăi iubirea/ În propria ruină,/ De după potop.// (Dragoste după potop)

George ROCA: Ați produs revistele de artă și cultură tipărite precum „Izvoare” șiBabilonul descifrat”. Pentru ce grup de cititori erau dedicate.

 

Adrian GRAUENFELS: Trebuie să adăugăm celor două pomenite de tine mai sus şi broşura festivă, bilingvă „Israel la 70 de ani” (Editura SAGA, 2018). Revistele de care întrebi au fost produse exclusiv de mine sau parţial, cum este cazul „Izvoarelor”. „Izvoare” este o revistă scoasă de ASILR, o tradiţie începută de când la conducerea asociaţiei se afla poetul Shaul Carmel. Ideea era să se strângă de la fiecare membru un text, proză, poezie, epigrame sau recenzii, incluse într-o lucrare antologică care să reflecte stare lucrurilor în comunitatea scriitoricească, an de an. Aşa se face ca 3-4 ani consecutivi am avut sarcina să editez, să adaug grafică şi coperţi la materialele colectate. Era un prilej fortuit să cunosc mai bine valenţele colegilor de condei. Erau acolo câţiva corifei ai scrisului, monştrii sacrii ca de ex. Iosef Campus, Andrei Strihan, Zoltan Terner, Andrei Fischof, care meritau atenţie… dar restul… cam departe de numele de scriitor. Era (şi a rămas) o asociaţie bătrână, obosită, care privea obsesiv în trecut, cu greu funcţionând în lumea nouă a computerului digital.

„Babilonul descifrat” a fost o încercare făcută ca să demonstrez că se pot depăşi graniţele Israelului care funcţiona ca un getto pentru intelectualul de limba română. Foarte puţini scriitori imigranţi din România au răzbit în lumea mare, spre deosebire de mulţi prozatori israelieni care au fost traduşi şi promovaţi intensiv în Europa şi SUA. În broşura „Babilonul Descifrat” am cerut participanţilor (din Israel şi diaspora) să prezinte texte în două limbi, română-engleza, română-franceză sau română-italiană. Şi ei au venit cu entuziasm, din Irlanda, Canada, Franţa, Italia, România, SUA…

Am ilustrat broşura, am corectat-o la sânge, coperta a venit din Canada de la doamna Sash Segal, iar tipăritura pe hârtie velină am făcut-o sub un control pedant la o firmă serioasă din Tel Aviv. Rezultatul a fost peste aşteptări şi mi-a dat curajul unei şi mai extensive antreprize în anul 2018: „Israel la 70 de ani” – un album complex, dedicat statului Israel care împlinea şi sărbătorea 70 de ani de existenţă. Anunţuri repetate pe Facebook şi în „Jurnalul Săptămânii” mi-au adus un material excesiv ca volum dar şi prin temele adresate. Elogii, dar şi critică, poveşti personale, poezii şi fotografii, saluturi şi urări de bine… în total 70 de participanţi la o culegere emoţionantă, bilingvă (conţine şi o secţiune în ebraică, dedicată aportului imigranţilor de origine română la cultura, arta şi la consolidarea statului Israel), ilustrată de artiştii noştri… coperte de Anath Hanit, Filomela Elena Bucur; fotografii, grafică, caricaturi: Anath Hanit, Luiza Kohn, Beatrice Bernath, dr. Ruth Oren, Saul Steinberg, Natalie Schor, ș.a.; artă: Baruch Elron, Sammy Briss, Miriam Cojocaru, şi mulţi alţii; caricaturi: Eduard Mattes, Eugen Kaitaz, Andy Ceaușu…

Prima ediţie de 100 de exemplare s-a epuizat pe loc la ICR, chiar la lansare! Am fost deci nevoit să scot o a doua ediţie pentru cei care au dorit un exemplar sau chiar mai multe. Dacă avem spaţiu aş vrea să adaug aici poezia mea „În curtea din spate” scrisă special pentru ocazia albumului „Israel la 70 de ani”: În curtea din spate nu se întâmplau mari lucruri/ Treceau nori şi furnici cu 6 picioare/ Vorbeam cu frunzele/ Printre grămezi de sticle sparte/ Etichetate 1946/ Anul în care m-am născut/ După război,/ Atât de supărat/ Că 24 de luni n-am vorbit cu nimeni/ N-am mers, n-am cântat la vioară/ Ca alţii la Auschwitz,/ anul trecut/ În curtea din spate nu era nimeni,/ Să stăm ascunşi.. să stăm ascunşi (repet obsesiv)/ Cum zice un bilet al apărării antiaeriene// În curtea din faţă/ Mama punea rufele la uscat/ Zâmbind la trecători/ Era ziua în care îmi spăla steaua galbenă/ Să arătăm omeneşte, zicea mama// Printre strigoii în viaţă/ Creşteam şi eu inconştient/ Ca să ajung azi, pe strada mea,/ Plină de magnolii în floare…// (În curtea din spate) Afirm că suntem singura minoritate din Israel care a polarizat Diaspora dar şi Israelul la producerea unui astfel de proiect major. Sunt foarte mândru de această reuşită.

George ROCA: Care sunt legăturile dumneavoastră cu Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română şi care este menirea acesteia? Ştiu că aţi fost chiar şi preşedinte al ASILR

Adrian GRAUENFELS: ASILR a fost înfiinţată atât din necesitatea de a polariza scrisul românesc, cât şi de-al face cunoscut publicului israelian. Am citit platforma istorică a Asociaţiei care postula scopul ei astfel: „Scopul este… apropierea, integrarea şi asimilarea imigranţilor români în societatea şi cultura de limba ebraică…” Nici vorbă de asimilare! Din contră, ASILR s-a complăcut în a accepta o limbă românească anacronică, neadaptată la schimbările fireşti sau academice, care modifică un corp viu şi dinamic cum este limba unei naţiuni. Puţini autori adăugau diacritice, sau foloseau DEX-ul pentru a-şi corecta manuscrisul. Consensul era – lasă să corecteze editura! Traduceri în ebraică sau din ebraică – practic zero. Întâlniri comune cu autori din Uniunea Scriitorilor Israelieni de Limbă Ebraică – zero. Am părăsit ASILR după câţiva ani de muncă intensă, zadarnică. Nu regret, din contra, am căpătat timp liber şi energie pentru revista „Nautilus”, editura „Saga” şi alte proiecte culturale, importante mie.

George ROCA: Ați cucerit spaţiul virtual cu publicaţii precum: „Secolul XXI”, „Alchemia” și „Nautilus”. Care este tematica abordată de fiecare în parte? Ce materiale publicaţi, cine sunt autorii. Cum vă „procuraţi” corespondenţii?

Adrian GRAUENFELS: Toate aceste reviste s-au născut interactiv, din dorinţa de a ridica nivelul nostru cultural dar şi din nevoia de a produce un spaţiu mediatic, inexistent în real. Cititorul modern stă la el acasă, aşezat comod în fotoliu şi se vrea răsfăţat. Are în mână o cană cu cafea, în față are un ecran. De ce nu i-am servi pe tavă din minunile care se petrec în arte, în vizual, pe scena culturală atât de bogată şi diversă. Mi-am propus să selecţionez noutăţi din galeriile de artă, din muzee, scrieri ieşite din comun, teatru, fotografie, recenzii despre cărţi noi… poezie tradusă sau autohtonă. The Sky is the limit… alegerea mult mai grea. Inundaţia informaţională este o plagă, e nevoie de discernământ şi de cunoaştere a consumatorului, altfel el va trece repede la altă „atracţie” a netului. Răbdarea noastră scade. Timpul este preţios şi segmentat de alte activităţi, de interferenţe multiple. Mulţi sunt seduşi de fake news pe care le retransmit virusând netul, şi e nevoie de mult discernământ ca să filtrezi între materiale, unele mimând la perfecţie veşti, întâmplări sau fenomene care nu exista în real, dar fabricate de profesionişti, reuşesc să ne fure atenţia. Am să dau un exemplu hilar chiar. O bună prietenă este lector universitar la facultatea de geografie, în Bucureşti. Acum vreo 10 ani am găsit pe net un articol chipurile „ştiinţific” care anunţă cu seriozitate academică descoperirea unui canal subteran intercontinental, plin cu apa de mare, care ar lega lacul Baikal cu un mare lac canadian. Dovada? Un soi de peşti rarisimi care trăiesc doar în Baikal au fost capturaţi în lacul canadian, peştii circulând prin canal. M-am amuzat teribil cu enormitatea gogomăniei şi am trimis articolul profesoarei de geografie. Aceasta stupefiată, tipăreşte foaia cu pricina şi se duce val-vârtej la decan să-i arate uluitoarea nouă descoperire. Omul a trimis-o la plimbare, dar morala este ca un text scris convingător, convinge!

Mă întrebi de tematica şi autori. Rar anunţ o tematică anume, prefer să fac o revistă deschisă cu de toate. Am colaborat câţiva ani cu d-na Sash Segal din Canada, inginer, grafician şi editor terific care a impus un stil, un format fix şi multe reguli care să asigure un nivel şi o metodă revistelor noastre. Exista în limbajul actual un cuvânt în ebraică care suna aşa: metzuianut”, folosit adesea în şedinţe şi prezentări, care înseamnă excelenţă în cea ce faci. Este exact ce s-a întâmplat cu revista „Alchemia” care datorită d-nei Segal a ajuns la o stare de excelenţă grafică şi la un modernism sintetic dar rece, care nu s-au potrivit firii mele. Spontanul, improvizaţia au dispărut ca să facă loc preciziei formale. Not for me!

Am început să editez de unul singur revista „Nautilus”, unde am captat voci libere dispuse la schimbări de formă, de conţinut. Aşa am putut publica poezie concretă, eufonii, ekphrasis, (text inspirat de o operă de artă) experimente, teatru modern, materiale pregătite în luna care precede lansării revistei. Am colaboratori permanenţi, ca de exemplu: Maria Sava, dr. Sofia Gelman, Liviu Antonesei, dr. Varga Istvan Attila…  dar şi mulţi invitaţi de prestigiu cum ar fi Şerban Foarță, Paul Vinicius, Roni Căciularu, pictorul Baruch Elron, dr. Dorel Schor, sau colaboratori din Europa precum cei de la revista „Itaca”, Filomela Bucur (desene), Emanuel Pope şi Anca Tănase (traduceri), Marius Chelaru din Iaşi sau Beatrice Bernath cu poezie şi desene…

„Nautilus”, numărul 18, lansat recent,  la 1 februarie 2019, conţine o secţiune specială „In Memoriam” Amos Oz. M-a afectat teribil moartea prematură a acestui mare scriitor şi gânditor israelian. M-am adresat imediat tuturor celor care doresc să scrie ceva despre Amos Oz, omul şi autorul şi am avut bucuria unei avalanşe care a acaparat peste 100 de pagini în revistă. Menţionez articolele semnate de dr. Riri Sylvia Manor această mare doamnă a scrisului românesc de aici, dar şi catalizator şi organizator a unor vizite, conferinţe şi traduceri ale lui Amos Oz pentru publicul diin România. Iată-o pe Riri într-un fragment inclus în Revista Nautilus nr. 18. Titlul articolului: „Un scriitor devenit al nostru”. Privind ecranul şi întrebându-se de ce personajele nu încetau să-şi impună unele altora tot felul de suferinţe şi umilinţe? Ce le împiedica să aibă puţină compasiune unele faţă de altele? Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului, dacă ar fi fost de acord să-i asculte o clipă, că, dacă voiau să se simtă acolo ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alţii şi fiecare pe el însuşi. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puţin pe cât posibil. Cel puţin atâta timp cât ochii văd şi urechile aud, chiar făcând faţă oboselii din ce în ce mai putemice. Să fim buni, dar în ce sens? Întrebarea i se părea sofisticată. Pentru că totul era atât de simplu. Urmări povestea cu uşurinţă. Până când i se închiseră ochii şi adormi în scaunul său.” (Sfârşitul cărţii „Fimă” de Amos Oz, Editura Polirom, 2008, traducere – Any Shilon)

Spre deosebire de orice alt autor care se bucură de faimă internaţională şi a fost tradus în limba română, Amos Oz este unicul care, din primul moment când a venit în România, în 2003, să participe la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, a devenit „al nostru”. Am avut privilegiul să fiu catalizatorul acestei prime vizite şi este lesne de înţeles de ce mi se părea atât de importantă prezenţa Omului Amos Oz la Bucureşti şi la Neptun, printre scriitorii şi cititorii români, pentru începutul unei legături fertile şi captivante de cunoaştere şi apreciere reciprocă. Ştiam că va fi o plusvaloare adăugată cititului cărţilor sale, căci Oz, care preda literatura la Universitatea din Beer Sheva, era şi un profesor înnăscut, care poseda un mod cu totul şi cu totul original de a-şi expune un sublect firesc, dinamic, neaşteptat, profund şi, totodată, fiecare conferinţă era presărată cu un simţ al umorului unic prin subtilitate şi isteţime. Ascultându-i, pentru prima oară, la Festivalul de la Neptun, prelegerea despre „cum să lecuieşti un fanatic”, cei prezenţi au fost fermecaţi şi au avut impresia că îl cunosc de mult, le devenise deja drag şi apropiat. Pentru Amos Oz, fanatismul este cea mai gravă boală a secolului. Despre eseul său „Cum să lecuieşti un fanatic” (publicat la Editura Humanitas, în două ediţii, traducere de Dan Ligia llin, cu un „Cuvânt înainte” de Nadine Gordimer), Radu Cosaşu a scris în „Dilema veche” că este „un text care nu îşi are pereche în ziaristica română, atât prin inteligenţa să, cât şi prin forţa pe care o conţine”.

Sau, un alt mare scriitor israelian – David Grosman – vorbind despre OZ: „Lumea e mai săracă acum după moartea giganticului scriitor israelian Amos Oza declarat prietenul său apropiat și colegul său de condei David Grossman. „M-am consultat foarte mult cu el despre scrisul meu și uneori întrebam despre scrisul lui. Și pentru că i-am spus exact ce credeam – când am apreciat ceva, când nu mi-a plăcut ceva – ne-a favorizat prietenia. Mai presus de toate, el a fost o ființă umană, a fost un bărbat, a fost cald, generos și curios și a vrut să cunoască detaliile familiei și ceea ce făceam, și el mi-a împărtășit detalii la rândul său. Moartea lui este într-adevăr un fapt dureros.” Nu va mai fi un alt Amos Oz, era doar unul ca el. Puteți spune acest lucru despre fiecare ființă umană, desigur, dar a existat ceva unic despre Amos. „Cei care l-au apreciat – și nu numai, aveau nevoie de vocea lui clară și ascuțită – ei au pierdut pe cineva care a făcut viața mai bună. Când o persoană ca Amos – un om de o asemenea măreție, și nu spun asta ușor – trece în neant, lumea se diminuează puțin, se micșorează puțin. (traducere AG)

George ROCA: Interesante citate, interesante omagii post mortem! Citate care îl pun pe Amos Oz în rama eternității! Trecem la o „altă întrebare”, vorba unui politician de pe malul Dâmboviței. Editura „SAGA” face valuri şi creează bucurii în inimile scriitorilor de limba română din Israel. Când aţi fondat-o şi cu ce scop?

Adrian GRAUENFELS: Răspund cu un citat: „Evreul e o creatură atât de neliniştită, încât trebuie să facă tot timpul ceva, să plănuiască ceva. E genul de om care, indiferent de cât de multe ori va fi dezamăgit, îşi va face imediat alte iluzii. E o trăsătură definitorie a intelectualilor. Dar, de vreme ce evreii sunt aproape toţi intelectuali, neliniştea şi dorinţa de a face lucruri, corecte sau greşite, a devenit o caracteristică naţională. (Isaac Bashevitz-Singer)

Am căutat să umplu nişa creată de efectul concurent produs de două fenomene declanşate de declinul cărţilor tipărite. La ICR am ţinut o conferinţă bazată pe date luate din industria americană de carte. Am aflat că numai în SUA existau în anul 2017 circa 13 milioane de titluri care inundau librăriile şi care nu au cumpărători. Un alt milion de titluri era refuzat negăsindu-se pentru ele loc pe rafturi. În schimb, piaţa de cărţi digitale (ebook) a luat avânt, vânzările la „Amazon” depăşind în 2010 peste 15 milarde de dolari anual.

