Ioan POPOIU: „Poezia este iadul în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă”- INTERVIU cu poeta Lorena CRAIA

Ioan POPOIU: Lorena, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Să vorbim despre originile tale. Ce ne poți spune despre familia și părinții tăi?

Lorena CRAIA: Tata este originar din Bacău, mai are două surori, Corina și Doina. Din partea lor am trei verișori primari, care la rândul lor și-au format familii. Părinții tatălui meu nu mai sunt în viață. Din cauza faptului că Bacău este foarte departe de Constanța, îi vizitam destul de rar, o dată la câțiva ani. Tata a plecat de-acasă în adolescență, s-a înscris la Școala Militară de la Breaza. Apoi a fost detașat în Constanța, la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, ca maistru militar. A stat în gazdă în oraș, unde a întâlnit-o pe mama într-o stație de autobuz. Au avut trei săptămâni de corespondență și telefoane (tata i-a promis că o va suna în sâmbăta următoare), dar fiindcă a fost reținut cu îndatoririle din Unitate, nu a mai reușit. Mama făcea naveta special pentru a lua legătura cu tata (pe vremea aceea existau doar telefoane cu disc), de unde lucra ca educatoare într-un sat din județ. Mama a rupt legătura cu el, fiind supărată că a fost pe drumuri degeaba. După patru ani li s-a făcut cunoștință întâmplător, nu știa nici unul din ei despre cine este vorba. Tata a recunoscut-o în timp ce erau în oraș, la întâlnire. A deschis agenda cu adrese și i-a arătat mamei că încă mai avea adresa ei de acasă, de pe vremea când o conducea până în fața casei. Asta se întâmpla prin 1983. În aprilie anul următor au scos actele, apoi în iunie au avut cununia religioasă, iar masa de protocol s-a ținut la Cazinoul din Constanța. În 1985 m-am născut eu.

Părinții mamei mele sunt din Pecineaga, județul Constanța. O familie numeroasă. Nu li s-a permis să se căsătorească, erau și foarte tineri, bunica avea vreo 17 ani și bunicul 19. Așa că au fugit la oraș, cu două linguri și două furculițe. Au dormit pe rogojini. Bunica era foarte pricepută la croitorie, cusut, croșetat, îi plăcea să citească. De fapt, prima poezie pe care am învățat-o a fost de la ea, „Povestea Cerbului”, pe care mi-a recitat-o într-o singură seară, iar eu am memorat-o. Era pasionată de poezia lui Nichita Stănescu, oprea tot lucrul și asculta cu plăcere aparițiile poetului la TV. Bunicul meu era priceput în strungărit, fierărie etc. Decorurile Teatrului Național „Oleg Danovski” din Constanța sunt create de el, de la zero. Acolo a lucrat, în subsolul teatrului, unde îmi petreceam foarte mult timp. Primul contact cu un pian de sală l-am avut la 4 ani; de câte ori intram în holul mare de la parter, primul lucru pe care îl făceam era să mă așez la pian și să cânt. Înainte să plece pe cealaltă lume, a reușit să-mi cumpere un pian original Petrof, din lemn masiv, negru complet, cu picioare sculptate, cu doi îngeri negri pe fațadă. Este un pian fără coadă, dar nu este pianină, deoarece are același număr de clape. Am învățat singură să cânt la pian, apoi am urmat și câteva cursuri. Am fost mai mult atrasă de menuetele Annei Magdalena Bach pentru soțul ei. În alte zile, urmăream pitită după cortină spectacolele de balet. Bunica mi-a făcut o rochiță de balerină, cu guler elisabetan, din tul, scurtă, cu care mă îmbrăcam aproape tot timpul și dansam prin casă. Inclusiv la serbările de la grădiniță.

Străbunicul meu a luptat la Mărășești. Și-a pierdut mâna dreaptă. A vrut să se arunce pe geamul infirmeriei, să se sinucidă, dar MS Regina Maria, care era printre răniți tot timpul și îi îngrijea, l-a consolat, l-a ajutat, l-a încurajat. A fost împroprietărit după finalizarea războiului cu o bucată de pământ, pe care a ridicat o căsuță și o prăvălie. S-a căsătorit, a avut copii, nepoți, strănepoți. Numele lui, Dragu Bălănică, apare pe lista celor căzuți la datorie, depusă în Altarul Catedralei Mântuirii Neamului.

Mama mai are o soră mai mare, Viorica. Este căsătorită cu unchiul meu, Oddone, care provine dintr-o familie de nobili cu sânge albastru dintr-o provincie din nordul Italiei. Nu au copii, așa că eu am fost copilul tuturor. Acest aspect a avut și părți bune, dar și mai puțin bune. Eram mereu în centrul atenției. O perioadă m-am simțit importantă, după un timp, însă, a devenit obositor și, din ce în ce mai mult, petreceam timpul singură, închisă în camera mea, citind.

Ioan POPOIU: Te-ai născut într-un mare oraș, pe malul mării. Cum a fost copilăria ta?

Lorena CRAIA: Mulți ar fi de acord că am fost o răsfățată, dar cred că am dezvoltat o reală aversiune față de lingușeală, tocmai din acest motiv. Fiind tot timpul în centrul atenției, mereu lăudată, devenea descurajant. Nu mai puteam să-mi exercit firea competitivă, care m-a caracterizat de când mă știu. Așa că am găsit refugiul în cărți și am început să port dispute „reale” cu autorii lor. Primul care m-a ținut în șah a fost Anton Pann. Ne-am împrietenit destul de repede, mai ales după capitolul „Despre pedanți și copilăroși”. În sfârșit, găsisem pe cineva care să spună lucrurilor pe nume.

Cu timpul, am căutat din ce în ce mai mult, aproape obsesiv, viziunea obiectivă, oricât de dureros ar fi rezultatul. Cele mai sincere discuții le-am purtat cu mine însămi și, spre nenorocirea mea, nu s-a schimbat nimic de atunci în această privință. Nu am avut prieteni apropiați, care să dureze o viață. Singura prietenă pe care am avut-o, Alexandra (fiica mea îi poartă numele), era mult mai liniștită ca mine, mai temperată, mai moderată. Eu eram foarte dură și aveam replici care usturau și de care eram conștientă, lucru care a îndepărtat absolut orice copil, care îmi putea deveni prieten, ceea ce m-a întristat o perioadă, apoi, cu timpul, a încetat să îmi mai pese. Eram mult mai interesată de onestitatea problemei, decât de prietenii care durează o viață.

Clasa I am urmat-o la Colegiul „Sf. Ana”, din Năvodari, un colegiu particular. Era ceva nou atunci și părinții doreau să-mi dea o educație aleasă. Făceam naveta în fiecare dimineață. Ajungeam seara acasă, cu autobuzul colegiului. Îmi aduc aminte că într-o zi am golit ghiozdanul și am „răpit” un pui de cățeluș, alb ca laptele, și l-am adus pe furiș acasă. L-am ținut pe balcon pentru scurt timp, pentru că săracul schelălăia, probabil voia la mama lui. Cu greu am fost convinsă să îl duc înapoi. Colegiul m-a dezamăgit profund, încă din primul semestru. S-au dus și părinții mei la pomul lăudat cu sacul. Nici măcar nu se țineau lecții, programul era foarte lejer, simțeam că nu învăț nimic. Am venit plângând acasă, spunând că vreau să mă mute la o școală „normală”, unde învăț română, matematică, engleză, nu mai vreau să merg într-un loc unde era o permanentă vacanță. În vară m-au mutat la Școala nr. 43, cu profil UNESCO, din Constanța. A trebuit să susțin un examen de diferență la română și matematică; desigur, a fost atât de ușor, încât am terminat repede, apoi am început rezolvarea subiectelor de clasa a IV-a, ale celorlalți candidați. Mă plictiseam repede, trebuia să fie greu și anevoios pentru a simți o oarece mulțumire.

Ioan POPOIU: Ai urmat Școala nr. 43 „Ferdinand”. Cum comentezi?

Lorena CRAIA: Da, din clasa a II-a până în clasa a VII-a, am fost în clasa A. Apoi, am forțat mâna directoarei să mă mute la B, o clasă mai slabă. Dar mi se făcuse o nedreptate și pur și simplu nu mai doream să fiu eleva profesoarei pe care am admirat-o cel mai mult. În clasa a V-a, am avut ca profesoară de limba română pe dna Cruceanu. O admiram deosebit de mult, pentru că era cea mai dură, cea mai necruțătoare. Până la finalul clasei a VII-a, în vară, când mama a primit un telefon de la dânsa, în care îi recomanda să mă aducă la meditații. Nici eu, nici mama nu am fost de acord, pentru că nu aveam nevoie de meditații la materia pe care o stăpâneam cel mai bine, era absurd. Meditațiile erau pentru cei care nu se descurcau foarte bine. Așa că am refuzat, iar începutul clasei a VIII-a a fost decisiv. Țin minte că eram chiar singura din clasă care nu mergea la meditații, iar colegii mei primeau de obicei temele nu în clasă, ci în timpul pregătirii. Desigur, eu eram un paria, nu mi-ar fi spus ce temă avem. Așa că am întrebat-o pe profesoară direct, iar dânsa mi-a indicat un răspuns vag: „Ideile principale din «Amintiri din copilărie», de Ion Creangă”. Am făcut întocmai, dar pentru că nu știam la care din părți, am lucrat pe toată scrierea. Când s-au verificat temele, mie mi-a pus nota 4, pentru că nu m-am conformat cu restul clasei (ideile principale doar la partea a IV-a). Mi-a stricat media intenționat, știam că mă dorea la meditații, dar nu am cedat. Am mers la directoare și am depus plângere, am spus exact despre ce este vorba; au încercat să mă înduplece (A este mai bună ca B, etc.), dar decizia era luată. Țin minte că ulterior m-am întâlnit cu dna Cruceanu pe hol, care m-a oprit și mi-a spus „Regret că am pierdut cel mai bun elev al meu”. „Dacă eram cel mai bun elev, de ce aveam nevoie de meditații?”, i-am răspuns și am plecat.