Marea problemă a literaturii actuale este dezinteresul pentru cartea tipărită în favoarea conținutului „on line” care este dinamic, mai concis și este servit consumatorului în mod selectiv. Tineretul citește mult mai puțin, viața se petrece azi în telefonul mobil. Ne rămâne nouă, celor născuți în secolul XX, sarcina salvării slovei scrise. Emerson asemuia cândva biblioteca cu o peștera vrăjită din care ies personaje magice. În cazul revistelor virtuale de azi magia se obține greu, senzația de „deja vu” este pretudindeni și doar un conținut excepțional mai poate stârni un interes, și el de scurtă durată. Vin mereu alte tentaţii.

Acum o să deviez de la subiect ca să descriu o întâmplare magică. De ea vorbeşte extensiv şi Roni Căciularu în cartea sa „Reporter – angajatul nimănui” (Editura Saga,  2018). Autorul povesteşte în trei capitole despre farmecul Tel Avivului şi întâlnirea sa cu un personaj ieşit din comun, un poet stradal care se întreţinea scriind şi vânzând poezie trecătorilor. Întâmplarea face, ca în alt timp şi pe altă stradă am cumpărat şi eu o broşură de la fostul director de bancă (Avi pe numele mic) care abandonează un job bine plătit ca să devină un bard şi un homeless. Spre deosebire de Roni care nu a publicat nimic din poezia stradală achiziţionată eu mă încumet să descriu întâlnirea şi adaug aici fragmente traduse din poezia lui Avi.

Acum câteva zile, sâmbătă, trecând prin cartierul Shabazi am fost acostat de un tip cu barbă şi haine uzate.

– Vă place poezia? m-a întrebat direct omul.

Desigur, îi răspund, dacă e bună...

– Sunt Avi, poet stradal! se recomandă prompt şi îmi oferă două foi tipărite la xerox.

– Trebuie să plăteşti, zice, eu din asta trăiesc...

Am cumpărat deci poezie de trei şekeli încântat de magicul scenei.

Câţi dintre noi cunosc barzi în viaţă? Mă gândesc involuntar la Francois Villon, murdar şi flămând improvizând prin mahalalele Parisului. Oare vindea el poezie? Iată Tel Avivul oraş însorit, e sărbătoarea de Purim şi e multă veselie, copii costumaţi festiv, părinţi zâmbitori, nimic nu aminteşte de tristeţea străzilor, de banalul cotidian. Gândurile mă duc la alte poveşti. Un invalid din războiul basc se aciuiase la Paris după 1914. Era un specialist în limbile străbune dar nu făcea nimic în viaţă. De fapt avea o ocupaţie, era erotoman, aborda prostituate şi le debita obscenităţi într-o limbă aleasă. Îl puteai asculta ore întregi, povesteşte Emil Cioran, care îl întâlnea în Montparnasse. Invalidul îl dăscălea pe Cioran: Dacă nu vei scrie corect, va trebui să te întorci în Balcani!”. Îl găseai dormind prin cafenele sau improvizând cu vervă poezii, adevărate acrobaţii verbale. Toate s-au pierdut în negura vremii. Strada monumentală din Roma, în care Frederico Felini plasa fericiri şi drame, întâlniri de dragoste dar şi nenorociri, produce revoltă bardului Avi, care scrie afectat despre strada şi impactul automobilului modern: La urmă vor rămâne felinare/ Decoltate, în negru/ Îngerii învăţăcei decapitaţi/ Sângerând pe pedală de gaz/ Şi parbrizuri mânjite de oameni./ Claxonul orfan murmură litanii de doliu// Am fost un automobil în vastul genocid/ Caut victime pe autostradă// Iată copilul vostru/ Îmbrăcaţi-l în flanele comode/ Puneţi-l lângă cutia de viteze/ În drumul său spre paradis// Claxonaţi şi călcaţi/ Visele culese/ Pe şoselele verii – iată sfârşitul/ Protezelor pline de sânge// Am fost un punct pe monitor/ Deviant de la linia dreaptă…// (Accidente de circulaţie)

Relativul stărilor stradale duce poetul la introspecţie. Găsesc în poemul „Regrete” o subtilă atitudine antisocială, un cinism dobândit după ani de eşecuri, căderi în căutările de apartenenţă la vreun grup sau altul. Încercările vin şi se dizolvă ca valurile, toate rezultă în acelaşi efect, dar sunt diferite ca formă. E aici un tenace refuz al cooperării cu mediul sau un semn al maturizării? Omul copt îşi cunoaşte limitele, un copil are infinitul şi sufletul în buzunare: „M-am întâlnit/ După ani de indiferenţă/ Şi nu m-am recunoscut/ Ce păcat/ Că ziua e galbenă şi noaptea e inclusă în noi/ Iar omul este incolor, ce păcat...// În fiece dimineaţă, valuri noi pe plaje, ele declară:/ Noi suntem noi!/ În spatele lor, valuri şi mai noi/ Se întâlnesc cu cele ce revin de la mal/ Şi malul se abţine să râdă/ E obosit şi vrea să doarmă/ În zare câmpul verde.// Noaptea sosesc oameni noi să demonstreze vehement în piaţă/ Ei declară susţinut: Noi!/ Şi piaţă se abţine să râdă/ Piaţa vrea să doarmă.// M-am întâlnit cu mine/ După mulţi ani/ Ce păcat, că nu m-am cunoscut mai de dinainte.// (Regrete)

 

Sunt poezii superbe care merită să stea într-o carte mare cât tot oraşul acesta opulent şi fără de pauză. Şi acum revin la subiect. Al doilea motiv care deranjează autorul de limbă română din Israel este unul economic. Cu timpul rolul editorului s-a transformat, s-a metamorfozat… el nu mai sponsorizeză un autor tipărindu-l, vânzându-i cărţile şi plătindu-i un dividend… pentru că din cărţi nu se mai câştigă bani. Editorii la noi, speculează orgoliul şi sincera dorinţa a autorului de a se vedea tipărit. Rolurile s-au inversat, editorul este plătit ca să producă o carte în 50-100-200 de exemplare pe socoteala autorului, care se trezeşte cu două sau trei lăzi grele, pline cu cărţi, pe care trebuie să la vândă el însuşi sau să le dea cadou. De trăit din scris… nici vorbă!
„Saga” s-a născut din necesitatea de a rezolva dilema autorilor care nu au resurse pentru mega proiecte, vânzări şi campanii susţinute de promovare. Am ales o cale comodă oferită de marile librarii virtuale, ele primesc cărţi în format digital şi le vând la cererea oricui în lume. Poţi achiziţiona 1-2-3 sau chiar şi 10 volume care sosesc acasă impecabil şi într-un timp record de 7-10 zile de la comandă.

Avem deja 30-35 de titluri accesibile pe „Amazon” (https://www.amazon.com/) şi „Lulu” (https://www.lulu.com/). Printre ele două cărţi de artă, una trilingvă şi o coproducţie la 13 mâini despre care vreau să vorbesc! Se numeşte „Obiect Transparent”, este o carte de poezii şi traduceri la care participa 13 autori din Israel, România, Moldova, Franţa… fiecare abordând o altă direcţie. Găsim poezii de Paul Celan, Max Blecher, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Şerban Foarţă, Liviu Antonesei, Dan Ungureanu, Liviu Cristescu, Indira Spataru, Leo Butnaru, Benjamin Fondane, Gherasim Luca şi subsemnatul. Totul a pornit de la o provocare a amicului Nicolae Tzone, iubitor al avangardelor, care a editat şi publicat o carte minunată scrisă de Gherasim Luca „Vampirul Pasiv”. Există acolo analize ale raportului autor-obiect scrise într-un delir verbal, textul trece uneori în erotic, provocativ şi mai ales e foarte trist. Am colectat poezii de la cei pomeniţi, am adăugat grafică şi iată cartea gata în iunie 2018. Fiecare pagină conţine perle, de la pur clasicism la cel mai crud realism concret. Vă ofer poezia mea dedicată marelui poet evreu Gherasim Luca: Ahh obiectele/ Găsite, mângâiate... apoi îmbinat-mirosite/ Într-un curcubeu şi o diademă de faţete/ Ale percepţiei vagi, pripite/ Care întreabă: aici e realitate sau o măsluire,/ Un vis, poate o hipnoză/ O imagine plată ce devine o tridimensională poză/ Multi-plurală, cu umbre ascuţite ca un junghi în plex/ Abscons de morală, de-un univers complex,/ Un nevăzut criminal, având putere şi mirare/ Sau de fapt chemat de o altă duhoare/ A unei fraze desculţe, desuete,/ esprinsă din montajul cu frumoase fete,/ Femei, cu forme diforme// Ca un corb orb, zburam la distanţe strict amorfe,/ Între un punct şi-o nepăsare/ Între o linie lungă, drept desenată pe ecranul mare/ Din cerul sterp fără de stele apărute făr-de avânt,/ Cernea o tristă, alb cenuşă, căzută pe-al cuiva mormânt// O Senă de cuvinte noi am strâns/ Hârtie lăcrimată, pe corpul ud de plâns/ Cuvinte ortogonale de pus pe-un câmp lucid/ E geometria falsă, striga ăl de-l cheamă Euclid/ Iar Luca leagă trupuri şi lăute/ O listă face, cu vorbe slute, sute:// „resturi de unghii, fir de păr găsit, cuvinte ieşite din femei,Un foc mocnit, savanta mea tortură în cămaşă de eter,/ O floare otrăvită între pat şi cer (*)// Aşa că am plecat din casa de vampir/ Activi pasivi, iubind al tău delir..// (OO – Obiecte Obiective – poem pentru Gherasim Luca)

_______

 (*) citat din „Vampirul pasiv – Gherasim Luca” pagina 375. Editura Vinea.

George ROCA: Interesant poem! Când îl citești ți se face pielea de gaină… Sunteţi până în prezent autor a 19 cărți de poezie, antologii, albume de artă, eseuri, cărți de colaje poetice, traduceri din Yehuda Amichai, Paul Celan, Shay Agnon, Leonard Bernstein, coproducţii internaționale, etc. Detalii vă rog!

Adrian GRAUENFELS: După cum am relatat deja, platforma librăriilor digitale care te găzduiesc fără cost, seduce şi se cerea cercetată. Aveam ocazia să lărgesc gama de produse „Saga” cu materiale existente pe masa mea de lucru dar netipărite din motive comerciale lesne de înţeles. Într-o vară m-am întâlnit cu domnul Dorin Mironescu şi soţia dânsului, el fiind lector universitar, membru al Departamentului de Românistică, Literatură comparată şi Jurnalism la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Dorin venise în Israel pentru comunicări dar şi cu un ţel precis – să ne determine să traducem pe genialul scriitor evreu Max Blecher în ebraică. Întâlnirea a fost pasionantă  şi s-a finalizat cu un cadou surpriză – placheta de versuri „Corp Transparent” singurele poezii scrise de Blecher şi total necunoscute nouă. Am făcut imediat o broşură splendidă, cu cele 15 poezii însoţite de desenele lui Juan Miro şi am instalat-o pe „Lulu”.

Pe Shay Agnon îl tradusesem de mult, dar nu aveam suficent material pentru o carte. În schimb traducerile din Yehuda Amichai au fost demarate şi alese de un bun amic, poet şi traducător, Emanuel Pope, care trăieşte în Anglia. Îndrăgostit de Amichai traducea cu zel poezii din limba engleză. M-am alăturat şi eu cu traduceri din ebraică şi în câteva luni am produs împreună un volum de poezii pe care l-am tipărit tot la „Lulu”. Cartea trebuia să fie lansată pe 13 decembrie 2017, la ICR Tel Aviv şi îl invitasem și pe Pope la eveniment. Numărul 13 aduce ghinion? De data asta da, zborul lui Emanuel a fost anulat din cauza unei teribile furtuni cu zăpadă care a blocat aeroportul Londrei pentru 3 zile. În schimbul acestui ghinion o minune s-a întâmplat la lansare, ca o compensaţie. În sală se afla Hana Amichai văduva marelui poet. Impresionată de gestul nostru şi de marea dragoste pe care a simţit-o la publicul nostru, Hana a decis să-mi ofere câteva scrisori inedite, o corespondenţă ieşită din comun între Paul Celan şi Amichai, care a urmat vizitei lui Celan în Israel. Cei doi se întâlnesc la Ierusalim şi aş vrea să transcriu aici un fragment din articolul meu care descrie întâlnirea celor doi şi scrisorile care au urmat. În luna octombrie 1969 poetul Paul Celan vizitează pentru prima și ultima oară Israelul. În seară zilei de 9 octombrie, după o conferință ținută la Ierusalim, Celan îl vizitează la locuința sa pe Yehuda Amichai. Celan avea pe atunci 49 de ani, se mișca cu viteză, era îmbrăcat sportiv, avea ochi mari și curioși. La întâlnire au participat poeți israelieni și câțiva amici, născuți în orașul său natal Cernăuți. Îi găsim acolo pe Dan Pagis, Aharon Apelfeld, Manfred Winkler (5), T. Carmi, și Shmuel Hofert – redactorul programelor de literatură la Kol Israel. Hofert îl descrie astfel pe Celan: În timp ce am băut vin roșu, Celan s-a deschis și s-a înviorat ca apoi să se întunece la loc. Mergea prin camera de oaspeți, asculta cu atenție, vorbea din inimă ca apoi să tacă, muşcându-şi buzele de parcă era anchetat și obligat să răspundă. Apoi, brusc, s-a dezghețat din nou, s-a deschis și a vorbit curgător despre traducerea colecției Osip Mandelstam (1), despre întâlnirile sale cu poeți francezi, și despre casa părintească din Cernowitz. Herma, soția lui Manfred Winkler își amintește că stându-i în față a simțit un zid între ei: Nu a zâmbit și nu a vorbit, a stat nemișcat, ca o statuie”. Manfred simte că Celan nu vorbea spontan, nu răspundea pe loc, ci gândea, probabil cum să formuleze răspunsul său într-o limbă literară adecvată. Hofert îi propune lui Celan să apară într-un interviu la radio. Celan a cerut ca discuția să fie înregistrată în casa familiei Amichai și în prezența lui Amichai.  A doua zi a venit devreme, înaintea prânzului, și s-a așezat în bucătărie.  Hofert a sosit ceva mai târziu. S-a vorbit în germană. Celan participa atent, alert, reacționa… a povestit că în copilărie a învățat ebraică în școala primară din Cernowitz, și în timp ce se pregătea pentru bar mitzwa, și-a amintit toate rugăciunile spuse în ebraică în casa tatălui și a bunicului său. Dar, a adăugat, nu posedă o ebraică suficientă ca să traducă poeziile sale fără ajutorul cuiva. Hofert sumarizează în final, discuția avută: „A fost o discuție cordială între doi mari poeți între care există legături de inimă. Amichai a întrebat, Celan a răspuns cu plăcere, alegând cuvinte și exprimări precise, direct la țintă”. În seara recitalului, sala Beit Agron era plină. Se aflau acolo profesorul Ghershom Scholem (3), expertul în Kabala, Lea Goldberg și editorul ziarului Haaretz – Ghersom Socken. Mulți tineri, în special studenți. Seara a fost deschisă de poetul și traducătorul Manfred Winkler născut și el la Czernowitz. A urmat Yehuda Amichai în ebraică despre limba poetică a lui Paul Celan. Celan a citit din poeziile sale, în limba germană. Manfred a calificat cititul lui Celan că fiind sensibil și emotiv în contrast cu stilul „uscat” practicat în Germania. Publicul l-a aplaudat pe Celan timp de cinci lungi minute care l-au făcut fericit pe Celan. Cineva din public a cerută să fie citită „Fuga morții”, dar Celan s-a eschivat fără să explice de ce. A mai urmat o întâlnire (pe 15 octombrie) la Beit Lessin cu Asociația scriitorilor ebraici, după care Celan s-a întors în Franța, precipitând data stabilită inițial. Reinstalat acasă la Paris scrie la 27 oct 1969 prietenei sale Ilana Shmueli: Ierusalimul mi-a bucurat inima și m-a întărit. Parisul mă deprimă și îmi golește sufletul”. Va urma un schimb de scrisori cu Yehuda Amichai, le redăm în continuare:

„Dragă Yehuda Amichai,


Ai fi primit aceste rânduri fără întârziere, dar am uitat să notez adresa ta, așa că am fost nevoit să o caut cu ajutorul unui amic din Tel Aviv. Simt sinceră nevoie să îți spun cât de mult m-am bucurat să te cunosc personal dar și poezia ta, și cât de bine m-am simțit în compania ta.


Mi-e rușine să recunosc că nu mă pot descurca cu poezia scrisă în ebraică, trebuie să mă mulțumesc cu traducerile versurilor în limba engleză.
Și totuși am senzația că tocmai aceste căutări și ezitări îmi oferă un maximum de stare poetică. Cea ce tu pui și îți aparține în poezii izbucnește clar, cu forță și convingere. Tu ești în poezia pe care o scrii, iar poezia scrisă este... tu însuți. Imediat am împrumutat colecția de poezii traduse în engleză amicului André du Bouchet (4), și el poet.


Spre bucuria mea el vede lucrurile la fel ca mine. Acum cartea circulă între ceilalți scriitori și redactori de la magazinul L’EPHEMERE unde și eu particip. Ne vom foarte bucura să tipărim poeziile tale traduse în limba franceză. Există cineva în Ierusalim sau aiurea care a tradus poeziile tale în franceză sau ar putea să o facă acum?
Din păcate nu îți pot oferi ceva similar, anume o traducere în germană: de mult timp nu am mai scris nimic în limba germană, pentru nici un ziar german. Schimbările care s-au petrecut acolo, nu numai în mentalitatea editorilor, ci în primul rând în mine, îmi blochează total scrisul. Dar la Radio aș găsi o cale sau alta să vorbesc, ce părere ai de această idee?


Manfred Winkler (5) intenționează să-mi trimită prin amicul meu David Zidman din Tel Aviv un grup de traduceri de poezie ebraică în germană, majoritatea îți aparțin ție, dar din păcate, până acum nu le-am primit.


Dragă Yehuda, permite-mi să exprim aici ce am simțit spontan în timpul discuției noastre: Nu îmi pot imagina lumea fără Israel și nu sunt pregătit să o accept fără Israel.
Sper că înțelegi că faptul acesta trebuie să rămână confidențial, şi nu public: astfel voi putea acționa cu toată forța. Personalitatea ta cât și poeziile tale mă fac să gândesc mereu la ce am declarat. Cu adâncă gratitudine al tău,

 

Paul Celan”

***

„Dragă Paul Celan,

M-a bucurat mult primirea scrisorii tale. Mă supui unui bir greu, să țin eu în spate Israelul întreg. Oricine scrie ebraică își explică existența lui personală legată de poporul evreu și de limba lui. Căderea Israelului ar însemna căderea limbii mele. Nu va exista consolare în eternitatea cuvântului scris, ci doar a spiritului. Dragă Paul, sincer invidiez modul prin care reușești să transformi obiectiv cuvântul și imaginea (și astea printr-o subiectivitate maximală!)


Poezia mea, ancorată în real și dictată pragmatic de evenimente, invidiază scrisul tău poetic. Imaginile mele sunt doar zgomotul zalelor de lanț, care mă leagă de întâmplările vieții. În legătură cu traducerile, am luat legătura cu Winkler. Din păcate încă nu s-a găsit un traducător în franceză. Cele mai bune urări, și rogu-te, mai scrie sau mai vizitează-ne din când în când.

Shalom al tău,

Amichai”

_______

1) Osip Mandelstam (1891-1938) – poet, eseist, critic evreu-rus, considerat printre cei mai mari poeți în limba rusă, ai secolului 20.

(2) Ghersom Shoken (1912-1990) – Editor șef și publicist la ziarul Haaretz

(3) Ghershom Scholem (1897-1982) – Important cercetător al Kabalei, bibliotecar, colecționar de cărți mistice și hasidice. A învățat singur ebraică, Talmud și Zohar.

(4) André du Bouchet (April 7, 1924 – April 19, 2001) poet francez, a trăit la Paris până în 1941. A emigrat cu familia în Statele Unite ca să revină după studii înapoi în Franța.

(5) Manfred Winkler – poet născut în Bucovina, a emigrat în 1959 în Israel, a scris și a tradus poezie în germană și ebraică.

Nu rezist să nu adaug ca final, traducerea mea poeziei lui Celan, „Migdala”: În migdală – cine locuiește în migdală?/ Neantul/ Nimeni nu locuiește în migdală/ Sunt locuințe și locuințe.// În neant – cine locuiește? Regele./ Acolo regele stă, Regele./ Acolo el locuiește și locuiește// Părul evreiesc, nu va încărunți/ Și ochii tăi evreule – unde-ți stau ochii?/ Ochii tăi locuiesc într-o migdală// Ochii tăi, în neant locuiesc/ Ei locuiesc în Rege./ Așa ei locuiesc și locuiesc// Părul omului, nu încărunțește/ E o migdală goală, albastrul regal…// (Paul Celan, „Migdala”, traducere AG)

George ROCA: Sunteţi implicat (și) în redacţia prestigiosului ziar „Jurnalul Săptămânii” pe care îl citesc deseori şi care (după părerea mea) este cel mai prestigios ziar de limbă română din Israel. Cu cine colaboraţi? Despre ce scrieţi?

Adrian GRAUENFELS: Corect!  E un ziar interesant şi bine construit. Doina Meiseles şi Luiza Cohn împreună cu toată redacţia şi colaboratori externi trudesc din greu, săptămâna de săptămână, 52 de numere pe an, ca să scoată la lumină Jurnalul. În afară de ştiri la zi, comentarii politice, actualităţi şi sport, ziarul oferă spaţiu pentru cultură, evenimente, recenzii, şi tot ce preocupa cititorul de limbă romană. Eu mă axez pe relatări despre activităţi şi schimburi culturale cât şi despre cărţi sau personaje interesante care în vederea mea contribuie la întreţinerea spaţiului de limbă romană pe aceste meleaguri.

Un articol extensiv scris despre Aharon Appelfeld şi publicat în Jurnal a fost apreciat preluat şi publicat în România Literară. Multe din articole şi eseurile mele apărute în Jurnal le-am legat la un loc într-o trilogie publicată pe Amazon. Este vorba de „Cafe Atara”, „Dodescafon” şi „Declinul Elitelor”. Ai să zici că este o colecţie foarte eclectică de subiecte diverse, care se întind de la Imperiul Roman şi până la mersul pe Marte, iar eu nu o să te contrazic pentru că ai dreptate. Dar e momentul să precizez nevoia şi raţiunea acestor reluări în cărţi apărate de copyright. Iată povestea cu pricina: Acum 6-7 ani am trudit la un articol extensiv numit „Bucureştiul dispărut” care avea ca subiect istoria evreilor care izgoniţi (începând din secolul 16) din Ucraina şi alţii din Istambul se aşează în Bucureşti şi dezvoltă acolo o comunitate înfloritoare, care a funcţionat armonios până în secolul 19, ca apoi să fie distrusă şi abandonată datorită legilor antisemite şi prigoanelor care au urmat. Nu a trecut mult timp şi acest text de circa 16 pagini de carte a început să fie citit, circulat pe net şi redirecţionat… dar spre indignarea mea apărea cu titlul schimbat, fără numele autorului, notele şi sursele menţionate de mine, omise, etc. Culmea a fost, când o revistă israeliană de limbă romană a copiat fără permisie textul meu, şi l-a publicat, brutal vandalizat, iar ca autor… apărea un necunoscut doctor din Germania. Pentru cine doreşte să lectureze originalul se găseşte aici: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/bucure-tiul-disp-rut?xg_source=activity

 

George ROCA: Câteva cuvinte vă rog despre doamna Doina Meseles, directoarea publicaţiei „Jurnalul Săptămânii”. Cât de greu este să faci un ziar, să-l faci cunoscut, să îţi găseşti piaţă de distribuţie? Cine sunt cei care fac parte din Consiliul de redacţie?

Adrian GRAUENFELS: Doina este un „factotum fenomenal” pentru că reuşeşte să concentreze forțe şi personalităţi complexe într-un melanj estetic şi atractiv. Munca la un ziar este eroică şi plină de răspundere față de cititor, cere acurateţe, adevăr în reportaje şi ştiri. Să fie şi cu umor, divertisment, informare şi mai ales să incite curiozitatea cititorului. Un ziarist francez (acum circa 50 de ani) îşi definea meseria astfel: Eu sunt ziaristul! Veşnicul nomad/ Ieri am sosit mâine dispar/ Sub nici o schelă nu doresc fundaţii/ Nici rădăcini nu vreau să pun/ Am renunţat la veştile amare/ Mă simt uşor, ca aerul din bula de săpun…//”

„Jurnalul Săptămânii” este cunoscut şi foarte apreciat după 11 ani de activitate, cu peste 600 de numere realizate. După mine, marea problemă a ziarelor şi a revistelor de le noi este distribuţia, poşta noastră fiind falimentară, ineficientă. Am propus cândva Doinei să considere o variantă electronică care să fie accesibilă pe net, aşa cum fac ziarele „Haartez” sau „Jerusalem Post”, care sunt accesate în lumea largă cu un simplu click. Realizarea nu este simplă, dar mai ales necesită investiţii solide în softuri şi specialişti în IT. Totuşi, eu nu pierd speranţa…

George ROCA: Am citit unele cărţi pe care le-ați editat pe siteul Amazon şi Lulu. O idee extraordinară şi modernă totodată pentru a promova scrierile unor autori cu care sunteţi în legătură. Cum se procedează pentru a putea publica o carte on-line prin editura dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Procedura este relativ simplă. Cărţi în limba română se publică pe „Lulu” care acceptă orice text cu sau fără ilustraţii color sau alb negru. În engleză prefer totuși „Amazon” care are mulţi cititori înregistraţi. Autorul trebuie să îmi trimită pe mail fişierul word al cărţii dorite după ce este corectată şi sistematizată în ordinea apariţiei. Noi facem tehnoredactarea, coperta cu ISBN-ul obţinut şi apoi textul este convertit la pdf (portable document format) şi în final încărcat pe „Lulu” sau „Amazon”. Autorul poate alege: formatul ebook (cartea va fi citită pe ecran de PC, de tabletă sau telefon), sau carte tipărită pe hârtie şi expediată prin poştă/mesagerie sau ambele forme de difuzare, dacă o doreşte. În cazul cărţii tipărite, pentru „bun de tipar” este necesară o copie pentru validare. După validare cartea apare în magazinul virtual şi poate fi comandată oriunde în lume. Din profitul realizat. „Lulu” sau „Amazon” reţin un comision rezonabil de circa 20%. Calitatea şi promptitudinea execuţiei sunt ireproşabile. Am primit cărţi tipărite de Amazon în Statele Unite ale Americii la numai 5 zile de la comandă. Robotica şi automatizarea proceselor de tipar îşi spun cuvântul.

George ROCA: O întrebare mai puţin discretă. În anul 2014 aţi primit titlul de „Poet al Iașului” conferit de Primăria muncipiului Iași şi Medalia Filderman. Cum a fost posibil? După câte ştiu nu aveţi rădăcini ieşene ci bucureştene!?

Adrian GRAUENFELS: Sunt două evenimente diferite, nelegate între ele. La Iaşi am ajuns recomandat de poeta Bianca Marcovici, născută la Iaşi, care nu a putut participa în acel an. Iaşul dorea să fie numit «Capitala culturală europeană» şi primăria oraşului investea în diverse activităţi culturale. Unul din ele era numit «Poezia la Iaşi» în care grupe de poeţi erau presărate pe străzi sau în parcuri ca să citească trecătorilor poezie. Eram circa 30 de persoane care în fiecare zi petreceam ore declamând sau citind fiecare din creaţia proprie. A fost un minunat prilej să cunosc oraşul dar şi mulţi poeţi talentaţi din România, Moldova, Voievodina etc. La festivitatea de închidere am fost surprins cu recompensa de «Poet al Iaşului», oraşul lui Eminescu, centru cultural şi universitar prestigios!

Medalia Filderman, împreună cu o diplomă de onoare, am primit-o pe când eram vicepreşedinte la ASILR, la iniţiativa FCER-ului (Federaţia comunităţilor evreieşti din România) cu ocazia prezentării la Casa Scriitorilor din Tel Aviv a unei cărţi despre comunităţile şi sinagogile existente în România prebelică. Este momentul să menţionez că (în opinia mea) legăturile dintre autorii din Israel, comunitatea evreiască din România  şi autorii/ziariştii de acolo lasă de dorit. Exista o scindare şi o izolare inexplicabilă mie. Totuşi a existat un fenomen important care merită a fi menţionat şi încurajat. Este vorba de eforturile editorului şi poetului Nicolae Tzone* care timp de ani a studiat şi publicat în România avangardele. În două sau trei rânduri, a conferenţiat la Tel Aviv cu talent şi foarte bine documentat despre evreii (şi nu numai) care au iniţiat şi participat în România la dadaism, suprarealism, la artele post moderne, la revistele „Alge” sau HP. S-a vorbit extensiv despre Tzara, Ianco, Saşa Pană, Maxy, Gherasim Luca, Sesto Pals, Paul Păun etc… Despre Victor Brauner şi Jules Perahim am adăugat şi eu cuvinte în câteva ocazii ulterioare.

O altă persoană dedicată avangardelor este profesorul Ion Pop** care a conferenţiat la ICR Tel Aviv despre cartea sa „Din avangardă în ariergardă” în care urmăreşte traseul „modernismului extremist” românesc, urmărit analitic în conferinţa sa, de altfel remarcabilă, coerentă, formulată prin sintagma: „Avangarda literară românească şi politică”. La finele conferinţei am dorit să achiziţionez cartea domniei sale care părea de excepţie. Dar autorul a răspuns descumpănit că nu are volume disponibile, ca ele sunt distribuite de o cutare editură din România şi că nu ştie cum se pot procura în Israel. Iată încă un motiv valabil pentru plasarea cărţilor pe net, în vânzare la librăriile virtuale aşa cum am enunţat mai sus.

–––––––-

* Nicolae Tzone este directorul Editurii Vinea din Bucureşti

** Ion Pop a fost decan al Facultății de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993). Carieră literară se caracterizează prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare.

George ROCA: Am o rugăminte. Să povestiţi câte ceva despre Rishon le Zion oraşul în care locuiţi şi motivul pentru care v-aţi stabilit acolo după plecarea din București? Puţină istorie, câte ceva despre viaţa oamenilor de acolo…

Adrian GRAUENFELS: Cu permisiunea ta am să folosesc o parte dintr-o prelegere ţinută în 2016 la Bookfest Bucureşti, cu prilejul lansării cărţilor mele: „În vizită la Ussais” „Zen Absolut” şi „Castelul lui Yanle”. Povesteam despre emigraţia din România spre Israel, ce i-a precedat şi cum s-au descurcat noii veniţi aici. Unii din ei au înfiinţat oraşul Rishon le Zion (Primul în Zion) acum aproape 140 de ani.

Istoria iudaismului românesc merge foarte departe în trecut. Ca să auzim limba românească pe meleagurile Israelului modern vom face un salt de 800 de ani înapoi ca să căutăm evrei în Ţara Românească. Arheologii au descoperit pietre funerare care datează cam din jurul anului 1200, dar se presupune că grupuri de evrei se stabiliseră în Moldova cu mult înainte. O acţiune importantă a comunităţilor evreieşti care trăiau în România, a fost Congresul de la Focşani din 30-31 decembrie 1881 – primul congres sionist, precedând cu 16 ani congresul de la Basel organizat de Theodor Herzl în 1897. Au participat atunci 56 de delegaţi din 33 de organizaţii de pe teritoriul României, care reprezentau aproximativ 70.000 de oameni. Acolo s-a hotărât că rezolvarea problemei evreieşti este emigrarea în Palestina acelor ani. Reîntoarcerea pe meleagurile de unde strămoşii noştri au fost alungaţi, era un vis milenar al neamului nostru. La fiecare sărbătoare, când se închina un pahar, la fiecare întâlnire, evreii îşi urau «„La anu’ la Ierusalim». Secretarul congresului i-a scris o scrisoare în ebraică lui Theodor Herzl informându-l despre hotărârea de emigrare în Palestina. Prima aşezare modernă a evreilor în Palestina a fost Petah Tikva urmată de cele construite de emigranţii veniţi din România în Israel: Rosh Pina, Zihron Yakov şi Rishon le Zion (1882).