Ioan POPOIU: Ai făcut apoi Liceul Traian. Ce-ți amintești de acești ani?

Lorena CRAIA: Tot. Am fost singura generație care a prins clase cu taxă. Mare greșeală, a fost un dezastru. Era pe bază de dosar și țin minte că nu am prins loc în clasele de mate-info. Și era nebunie mare atunci cu informatica. Din cauza mediei, ajungeam în clase de științe naturale (biologie, chimie), apocaliptic pentru mine, nu-mi plăceau nicicum. Așa că am hotărât să intru în clasele suplimentare de mate-info, dar cu taxă. Problema era că nu te puteai transfera la o clasă fără taxă, pe toată perioada liceului. Erai efectiv blocat acolo. Iar acele clase nu erau așa cum mi-am închipuit. Eu și cu încă un coleg aveam medii peste 8,50, în rest toți erau aproape corigenți, cu medii de 5 și 6. Și absolut zero interes pentru studiu, zero mediu competitiv. A fost un coșmar. Am avut parte de agresiuni de neimaginat, doar pentru că ridicam mâna la limba franceză. Trăiam într-o permanentă teroare, pentru că îmi plăcea să învăț. Ajunsesem în stadiul în care refuzam să mai merg la școală, de teamă să nu mănânc bătaie sau să fiu amenințată cu bătaia – intimidare folosită de colegii care nu erau capabili să își depășească nivelul și țineau cu orice preț să îi țină pe alții care străluceau în umbră. Atunci s-a cristalizat și ura mea viscerală față de comunism și tot ce reprezintă el. Tot în acea perioadă s-a accentuat și admirația față de cei care erau mai buni ca mine, căutându-le compania neîncetat. Din clasa a XI-a, m-am mutat la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, un liceu mult mai slab (Traian era în top 3 atunci, după Ovidius și Mircea cel Bătrân), dar am acumulat foarte multe absențe, lipseam foarte des de la cursuri, așa că am fost băgată în Consiliu pentru exmatriculare, alături de alți trei colegi, care nici măcar nu erau afectați de faptul că vor rămâne cu zece clase. Profesorul meu de fizică a pledat pentru cauza mea, deoarece eram cel mai bun elev din tot liceul, dar am refuzat, din simplul motiv că regulile sunt reguli și sunt pentru toată lumea. Exact în ziua în care împlineam 18 ani, pe 22 aprilie, am primit telefon acasă, în care am fost anunțată că am fost exmatriculată. Tatăl meu avea destul de multe relații, s-a oferit să mă ajute, dar am refuzat vehement. Dacă se punea problema să reintru la un alt liceu, trebuia să reușesc asta singură. Așa că l-am rugat să-mi dea un nume, pe care să îl contactez eu, nu el. A doua zi eram în biroul Directorului Direcției Tabere și Tineret (habar n-am cum se numea atunci, nici acum nu știu cum se numește). Am intrat în audiență, cu programare. Timp de 15 minute i-am spus exact despre ce este vorba, din fir a păr, i-am prezentat cazul meu, i-am argumentat atitudinea mea, am accentuat motivațiile mele. În felul acesta, am ajuns la Liceul Teoretic „Decebal”, începând cu luna mai, clasa a XI-a. Acolo am și absolvit. Nu am fost ferită nici acolo de aceeași atitudine ostilă, mai ales după ce am fost selectată pentru Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română „Mihai Eminescu”. Am vrut să particip și la cea de filosofie, dar mi-a fost recomandat să nu alerg după doi iepuri. Era prima dată în viața mea când participam la o olimpiadă și, desigur, și ultima, fiind deja clasa a XII-a. În anul acela l-am cunoscut pe Eugen Simion, la Galați.

Ioan POPOIU: Cum ai ajuns la facultate?

Lorena CRAIA: Cu examen scris. De trei ore. Cu subiecte serioase, consistente și dificile. Nu ca acum… În sfârșit. După Bacalaureat, am intrat în panică. Am depus dosarul la 9 facultăți (3 au fost cu dosar, la care am și picat, pentru că media mea nu era tocmai una umflată cu pompa, era o medie obținută pe merit și studiu). La celelalte 6 am susținut examen scris: Facultatea de Drept, Facultatea de Științe Administrative, Facultatea de Litere, Facultatea de Psihologie, Facultatea de Psihopedagogie Specială și una la care nu mai țin minte, tot ceva de științe umane. Am zis că mă înscriu la toate facultățile la care pot susține examen. De teamă să nu rămân pe dinafară.

Cu vreo câteva zile înainte de examene, o vecină de-a noastră a venit la mama și a sfătuit-o să pregătească niște bani, dacă vreau la fără taxă. Eu am auzit (stăteam la pândă) și am izbucnit, amenințând că dacă mi se cumpără locul, renunț la facultate și plec unde nu mă va găsi nimeni niciodată. Desigur, mama știa că vorbesc serios, nici nu era foarte încântată să dea bani (nu eram chiar o familie înstărită – mult timp am mers cu teniși rupți la școală, că nu aveam bani), așa că totul rămânea în puterile mele, ceea ce am și dorit. Cea mai plină zi cu examene a fost și ziua în care am avut examen scris la Litere, de la 9-12 dimineața, apoi de la 14-16 la Drept, apoi de la 16-18 la Psihologie. La Litere am intrat la fără taxă, a 16-a pe listă (ulterior am auzit că primele 10 locuri erau cumpărate), ceea ce nu a fost rău. Țin minte că tata mă căuta pe listele celor de la taxă, iar eu strigam la el să mă caute la fără taxă, că acolo sunt sigur. Am intrat și la Drept, și la Psihologie, și la Științe Administrative. Trebuia să aleg. Am ales Litere fără taxă cu Germană și Științe Administrative cu taxă, amândouă la zi, desigur. După un an, am renunțat la Litere (motiv pentru care anul ăsta mă reînscriu, dar de data asta la Universitatea București) și am continuat cu Științe Administrative până la final. Am absolvit 4 ani, dar nu am susținut lucrarea de licență nici până în ziua de azi. Decanul facultății, dna Stăiculescu, cerea șpagă, iar eu cu licență cumpărată nu am vrut să mă laud. Am preferat fără.

Ioan POPOI: Anii studenției te-au marcat în vreun fel?

Lorena CRAIA: Desigur. Pot scrie o trilogie și tot nu cred că acopăr întreaga perioadă. A fost prima dată când am făcut parte dintr-o gașcă de prieteni, dar, desigur, felul nostru de a NU fi ne-a adus împreună. Eram 7 oameni la care nimeni nu se uita cu interes în societate, pentru că nu prea ne păsa de mainstream. Eram mai underground, preocupați de artă, muzică, politică, societate; ne întâlneam zilnic într-o cafenea foarte ieftină de lângă facultate, unde ne făceam veacul. Cu ei am petrecut cele mai frumoase momente. Am recuperat masiv, probabil, din cei 12 ani de școală și liceu, în care nu am avut parte. Suntem prieteni și-acum, dar e mult spus, cred. Ei mă cunosc destul de bine, știu că nu sunt genul de om care își sună prietenii să-i întrebe de sănătate. De obicei, mă ascund în vizuina mea cu anii și nu mai ies, decât dacă este absolut necesar, de exemplu e nevoie să cumpăr apă și pâine. Oricum, gașca s-a destrămat după facultate, fiecare s-a dus care-ncotro, cu treburile lui, viitorul lui. Așa cum am făcut și eu, așa cum e normal.

Ioan POPOIU: După facultate, ai urmat cursuri în Anglia, la Școala de Management din Bradford. Ce ne poți spune?

Lorena CRAIA: L-am cunoscut pe primul soț în anul IV, ne-am logodit, am rămas însărcinată, apoi ne-am căsătorit după absolvirea facultății, în decembrie. În primele trei luni după ce s-a născut fiica mea, Alexandra, am locuit cu părinții mei, apoi ne-am mutat la Botoșani, la părinții lui. Acolo m-am angajat la Centrul Cambridge al Asociației pentru Integrare Europeană REPERE (cu sediul la Bacău), unde am început să-mi dezvolt cariera profesională. Fostul meu soț a plecat la studii în Anglia printr-un program de Internship, iar eu l-am urmat la o săptămână. Am lucrat în administrația unui centru medical („Bilton”), după care m-am înscris și eu la facultate acolo. Între timp am divorțat și m-am întors în țară, înainte de a finaliza ceva. Am continuat colaborarea cu REPERE până în 2014, când am rămas însărcinată cu al doilea copil, Cristian, apoi am plecat în Malta, unde am lucrat în management executiv la Paragon Europe, care se ocupa de bursele Erasmus și Erasmus+. În 2015, am revenit în țară, unde l-am cunoscut pe actualul soț. La două săptămâni ne-am mutat împreună, apoi după două luni ne-am căsătorit. Încă nu am divorțat.