În 1882 primii emigranţi din Moineşti, Galaţi şi Bacău au construit aşezările menţionate, care au avut la început un caracter agricol. Mai târziu, situaţia evreilor din Europa şi implicit din România s-a înrăutăţit culminând cu Holocaustul din perioada nazistă. Au fost exterminaţi 6 milioane de evrei. În România din 800.000, 350.000 au pierit în lagăre, în urma scufundării vaselor Struma şi a convoiului de trei nave cu numele Mefkure, în trenurile morţii de la Iaşi, în pogromuri. În 1948 s-a proclamat statul Israel. Deşi blocată mult timp de regimul comunist, emigrarea evreilor din România spre Israel continuă şi un număr estimat la peste 400.000 de evrei se stabilesc în Israel. Evreii-românii s-au integrat în viaţa israeliană şi au contribuit la construirea şi dezvoltarea ţării, remarcându-se în toate domeniile de activitate: armată, industrie, cercetare, artă. Aceşti emigranţi aduc cu ei obiecte de cult dar şi cărţi, muzică, teatru, o întreagă mentalitate europeană, dar mai ales limba lor maternă, româna – total diferită de limbile semitice din regiune. Cu timpul apar ziare în limba română, emisuni de radio, se fondează organizaţii, se tipăresc cărţi şi broşuri diverse.

La Ein Hod, la sud de Haifa, pictorul Marcel Ianco fondează un sat al artiştilor. În anul 1964 se înfiinţează ASILR – Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Scopul organizaţiei este prezervarea limbii şi culturii române în paralel cu apropierea şi asimilarea limbii ebraice. Fondatorii au fost: Shaul Carmel, Solo Har, prof. Andrei Strihan şi dr. Joseph Campus. ASILR a primit în rândurile ei scriitori şi poeţi, critici şi oameni de cultură care au iniţiat întâlniri, lansări de cărţi tipărite în Israel, sau vizite şi discuţii cu personalităţi marcante din România. Primii preşedinţi ai asociaţiei au fost: Ludovic Bruckstein, Shaul Carmel, Sandu David, Al Mirodan. Din anul 2011, ASILR produce anual revista Izvoare”, o antologie a celor mai bune lucrări ale anului anterior. Este un efort comun care pune în evidenţă marile motive care frământă şi interesează scriitorii israelieni moderni: Holocaustul, viaţa în Israelul frământat de războaie sau de conflictul israelo-arab, dar mai ales arta şi cultura care înfloresc în ţara noastră cea nouă. Se scrie poezie, proză, ziaristică, uneori se fac traduceri din ebraică în limba română şi invers.

Cineva spunea ca să fii scriitor în Israel implică o doză de eroism. Perfect adevărat! Densitatea şi intensitatea evenimentelor, magnitudinea emoţiilor, imprevizibilul zilei de mâine duc scrisul şi gândirea în spaţii inimaginabile altor naţiuni. Aş aminti că un vibrant exemplu «Almanahul Poeziei de Război», (redactor AG) o antologie produsă în paralel cu evenimentele, în timpul acţiunii armatei Israeliene în fâşia Gaza în anul 2014.

 

***

De ce ne-am stabilit la Rishon? Din motive practice. Eu începusem să lucrez la Tel Aviv ca inginer, nu este o mare distanţă, circulaţia cu autobuzul era relativ comodă, iar părinţii mei aveau o verişoară stabilită aici şi au ales să fie cu familia.

George ROCA: Scriaţi odată în „Reţeaua Literară” o frază interesantă – pe care am interceptat-o ca pe un slogan: „Chiar dacă nu avem timp… și nu discutăm, ne leagă ceva…!” Am încercat de multe ori să descifrez aceste legături. Puteţi să faceţi lumina, vă rog!? Ce ne leagă?

Adrian GRAUENFELS: Milioane de lucruri. DNA-ul, ideologia, cultura ne leagă, educaţia, arta… Hai să ne gândim la Europa. Marele scriitor Luis Jorge Borges scrie într-un eseu autobiografic o frază remarcabilă pe care o citez: Dacă nu mi s-ar fi băgat de mic, în cap, că mă numesc Luis Jorge Borges și că sunt argentinian, aș fi ales să am un alt nume și o altă patrie”. Această remarcă are un profund conținut filosofic. Noi oamenii, suntem rezultatul unei realități pe care o moștenim și care ne marchează tot cursul vieții. Fiecare din noi are un nume, un loc de naștere, o limbă natală… o cultură și o religie. Holarhia acestor elemente stabilește viitorul și destinul individului.

În toamna lui 2018 am avut ocazia să vizitez Atena și în centrul ei, Agora, spațiul acela plin de magie, cam de un kilometru pătrat, unde acum 2500 de ani oamenii se întâlneau să discute politică, filosofie, arte, matematică, sau probleme administrative ale vremii. Acolo s-a inventat poezia, teatrul, corul, dansul ..dar și conceptele democrației pe care le folosim și noi, azi. Cultura și civilizația greacă stau la baza culturii europene care s-a dezvoltat și a înflorit timp de secole. Vechea limbă greacă a produs ulterior limba latină care la rândul ei a generat toate limbile romanice printre care se numără și limba noastră maternă, româna. Evoluția mentală și culturală a produs genii ca Leonardo
Da Vinci, Shakespeare, Eminescu, Brâncuși, Kafka.

Eu consider că noi evreii, veniți în Israel în secolul XX, avem enormul privilegiu de a trăi și gândi la granița între culturi și continente. Avem în spate o istorie veche, milenară, ceaa triburilor semitice care au inventat pe aceste locuri alfabetul modern, ebraica, prima religie monoteistă, Tanahul. Dar în plus, avem școala și erudiția căpătată în România, o educație axată pe profundele valorile ale istoriei și culturii europene. Mai toți posedăm două sau trei limbi în afara ebraicii pe care o folosim aici în viața de zi de zi. Ne interesează actualul, realitatea dar și irealitatea spirituală, politică, starea de beligeranță din regiune dar și artele, literatura, ziaristica. Toate aceste calități și interese acționează vectorial asupra scriitorului israelian de limbă română. El este obligat la luciditate și sinceritate pentru că toți știim că efectul scrisului tipărit este modificare conștiinței colective și a stării de spirit a unei epoci. Se știe de câteva secole, că destinul unei națiuni nu este stabilit de politicienii care vin și pleacă, ci de spiritul produs de oamenii de cultură, de știință și de arte.

Iată deci rolul scriitorului bine definit, el este un instrument, o oglindă a trecutului și a prezentului, dar și un profet al lucurilor ce stau să vină. Nina Cassian spunea undeva: „Există o parte creatoare a speciei umane pe care nu o poate opri nicio dictatură.” Iar în arte tăcerile au rolul lor de pacificare şi meditaţie. Chiar dacă tăcem şi nu discutăm suntem legaţi cultural şi sentimental pentru că până la urma scrisul despre sentimente comune este.

George ROCA: Câteva cuvinte despre oameni de valoare în Israel pe plan literar. Care este starea artelor şi a cărţilor? Care sunt impedimentele pe care le întâmpinaţi în bună desfăşurare a activităţii dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Am spus cu o ocazie şi susţin din nou că generaţia mea, aici, nu poate să producă azi capodopere. Nu îmi amintesc exact, pe când eram tânăr elev în Bucureşti, cineva vehicula zicala… după războiul care a distrus lumea „Avem nevoie de poezie şi de capodopere!”. Pentru a repara spiritul avem nevoie de speranţe, de estetică şi de revelaţii pe care Israelul consumist, cel de după 70 de ani de existenţa nu le mai oferă. Entuziasmul primilor veniţi, cei care arau câmpurile, secau mlaştinile, păzeau graniţele şi citeau marxism a dispărut. Israelul a devenit treptat un teritoriu suprapopulat, aflat în conflict perpetuu cu vecinii, măcinat de problema identităţii, izolat şi antipatizat. Distrugerea vine nu din afara ci dinăuntru, din neputinţa de a accepta pe cel care nu este ca noi, şi nu mă refer numai la naţionalitate.

„Fanaticii nu pot fi desfințați, spunea Amos Oz în nenumărate ocazii. Trăim o mediocritate culturală şi politică în care ne complăcem, sau mai bine zis nu o putem depăşi. Ne macină amintirea holocaustului, reîntoarcearea obsesiva la un trecut personal care de fapt, e similar la mai toate familiile de evrei imigranţi. Iar generaţia mai tânără, asimilată, care trăieşte şi gândeşte în mod pragmatic şi practic se adaptează la situaţie muncind enorm, plătind enorm pentru locuinţă şi o existenţă banală, schimbând joburi care cu greu asigură o pensie, o educaţie mai bună copiilor, sau o vacanţă decentă. Idealul sionist de societate egalitară şi democrată a sucombat într-un sistem corupt, birocratic şi reluctant celor slabi cum ar fi supravieţuitorii holocaustului, invalizii, cei fără de job sau lipsiţi de locuinţe etc. Totuşi, trebuie pomeniţi scriitori israelieni de valoare, de bun renume, cum ar fi Meir Shalev, AB Yehosuha, David Grossman sau regretatul (recent decedat) Amos Oz. Toţi au vederi de stânga, din convingerea că o stare conflictuală internă dar şi externă nerezolvata „À la long” va distruge ambele părţi angajate, aşa cum s-a mai întâmplat evreilor în istorie.

George ROCA: Am aflat de la un prieten comun despre implicarea dumneavoastră  în Concursul de poezie de la Beit Haiotzer care se desfăşoară în aceste zile. Puteţi să îmi daţi câteva detalii?

Adrian GRAUENFELS: Sincer? Am invidiat programele televizate de Slam Poetry în engleză şi ebraică care au loc frecvent la noi şi în lume. Am studiat puţin problema şi am descoperit istoria şi cerinţele acestui gen de concurs. Îl expun aici:

Regulamentul este conform cu normele americane stabilite de Marc Smith în anul 1984 la Chicago. Se vor stabili două grupe de maximum 6 participanți fiecare. Prima – o grupă de poezie ebraică, urmată de a doua de limbă română. Candidații pot recita sau câţi timp de maximum 6 minute, fără a depăși acest timp alocat. Juriul va aprecia: eufonia, conținutul poetic, dicția, prezența scenică. Candidații se pot acompania cu un instrument muzical dacă o doresc. Un juriu va fi compus din 3 profesioniști și o persoană din public (aleasă pe loc, la începutul concursului). Fiecare membru al juriului notează participanții cu note între 0-10 (0 minimum -10 maximum). Suma notelor obținute va decide câștigătorii și primii 3 (din fiecare grupă) vor fi premiați de organizatori.

Am combinat evenimentul cu lansarea a două cărţi publicate în luna decembrie 2018 de Editura SAGA, autor Adale Shefer. Iată comunicatul apărut în presa noastră, după eveniment: La 21 Ianuarie 2019 la Beit haYotzer în portul Tel Aviv, a avut loc un proiect combinat: lansarea de cărți ale poetei și textierei Adale Shefer, «Dansul Muzelor» (carte de versuri în limba română) și HaNitzhit (idem, în ebraică), ambele editate și tipărite de Editura SAGA. În continuare, 13 participanți au urcat pe scenă pentru un «Poetry Şlam» în limbile română și ebraică numit «Ritualul Muzelor», având pe doamna Ada Segal Shefer drept moderatoare, astfel descoperim o persoană plină de energie, umor și aplomb.” Juriul compus din: d-na Doina Meiseles, Lucian Herscovici, Menahem Falek, și o persoană din public (actorul Nicu Nitai ales ad hoc, la începutul concursului) a dat note de apreciere concurenților pentru conținut, dicție și prezența lor scenică.

Am ascultat excelente piese musicale compuse pe versuri semnate de Ada Shefer în interpretarea compozitorilor Lucci Lior Arielly (la pian) și Shlomo Josefsohn.
În public am remarcat oaspeți de onoare: D-na Colette Avital, dl. Micha Harish (AMIR), doamnele Cleopatra Lorintiu, Maria Roșca și Andreea Soare de la ICR Tel Aviv. Juriul a decis prin vot câștigătorii serii: la ebraică Anat Orpaz (locul I), Meirav Sialo
(locul II), Liora Hana Pinhas (locul III), iar la poezie în limba română au fost premiați: Riri Manor (locul I), Yoni Walter (locul ÎI) și Mario Nando Varga (locul III). Premii în cărți și obiecte de artă au fost oferite de Editura SAGA. O seară extrem de reușită încheiată cu dans și cu imnul Hatikva. Sperăm în recidive…

George ROCA: Ce planuri de viitor aveţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că pot enumera trei. Primul – „Amos OZ”! Aşa cum am mai spus am fost foarte afectat de trecerea lui Amos Oz în nefiinţă. Sunt personalităţi care nu ar trebui să dispară, ne sunt necesare, de nepreţuit. Acum câteva zile am finalizat colectarea şi traducerea de materiale despre Oz. Interviuri, recenzii, relatări, conferinţe etc. S-a strâns suficient material ca să scot o broşură tipărită. Mă simt obligat să consemnez activitatea şi amploarea impactului produs de OZ societăţii israeliene atât de fărâmiţată şi dezbinată. Deci mă voi concentra pe acest proiect. Am şi primit acordul doamnei Lydia Elron, soţia marelui pictor Baruch Elron, să ilustrez pe OZ cu desenele regretatului artist plastic. Ca şi OZ el tratează cu maliţie şi umor israelianul semidoct, soldat la nevoie, filosof în lupta cu timpul, amorezat şi captivat de femeia care ne însoţeşte… uneori pasăre, alteori vioară, mereu prezentă şi admirată, motor al existenţei întregi. Dar mai presus de toate este arta care ne organizează şi ne modelează aici în deşert, intre dune, la malul mării, sau în peisajul sever al Ierusalimului, oraş pe care îl iubim şi venerăm din vremuri imemorabile.

Alt proiect care este în lucru la „Saga”, legat tot de Elron – producem un album de artă cu desene, schiţe şi acuarele care provin parţial din arhiva familiei Elron, iar altă sursă fiind desene aflate la colecţionarii din ţară şi din străinătate, desene care au fost fotografiate în scopul reproducerii în acest album, prin eforturile Lydiei. Sper să finalizăm pregătirile în lunile care vin şi apoi să demarăm tipărirea albumului pentru public.

Un ultim plan? Am acumulat zeci de poezii legate de actual, de starea lucrurilor, poezii mai mature şi mai lucide, pe care aş vrea să le leg într-o carte de versuri numită „Eu, ISRAEL”.

George ROCA: Cum vedeți relaţiile culturale israeliano-române din zilele noastre?
Cre
deți că funcţionează în armonie, în concordanţă? Mă refer atât la
evenimentele pe care le organizează Ambasada Românâ din Israel, Institutul cultural Roman din Tel Aviv sau societăţile culturale particulare. Am auzit de Romaniada” care se ţine anual la Eilat. Mai ştiţi şi altele.

Adrian GRAUENFELS: Destul de rare sunt aceste evenimente. Ambasada ne invită o dată pe an de Ziua României la un coctail cultural care este plăcut, însoţit de program artistic şi este un prilej de a ne saluta reciproc. Mai activ este ICR Tel Aviv care are o nouă conducere şi o echipă fantastică care oferă spaţiu şi scenă la multe evenimente culturale interesante: lansări de carte, conferinţe, expoziţii de desene, fotografie sau pictură. Programele sunt diverse şi polarizează un public alert şi dornic de noutăţi. Lectori, autori şi artişti invitaţi de ICR au şansa să apară şi în alte centre importante: Ierusalim, Haifa, Beer Sheva etc. La Eilat eu nu am fost dar cred că acolo se fac petreceri cu iz comercial care caută să obţină musai un profit, uneori chiar în detrimentul calităţii!

George ROCA: Şi o ultimă întrebare: Câteva cuvinte despre viaţa artistică din familia Grauenfels! Am auzit nişte zvonuri că acolo cineva face artă plastică! Cine oare?

Adrian GRAUENFELS: Soţia mea Marga (tot Grauenfels), este artist plastic, lucreză de ani buni în ceramică, în care excelează prin creativitate şi perpetuă căutare. Linia sa de produse se axează pe două-trei mari subiecte: peisajul mediteranean, marea şi valurile, lumina solară de la noi şi turchizul apelor în contrast cu nisipul – pe de o parte… În altă direcţie vom găsi femeia, întruchipată în idol al fertilităţii şi al continuării umane, înconjurată de animale care aduc noroc şi pe care le iubim: câini, pisici, cai, peşti etc.. Alteori abordează arta iudaică producând obiecte care există în orice casă evreiască: Hanukiot, farfuria de Pessah, mezuzah, platouri sau tăvi pentru fructe etc. Este o profesie care nu are limite şi care leagă prezentul de istorie, de civilizaţie şi în fond de întregul cosmos.

***

În final şi pentru tine George, transcriu aici o poezie recentă, (Balistică), sper să aibe loc în acest lung interviu, pe care te rog să-l reduci la cât este necesar, chiar dacă am depăşit cu vorbăria mea spaţiul disponibil. Îţi mulţumesc pentru cele 20 de întrebări dragă George Roca şi îţi doresc să faci o carte de interviuri pe cinste! Succes!

Balistică

Totul e vechi
Doi soldați trag unul într-altul
Două tunuri se ochesc balistic
Se întâmplă în fiecare război
La Napoleon și aiurea
Când știm să făcem rău
Îl vom făcea din nou
Mai bine

Ziua și noaptea
Marinarii citesc stelele
Pe emisfera de nord
Pe semisfera de sud
La ecuator și la mijloc
Între noi trece o granița părăsită
Fără aer trăim în subterane
Așteptând deschiderea unei ferestre

Caii sforăie umezi
Doi polițiști urmăresc un suspect
Un glonț din țeavă îl privește mirat
Acasă supa fierbe liniștită în oală

Există o artă de a media războiul
Doi bătrâni joacă șah
Până la limita ultimului pătrat negru
Regina strivește supușii
Și caii plâng în hamuri de fier

Între noi nu a rămas nimic
Dragostea e făcută din nimicuri
Perfect e nimicul
Pe care soclu ai pune statuia unui nimeni
Care a murit de dorul libertății sale
Pe câmpul de luptă
Sau în patul reginei…

George ROCA: Domnule Grauenfels vă mulţumesc mult pentru poezie și pentru acest interviu lung-lung… O adevărată SAGA! Sper să placă celor care îl vor citi şi să aibă răbdare să îl parcurgă până al capăt. Sunt convins că vor descoperi aici lucruri şi idei interesante şi mai ales cunoaşterea celor care încearcă să ducă stindardul literaturii române pe alte meleaguri decât cele mioritice…

––––––

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Tel Aviv

1 februarie 2019

Interviu: prof. V. Mândâcanu cu prof. V. Dulgheru – Basarabie încotro?

V.M. Vecinii noștri (Turcia, Ungaria, Rusia, Ucraina) timp de secole au pretins la pământurile strămoșești.

V.D. Într-adevăr, această insulă latină – vechea Dacie, s-a aflat permanent în calea tuturor valurilor sălbatice care se scurgeau din est: avarii, hunii, slavii, ungurii, tătarii, turcii și rușii. Strămoșii noștri au fost ca salcia: s-au încovoiat dar nu s-au frânt. A supraviețuit Neamul nostru tuturor acestor intemperii pe parcursul a peste o mie de ani astfel că în Evul Mediu prin unirea unor frânturi de supraviețuitori daci (voievodate) s-au format cele trei formațiuni statale româniști: Transilvania, Valahia și Moldova. Dacă nu ar fi urmat invaziile tătară și turcă procesul de unificare ar fi continuat cu refacerea vechii dacii. Apariția Imperiilor Otoman și Austro-ungar a frânat procesul de unificare a Neamului. Ștefan cel Mare a fost primul care a creat o coaliție antiotomană din cele trei principate românești. Totuși rând pe rând Moldova și Valahia au devenit suzerane (nu pașalâcuri cum a fost Ungaria!) ale Imperiului Turc, iar în a. 1541 și Transilvania devine principat autonom vasal Imperiului Otoman. Ulterior Sigismund Bathory și Mihai Viteazu au făcut încercări de a se debarasa de jugul turcesc prin unirea celor trei principate. Cel mai mare obstacol în unirea principatelor românești a fost apariția în sec. 18 a unui alt imperiu la răsărit – Imperiul Rus – un imperiu fără saț, care deținea deja a 7-a parte a globului pământesc dar dorea noi teritorii în vest. Printr-o serie de războaie purtate de ruși de la Petru I până la Ecaterina a II-a la sfârșitul sec. a. XVIII-lea prin pacea de la Iași de la 1792 Rusia a ajuns la hotarele Moldovei, ocupând spațiul dintre Bug și Nistru, stabilind „pe vecie hotarul pe Nistru” între Imperiile Rus și Otoman. Prin intermediul banilor și a armatelor sale Ecaterina a II-a l-a instalat în tronul Poloniei pe favoritul ei Stanislaus Poniatowsky, iar la Dunăre dorea să refacă vechea Dacie, avându-l drept rege pe un alt favorit al ei – Grigory Potiomkin. Moartea ei a stopat întrucâtva acest plan rusesc.

V.M. Cu ce s-au terminat marile invazii rusești în sec. XIX – XX asupra noastră?

V.D. Această „veșnicie” a hotarului pe Nistru a durat mai puțin de 20 de ani. Prin așezarea lor „ca o insulă latină într-un imens ocean slav românii au stat mereu în calea expansiunii panslaviste”. Deja la 1806 Rusia începe un nou război contra turcilor care se soldează cu ruperea (prin trădarea turcilor suzerani și a dragomanului Moruzi cumpărat de ruși) părții de est a Moldovei, numită impropriu Basarabia. De la începutul nefericitei vecinătăți cu imperiul din est Moldova a cunoscut 12 invazii rusești. „Împărăția ruseasca nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negăsind în sine nimic de o măreție intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari” – afirma poetul național Mihai Eminescu. Și restul Moldovei și Muntenia au fost „guvernate” de Rusia succesiv prin trei guvernatori ruși: F. Pahlen, P. Jeltuhin, P. Kiseleff, care a introdus în a. 1831 Regulamentul Organic. Drept protest împotriva ocupației rusești în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească a fost ars Regulamentul. Revoluția a fost învinsă de Rusia, devenită „jandarmul Europei”. În a. 1853 domnitorii A. Ghica (Moldova) și B. D. Știrbei) sunt înlocuiți cu guvernatorul generalul rus A. I. Budberg. Pierderea de către Rusia în a. 1856 a Războiului din Crimeea a favorizat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept prim domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești” și a celor trei județe din sudul Basarabiei. În stilul ei inconfundabil prin Pacea de la Berlin din a. 1878 drept „recunoștință” pentru salvarea de către armata română a armatelor ruse de înfrângerea în războiul ruso-turc de la 1877-1878, Rusia rupe cele trei județe de la proaspătul stat România. Și în sec. XX prin atragerea României în Primul Război Mondial Rusia dorea să-și refacă influența în Balcani, dar s-a întâmplat o minune: imperiul rus considerat atotputernic se prăbușește (de altfel ca și Imperiile Otoman și Austro-ungar!) și provinciile românești revin acasă: Basarabia din lungul surghiun siberian de peste 100 de ani, Transilvania și Bucovina de nord – din ocupația austro-ungară. A fost cea mai mare victorie în spațiul românesc în ultimii 2000 de ani: refacerea vechiului stat dac în România Mare modernizată, eveniment major centenarul căruia l-am serbat zilele trecute.

V.M. De ce în sec. XXI este posibilă aprofundarea dezmembrării pe vecie? Cine sunt vânzătorii de țară?

V.D. Din păcate România Mare integră nu a durat mult. Ea a fost sfârtecată în anul negru pentru întreaga românitate – a. 1940 cu concursul celor două neoimperii – Rusia sovietică stalinistă (URSS) și Germania nazistă hitleristă. După cel de-al doilea război mondial România reușește să-și recapete unele teritorii pierdute, Basarabia însă rămânând sub cizma sovietică, fiind însă dezmembrată în trei părți: sudul (Basarabia propriu zisă) și nordul Basarabiei și Bucovina de nord fiind incorporate în componența Ucrainei, iar restul – transformat într-o colonie sovietică numită Republică Sovietică Socialistă Moldovenească!

Destrămarea neașteptată a marelui imperiu sovietic (URSS) în a. 1991 a condus la o întreagă Paradă a Independențelor. Dacă Țările Baltice au știut cum să beneficieze din plin de această oportunitate atunci Basarabia a ratat șansa unică de Reunire cu România, rămânând de facto dependentă de Rusia și transformată într-o zonă gri în sud-estul Europei. Orice om treaz la minte își dă seama că doar re-Unirea cu România ne-ar salva de această stare periculoasă de incertitudine într-o zonă gri aflată la hotarul unui conflict militar între Rusia și Ucraina și a intereselor geopolitice majore. Rusia dă tot mai multe semne că revine la proiectul său de Novorosia. A ocupat Crimeea, a declanșat războiul în estul Ucrainei (Donbas și Luhansk). Recent au testat vigilența comunității internaționale prin provocarea din Marea Azov. Următorul pas al lui Putin va fi Odesa, Transnistria, sudul Basarabiei, Găgăuzia și treptat întreaga Republica Moldova. Putin este ajutorat să-și realizeze planurile de cozile de popor autohtone, cel mai mare vânzător de neam fiind Dodon, care mai în fiecare săptămână se duce după indicații la Putin. Trădători, de care din păcate Neamul nostru nu a dus lipsă pe parcursul multimilenarei sale istorii, iar acum se pare că „mama lichelelor e veșnic însărcinată în Basarabia”, sunt cel mai mare pericol. Marea miză a lor sunt alegerile din 24 februarie 2019 când vor încerca să preia întreaga putere în acest stat falit și să-l readucă în țarcul putinist.

V.M. Cum procedează România în astfel de condiții când Rusia, Turcia lovesc în Moldova. Ce facem noi?

V.D. Actualmente Basarabia este un stat capturat de binomul Plahotniuc+Dodon care este vândut Rusiei și Turciei. Ca și 200 de ani în urmă hotărâtor este banul. Turcia i-a uns pe Dodon și Plahotniuc drept răsplată pentru serviciile acordate (traficul cu ființe umane – a se vedea cei 7 profesori turci), adoptarea și promovarea Legii de vânzare a cetățeniei Republicii Moldova – un proces necontrolabil și extrem de periculos. Chiar și construcția vertiginoasă a imobilelor face parte din acest plan periculos promovat de binom.  Opoziția anticorupție din Basarabia este anihilată și marginalizată de regim care, din păcate, are susținere în Ungaria, Ucraina, chiar și în România, nemaivorbind de Rusia. Se vorbește chiar despre un transfer de tehnologii rusești prin Basarabia în România. Recenta zădărnicire de către parlamentarii români și unguri a încercărilor autorităților europene de a tempera dezmățul guvernării Plahotniuc+Dodon extrem de corupte și dictatoriale este o dovadă în plus. Prin inactivitatea ei, chiar se poate spune prin complicitate, România riscă să se trezească cu rușii la gurile Dunării.

Iar noi ce facem? Ne scărpinăm la ceafă. Bravii noștri politicieni de dreapta fac politică specific basarabeană. Atâtea speranțe puse în venirea lui D. Chirtoacă în fruntea Partidului liberal și toate s-au sfărâmat de zidul prostiei. Declarând corect în una din primele emisiuni televizate la care a participat în calitate de președinte al PL că doar unirea tuturor forțelor de dreapta-centru dreapta poate stopa tăvălugul Plahotniuc+Dodon, în continuare a adus o serie de învinuiri (fiind parcă scoase la indigo din învinuirile binomului Plahotniuc+Dodon!) potențialului aliat Maia Sandu. Așa el vede dorința de coalizare a tuturor forțelor? De asemenea, nu este de înțeles reacția bolnăvicioasă a lui M. Ghimpu, dar și D. Chirtoacă, la propunerea de trecere a candidaturilor pe cele 51 de circumscripții printr-un filtru. Ce este rău în asta, luând în considerație trista practică când pe parcursul a apr. 30 de ani am tot călcat pe greblă când am votat „băieți buni”, care ulterior ne-au trădat speranțele.

Luminează-ne Doamne mințile măcar în al 12-lea ceas.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

10 decembrie, 2018

Miriam Nadia DĂBĂU în dialog cu scriitorul Ioan Popoiu

IUBIRE – ROMANTISM – POEZIE

 

Motto: Iubirea nu este un târg!

Te iubesc pentru că mă iubeşti!

Iubirea este o certitudine!

(Liviu Rebreanu)

 

Miriam Nadia DĂBĂU: Să pornim, în interviul nostru, de la o legendă, „Tristan şi Isolda”! Lumea medievală a considerat-o ca fiind o legendă între doi tineri, care s-au iubit până la sacrificiul suprem. Te-aş ruga, Ioan, să înfăţişezi tema acestei frumoase opere.

Ioan Popoiu: Să vorbeşti despre legenda celor doi îndrăgostiţi, Tristan şi Isolda, este o desfătare şi o provocare pentru noi. De ce ne impresionează atât de mult această legendă ?! Ce se petrece aici ? Să vedem care este conţinutul. Tristan, cavaler, nobil, crescut la curte sub tutela unchiului său, Mark, rege în Cornwall, luptă pentru libertatea regatului şi il ucide în luptă pe Morholt, regele Irlandei. Sora lui, Isolda, urmăreşte să se răzbune pe Tristan, care, ironie a soartei, este trimis de Mark în Irlanda s-o peţească pe Isolda pentru rege. Pe drumul de întoarcere, Isolda încearcă să-l otrăvească, dar, în mod misterios, otrava este substituită printr-o licoare de dragoste. Cei doi se îndrăgostesc fulgerător şi astfel se înfiripă între ei o iubire fără sfârşit. Isolda se căsătoreşte cu regele Mark, dar iubirea ei se îndreaptă spre Tristan, alături de care îşi petrece nopţile de dragoste. Ei părăsesc curtea regelui şi duc o viaţă retrasă în pădurea Broceliande. Într-un târziu, fără să uite că este regină, Isolda se întoarce la curte, iar Tristan, copleşit de durere, părăseşte regatul şi pleacă în lume, dar nu-şi poate afla liniştea. Istovit de durere şi de dorul după iubita sa, Tristan se întoarce în regat şi, fiind foarte bolnav, cere să-i fie îndeplinită ultima dorinţă: să o vadă încă o dată pe Isolda. El precizează că, dacă iubita sa va veni, să fie trase pânzele albe, iar dacă nu va veni, să fie trase cele negre. Regele Mark află, prin slujitorii săi, de aceasta şi  cere corăbierilor să tragă pânzele negre. Zdrobit de durere, considerându-se părăsit de fiinţa iubită, Tristan moare. Isolda ajunge în cele din urmă la el şi, aflându-l mort, se prăbuşeşte de durere, murind alături de el. Cei doi sunt înmormântaţi împreună, iar deasupra mormântului creşte un trandafir care nu se va ofili niciodată. Acesta este legenda, aşa cum a ajuns până la noi…

Miriam Nadia DĂBĂU: Ştiu că îţi place mult lumea medievală. De fapt, operele alese, cum este cea prezentată de noi, şi aici putem face o asociere cu ,,Romeo şi Julieta”, au marcat poezia modernă. Aşadar, de ce Tristan şi Isolda ?!