Ioan POPOIU: Să vorbim acum despre poezia ta! Ai început să scrii versuri devreme, la 8-9 ani. Cum a fost?

Lorena CRAIA: Dintr-o dată. Firesc. Așa cum notezi pe o bucățică de hârtie lista de cumpărături. Am citit „Bambi”, de Felix Salten de aproape 100 de ori (98, cam așa), apoi am luat o foaie de hârtie și am scris următoarele versuri:

Afară ninge cu fulgi mari,

Mari, pufoși și argintii

Și face marile intrări

Ale palatelor, lucii.

În culcușul de arțar

Căprioara puiu-și linge

Și-n palatul de cleștar

Ninge, ninge și tot ninge.

Ce pot să spun? Astea sunt cele mai bune versuri pe care le-am scris vreodată. Și singurele pe care le țin minte. Eram între clasa I și clasa a II-a, cam aceeași perioadă în care citeam Anton Pann, Dicționarul de citate și locuțiuni străine, Cireșarii…

Ioan POPOIU: Ai fost la un concurs de poezie, apoi la Olimpiada de literatură. Cum comentezi?

Lorena CRAIA: În clasa a VII-a, am susținut un concurs de poezie, la Miercurea-Ciuc. Am amintiri frumoase, am vizitat fabrica de apă minerală Ciucaș (cred), am văzut cum fiolele de plastic sunt umflate și se transformă în sticlele de 1,5L, cele pe care le vedem în magazine azi. A fost o perioadă prolifică pentru mine legat de poezie. Scriam foarte mult și foarte bine pentru vârsta aceea. Dar caietul (manuscrisul de atunci) a rămas la profesoara mea de limba română dna Ududec (care m-a pregătit pentru Olimpiadă) și, după ce s-a mutat, nu l-a mai găsit. Sper să apară, este un element vital din activitatea mea scriitoricească.

La Olimpiadă, în clasa a XII-a, a fost o experiență inedită. Unică. Nu pentru că a fost ceva spectaculos, ci pentru că era singurul an când puteam participa. Nu aveam experiența acestui tip de concurs, poate și de aceea nu am fost extrem de panicată. L-am interpretat ca fiind o ocazie pentru mine să răspund la creativitate cu imaginația mea. Pentru că de imaginație nu am dus niciodată lipsă. Eram destul de arogantă încât să creez o lume în care doar eu aveam acces. De aici, și stilul meu de suprarealism expresionist, în care cititorul intră încrezător și iese bulversat și cu dureri de cap. La fel am scris și la proba municipală, și la cea județeană. La județeană am obținut nota maximă (10), iar președintele comisiei a menționat că lucrarea mea trebuie să stea într-un compendium de literatură. Desigur, nu am fost lipsită de întâmplări neplăcute, dar eram deja foarte călită și am depășit totul cu seninătate. Oana Ninulescu, contracandidata mea la Olimpiadă, era îndrumată de o profesoară foarte bine pregătită de la Colegiul Mircea. Aveau experiență, știau toate ungherele, aveau șanse mari să mă descalifice. Eu am fost oarbă, surdă și mută. Eram doar curioasă de subiectele care vor pica la concurs. Pe mine asta mă interesa, nu-mi păsa câtuși de puțin de revoltele și ambițiile lor. Am fost sfătuită să folosesc citate, referințe la alți autor, parafrazări etc. Iar eu, cu o memorie precară (nu țin minte cuvintele altora), desigur că nu am procedat așa. Țin minte că eram în aceeași sală cu elevii care susțineau concursul la Limba Latină. Ne-au amestecat, din motive evidente. Undeva, mai în față, Oana scria de zor, cred că a umplut trei pagini, dacă nu patru, în timp ce eu mă uitam pe pereți. Am stat așa vreo jumătate de oră, cu foaia goală, mă uitam în gol. Era un subiect amplu, important pentru mine, nu-l puteam trata decât cu respectul cuvenit. Era despre Copilărie, pornind de la un citat. Așa că am intrat în pielea copilului care eram și am început să povestesc despre o plimbare cu tata pe plajă, unde discutam cu el despre forma norilor, vedeam scoici care aveau ochi, nas și gură… Așa am început lucrarea. Treptat, am intrat și în partea teoretică. La un moment dat am zis „hai, fie! să găsim un citat…”, deși eu nu știam o iotă. Am ridicat mâna și am întrebat dacă am voie să mă uit în dicționarele de Latină. Da, aveam voie, nu aveau legătură cu limba română. Eh, nu aveau… Pentru mine, orice avea legătură cu orice. Așa că am deschis la întâmplare dicționarul de câteva ori, am închis ochii, am ales câteva cuvinte, le-am tradus în română, le-am așezat unele sub altele pe ciornă, am închis dicționarul, apoi m-am jucat cu ele. Le-am aranjat în așa fel încât să sune a citat, am pus ghilimele și m-am blocat. Citatul îl am, dar cine l-a zis?! Nu puteam nici să pun la întâmplare un autor, trebuia să aibă sens… Și, cum mă uitam la volumele așezate cu grijă pe rafturile din sală (eram în Laboratorul de Limbi Străine), citeam autorii de acolo: Rousseau, Kant, Voltaire (secțiunea de filosofie), nu îmi convenea niciunul. Și, undeva mai la distanță, văd Marcel Proust. Am scris imediat în paranteză Marcel Proust – acela a fost singurul citat din întreaga lucrare.

După ce m-am calificat la Națională (s-a ținut la Galați, 2004), am fost foarte mulțumită. Cam asta îmi doream, de fapt, să merg și eu într-o tabără, pentru că mama nu m-a lăsat să merg în tabere, era foarte fricoasă.

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia este iadul în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă”- INTERVIU cu poeta Lorena CRAIA” →

Ioan POPOIU: ’’Cărțile sunt pietre de temelie spre o altă dimensiune, aceea a frumosului din fiecare”- Interviu cu Mioara HUSUSAN

Ioan POPOIU: Mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Mai întâi, să vorbim despre originile tale, familie, părinți, ce ne poți spune?

Mioara HUSUSAN: În primul rând și eu mulțumesc! Nu m-am gândit niciodată să ajung să scriu ceva despre mine. Nu este tocmai ușor pentru că în momentul când reflectoarele sunt pe tine…, nu ai aceeași stare de confort, ca atunci când esti mai în umbră.

Origini? Vin dintr-o familie a căror rădăcini se află aici în Mărginimea Sibiului, mai exact din satul castraveților, Ludos, și un alt sat de peste deal, Pauca. Primii ani de viață i-am petrecut lângă bunicii din partea mamei. Acolo cred că s-a infiltrat sub piele dorința de a mă înconjura de natură, de flori. Mă jucam cu pământ, cu frunze de salcâm-erau bănuții cu care plăteam diverse flori adunate mănunchi și legate cu fire de iarbă. Găurelele din strampeni erau totdeauna lărgite și pe acolo intra tărâna. Cred că îmi plăcea foarte mult cum se bucura bunicul când mă vedea și cum mă certa bunica. Era o ceartă cu zâmbetul ascuns, dar pe amândoi îi simțeam cum râd. Mai târziu…am aflat că de câte ori mergea tata în vizită la bunica, ea își punea sorț nou, nu cumva să aibă o găurică…pentru că acel sorț devenea o bucata de material numai bună de aruncat la gunoi. Mi-am iubit mult bunicii. Îmi iubesc și părinții. De la mama am blândețea și răbdarea, iar de la tata cred că am luat ambiția și tenacitatea de a lupta cu orice. Tata era un om care avea mereu o glumă la îndemână. Nu suporta tristețea în jurul lui. De asemenea, era un om care sărea în ajutor și rezolva orice problemă, chiar și imposibilă! Culmea era că îi și reușea. Îmi lipsește mult! Din păcate, a plecat între stele la 5-6 luni dupa ce ne-am mutat în Slimnic. A reușit să vadă locul unde ne-am mutat, i-a plăcut, totuși a avut o undă de regret…Orice părinte își dorește o viață lină pentru copilul său, iar eu plecam din inima Sibiului, din centrul istoric, într-o casă mare, la țară! Cu toate problemele care decurg din asta!

Ioan POPOIU: Te-ai născut în Sibiu, când te-ai mutat la Slimnic, cum este acest loc ?

Mioara HUSUSAN: Da, m-am născut în Sibiu, fiind primul copil din familie. Mai am un frate și o soră, astăzi fiecare la casa lui. În Sibiu am locuit 34 ani. Aici am terminat școala, liceul. Am încercat doi ani și intrarea la facultate, dar n-a fost să fie. Nu am învățat îndeajuns pentru asta, dar asta nu înseamna că nu mi-a plăcut cartea.

Cum este la Slimnic?

Legată indirect de dispariția tatalui meu, în 2006, pentru că mi-a spus când ne-am mutat: „Mioara vei munci ca un chinez și te vei izbi de tot felul de probleme!” A avut mare dreptate…Slimnicul este la 15 km de Sibiu! Cum este? Nu pot să definesc exact pentru că există două stări contradictorii: Pe de o parte e frumos, pentru că ești înconjurat de natură, si greu pentru ca să poți ajunge la zicala “omul sfințește locul“. Trebuie, în primul rând, multă muncă, voință și compromisuri, pe lângă că trebuie să accepți ideea că trebuie sa faci ceea ce poți, nu doar ceea ce vrei. Am ales o casă mare, cu grădină și curte. Toate necesită prezență, mână fiabilă de muncă și pricepere.

Ioan POPOIU: Ce amintiri ai despre copilărie?

Mioara HUSUSAN: Frumoase! Chiar și cele care atunci mă faceau să plâng, acum mi se par sublime. Îmi plăcea și îmi place și acum să citesc. Născută în 1969, terminând liceul în 1988, sunt un copil crescut în epoca comunistă, în care nu erau foarte multe, dar parinții s-au străduit și ne-au creat amintiri plăcute. Concedii în țară și micile bucurii zilnice. Ziceam că-mi place să citesc. Și atunci era la fel sau mai mult, pentru că aveam mai mult timp. Ascundeam cărțile lui Jules Verne, Ciresarii, Dumas și orice carte prindeam a citi, sub caietul de matematică. Daca eram la masa de învățat…pe genunchi sau sub carte, era o carte de citit. Aveam o rapiditate fantastică să le ascund, când se deschidea ușa și apărea mama sau tata.

Ioan POPOIU: Cum ai privit școala?

Mioara HUSUSAN: O normalitate! Nu am excelat dar nici nu am rămas codașă. Mă învârteam în jurul celor din mijloc.

Ioan POPOIU: Unde ai făcut liceul?

Mioara HUSUSAN: Am facut liceul în Sibiu, și l-am absolvit în 1988.

Ioan POPOIU: După liceu, ce s-a întâmplat, ai încercat la facultate?

Mioara HUSUSAN: După ce am încercat în doi ani să intru la facultate, lucrând în acest timp la domiciliu, aveam 20 ani. M-am angajat într-un magazin numit “Arta Populara“. Erau acolo tot felul de obiecte de artizanat, ii populare, covoare țesute manual, broderii și macrameuri. Sibiul era și este un loc vizitat de străini, iar în primii ani după 1989 cu atât mai mult. Îmi plăcea să vorbesc cu oamenii, să le arăt frumusețea. Insistam mult pe calitate, 20 de ani am fost omul amabil, săritor, zâmbitor, omul care și-a făcut treaba și nu numai, cu drag și plăcere…Articole de artizanat inițial, incălțăminte, îmbrăcăminte, electrocasnice mici și mari, telefonie mobilă. Am urmat cursuri de telefonie mobilă, de perfecționare, de expunere, de explicații, de vorbit cu oamenii, care m-au ajutat foarte mult. Fiecare loc de muncă a fost o continuare a celui precedent, aducând odată cu noutatea și alte provocari, dar menținând aceeași dragoste de comunicare. De când mă știu am gândit așa. Comunicarea este regula de bază ca doi sau mai mulți oameni să se înțeleagă. Dacă nu este comunicare, nu poți să pui în practică nici ceea ce gandești, nici ceea ce vrei. Actualul loc de muncă este diferit de toate acestea, dar păstrând principiul comunicării dintre oameni. Uneori se poate, alteori nu!

Ioan POPOIU: Ai o fiică de 15 ani, ce ne poți spune?

Mioara HUSUSAN: În 2001, m-am căsătorit, iar în 2004 s-a născut Luana. A împlinit de curând 15 ani și urmează perioada de admitere la liceu. Sper din toata inima să se împlinească dorințele ei, pentru că am încercat de-a lungul timpului să-i insuflu ideea că tot ceea ce face, bun sau rău, sunt cărămizi la construirea vieții ei. Fiecare suntem singurii responsabili de ceea ce primim de la viață. Uneori ține de conjunctură, de noroc, de dorința de a ieși din anonimat, de acea caracteristică umană dorită de fiecare, numită împlinire!

Ioan POPOIU: În 2013, ai început un blog în care ești semnatara mai multor articole, despre ce este vorba?

Mioara HUSUSAN: Când ne-am mutat în Slimnic, mi-am dorit foarte mult să așez pe masă cât mai mult din ceea ce produce pământul. Și nu orice fel de pământ, ci cel din grădina personală. Eram avidă de gustul roșiilor de țară. Mă irita gândul că trebuie să cumperi din piață și banala legătură de pătrunjel. Am început să așez pe coli albe ceea ce știam. Informațiile de pe internet la vremea respectivă începeau să prindă aripi. De multe ori, ca să înțeleg tot, trebuia să caut o tonă de rânduri. De felul meu sunt un om simplu. În această simplitate nu căutam decât să înțeleg ceea ce citeam. Așa a pornit ideea acestui blog, blog care se găsește la adresa http://remediesnaturist.com/ . De a cuprinde informație în cuvinte simple, în fraze care să aibă logică. Un blog despre remedii naturiste, despre fructe și legume, despre beneficiul de a le crește în propria ogradă. Primul an a fost greu. La două zile, scriam un articol. Era o muncă pe care o făceam după orele de serviciu. Un blog presupune promovare, informație corectă, oameni care să citească. Încet, dar cu consecvență, într-un an de zile am ajuns la 2 milioane de cititori, care căutau ca și mine informație în cuvinte simple.

Ioan POPOIU: În aceeași vreme, ai început colaborarea la diverse posturi de radio, cum comentezi ?!

Mioara HUSUSAN: Tot blogul este vinovat de acest lucru. Articolele semnate de mine, au început să fie promovate și de alții. Spuse în cadrul unor emisiuni la radio. Bineînțeles că în momentul în care auzi aceasta, te cuprinde așa un fel de euforie, de împlinire, cam același lucru se întâmpla cu omul care scrie și își aude textul sau poezia promovată de către alcineva. Am început colaborarea cu Radio Suflețel și am început să învăț din nou. Cine zice că învățatul se termină odată cu perioada școlară, se înseală. În fiecare zi învățăm, învățăm din greșelile noastre, învățăm de la alții, încercăm să ne desăvârșim. Suntem perfectibili prin esența noastră ca oameni.

Ioan POPOIU: În 2015, se naște Radio ROMANTIC, care, după un an, dobândește formatul acesta, de muzică și poezie!Ce poți să ne spui? Continue reading „Ioan POPOIU: ’’Cărțile sunt pietre de temelie spre o altă dimensiune, aceea a frumosului din fiecare”- Interviu cu Mioara HUSUSAN” →

Ioan POPOIU : ’’Poezia este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină și iubire’’- Interviu cu scriitoarea Vasilica Grigoraș

Ioan POPOIU: Îţi mulţumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ce ne poți spune despre originile tale ?

Vasilica GRIGORAȘ: Am „origine sănătoasă”, ar spune unii. Iar eu spun că sunt tare mândră de ea. Provin dintr-o familie de ţărani, din moşi strămoşi, din comuna Robeasca, Judeţul Buzău.

Ioan POPOIU: Familia, părinții ?

Vasilica GRIGORAȘ: Am venit în această lume ca al cincilea copil al familiei, după trei fraţi şi o soră. Mama, Rada, de mică a rămas orfană de ambii părinţi. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia. Oameni cu un suflet minunat, mama îi iubea enorm. Tata, Ion, orfan de tată din copilărie. Nu mi-am cunoscut bunicii şi nu ştiu ce înseamnă iubirea de bunici.

Ambii părinţi, oameni harnici şi de omenie. Am învăţat multe de la ei. De la tata, seriozitatea, măsura şi modestia. Când spunea: „măi, tu poţi să fii om serios?”, înţelegeam că este o atenţionare, pe care musai trebuia să o luăm în seamă. În această scurtă formulare era asociat omul cu faptul de a fi serios şi puterea de a se comporta astfel, pe care mai târziu am înţeles-o ca atare. Pe de altă parte, când tata promitea ceva, era lege că ducea la bun sfârşit acel lucru. Şi asta nu numai cu noi, cei din familie, ci cu toţi consătenii, care ştiau acest lucru şi nu-şi permiteau să-l trateze altfel, ba mai mult, era foarte respectat. Iar în ceea ce priveşte modestia şi măsura, când vreunul dintre noi era mai zburdalnic şi se băga în vorba oamenilor mari, tata spunea: „stai potolit, nu ieşi ca păduchele în frunte!” Şi ascultam.

De la mama am învăţat hărnicia, discreţia şi credinţa. Pe lângă muncile câmpului, creşterea animalelor şi a păsărilor, grija pentru creşterea şi educarea copiilor, mama era extrem de pricepută în toate îndeletnicirile femeilor din sat. În special iarna, când venea gerul cumplit şi ninsorile viscolite de troieneau casele până la acoperiş, nu stătea toată ziulica, iar în nopţile lungi, la lumina lămpii, torcea, nevedea, ţesea, împletea, croşeta, cosea. Toate acestea le-am învăţat şi eu, în afară de nevedit şi ţesut. Când întindea războiul, o ajutam doar la făcut ţevi şi schimbat rostul spetelor. Mai târziu, am practicat şi eu toate celelalte îndeletniciri. Asta pe vremea când se purtau haine tricotate şi croşetate. În trei nopţi, îmi împleteam o bluză ori o fustă şi mă înnoiam mereu. Nu mai vorbesc de câte am lucrat pentru copii. Mulţi ani a fost moda cusutului de goblen. Învăţat de copilă punctul de cusut prosoape, l-am aplicat mulţi ani mai târziu realizând goblenuri, copii după pictori celebri: Leonardo da Vinci (Gioconda, Cina cea de taină), Vincent Van Gogh (Foarea soarelui), Jean-Francois Milet (Culegătoarele de spice), Jean-Honore Fragonard (Leagănul, Fată citind) şi altele, peste 50 de tablouri.