Ioan Popoiu: Da, întrebarea este inevitabilă! Au mai fost istorii de dragoste, dar niciuna nu a avut  impactul legendei despre Tristan şi Isolda. Cu siguranţă, iubirea dintre cei doi îndrăgostiţi a tulburat minţile şi inimile oamenilor acelei vremi. Mentalul lumii medievale era cu totul aparte, iubirea era deopotrivă extaz şi agonie. Putem intui aceste lucruri, acum, la începutul secolului XXI ?! Din acest punct de vedere, ne ajută arta, muzica în speţă, când asculţi ,,Moartea Isoldei”, de Wagner, reuşeşti să înţelegi mai bine sensul profund al cuvintelor lui Pascal: ,,Inima are raţiuni, pe care raţiunea nu poate să le înţeleagă”!  Lumea medievală, atât de puţin cunoscută şi înţeleasă, ne apare ca un tărâm mirific în care iubirea era mai mult decât un sentiment, o adevărată vrajă, o flacără, în care cei doi se contopeau într-o singură fiinţă. Omul medieval era în toate şi în sens profund un excesiv, care nu se menaja pe sine, fiind gata să ardă ca o vâlvătaie pentru sentimente înalte, nobile, de iubire sau eroism. Tristan trăieşte o dramă sfâşietoare, fiind prins între sentimentul onoarei, al fidelităţii sale de cavaler faţă de regele (şi unchiul său) Mark şi sentimentul iubirii nemărginite, supraomeneşti, faţă de Isolda, fiind gata să-şi pună viaţa în joc pentru a-şi urma sentimenntele. Cei doi eroi ai unei mari iubiri nu se gândesc niciun moment să renunţe, să sacrifice iubirea lor pentru a ocoli primejdiile sau a duce o viaţă liniştită, cuminte, ci, dimpotrivă, îndură suferinţele sufleteşti cele mai grele şi mai crude pentru a urma chemările inimii. Pentru cei doi, primejdia nu era să-şi piardă viaţa, ci să nu fie pusă în pericol iubirea care-i stăpânea. Aceasta era frumoasa mentalitate medievală. Ea a fost redescoperită mult mai târziu şi valorificată de romantism.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ajungem astfel la romantism! Ce este romantismul ?! Cum ai defini acest curent, astăzi, dar în viitor ?

Ioan Popoiu: Romantismul…Ar trebui să vorbim mai mult depre el. Nu este simplu să-l definim. Romantismul reprezintă ultima mare revoltă a spiritului european! După secolele de renaştere şi clasicism, noul curent literar-artistic restabilea punţile cu fabuloasa lume medievală. Romantismul s-a născut, în jurul anului 1800, în cercurile intelectuale, aristocratice şi scriitoriceşti, din Germania şi Anglia, extinzându-se apoi în Franţa şi Italia, în restul Europei, până dincolo de ocean, în America, în special prin opera lui Edgar Allan Poe. El a fost iniţiat şi cultivat de scriitori, precum Walter Scott, lord Byron, Novalis, Goethe, deopotrivă clasic şi romantic, autorul romanului Suferinţele tânărului Werther, Schiller (Intrigă şi iubire), E.T.A. Hoffmann (Elixirele Diavolului) ş.a. Trecând prin Franţa (Hugo, Lamartine) şi Italia (Leopardi), curentul avea să ajungă până în Rusia (Puşkin, Lermontov) şi Ţările Române, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ce a adus nou acest curent, dacă a avut o asemenea extindere ?

Ioan Popoiu: Dincolo de expansiunea sa, romantismul a adus un suflu nou, a provocat o mutaţie în conştiinţa europeană, o ,,rupere de ritm”! Deviza romantismului era ,,Furtună şi avânt” (Sturm und Drang), iar această deviză ne spune multe despre substanţa (esenţa) curentului. Lunga perioadă anterioară, caracterizată prin măsură şi echilibru, era percepută acum ca sufocantă, inerţială, ca o stavilă în faţa elanului promovat de romantism. Scriitorii romantici, tineri, aristocraţi, cu imaginaţia aprinsă de lectură şi inspiraţie, au aflat, în Evul Mediu, modele eroice şi nobile, pasiuni înflăcărate, caractere profunde, pagini glorioase de istorie. Respingând atitudinea îngustă, unilaterală, a enciclopediştilor, care vorbeau de o epocă de ignoranţă şi misticism, doctrina progresului social, romanticii au îmbrăţişat cu voluptate Evul Mediu, spiritul eroic şi de sacrificiu, excesul, pasiunea, aventura, pelerinajele şi cruciadele, cavalerismul şi mistica, au cultivat cu fervoare goticul, stilul artistic medieval prin excelenţă. Printre motivele fundamentale ale creaţiei poetice s-a situat iubirea romantică, eroi gata de sacrificiu, înzestraţi, cu caractere puternice, dispuşi la orice jertfă pentru un ideal nobil.

Acum, dacă vorbim despre prezent, voi spune că există un subconştient romantic, valurile de realism şi pragmatism, care s-au abătut asupra curentului, nu au reuşit să înăbuşe impulsurile romantice din fiinţa noastră. Aş spune chiar că nu putem respira liber fără romantism! În privinţa viitorului, sunt un optimist, valorile promovate de romantici vor fi regăsite gradual, şansa noastră de a supravieţui ca fiinţe umane libere, spontane, imaginative, creative, ţine tot de romantism.

Miriam Nadia DĂBĂU: Cum ai defini romantismul în poezia contemporană ?

Ioan Popoiu: Romantismul persistă în poezia prezentă ca stare de spirit! El nu este cultivat explicit, la vedere, dat există ca atmosferă (te invit la o cină romantică!), impulsuri şi atitudini romantice. Poezia de dragoste îndeosebi este impregnată de această atmosferă (a spune ,,te iubesc” este romantic! Sau a oferi un buchet de flori!), versuri caracterizate prin lirism, peisajele, pastelul aparţin sferei romanticului. Aş vrea să avem această încredinţare: romantismul nu moare şi nu se predă! Din fericire!

Miriam Nadia DĂBĂU: De exemplu, în poezia mea, a ta, a unor poeţi contemporani ?

Ioan Popoiu: Voi începe cu poezia ta, Miriam, însă mai întâi te rog să te prezinţi cititorilor, care te cunosc mai puţin.

Miriam Nadia DĂBĂU: Mulţumesc, Ioan, apreciez eleganţa ta. Sunt născută în Mediaş, am absolvit Liceul de filologie-istorie ,,Ştefan Ludwig Roth” din localitate, apoi am studiat drept-psihologie. După absolvirea facultăţii, am lucrat la o bancă, în contabilitate, în România. Din 2007, locuiesc în Franţa, (am acte franceze de şedere). Scriu poezii de când mă ştiu, dar cu ,,pauze de viaţă”! Am finalizat volumul de poezii ,,Poeme de dragoste şi dor”, în iunie 2018, am făcut două lansări, în septembrie a.c., la Mediaş şi Bucureşti. Am publicat în revista din Chişinău, ,,Roua Stelară”, nr. 55, noiembrie 2018, şi ,,Revista literară de Tecuci”, nr. 51, decembrie 2018. Iubesc romantismul, dar şi aspectele reale ale existenţei. Iubesc tot ce-i frumos în literatură şi viaţă. Îmi plac clasicii români şi universali, îmi place muzica. Iubesc şi îmi place să fiu iubită.

Ioan Popoiu: Apreciez spusele tale atât de directe. Mă voi referi acum la poezia ta. Cunosc o parte a versurilor tale (aştept volumul promis!). Poezia ta, Miriam, este o lirică de dragoste, motivul iubirii este precumpănitor. Versurile tale sunt atrăgătoare, fiind caracterizate prin sinceritate, emoţie şi pasiune, prin spontaneitate, printr-o sensibilitate exacerbată, versuri încântătoare care plac cititorului de poezie.

Mă voi referi acum la poezia mea. Să precizez că sunt originar din Galaţi, am făcut liceul de filologie-istorie, la Galaţi, apoi am studiat istorie-filosofie, la Iaşi, şi teologie, la Sibiu. Am lucrat ca muzeograf şi profesor. Scriu de la 24 de ani, după facultate, am citit în cenacluri şi am publicat în reviste din Iaşi, Braşov şi Sibiu. Am scris o serie de eseuri. Am publicat primul meu volum, ,,Vifor eretic”, în 2008, la Iaşi, apoi am fost prezent cu grupaje poetice, în mai multe antologii, în 2017 şi 2018, iar acum adun material pentru un al doilea volum. Poezie mea este una existenţială, predominant reflexivă, anticalofilă, caracterizată prin luciditate, sarcasm şi revoltă metafizică. În ultima vreme, această poezie s-a mai diversificat tematic, am abordat şi lirica de dragoste.

Miriam Nadia DĂBĂU: Crezi că, în 2018, se scrie o poezie clasică sau este o poezie liberă, fără a se ţine seama de reguli, ritm, măsură etc. ?

Ioan Popoiu: Consider că poezia clasică (tradiţională) aparţine trecutului, fiind tot mai rar abordată, predomină versul liber, neîncătuşat de canoane estetice. Dincolo de aspectul formal, definitorie este substanţa poeziei, talentul, cultura, inspiraţia!

Miriam Nadia DĂBĂU: Cum vezi tu contribuţia ta, în literatură, poezie, de exemplu ?

Ioan Popoiu: Contribuţia noastră, ca scriitori, poeţi, la început de secol XXI, este o problemă de viziune, nu atât cantitativă cât valorică. Talentul şi inspiraţia sunt elementele definitorii.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ai proiecte de viitor, Ioan ?

Ioan Popoiu: Da, proiectele sunt cele care ne motivează! Vreau să scriu un eseu, ,,Faust şi Mefisto”, după opera lui Goethe, şi un volum de amintiri, conceput ca un roman autobiografic.

Miriam Nadia DĂBĂU: De ce este bine să privim şi dincolo de realitate ?

Ioan Popoiu: Realitatea este mărginită, în timp ce fiinţa umană este însetată de absolut, vrea să cuprindă totul, să ştie ce se află ,,dincolo”, aceasta este şansa noastră de autodesăvârşire!

Miriam Nadia DĂBĂU: Poţi să dai nume de poeţi, scriitori, care au o contribuţie considerabilă la literatura universală ?

Ioan Popoiu: Iată lista mea: Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Soljeniţân, Borges.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ce-ţi place la poezia mea şi de ce m-ai ales pe mine ?!

Ioan Popoiu: Apreciez pasiunea ta, emoţia, sinceritatea, tandreţea, delicateţea, căldura, expresivitatea! Te-am ales, pentru că avem o viziune apropiată a existenţei, a poeziei, împărtăşim multe valori în comun, avem aceleaşi aspiraţii spirituale şi estetice, pentru că eşti vie, autentică. Îţi mulţumesc mult!

M-ai invitat să aleg, în final, o poezie, voi alege o poezie de a ta, în semn de recunoştinţă pentru acest interviu: Lutul iubirii: ,,Frământ lutul iubirii/cu inima mea durerea,/cu ochii mei uitarea,/cu mâinile mele/purtate prin lut/ţi-aş mângâia obrajii…/Da, iubite de vis,/lutul iubirii/este greu de lucrat/este aceeaşi lucrare/a unui olar, ce frământă/cu lacrimi şi lutul/se-nmoaiede căldura/dorinţei pentru o formă!/E tare lutul iubirii/pentru că tu, iubite de vis,/nu vrei să primeşti/nici iubire, nici mângâiere/Ci numai durere!”

Miriam Nadia DĂBĂU: Îţi mulţumesc şi eu.

––––––––––-

A consemnat,

Miriam Nadia DĂBĂU

10 decembrie, 2018

 

Loredana TUDOR-TOMESCU: Melissa Hanes – o româncă, vedetă de cinema în Australia

La 18 ani, tânără şi frumoasă (foarte!) fiind, cum să nu te tenteze o carieră de fotomodel sau actriţă? Dar, de la vrut până la făcut se întinde un teren minat la fiecare pas, pentru cele mai multe aspirante la un loc stabil şi cât mai „în faţă” în showbiz. Cea despre care vă povestesc azi, deşi pare să fi zburat pe deasupra acestui teren cu capcane, bariere, ispite şi compromisuri, l-a străbătut pas cu pas, „fără urme de ciocniri cu destinul”, cum scriam cu altă ocazie, într-un alt context. O cheamă Melissa Hanes, s-a născut în Australia, la Sydney şi are părinţi români get-beget. După cursuri de actorie la NIDA (echivalentul australian al ATF-ului românesc) şi Şcoala de Artă Dramatică Partycp8 (unde este înscrisă în prezent), iat-o pe afişul unei producţii cinematografice  australiene care va avea premiera la Sydney, pe 16 mai a.c. Interviul pe care Melissa a avut amabilitatea sa mi-l acorde sper să vă aducă amănunte interesante.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

– Melissa, ce e actoria pentru tine, un hobby sau o carieră profesională la început de drum?

– Hobby să fi fost cât încă mă pasionau păpuşile şi bicicleta roşie, când pe pereţii camerei aveam o icoană şi zece afişe cu vedete de cinema, când gândeam că „doctoriţă” e cuvântul de ordine şi credeam că eu sunt cea care va îndrepta lumea. Am ajuns suficient de departe pentru a nu mai merita să dau înapoi. Sunt la punctul la care pot spune, vorbind nu de vise, ci de lucruri concrete, că actoria e cariera pe care mi-am ales-o. E un fel de dragoste oarbă, îi dai tot, sperând că într-o zi îţi va întoarce iubirea. Nu mint spunând că deja îi dedic tot ce am: timp, minte, suflet, prezent şi viitor.

– Părinţii şi bunicii tăi sunt români – ţi-au vorbit despre marii actori români? Ai văzut vreodată filme romaneşti?

– Sunt născută în Australia şi, până nu demult, canalele româneşti de televiziune îmi erau inaccesibile, implicit filmele româneşti. Apoi, s-au putut recepţiona şi aici programele TVR Internaţional şi, mai nou, de vreun an, toate canalele româneşti de televiziune. E drept că având aici SBS Channel, care transmite producţii din toată lumea, mai „scăpau” şi filme româneşti, pentru noi era un eveniment. Acum, de câte ori vreau să văd filme româneşti, mă duc la bunica (N.R. locuieşte tot în Sydney) şi mă uit la TVR Internaţional. Uşor-uşor învăţ şi despre cinematografia românească, chiar dacă marea majoritate a filmelor difuzate acolo sunt vechi şi foarte vechi.

– Ce e România pentru tine? Rama de tablou pentru poveştile bunicii şi mamei sau mai mult de atât?

– Mama e profesoară de engleză şi, ştiind ce mă aşteaptă la şcoală, a insistat să învăţ engleza foarte bine. Dar bunica nu s-a putut desprinde niciodată, de tot, de limba română, de viaţa ei, trăită în cea mai mare parte acolo şi îmi povesteşte mereu despre România. Are ea un fel anume de a vorbi despre toţi şi toate câte i s-au întâmplat în vremurile trecute, încât ai senzaţia că asişti la un film SF.

– Poate cuvintele tale vor ajunge sub ochii unor cititori din România. Tu, fiind născută-crescută în Sydney, pe cine le-ai recomanda, din cultura australiană, ca fiind reprezentativ(i)?

– Cum eu sunt preocupată în primul rand, ca să nu zic exclusive, de actorie, o să mă refer la vârfurile australiene în domeniu. Nicole Kidman mi se pare cea mai reprezentativă şi, alături de ea, Russel Crowe şi Mel Gibson. Russel Crowe a făcut recent un documentar care povesteşte despre producţia unui film, „Bra Boys”, filmat în apropierea zonei în care locuiesc eu.

– Am înţeles că ai urmat nişte cursuri de actorie, la care l-ai avut ca profesor pe  Iosif Demian, un renumit regizor român, stabilit la Sydney de ani buni…

– Da, am avut ocazia de a-l cunoaşte pe dl. Iosif Demian şi de a-i fi elevă la cursurile de actorie ale Şcolii Partycp8, unde a ţinut un curs despre tehnici de filmare.

– Văd că te prepari pentru o carieră de actriţă. Cu cine te pregăteşti?

– Cu actorul John Noble, din filmul „Lord of the Ring”, cu fiica acestuia, Samantha Noble şi cu Chum Ephilophia.

– Legat de film, spune-ne în ce constă rolul tău.

– Sunt un „clean freak” (obsedat de curăţenie), unul din pacienţii unui psihoterapeut care se pregăteşte să se însoare. Personajul interpretat de mine are comportament obsesiv-compulsiv, nu suportă microbii, curăţă încontinuu şi desinfectează lucrurile din jur pentru că numai aşa se simte în siguranţă. Tot filmul este despre cum îi sabotează pacienţii doctorului lor relaţia cu logodnica lui şi nunta în sine. Filmul se intitulează „BATTLE THERAPY”.

– Eşti la vârsta când oamenii îşi aleg modele de viaţă. Cine e modelul tău?

– Eu am fost mereu impresionată de Audrey Hepburn şi de farmecul ei (mărturisesc că m-am simţit magulită, fiind deseori asemănată cu ea), dar favorita mea este Angelina Jolie. Însă îmi place foarte mult şi Nicholas Cage, mi se pare foarte, foarte talentat.

– Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem înainte de Învierea Domnului, o sărbătoare de cea mai mare însemnătate pentru românii din întreaga lume şi pentru creştini, în general. Îţi urez un Paşte Fericit alături de cei dragi şi succes în carieră! Şi sper să mă inviţi la premiera filmului!

– Mulţumesc, asemenea! Despre invitaţie, bineînţeles că sper să ne vedem la premieră, e pe 16 mai, în Sydney, la sala de pe George Street*.

––––––––––––––––––––-

*Pentru detalii vizitaţi www.battletherapy.com

Loredana TUDOR –TOMESCU

aprilie 2007, Sydney

(R. Decembrie 2018)

Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa, afirma Ion Agârbiceanu. Cei care iubesc literatura pot descoperi adevărata putere a cuvântului. Pot atinge frumuseţile universale şi pot pătrunde în profunzimea lor, înţelegând că din cuvânt se revarsă lumina şi emoţia. Iubirea pentru cuvânt este iubire pentru frumos şi una dintre cele mai frumoase maniere de a explora lumea.

 

Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor-şef la mai multe publicaţii, George Roca se dedică literaturii de câteva decenii. S-a născut la 14 iulie 1946 în oraşul Huedin, Cluj, România. După scurt timp de la absolvirea Facultăţii de Filologie s-a stabilit în Australia, la Sydney. În anul 1993 a devenit membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), iar mai apoi membru Emeritus al Academiei Româno-Americane. De asemenea, este membru al mai multor organizaţii şi fundaţii culturale, dar şi fondatorul Academiei Româno-Australiene. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre fondatorii portalului de literatură Confluenţe literare, un proiect de mare succes. A publicat 3 volume de poezie şi 2 volume de proză, însă nu se opreşte aici.

 

În prezent, coordonează şi colaborează cu zeci de publicaţii literare, de care se ocupă cu mult interes şi devotament. De când se ştie, George Roca şi-a dorit să urmeze calea cuvântului şi să-i descopere tainele şi frumuseţea. Însă nu le-a păstrat doar pentru sine, ci a încercat mereu să îi ajute şi pe ceilalţi să înţeleagă puterea cuvântului. O mare parte din timp o dedică promovării celor care pătrund în tainele scrisului. Şi se dăruieşte acestui scop deoarece crede că astfel se ajută şi pe sine şi pe ceilalţi. Despre toate acestea, George Roca a vorbit cu drag şi am descoperit un ardelean cu suflet frumos, simţul umorului şi îndrăgostit etern de cuvânt.

***

Alexandra MIHALACHE: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră şi cât timp vă dedicaţi promovării valorilor literare?

 

George ROCA: Literatura pentru mine înseamnă ceva minunat. Ceva fantastic. Pentru care trăiesc. Ceva care mă ţine legat de un computer în general zece ore pe zi. Sunt vehement, nu-i aşa!? Literatura este o parte din viaţa mea. Un instrument care mă face să trăiesc, să respir, să îmi satisfac dorinţele, să creez bucurii şi să îmi fac prieteni şi cunoscuţi pe tot mapamondul. În general, producători de literatură română, căci eu scriitor şi promotor de limbă română sunt!

De când mă dedic literaturii? Încă din liceu! Şi au trecut vreo şaizeci de ani de atunci! De când promovez valorile literare! Nu întotdeauna sunt valori, ci doar scriitori debutanţi sau începători pe care îi ajut să crească, să se dezvolte, să scrie (mai) bine şi să îşi ia zborul printre litere, să publice, să scrie cărţi şi să îi fac să înţeleagă Scripta Manent. Scrierile şi copiii – atât rămâne după ce trecem în lumea cealaltă. Atât! Am început să promovez oameni care scriu de aproape 30 de ani. La început, încurajând prieteni, mai apoi promovându-i în revistele cu care am colaborat şi despre care aş putea zice că sunt peste cincizeci. Publicaţii din diferite părţi ale lumii, îngrijite tot de românaşi! Din Sacramento până în Israel şi din Noua Zeelandă, via Australia până în România. Cu timpul am acumultat peste 2000 (două mii) de corespondenţi care mi-au trimis producţiile domniilor lor spre publicare. Noroc că nu trimit toţi odată! Mulţi au fost debutanţi! Stângaci, începători! Şi ce dacă!? Eu i-am încurajat să scrie, să se perfecţioneze, să se sofistice în tainele scrisului. Unii au înţeles, alţii au abandonat, alţii s-au apucat de șotron, bambilici sau de poker. Era mai simplu! (Glumesc!) Am fost criticat pentru această „promovare” a necunoscuților literari de către un ilustru „luceafăr” aşa-zis critic (literar?). Mai bine să nu-i dăm numele, că poate e ranchiunos… și nu vreau flexări de mușchi! Dar totuşi acest domn a făcut și bine. M-a ambiţionat și am continuat şi mai abitir să promovez debutanţi! Căci zisu-mi-am:  din zece debutanţi dacă ajunge unul să se remarce măcar, e minunat! Decât să le tai aripile…! Dar nu mi-a fost ușor. A trebuit să îi tratez cu multă delicateţe. Am să vă dau un exemplu. O tânără din Bucureşti mi-a trimis câteva poezii bunicele, doar că mai trebuia lucrat puţin la ele, la versificație. M-a pus necuratu’ să le „machiez” puţintel şi tânăra poeta şi-a pierdut elanul şi încrederea în sine şi nu a mai scris niciodată! Mii de scuze! Îmi pare atât de rău! Consider că avea talent. Am încercat, dar nu am putut să o (mai) conving să scrie! Îşi pierduse încrederea în dânsa… Aşa că, deseori când am întâlnit debutanţi, i-am tratat cu mai multă înțelegere…

Am fost redactor şi redactor-şef la mai multe reviste din Australia (Românul Australian, Spirit românesc, Jurnal olimpic), din Statele Unite (Mioriţa, Clipa, Romanian VIP), din Germania (Agero şi ProLitera) din România (Confluențe literare, Cetatea lui Bucur, Booklook ș.a.)… Acolo am întâlnit corespondenţi cu care am colaborat şi cărora le-am redactat şi publicat lucrările şi care atunci când am plecat de la acea publicaţie, din varii motive, m-au urmat… Şi aşa s-au adunat peste 2000. Am redactat până în prezent (din 2006) peste 7000 de articole. Nu e o laudă! E un fapt care poate fi cercetat şi constatat pe internet. Aş oferi cu drag aceste materiale Institutului Cultural Român pentru a le arhiva sau publica în cărţi. Cred că ar ocupa un raft întreg de bibliotecă. Doamne-ajută să pot ajunge la 10.000 de articole!

Alexandra MIHALACHE: Mai au şanse tinerele talente în domeniul literar? Ce importanţă au revistele literare?

 

George ROCA: Desigur că au şanse! Tinerii au o mulțime de mijloace tehnice la îndemână. Îşi pot publica singuri lucrările, îşi pot face o revistă, pot publica o carte on-line. Dacă scrierile acestea vor fi de valoare… vor fi aplaudaţi. Dacă nu… nu îi ceartă nimeni. În cel mai rău caz, vor fi ignorați. De obicei… dacă ceva nu place, se tace! În revistele pe suport de hârtie nu prea pot fi promovaţi prea mulți necunoscuţi deoarece au spaţiu limitat, hârtia costă şi mai apoi tartorii cei consacraţi nu prea vor să împartă laurii cu de-alde samurachieni! (vezi cuvântul/apelativul „samurache” în lucrarea lui Lazăr Șăineanu, Dicţionarul universal al limbei romane, Ediția VI, 1929). Dar, precum am zis mai sus, trebuie să persevereze, să scrie cât mai mult, să se perfecţioneze… şi cu timpul vor simţi gustul roadelor!

Revistele literare virtuale, sau cele pe hârtie, au o mare importanţă în promovarea şi atragerea celor care scriu! Oferă spaţiu de publicare şi totodată cititori. Dacă materialele scrise sunt postate pe internet, într-un blog sau o revistă literară, poate fi găsit foarte repede producătorul de literatură, după nume, prenume, titlu, sau parte din materialul publicat, spre bucuria căutătorilor şi spre stima scriitorilor.

Alexandra MIHALACHE: Cum aţi defini poezia şi când a început pasiunea pentru ea?

 

George ROCA: Poezia este un instrument literar care bucură şi linişteşte sufletul, chiar dacă uneori este un pamflet sau un strigăt de durere. Este un mijoc de exprimare a sentimentelor umane. Căci numai oamenii scriu poezii! Poezia este o oglindă vie a sufletului care iese la iveală pentru a vedea şi ceilalţi cât de curat, cât de vesel sau necăjit este, cât de zbuciumat este sau cât de îndrăgostit… Poezia numai aşa se poate scrie! Cu sinceritate. Nu o scrii sincer nu mai are mesaj, nu mai e poezie… Devine ceva fad, abstract şi chiar deranjant… Pasiunea pentru poezie cred că este o calitate a fiecarui om, dar puţini se încumetă să o scrie, să o etaleze. Fiecare om (cred că!) scrie poezie, într-o oarecare perioadă a vieţii… Măcar un catren, câteva rânduri… Încă din copilărie… „Că nu e om să nu fi scris o poezie” zicea poeta Elena Grigore (Prima poezie) într-un minunat cântec compus de Nicolae Kirculescu! Corect!? Aşa este…! Cei care neagă se ascund după deget!

Continue reading „Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului”

George ROCA: Interviu cu Doamna Prof. Univ. Dr. Stela Drăgulin

George ROCA: Vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ne cunoaştem virtual de câţiva ani, find membrii ai Academiei Româno-Americane. Anul trecut, aţi fost desemnată de conducerea Academiei în Comitetul de organizare a celui de al 41-lea Congres ARA care a avut loc la Craiova în perioada 19-22 iulie 2017. V-aş ruga să îmi relataţi câteva impresii despre acest eveniment şi reuşita lui.

 

Stela DRĂGULIN: În calitatea mea de director pentru România al Academiei Româno-Americane pentru Arta şi Ştiinţă sunt implicată într-o oarecare măsură în organizarea congreselor, dar adevăraţii făuritori ai întâlnirilor noastre ştiinţifice sunt cei care răspund direct de fiecare eveniment.

George ROCA: La Congresul ARA de la Craiova aţi promovat muzica clasică prin câţiva studenţi sau colaboratori de-ai dumneavoastră. Cine este Renata Vari?

Stela DRĂGULIN: La Craiova am prezentat un moment muzical cu pianistul Botond Szöcs şi soprana Operei din Craiova, Renata Vari, acompaniata la pian de Corina Stănescu. Renata a fost studenta Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii Transilvania şi i-am fost profesoară la Analizele schenkeriene. A făcut o carieră frumoasă internaţională, actualmente  este doctoranda mea, deci colaborarea noastră se dezvolta şi pe plan ştiinţific.

George ROCA: La concertul de la Craiova tânărul Botond Szöcs, studentul dumneaoastră de la „Universitatea Transilvania” a preformat cu virtuozitate încântând urechea ascultătorului şi producând ropote de aplauze la final. Cine este Botond Szöcs? Detalii vă rog.

Stela DRĂGULIN: „Minunat cântă tânărul pianist Szöcs Botond… Un al doilea Richter… Nici nu aş şti cu ce să încep… cu grija lui de a reda corect fiecare frază muzicală, cu sunetul lui plin, rotund, cu versatilitatea incredibilă de care a dat dovadă! […]. Dar, peste toate, aş remarca o sensibilitate ieşită din comun şi un elan pe măsurăspunea în cronica recitalului de pian de la Ateneul Român, criticul Petra Gherasim. Şi elogiile tânărului pianist pot continua.

Pianistul Botond Szöcs, în vârstă de 23 de ani, s-a făcut remarcat în lumea muzicală graţie temperamentului energic inconfundabil, potenţat de intensitatea trăirilor artistice şi manifestat prin forţa persuasivă a interpretării. În 2018 a devenit şeful de promoţie al Facultăţii de Muzică cu media generală 10 pe toţi anii de studiu. În 2017, a obţinut Premiul de Excelență în Muzică al Academiei Româno-Americane pentru Ştiinţe şi Arte, pentru cel mai bun interpret  în calitate de solist, membru al unui ansamblu de muzică de cameră sau acompaniator. (American Romanian Academy for Arts and Sciences  Music Award for Excellence – The Best Concert Performer aş a Soloist, Member of a Chamber Music Ensemble and Accompanist).

Debutul solistic, la doar 17 ani, în compania orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, a fost urmat de noi apariții concertante alături de orchestrele simfonice din țară. În repertoriul solistului au pătruns rapid piese de rezistență ale genului, lucrări concertistice de W.A. Mozart, L.van Beethoven, E. Grieg, F. Liszt, R. Schumann, F. Chopin, S. Rachmaninov şi W. Lutosławski.

Preocupat deopotrivă de muzica de cameră, Botond a susţinut, în perioada 2015-2016, integrala Sonatelor pentru pian și vioară de Mozart şi Beethoven. Impresionat de prestația artistică a pianistului, partenerul său din cadrul integralei beethoveniene, violonistul Peter Rosemberg (prim concert-maestru al Bamberger Symphoniker, Germania), a afirmat elogios: Tânărul pianist Botond Szöcs continuă pleiada de mari talente din clasa celebrului pedagog al pianului, Stela Drăgulin. Are un temperament eruptiv şi pasionat, însă sesizează şi realizează aspectele poetice ale muzicii. Are o tehnică foarte dezvoltată şi sigură, dar întotdeauna subordonată conţinutului muzical.” Începând cu  anul 2017 a început  seria recitalurilor axate pe repertoriul pentru două piane şi al cvintetelor cu pian.

Momente notabile în ascensiunea pianistică a lui Botond sunt și apariţiile sale cu programe de recital în țară și peste hotare, între care amintim turneele din Marea Britanie, Italia, Ungaria, Germania, Vietnam şi China. În toate acestea, prestaţia să artistică a fost considerată un succes, captivând audienţa cu o „performanţă electrizantă, zguduitor de profundă.” (Comunicat de presă) şi lăudat  fiind de critică de specialitate.

„Graţie calităţilor muzicale incontestabile şi îndrumării de excepţie de care beneficiază, pianistul a realizat versiuni remarcabile ale lucrărilor interpretate, care au evidenţiat plenar calităţile artei sale instrumentale /…/ precum şi capacitatea de a reliefa bogăţia semantică a muzicii. Am apreciat arsenalul de mijloace pianistice (cuprinzând tehnica de degete şi de bravură, dar şi tuşeul plin de sensibilitate şi nobleţe), care a contribuit la evocarea evenimentelor, printr-o impresionantă acumulare de dramatism şi forţă expresivă.” (Carmen Manea – Cronică de concert).

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Doamna Prof. Univ. Dr. Stela Drăgulin”

Gheorghe A. STROIA: A apărut al IV-lea volum „ÎN DIALOG CU INIMA”

(Interviuri cu scriitori români contemporani)

 

Dragi prieteni,

Volumul IV al cărții „ÎN DIALOG CU INIMA” (interviuri cu scriitori români contemporani) a luat deja calea tiparului. Volumul conține 26 interviuri de excepție cu oameni de mărimi excepționale – în 410 pagini format A5, în condiții grafice deosebite. Lucrarea va avea cca. 10 volume, fiecare volum cu peste 400 de pagini.

Așa cum am promis, 1 exemplar este gratuit și fiecare „intervievat” îl va primi prin poștă, imediat după primirea cărților de la tipografie!

AUTORI INCLUȘI – VOL. 4 ÎN DIALOG CU INIMA:

Stan M. ANDREI (Liești, Galați);

Camelia ARDELEAN (Deva, Hunedoara);

Nicholas BUDA (New York, SUA);

Floarea CĂRBUNE (Constanța);

Ion Sabin CERNA (Motru, Gorj);

Valerian CIOBANU (Chișinău, Rep. Moldova);

Cornel C. COSTEA (Cluj Napoca);

Cornel DRINOVAN (Madrid, Spania);

Dumitru GĂLEȘANU (Rm. Vâlcea, Vâlcea);

Georgeta GHENEA (București);

Maria GIURGIU (Pordenone, Italia);

Sebastian GOLOMOZ (Galați);

Mihaela GUDANĂ (Ghidigeni, Galați);

amb. Ionel ILIE (București);

Daniel IONIȚĂ (Sydney, Australia);

Victoria MILESCU (București);

Angelina NĂDEJDE (Iași);

Gheorghe PÂRLEA (Miroslovești, Iași);

Virginia Vini POPESCU (Alexandra, Teleorman);

Ionel SIMA (Waco-Texas, SUA);

Ioana STUPARU (București);

Dorina ȘIȘU-PLOEȘTEANU (Dublin, Irlanda);

Maria TONU (Toronto, Canada);

Mircea TUTUNARU (Motru, Gorj);

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU (Sibiu);

Ioana VOICILĂ-DOBRE (București).