Fiind cea mai mică, stăteam mai mereu pe lângă mama. Avea doar patru clase, dar ştia multe şi avea darul povestirii. Mereu lucrând câte ceva, îmi recita poezia Mama de Coşbuc, Muma lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu etc., şi-mi spunea tot felul de poveşti, unele inventate de ea.

N-am auzit-o pe mama niciodată spunând ceva de rău de cineva. Ea stătea „în banca ei”, asculta şi împăciuitoare sfătuia pe toţi de bine.

Nu mi-a plăcut niciodată munca pământului şi îngrijirea animalelor. Făceam ceea ce mi se spunea fără să comentez, însă doar pentru că aşa trebuia. Animalele şi păsările le iubeam în felul meu. Nu-mi plăcea absolut deloc atunci când îmi făceam temele, ţinând caietul pe genunchi şi mă trăgea vaca de lanţ, ori trebuia să păzesc puii să nu sară gardul… Mama era scundă, firavă şi muncea extrem de mult. Mă implicam în multe treburi doar s-o scutesc pe ea. Mi se rupea inima când o vedeam cum trudea toată ziua până la epuizare, Tata a fost 10 ani concentrat, înainte, în timpul şi după război. Mama a trebuit să se descurce singură cu munca şi creşterea copiilor. Poveştile ei din vremea aceea mă impresionau şi plângeam pe ascuns. Deşi micuţă, nu voiam în ruptul capului să rămân acolo, iar mama mi-a spus că singura soluţie pentru mine să plec din sat era să învăţ şi să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Şi aşa am făcut. Nici maşina de cusut pe care mi-a cumpărat-o tata, să mă scape de muncile câmpului, nu m-a convins să rămân în sat. Deşi învăţasem s-o mânuiesc, spuneam că nu ştiu. Din fericire, amândoi părinţii au înţeles ceea ce voiam, m-au încurajat şi m-au ajutat să merg la şcoală mai departe.

Ioan POPOIU: Cum era locul tău natal?

Vasilica GRIGORAȘ: După câte am spus până acum, se înţelege că locul natal nu l-am perceput ca fiind un rai. Mi-am dorit să evadez şi mi-a ieşit. Cu mâna pe inimă pot spune însă că am păstrat în fiinţa mea multe flori înmiresmate, made Robeasca. Îmi aduc aminte de masa cu trei picioare, în jurul căreia stăteam cu toţii, de păpuşile cu păr din mătase de porumb, pe care le confecţionam singură ori împreună cu fetiţele de vârsta mea, de iernile troienite, de joaca până la epuizare cu bulgări ori construirea oamenilor de nea, de derdeluşul plin de sănii, de ploile calde de vară când umblam cu picioarele goale prin şanţ… Prin aceste amintiri mi-am simţit mereu cordonul obilical ce mă lega de sat, viu şi puternic. Am revenit întotdeauna cu toată dragostea; e adevărat rar, dar cu bucuria revederii celor dragi.

Am copilărit într-un sat de câmpie, la aproximativ 3 km de râul Buzău. Tata a fost grădinar o perioadă. De cum intram în vacanţa de vară, plecam la grădină pe malul Buzăului. Mi-au plăcut foarte multe lucruri acolo: scăldatul în Buzău, cântecul păsărelelor din păduricea din apropiere, podul de soare şi lună peste râu…

În alţi ani, ai mei au cultivat tutun. Mi se părea inuman să te scoli la 2-3 dimineaţa şi să mergi la cules frunze de tutun, cu un miros îngrozitor, pe care le înşiram pe aţă în timpul zilei, de-aveam degetele sparte mereu. Tare mi-aş fi dorit să mă joc, mai târziu să citesc, în loc să stau cu nasul în frunzele acelea. „Aventura” continua în postul Crăciunului, când puneam mai multe frunze uscate la un loc şi le legam (păpuşi de tutun), apoi făceau cei mari baloţi pe care îi predau în schimbul unei sume de bani. Mirosul nu ieşea din casă decât primăvara, când se deschideau toate uşile şi geamurile.

Ceea ce pot spune, foarte sincer, este faptul că nu m-am jucat de-ajuns cât am fost copil. Eram sănătoasă, o zvăpăiată, mă căţăram prin toţi copacii, alergam cât mă ţineau picioarele, făceam şi pozne uneori, dar mereu îmi lua apărarea mama. Îmi aduc aminte, să fi avut vreo trei sau patru anişori, când din greşeală am călcat un bobocel de raţă. Mi-a plăcut că era moale la talpă, apoi am păşit din boboc în boboc până la ultimul. Atunci am „furat-o” de la buna mea mamă, dar tot m-a apărat, spunându-i tatei că i-a mâncat nu ştiu ce dihanie.

Ioan POPOIU: Ce îţi amintești de prima zi de şcoală?

Vasilica GRIGORAȘ: Încercând să-mi amintesc, sunt şi eu surprinsă că mi s-au imprimat pe pelicula memoriei doar lucrurile frumoase. Văd şi acum abecedarul şi aritmetica pe bancă. Pentru prima dată aveam cărţi şi erau doar ale mele. Şi fiecare coleg le-avea pe-ale lui. Ne bucuram cu toţii. Până atunci mă uitam pe cărţile fratelui mai mare care era şcolar şi mă atenţiona mereu să am grijă de ele.

Un alt lucru de care eram mândră era uniforma. Pentru fetiţe era pepit, alb cu albastru şi şorţuleţ albastru. Sora mea mai mare, care era croitoreasă îmi făcuse şorţuleţul alb. Eram deosebită faţă de toate colegele din ciclul primar şi îmi făcea plăcere acest lucru.

Ceea ce mai pot adăuga despre şcoala din satul natal este faptul că am avut învăţători şi profesori foarte buni şi apropiaţi elevilor. Pe lângă faptul că tratau cu seriozitate orele de curs, încurajau întotdeauna elevii care voiau să înveţe. Am fost în excursii şi tabere şcolare, am participat la olimpiade şi concursuri sportive.

Îmi aduc aminte şi crâmpeie din perioada colectivizării (1960-1962). Tata stătea ascuns şi ne-a spus că dacă ne întreabă cineva unde este, să spunem că nu ştim. Ceea ce era adevărat. Venea la şcoală un activist şi mă întreba unde-i tata. Îi dădeam acelaşi răspuns. După ce pleca, învăţătorul îmi punea mâna pe umăr şi-mi spunea: „E bine că nu ştii”. Era de partea ţăranilor.

Ioan POPOIU: Am avut surpriza să aflu că ai urmat Liceul nr. 4 Galați, locuiam pe strada liceului și luam masa la cantina acestuia.

Vasilica GRIGORAȘ: Ce mică e lumea mare!! Mulţi liceeni, care locuiau la gazdă în oraş, mâncau la cantina liceului nostru. Dat fiind profilul, mâncarea era foarte bună, gustoasă şi consistentă.

Ioan POPOIU: Ce ne poţi spune despre anii de liceu ?

Vasilica GRIGORAȘ: Liceul nr. 4 din Galaţi era cu program de educaţie fizică. Am jucat baschet în divizia naţională a liceelor sportive. Nu prea am avut vacanţe, în perioada aceea. Mergeam în tabere şi cantonamente pentru antrenament. Anii de liceu au fost extrem de frumoşi şi interesanţi. Îi păstrez în buzunarul de la piept. Deşi am stat patru ani la internat şi ieşeam în oraş cu bilet de voie, m-am bucurat cu adevărat de anii adolescenţei cu primii fiori de dragoste, de plimbările de mână pe faleză, de priviri nevinovate pe sub sprincene…

Doamna dirigintă, în prima zi din clasa a IX-a ne-a spus că, începând din acel moment, timp de patru ani, domnia sa ne va fi mamă, tată, prietenă… Şi am luat-o de bună. Orice prostioară pe care o făceam (şi nu au fost puţine), mă sculam de dimineaţă, mă învoiam de la înviorare şi o aşteptam la poarta şcolii (obişnuia să vină cu mult înainte de începerea cursurilor). Am „reuşit” să sparg şi sticla de la vitrinile din holul de lângă cancelarie, unde erau toate trofeele, medaliile, diplomele liceului, la toate disciplinele sportive. Era în perioada Festivalului „Cerbul de aur”. Colegii voiau să se scuze a doua zi la lecţii, iar eu învăţam la filosofie (obiecul meu preferat). Un coleg a venit, mi-a luat cartea şi maculatorul şi a fugit spre sala de la parter, unde era singurul televizor din liceu. Coborând scările de la etajul unu, am alunecat pe covor şi am intrat cu o parte din corp în vitrină. Slavă Domnului că nu am păţit nimic! Geamul a căzut pe ciment, s-a făcut ţăndări şi s-a auzit un zgomot infernal. Pedagoga, pedagogul şi toţi colegii interni au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu, înmărmurită în mijlocul tuturor! A venit un coleg şi m-a luat, m-a dus în dormitor, asigurându-mă că împreună cu alţi colegi de clasă vor face curat, iar mâine o vom aştepta împreună pe doamna dirigintă să-i spunem. Aşa s-a întâmplat. N-am dormit în noaptea aceea, pedagoga m-a supravegheat şi dimineaţă, împreună cu colegul meu eram la poartă. Spunându-i tărăşenia şi văzându-mă şi pe mine în ce stare eram, a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a zis: „Lasă că o rezolvăm noi, stai liniştită”. I-a dat colegului meu o sumă de bani, l-a învoit de la ore şi împreună cu un muncitor din şcoală au mers în oraş, au cumpărat sticla şi au aşezat-o la locul ei.