***

Volumul 5 al lucrării este deja în lucru, așa că șirul invitațiilor de participare la interviu va continua.

 *

Dacă dorești să te plângi câteodată, că sufletul tău rabdă prea mult,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … MARTURISIRE.

Dacă dorești să simți că inima ta bate în pieptul celui de lângă tine,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … IUBIRE.

Dacă dorești să recunoști că viața ta nu e în van,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… MULȚUMIRE!

Dacă dorești să-ți amintești tot și toate, cu drag și dor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… POVESTE.

Dacă dorești să crești, ca să ajungi dincolo de Timp,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… RODNICIE.

Dacă dorești să zâmbești ca sufletul tău să simtă,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… BUCURIE.

Dacă dorești să afli ziua care se încăpățânează să nu vină,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… IERTARE.

Dacă dorești să evadezi, ca să ai parte de liniște,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… LIBERTATE.

Dacă dorești să zbori, spre cerul gândurilor tale,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… SPERANȚĂ.

Dacă dorești să vezi răsăritul, să auzi muzica stelelor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… ÎNȚELEPCIUNE.

Dacă dorești să rămâi, ca nopțile să-ți fie mai albastre,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… PROMISIUNE.

Important este să-ți dorești

SĂ FII mereu… ÎN DIALOG CU INIMA!

Tuturor autorilor care au acceptat să fie ÎN DIALOG CU INIMA, sincere mulțumiri, admirație și recunoștință…

––––––––- 

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

19 al lui Răpciune 2018

Anca SÎRGHIE: Un dialog cu medicul artist Gheorghe Mircea Mitrohin

„Sunt ceea ce am devenit”

 

Pe Gheorghe Mircea Mitrohin, pe care cei apropiați din Germania, unde trăiește de mulți ani, îl cunosc drept  Georg, l-am întâlnit, prin hazard, la standul Editurii Betta, la Bookfest, respectiv Târgul de Carte de la București din 30 mai 2018, unde ne-am prezentat cărțile recente într-o atmosferă de rumoare generală, încărcată de emoțiile atâtor evenimente scriitoricești consecutive și chiar paralele, care mi-au dat impresia unei simfonii a cuvântului, greu de cuprins, deși pline de înțelesuri. Compensator, la Sibiu în 27 iulie 2018, o reuniune a Cenaclului „George Topârceanu” i-a fost dedicată integral într-o atmosferă de liniște salutară și de real interes. Abia aici și astfel, ideile gândirii doctorului și realizările în planul artelor plastice, corelate ca într-un sistem de vase comunicante, mi-au ajuns mai aproape, așa cum ele se află în cele 4 cărți, dintre care cele mai recente sunt publicate în limba română la Editura Betta. Socotesc că diaspora noastră are personalități care în noul anotimp postdecembrist merită să comunice cu țara, de care au fost rupte ani nesfârșiți din motive știute.  De aici, nevoia de a purta cu medicul anestezist de la Freiburg, care m-a frapat cu barba sa tolstoiană, pe care și-o mângâie instinctiv, parcă vrând să o ordoneze, un dialog spre a-i face portretul ce merită să fie cunoscut de publicul sibian, de cel din țară, și de comunitățile conaționalilor noștri din lumea întreagă. De ce nu?

 

***

 

Anca SÎRGHIE: Cum și unde a început viața dumneavoastră, domnule doctor Mitrohin?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am născut în Cernăuți, pe data de 18 martie 1944, dar am fost înregistrat la Primăria din Galați, la 22 martie 1944, căci era vreme de război. Mai exact, tocmai când să mă înregistreze după naștere, Primăria din Cernăuți s-a închis, pentru că sovieticii ocupanți erau la marginea orașului. Părinții s-au decis să plece cu ultimul tren spre Galați, așa că au fost nevoiți să folosească apă de la locomotiva trenului, ca să mă hrănească. Dar acum când mă întorc la Cernăuți, mormântul bunicii mele decedate în 1942 este lângă cel al profesorului Aron Pumnul și lumea pune flori pe ambele morminte, ceea ce mă bucură. Vedeți de ce eu consider că destinul  este hotărâtor pentru fiecare dintre noi? Dacă  numai o zi ar fi întârziat  părinții mei în Cernăuți, eu astăzi aș fi fost un cetățean sovietic.

Anca SÎRGHIE: Ce amintiri păstrați din copilărie?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Îmi amintesc că părinții mei nu m-au răsfățat cu multe jucării, căci  mingea pe care mi-au cumpărat-o s-a spart, tot astfel cum trotineta s-a stricat imediat ce am primit-o. Așa se face că am început să-mi fac jucării din lemn, mai ales corăbii pe care le ciopleam cu un cuțit bine ascuțit. Bineînțeles că nu a întârziat ziua când mi-am tăiat artera din degetul arătător, însă nu m-am pierdut cu firea, deși aveam doar vreo 8 ani, ci am reușit să opresc sângele și am fost mult mai atent pe mai departe. Am reușit să fac corăbioare care să plutească pe apă, având și rotițe funcționale și catarg pentru care locul pânzelor îl țineau penele de pasăre. De atunci pasiunea pentru sculptură a fost neîntreruptă, astfel că am creat până în prezent peste 1000 de lucrări, dintre care vreo 50 sunt de peste 2 m înălțime. Mama mea, nemțoaică, a urmat la Cernăuți Facultatea de Științele Naturii, devenind profesoară, iar tata, rus de obârșie, avea să urmeze Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți și Facultatea de Medicină Veterinară de la București. Lui îi plăcea să bea  și cât a fost student a prăpădit toată moștenirea care i-a revenit de la părinți. Când au venit comuniștii, el s-a salvat fiind un proletar fără nici-o avere. Așadar tocmai această situație l-a ferit de soarta groaznică pe care au avut-o rudele lui, căci cei care strânseseră averi mari au fost duși la Canal, aruncați în închisori comuniste ca moșieri. Tata nu și-a dorit nici copii, dar eu am apărut pe lume datorită voinței mamei mele. Când m-am mai înălțat, tata și-a dat seama că, fiind mereu beat, el nu poate face educație copilului său. Așa că a renunțat la băutură. Eu mi-l amintesc cu cartea în mână. Citea enorm cărți în limba rusă și mă întreb de ce relua de 20 de ori aceeași carte. Era pasionat de romane de aventuri, spre exemplu. Mi-am făcut studiile primare și liceale (1952 – 1961) la Brăila. Am urmat Liceul „Gheorghe M. Murgoci”. Eram un golan, ca toți băieții de vârsta mea, dornic de scaldă în Dunăre, preocupat de prieteni și nu prea mult de învățătură. Dar de la 10 ani am început să sculptez. Păstrez și acum primele lucrări în care i-am sculptat pe Zeus, pe Budha, pe Cicero etc… Eu consider că fiecare om se găsește la bifurcarea unor drumuri. Mulți judecă rațional și se conduc după sfătuitori. Eu nu mi-am impus niciodată voința, ci am așteptat semne ca să merg într-o anume parte. Am urmat voința lui Dumnezeu. Chiar și acum la Sibiu am venit nu prin voia mea, ci așa cum au dictat conjuncturile, prin voia lui Dumnezeu. Totul este să ai răbdare ca să vezi că urmezi voia Domnului. În loc să iau calea pustniciei, cum fusesem atras, ca Rafael Noica, spre exemplu, în fapt între 1962 și 1968 am urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași. În 1968  mi-am susținut licența ca șef de promoție și totodată doctoratul în medicină, cu o lucrare elaborată din timpul studenției. Am convingerea  că ceea ce am ajuns azi este rezultatul selecției pe care am făcut-o respingând voința mea personală, bazată pe logică și rațiune, preferând inspirația divină, care totdeauna se anunță prin întâmplări imprevizibile, ce îți sugerează decizia și calea pe care să mergi.

Anca SÎRGHIE: Oricât de mistică vreți să pară calea urmată, în 1968 dumneavoastră aveați o performanță profesională de excepție, iar elementul religios și-a găsit o întrebuințare artistică. Ce trepte  ați urcat pe muntele de Sisif al profesiei de tămăduitor al oamenilor?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Din 1970 am lucrat ca medic urolog pe lângă profesorul Olănescu la Spitalul Fundeni din București. Îmi amintesc că tratase pe Gh. Gheorghiu Dej, pe un Mitropolit, pe profesorul Benetatto. La București profesorul Ghițescu făcea anatomie artistică și a înființat chiar Institutul de Anatomie Artistică, unic în lume. Eu eram fascinat de cele 4 funcții ale organismului – digestia, respirația, circulația și excreția, așa că am început să le reprezint în arta mea. Nu am neglijat nici funcțiile de relație, cum sunt mișcarea, fundamentată pe sistemul muscular, cel nervos și cel imunitar. Practic m-am concentrat pe practicarea acupuncturii la ureche, așa cum teoretic fusese fundamentată de profesorul Nojier de la Paris. Sunt adeptul introspecției, ca pătrundere a modului cum raționează omul. Eu cred în subiectivitate și ca medic în practicarea acupuncturii am pornit de la palparea pulsului, pe baza căruia stabileam diagnosticul, fără analize de laborator. Scrisorile altor medici cu liste de numere mi se păreau puerile. Am avut succes. Am postulat și un sistem filosofic.

Anca SÎRGHIE: Mă bucură să remarcă că ați fost un medic bun practician, dar totodată și un gânditor care și-a pus mari întrebări ale existenței omului și Universului, lucru rar, pentru că cel mai comod este să trreăiești clipa fără a-ți pune întrebări neliniștitoare. Mă uit la chipul dumneatale de izbitoare asemănare cu marele Lev Tolstoi și bănuiesc că tocmai esența rusească a personalității dumneatale  ți-a dat visarea, firea întrebătoare de slav. Totuși, cum ați ajuns în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am căsătorit cu o colegă de studenție, Monica Gold, care a fost stomatolog la Grădiștea unde am ajuns amândoi, ca medici. Ea era născută la Linz în Austria, astfel că s-au dat bani ca noi să plecăm în Occident prin reîntregirea familiei. Un alt noroc a fost că nu s-a abrogat după război legea dată de Hitler, prin care în Germania se recunoșteau diplomele obținute în România la specialitatea Medicină. Din 1973 până în 1980 am fost asistent universitar (anestezist) la Facultatea de Medicină din Freiburg, Germania, și am rămas credincios acestei specialități. Lumea nu realizează legătura  pacientului cu medicul, căci, spre exemplu, chirurgul nu mai este în prezent un singur om. El a fost împărțit în două persoane distincte-chirurgul și anestezistul – care formează, cum spun nemții, un „team arbeit“. Am costatat că profesorul Winners, pe care l-am sculptat în lucrările mele, era atât de orgolios, încât se certa cu colegul de echipă. Ei au ajuns să comunice cu mesaje trimise prin poștă. De aceea, în perioada 1980 – 2014 am devenit liber profesionist ca medic anestezist în Freiburg – Germania. Am lucrat în Spitalul Sf. Elisabeta pe care l-am îmbogățit cu mai multe specialități. Acest spital și-a  încheiat activitatea odată cu ieșirea mea la pensie. Când m-am angajat eu acolo, fusese o casă de naștere, slujită de călugărițe și destinată femeilor singure. Dintr-o instituție caritabilă eu am făcut un spital cu multe specialități pentru că aveam cutezanța să risc, ceea ce nu îndrăzneau medicii germani. În multe situații, eu răspundeam cu capul și astfel că în general proiectele au ieșit foarte bine, deși lucram fără asigurare. Eu nu mă lăsam înfricoșat și nici nu dădeam motive de acuzare. Nu spun că nu au fost și unele situații critice, când medicii ginecologi ai spitalului au fost acuzați de mal praxis.  Asemenea procese în Germania durează nesfârșit, încheindu-se când moare fie doctorul reclamat, fie pacientul nemulțumit de serviciile medicale aplicate.

Anca SÎRGHIE: Concluzionând, eu consider că ați menționat niște performanțe extraordinare: să fii recunoscut în Germania acelei perioade cu studiile de medicină făcute în România socialistă și chiar să dezvolți la Freiburg un spital, având și o carieră universitară. Germania v-a așteptat cu porțile deschise. Dacă astăzi ați totalizat 1000 de piese sculpturale, aș putea crede că și după plecarea din țară ați continuat să prestați în Germania, paralel cu medicina, artele plastice, pentru care probabil că v-ați inspirat din realitatea spitalicească imediată.

Gheorghe Mircea MITROHIN: Ceea ce merită să știți este că medicina în Germania este o eternă experimentare pe oameni. Această constatare m-a îngrozit. Eu am refuzat să fac experiențe pe oameni, chiar dacă la Facultatea de Medicină din Freiburg era obligatoriu să testezi tot ce apărea nou. Această goană după experiment era periculoasă atât pentru pacient cât și pentru mine, ca doctor. Am ales calea mea, anume să aplic metodele cunoscute în profunzime și verificate. Eu ca liber profesionist cu un caracter împăciuitor am colaborat perfect cu chirurgii și mi-am luat în serios rolul de anestezist, căci chirurgul vede doar plaga. Eu mă ocupam de anamneză, de suferința pacientului și de tratamentul lui. În marile spitale tratamentele sunt puse în seama diferitelor specialități și astfel pacientul trece pe la internist, la psihiatru și la altele multe, încât a apărut conceptul de „medicină anonimă”, practicată de un team în care nimeni nu-și mai asumă răspunderea. Pacientul dă o semnătură că nu medicul trebuie să răspundă de reușita intervenției chirurgicale ce va fi făcută. Și apoi medicul experimentează. În Germania medicina este factorul economic cel mai important prin suma enormă care se alocă, adică pe an 350 de milioane de euro. Investițiile de milioane se fac în metode noi de investigație, fără să se știe dacă ele sunt în avantajul pacientului. Cunosc exemple cutremurătoare de tehnici ineficiente, dar prin care se câștigă bani mulți. Pacientul cumpără tot ce i se prescrie, fără să înțeleagă ce scop ascuns și parșiv are acea recomandare. Problema încrederii, aufklerung, este vitală în tratarea pacienților. Ca să vă răspund mai punctual la întrebarea pusă, precizez că inovațiile mele au fost mult mai vechi, datând chiar din perioada studenției ieșene, când am avut primele exersări de tip yoga. În 1963 am elaborat primul concept privind activitatea psihică superioară prin metoda introspecției, iar în 1966 realizam tot la Iași primele sculpturi de fiziologie artistică.

Anca SÎRGHIE: Cum v-ați desăvârșit ca artist în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: În  1988  am constituit Atelierul de sculptură în lemn pentru Arta Timpului Figurativ (Germania, 79115 Freiburg, Wiesentalstr. 29B), iar între 1993 și 2017 am realizat sculpturi reprezentative pentru Arta Timpului Figurativ, în dimensiuni de cca. 2 m (aprox. 50 de sculpturi), cu care am participat la numeroase expoziții de sculptură la Paris de vreo trei ori, la Madrid, la Valencia, Atlanta și în altele orașe.  În 1999 am editat în limba germană lucrarea „Un studiu artistic transcendental:  Ce este omul și ce ar trebui să fie”. Între 1998 și 2002 am fost președinte al Asociației artistice germane Art Direct. Din 2014 sunt membru activ al prestigioasei instituții de cultură – Biblioteca Română din Freiburg, unde-mi expun sculpturile în cadrul sesiunilor de comunicări, iar din 2015, realizez planul de cercetare: „Fiziologia artistică. Dansul formelor”. Am scris o carte în germană, deja menționată, și trei cărți recente în românește, intitulate „Filozofia Timpuloui Figuratriv”. „Cunoașterea de sine”, „Anatomia spiritului, anatomia creației”, pe care o încheie cu o explicitare a răgăciunii Tatăl nostru. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Un dialog cu medicul artist Gheorghe Mircea Mitrohin”