O, Doamne, acum îmi amintesc şi de noaptea din ultima zi din trimestrul întâi, clasa a XI-a, când am pus pe un umeraş sacoul unui coleg, iar deasupra o căciulă şi le-am agăţat în uşa de la intrarea în dormitorul cu 30 de paturi. Când s-a trezit prima colegă şi a văzut umeraşul, crezând că este un bărbat, a început să ţipe din toţi rărunchii, apoi toate celelalte după ea. A venit pedagoga, a râs şi ea, m-a chemat şi m-a întrebat: „Cum de ţi-a venit trăsnaia asta în cap? Tu eşti şefă pe internat la fete, aşa exemplu le dai tu? Puţină ruşine!”

Continue reading „Ioan POPOIU : ’’Poezia este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină și iubire’’- Interviu cu scriitoarea Vasilica Grigoraș” →

George ROCA: Interviu cu Marian Filip – country, music singer și cantautor de notorietate internațională

George ROCA: Vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat… cu concerte, cu turnee, cu apariţii pe diferite scene ale lumii. Un cântăreţ country, un cantautor cu o viaţă complexă! De unde vă trageţi seva? Câteva amănunte vă rog!

Marian FILIP: M-am născut la 12 septembrie 1958, în orașul Beiuş, judeţul Bihor, din părinţii Filip Ioan şi Filip Victoria, pe numele ei de fată… Marian. Din 1962 locuiesc în Oradea, unde am studiat la Şcoala Generală Nr. 8, după care la Liceul „Emanuil Gojdu”, pe care l-am absolvit în 1977. În 1990 am absolvit cursurile Şcolii Superioare de Aviaţie Civilă din Bucureşti, devenind controlor de trafic aerian. Am absolvit mai apoi Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative din cadrul Universităţii de Vest „Vasile Goldis”, cu specializarea: Limba Engleză în Transporturi Aeriene.

George ROCA: Deci prenumele „Marian” vi s-a dat după numele de familie al mamei?! Interesant. Care au fost primele dumneavoastră încercări muzicale şi care au fost paşii spre culmea succesului? De unde provine pasiunea pentru muzică?

Marian FILIP: Primele încercări muzicale le-am avut în timpul liceului, prima mea compoziţie, pe versurile lui George Toparceanu, aparţinând acelor momente, este intitulată „În Drum”, o piesă folk, piesa care figurează, de astădată orchestrată în stil country, şi pe primul meu album, apărut în 2012 şi intitulat „Lampa lui Aladin”. Compoziţiile de pe acest prim album şi scrise până în 2012 sunt: „Lampa lui Aladin” (muzica şi text Marian Filip), „În Drum”, piesa menţionată deja, „Cântă cu mine” și „Prima noapte”, ambele având atât versurile cât şi muzica semnate de mine, apoi „Vis”, o piesă în care muzica îmi aparţine iar versurile sunt ale Alexandrinei Chelu. Tot pe acest album se mai află piese ale unor cunoscuţi compozitori sau artişti, piese pe ale căror linii melodice am aşternut propriile versuri. Aceste piese sunt: „Stele”, „Inima-mi știe”, „Îţi cânt”, „Cândva în viitor” şi „Trage-mi una!”. După apariţia acestui album m-am apucat să-l pregătesc pe următorul, probabil în decursul lui 2019, unde sunt de menţionat piesele „Fata din Vecini” (unde semnez muzica şi versurile), „Picura”, o piesă pe versurile lui George Toparceanu („Noiembrie”), „Noapte de Crăciun”, un duet interpretat împreună cu Anastasia Suru (versurile scrise de mine fiind puse de această dată pe muzica lui Sandy Deac), „Tejgheaua” (aparținându-mi în totalitate), precum şi „I’ll Be Waiting For You” (o piesă pe care am scris-o în limba engleză), piesa ajunsă în semifinalele concursului de compoziţie din Nashville „Unsigned Only”, în 2016. O mare parte din piesele mele au şi varianta înregistrată în limba engleză, de exemplu: „The Aladdin Kit”, „Raining”, ș.a. Printre cele mai recente compoziţii figurează propria-mi varianta de linie sonoră pe versurile scrise de Mihai Eminescu în poezia „De-aş Avea”, „I Feel Like Burning”, „Never Adieu” şi „Visezi, Lindo”! Ar mai fi de menţionat faptul că toate înregistrările mele sunt realizate şi masterizate în studioul lui Sandy Deac din Cluj Napoca.

George ROCA: Extraordinar! Ați ajuns și la Nashville, Tennessee, SUA, unde se ţine de două ori pe an cel mai mare festival de muzica country din lume… Cum a fost posibil?

Marian FILIP: În 2014 am participat pentru prima dată la un festival country în Germania, la Country Music Messe, în Bergheim, după care am continuat, ajungând în 2016 la un număr de 6 festivaluri (în acelaşi an), iar ca urmare a prestaţiei mele artistice în cadrul acestor festivaluri şi a apariţiei mele în presă germana de specialitate, un exemplu fiind prestigioasa publicaţie „Fair Play Country Music”, am fost recomandat ca nominalizare şi acceptat la „Josie Music Awards”, din Nashville, în 2016 şi 2017. În 2016 am concurat la secţiunea „Male Rising Star” şi la „Voice Of The Year”, iar în 2017 am fost nominalizat la secţiunea „World Artist”.

George ROCA: Devenind cunoscut nu numai peste hotare ci şi în ţară… (sic!) aţi avut apariţii pe mai multe scene autohtone şi la diferite posturi de televiziune şi radio. Puteţi menţiona câteva? Continue reading „George ROCA: Interviu cu Marian Filip – country, music singer și cantautor de notorietate internațională” →

Ioan POPOIU: „Poezia mea este sufletul meu așternut în fața cititorilor”- INTERVIU cu Mariana PETRACHE

Vă mulțumesc mult pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU: Mai întâi, vă rog să-mi spuneți care este percepția de sine: cine este Mariana Petrache?

Mariana PETRACHE: Singurele cuvinte pe care le-aș putea spune despre mine și ați putea să le înțelegeți, faptul că eu sunt un simplu om de la țară, că iubesc oamenii, natura, că sunt o fire creativă și activă, că îmi place să pictez, să fac fotografii și să scriu, că pot să iubesc un fir de iarbă, că simt o bucurie mare când cade primul fulg de zăpadă…Mă bucur și de miresmele fânului cosit, de parfumul florilor, de mersul desculț prin iarbă, de plimbările în natură, de culesul ciupercilor și de multe alte lucruri aparent mărunte. Sunt o persoană credincioasă și binecuvântată. Ori de câte ori mi-e dor de Dumnezeu, mă rog…, El îmi ascultă rugile, întorcându-Și fața spre mine…

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre familie, părinți?

Mariana PETRACHE: Sunt multe de povestit despre familie, care este chintesența vieții mele. Alături de soțul meu, Costel Petrache, inginer agronom, cultivăm legume și flori în spații protejate. Eram bugetari, la o instituție agricolă, când am renunțat la servicii și ne-am luat soarta în propriile mâini, punând pe picioare o mică fermă de legume și flori. Recunosc că nu a fost ușor, însă am reușit să ținem doi copii în facultate și să ducem un trai decent. Părinții… au fost doi oameni minunați și muncitori, tatăl meu s-a dus….doar mama mea trăiește În copilărie, am fost un copil norocos, nu am dus lipsă de nimic. Tatăl meu era gestionar, la bufetul din sat, iar mama lăptăreasă. Au fost foarte severi cu mine și cu fratele meu. Erau conservatori… eram rebelă și frumușică, iar tentațiile erau la tot pasul… Mereu eram legată de sora mea, mai mare decât mine cu doi ani, care semăna mai mult cu o sfântă și mergea foarte rar la discoteci și baluri…

Ioan POPOIU: Cum este locul natal, Lozna?

Mariana PETRACHE: O, Doamne, aici este raiul pe pământ!…Puteți să vă închipuiți, de o parte este Someșul, iar de cealaltă parte localitatea este înconjurată de păduri, de foioase și conifere. În comuna Lozna avem atracții turistice: Biserica de lemn „Sfântul Dumitru”, construită în 1813, pe lista monumentelor istorice; Biserica de lemn din satul Preluci, construcție din 1875; Biserica de lemn din satul Valea Loznei, construcție din 1870; Turnul roman de la Lozna; Sistemul de supraveghere și apărare a limesului Daciei de la Cormeniș. Sistemul de supraveghere și apărare a limesului Daciei de la Preluci.

Ioan POPOIU: Școala v-a plăcut ?

Mariana PETRACHE: Desigur, liceul a fost o etapă importantă pentru mine, pentru educația și formarea mea, ca om și profesie.

Ioan POPOIU: Ați urmat un liceu economic ? De ce ?

Mariana PETRACHE: Sincer, nu am dorit să urmez acest liceu, părinții au fost cei care au decis pentru „binele meu”.. Și-ar fi dorit să fiu asistentă medicală, să urmez liceul Sanitar de la Oradea, însă eu eram atât de sensibilă, că la cea mai mică dâră de sânge mă lua cu leșin… Mi-am dorit să urmez Școala de Arte Plastice, din Cluj-Napoca… Visul meu era să pătrund tainele picturii și mai ales să le învăț pe cele ale sculpturii. Îmi plăcea să modelez din plastilină, din lut, chiar și din aluatul de pâine, statuete, personaje din basme, animăluțe… Când alegi viitorul pentru copilul tău trebuie să ții cont de abilitățile lui. Ne-am gândit că fiul nostru o să facă Facultatea de Horticultură și că va duce mai departe afacerea familiei. A urmat Politehnica, inginer constructor. A fost alegerea lui…

Ioan POPOIU: Aveți impresii plăcute din liceu ?

Mariana PETRACHE: Nu este elev care să nu aibă amintiri frumoase, din liceu. Am urmat treapta a I-a, la liceul de Mate-Fizică, din Jibou, după care am continuat treapta a II-a în Șimleu Silvaniei, la Liceul Economic. Eram plină de viață, glumeață și sufletistă. Am regretat mult acea perioadă de liceancă, cu multe năzbâtii și îndrăgosteli.

Ioan POPOIU: V-ați gândit să urmați o facultate ? Ce v-ar fi plăcut ?

Mariana PETRACHE: Da, mi-am întocmit dosarul pentru Academia de Poliție (Miliție). Am trecut prima parte de probe, iar înainte cu o săptămână de examenul scris a murit tatăl meu și am amânat. Între timp, m-am căsătorit și am renunțat la ideea de-a mă face ofițer de poliție….

Ioan POPOIU: Căsătoria când a avut loc ? Aveți o familie frumoasă!

Mariana PETRACHE: M-am căsătorit în 1987. Chiar a fost „dragoste la prima vedere” și afirm cu tot sufletul că în prezent ne iubim ca la început. Da, am o familie frumoasă, doi copii minunați, un băiat și o fată, ambii fiind deja la vârsta la care își croiesc propriul drum. Sunt atât de fericită, încât să pot mulțumi bunului Dumnezeu că mă trezesc în fiecare dimineață, că mă bucur de familie, de fiecare rază de soare, de ploaie, de viață și că pot să merg liniștită la somn. Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia mea este sufletul meu așternut în fața cititorilor”- INTERVIU cu Mariana PETRACHE” →

Ioan POPOIU: „Poezia este glasul interior al sufletului”-INTERVIU cu Ana PODARU

Vă mulțumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu, pentru revista LOGOS ȘI AGAPE !

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familia, părinții…

Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.

Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal ?

Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de munca câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Pe urmele cailor

Ana Podaru

Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai…
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… zic: – Caii … sunt ocrotiți de zei!…

Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie ? Cât a fost de fericită?

Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.

Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!

Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă. A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.

Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment ?

Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,, profesoare”, ne arunca cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeau patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani ?

Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci ?

Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, îmi doream să fac treapta a doua de liceu la Petroșani, să fiu aproape de sora mea. Ajunsesem târziu şi nu mai erau locuri, m-am întors în satul meu dezamăgită. Cumnatul meu a venit într-o zi acasă cu acel băiat, care m-a cerut tatălui meu de soţie. Acesta a spus că mă dă în schimbul unui litru de ţuică, am fost atât de dezamăgită, am plâns şi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea. M-am căsătorit.

Ioan POPOIU: În ce context a avut loc căsătoria și mutarea la Vulcan ?

Ana PODARU: Contextul a fost unul trist, doream să scap de dracul şi am dat de tac-su, cum spune proverbul. Îmi plăcea acel băiat, dar nu ştiam ce-i iubirea, aveam nevoie de afecțiune, m-am căsătorit din dorința de a fi iubită şi respectată. Totul a fost frumos până am născut un băieţel, aveam 18 ani, apoi el s-a schimbat, a devenit violent, juca toți banii la păcănele. Eu nu suportam un beţiv lângă mine, ne certam, mă bătea şi s-a produs ruptura. A fost o perioadă grea, violentă, de care nu vreau să-mi amintesc, cert e că acele clipe m-au marcat pe viaţă. Am divorţat cu greu, lucram pe unde apucam, el îmi fura băiatul, sufeream, eu nu aveam condiţii, era o luptă grea psiho-emoţională. Apoi l-am cunoscut pe Iulian, a fost o iubire curată, adevărată, un băiat bun, cu care m-am căsătorit imediat şi m-am mutat la Vulcan. Mi-a acceptat copilul şi am mai născut o fetiță, care este lumina ochilor mei.

Ioan POPOIU: După absolvirea școlii sanitare din Petroșani, ați fost multă vreme asistent medical la spitalul din oraș! Cum au fost acești ani?

Ana PODARU: Am reluat școala, după ce mi-am crescut copiii, în 2006, m-am înscris la Liceul industrial Vulcan, unde am studiat electrotehnica. Am primit şi premiu la absolvire, eram un elev eminent, studios, lucram deja la spital ca infirmieră. A fost o perioadă grea, aveam copii, aveam serviciu, dar am avut susţinere din partea familiei. Am luat bacalaureatul şi imediat m-am înscris la Școala postliceală sanitară Carol Davila din Petroşani, dorinţa mea era să fac facultatea de asistenţi la UMF Cluj. M-am înscris, am intrat, dar s-a dizolvat clasa, pe motiv că eram doar şase pentru anul întâi! Aşa că singura variantă mi-a rămas postliceala. A fost extraordinar de frumos, am devorat fiecare clipă, anii de practică din spital, cărțile de medicină generală, am cunoscut oameni noi, colegi, prieteni, profesori. M-am implicat foarte mult și promovarea ca asistent debutant am primit-o încă din anul 3 de şcoală, lucram sub supraveghere. Mi-am făcut lucrarea pe Pneumoftiziologie-Tuberculoză şi am luat zece. Eram foarte bucuroasă, mă simţeam împlinită. Am lucrat în orașul Vulcan, în secția Pediatrie, mai apoi m-am mutat pe TBC, îmi iubesc meseria, o fac cu drag, cu pasiune şi vocaţie. A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, îmi amintesc cu drag de colegii mei şi de unii bolnavi de tuberculoză care m-au impresionat. Secţia noastră a fost mutată apoi la Petroşani prin ordin ministerial şi acolo am cunoscut oameni noi, medici noi, dar lucram pe acelaşi program naţional de tuberculoză şi mi-a fost foarte uşor. M-am ataşat de toţi, de colegi, de doctori, dar mai ales de bolnavi, nu-i pot uita, uneori mă gândesc la ei, mi-e dor de ei.

Ioan POPOIU: A fost o perioadă lungă, aproape 20 de ani, în care cei doi copii ai dvs. au crescut mari! Ce satisfacții ați avut ?

Ana PODARU: Doamne, cea mai mare realizare a mea sunt copiii mei, Larisa şi Bogdan, i-am crescut cu drag, mi-au adus numai bucurii, sunt copii buni, sensibili şi iubitori. M-am bucurat de 20 de ani de viaţă de mamă, nu am simţit greutăţile vieţii, găteam, coceam, făceam prăjituri, torturi, mergeam cu ei în drumeţii, pe munte, mergeam la grătare, la iarbă verde, călătoream. Nu eram bogaţi, tatăl lor lucra la mină, eu eram asistentă, ne ajungeau banii pentru un trai decent. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu mamă!

Ioan POPOIU: Totusi, în 2014, a apărut o mare răscruce în viața dvs. Ce s-a întâmplat?!

Ana PODARU: Îmi doream evoluție, în profesia de asistent vezi multe, înghiţi, taci, plângi, te revolţi, te simţi neputincios în faţa şefilor, a sistemului. Toţi colegii eram nemulţumiţi, motive pe care nu le voi dezvălui acum. Doream să plec în Belgia, ne-am sfătuit cu soţul meu ca eu să plec prima şi el să mă urmeze imediat ce iese la pensie, minerii se pensionează de tineri. Am aplicat, se amânase cu un an plecarea din cauza unei legi în Belgia, aşa că, la îndemnul unui prieten, am aplicat pentru un job în Anglia și, după câteva încercări, interviuri telefonice, am fost acceptată. Am plecat, a fost foarte greu, nu prea ştiam limba, accentul britanic era diferit de cel american, am luat-o de jos ca infirmieră, am învăţat mult. A fost o perioadă de trei luni în care am lucrat până la 72 de ore pe săptămână, locuiam într-o cameră de azil.

Ioan POPOIU: Ați plecat și în Anglia ați continuat activitatea de asistent medical, ce ne puteți spune ?

Ana PODARU: După cum am spus, am ajuns în Anglia, după trei luni, m-a urmat fiica mea, băiatul era de un an în Anglia, în alt oraş. Am luptat mult să obţin o locuinţă, am locuit cu chirie, apoi am închiriat un apartament doar pentru noi şi am luptat să obţin PIN-ul, autorizaţia de a lucra ca asistent în Anglia. A trebuit să aștept încă șase- opt luni până am primit avizul, dar a fost o mare victorie, imediat am primit un post de asistentă la noul azil unde lucram, renunţasem la primul job din cauza exploatării fizice. Aici eram respectată, iubită şi mă simţeam împlinită din punct de vedere profesional, făceam multe cursuri, scriam și vorbeam engleză, dar ținta mea era să lucrez într-un spital britanic de stat. Aşa că am aplicat imediat, interviul a fost un succes şi astfel am ajuns să lucrez într-un spital de stat, la secţia de reabilitare medicală din oraşul Crawley. Din păcate, viața mea privată s-a deteriorat, soţul meu a luat hotărârea să nu ne urmeze, s-a produs ruptura, fiica mea era la colegiul catolic şi nu-şi dorea întoarcerea. Am acceptat şi eu şi soţul meu să ne separăm, dar am rămas prieteni, între noi nu existau motive reale de divorţ, cu toate acestea am divorţat.

Ioan POPOIU: După ce-am vorbit de biografie, să ne referim acum la opera dvs. care este impresionantă. Când ați descoperit universul cărților ?

Ana PODARU: Universul cărților l-am descoperit în copilărie, din păcate, nu aveam prea multe cărţi în casă, dar le împrumutam de la bibliotecă.

Ioan POPOIU: Primele versuri de când datează ?

Ana PODARU: Primele versuri le-am scris la 20 de ani, eram deprimată, sufeream cumplit şi acele câteva rânduri au fost ca o eliberare… ,, lumină e afară, întunecat mi-e chipul

tristeţea mă cuprinde înlănţuindu-mi gândul

aş vrea să plâng, dar oare la ce m-ajută plânsul

aş vrea să mor, dar moartea nu vine când vrea omul

şi-atunci mă zbat mai bine ca pasărea rănită

sperând că poate-odată voi mai fi fericită,…”, cam aşa suna.

Ioan POPOIU: Surprinzător, debutul poetic a avut loc târziu! De ce?

Ana PODARU: Nu m-am gândit niciodată că voi scrie poezie, apăruse acest facebook, eram şi eu prezentă, aveam un grup de amici cu care ne amuzam pe seama unei emisiuni TV. Eu, fiind mai glumeață, am început să pamfletez concurenţii acelei emisiuni, postam şi a prins la public, se amuzau copios. Într-o zi, am scris o poezie, apoi alta, aşa de amuzament, le-am postat și, la un moment dat, am fost luată la rost de o doamnă că de ce nu public o carte decât să postez pe net, că ce vreau, să mi le fure cineva?… M-am amuzat, nu ştiam ce-o să iasă, am continuat să postez, ea a continuat să mă certe, apoi m-am hotărât să-mi fac primul manuscris și așa s-a născut prima carte.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre debut! Ce ne puteți spune ?

Ana PODARU: Debutul meu a fost neaşteptat de bine primit în rândul tinerilor mai ales. M-am bucurat de un succes enorm.

Ioan POPOIU: Primul volum are un titlu metaforic! De ce FIRIMITURI…?

Ana PODARU: Acest volum este foarte strâns legat afectiv de timpul copilăriei mele, de durerea şi suferinţa trăită, de plânsul fraţilor meu speriaţi, de icnetele de sub pătura trasă pe faţă de teama tatălui nostru, copilăria noastră a fost o dramă! Dar, dincolo de acea dramă, existau clipele de fericire, joaca, chicotitul, alergatul prin ploaie, iubirea care ne unea, bucata de pâine caldă din mâinile noastre flămânde. Imi amintesc cât de mult ne doream o prăjitură, o păpuşă, un suc sau o cutie cu bomboane. Toate acestea erau FIRIMITURI DE FERICIRE.

Ioan POPOIU: Cum a fost receptat volumul ?

Ana PODARU: M-am întors la Vulcan, să lansez Firimituri de fericire, am fost susţinută de viceprimarul Cristian Merişanu şi de primarul Gheorghe Ile, care au reușit împreună cu consiliul local să organizeze întreaga lansare în lipsa mea. Eu am venit doar cu cărţile, ca o invitată, în sală mă aşteptau peste 150 de persoane, elevi, studenţi, localnici, profesori, localnici, televiziunea locală, ziarişti… Am avut şi invitaţi speciali, pe scriitoarea Silvia Urlih, coordonatoarea unei antologii la care am participat, și scriitoarea Daria Dalin, care mi-au susținut lucrarea. Surpiza mea a fost că elevii liceului, la care am învăţat, mi-au recitat din poezii. A fost un moment emoţionant.

Ioan POPOIU: Ce-a urmat ? S-a întâmplat ceva?! Următorul volum se numește semnificativ „Fluturi în infern”! Și este lansat la Londra! Cum comentați ?! Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia este glasul interior al sufletului”-INTERVIU cu Ana PODARU” →

Magdalena ALBU: Interviu cu ing. Gabriel Guberna despre Profesorul Universitar Martir Ioan Sava

„Profesorului Ioan Sava i-a dat cineva o coala de hârtie, un creion și l-a învățat cum se deseneză un punct. Ce a făcut cu ele? A desenat Universul.”

(Ing. Gabriel Guberna)

Inginerul Gabriel Guberna este unul dintre absolvenții Facultății de Îmbunătățiri Funciare din București (parte componentă a Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București), promoția 1975-1980, care nu numai că l-a avut dascăl pe Prof. univ. dr. ing. Ioan Sava, omorât în temnița de la Aiud, în anul 1986, ci și model de înalt profesionalism și seriozitate. Dl Guberna a avut amabilitatea de a accepta invitația, pe care i-am adresat-o, anume aceea de a alcătui, din amintiri, nu doar un portret de suflet dedicat memoriei Profesorului Sava, ci și de a contura o mărturie-document, care să releve publicului adevărata dimensiune valorică a fostului său mentor și fondator de școală inginerească, la Sibiu.

–––––––––––––

+ Dedic acest material torționarilor Prof. univ. dr. ing. Ioan Sava, omorât în temnița de la Aiud

Magdalena ALBU: Domnule Inginer Gabriel Guberna, mi-ați povestit că, după finalizarea studiilor liceale, ați susținut examen de admitere la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare din București, una dintre instituțiile de elită ale acelei vremi. Când s-a produs, de fapt, „întâlnirea” cu facultatea noastră, așa cum ne place nouă, absolvenților, să o numim?

Gabriel GUBERNA: În toamna anului 1975, mergeam la București pentru că începeau cursurile anului I, secția ingineri, la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare, din cadrul Institutului Agronomic ”Nicolae Bălcescu” din Bucuresti (b-dul Mărăști, 59), unde fusesem admis, în urma examenului de admitere din vara anului 1974. Absolvisem Liceul de Îmbunătățiri Funciare din Turnu Măgurele, promoția 1974, și luasem cu brio examenul de admitere la FIF (Facultatea de Îmbunătățiri Funciare), sesiunea 1974. Înainte de facultate (octombrie 1974 – iunie 1975), însă, am făcut armata la TR (termen redus), 9 luni, apoi, după terminarea acesteia, am lucrat trei luni, în vara lui 1975, pe șantier la TLS (Trustul Lucrări Speciale, de pe platforma Combinatului Chimic Turnu – Măgurele, la valorificare cenușă pirită), iar, acum, mă prezentam la cursuri, în primul an de facultate. Eram tânăr, cu o condiție fizică deosebită după perioada de armată și de lucru pe șantier, și trăiam sentimentul celor din ”Titanic”, anume acela că ”toată lumea este a mea’’, având convingerea că totul se poate și că nimic nu este imposibil.

Magdalena ALBU: În perioada acelor ani, admiterea la facultate reprezenta un pas important în viața unui absolvent de liceu, absolvent care trebuia să treacă, mai întâi, însă, de filtrul unui examen de selecție extrem de serios, ce necesita o pregătire anterioară bine pusă la punct. Povestiți-ne, vă rog, despre acest moment de început al Dvs., în universul fascinant al Facultății de Îmbunătățiri Funciare din București!…

Gabriel GUBERNA: Intrarea mea la facultate nu fusese o întâmplare, un accident, ci era rezultatul unei activități susținute de studiu pe toată perioada celor patru ani, cât a durat liceul. Am beneficiat înca din liceu de cadre didactice bine pregătite, care m-au ajutat în pregătirea mea pentru susținerea examenului de admitere la facultate. Și asta, numai în cadrul programei școlare, fără meditații plătite sau ore după programul de studiu. De mare ajutor, mi-a fost faptul că, în perioada liceului de la Turnu Măgurele, erau în derulare lucrările de amenajare a sistemului de irigații ”Terasa Olt Călmățui”, cu S = 47 000 ha, în sensul că am avut multe cursuri de specialitate, pe care ni le țineau inginerii de la șantier, dar și că aceștia ne organizau vizite pe șantier, unde vedeam direct cum se realizau lucrările. Această lucrare, la vremea respectivă, a reprezentat amenajarea de irigații cea mai modernă din Europa, realizată cu bani de la Banca Europeana de Dezvoltare și coordonată, în execuție, de o firmă engleză, fiind, practic, legată în mod direct de specialitatea liceului nostru. Aveam, astfel, contacte directe, permanente cu specialiștii de pe șantier, care, normal, că ne-au format și ne-au orientat spre Facultatea de IF.

Magdalena ALBU: Deci, pasiunea pentru Îmbunătățirile Funciare s-a născut, acolo, pe șantier, încă din perioada liceului… Ați avut o mare șansă din partea destinului să începeți prin a participa, în mod direct, la execuția unei lucrări emblematice pentru România și Europa acelor ani!… Cum a fost contactul cu primul an de facultate?

Gabriel GUBERNA: Ajuns în anul I de facultate, am început cursurile, aflând, evident, programa școlară, materiile pe care le aveam de parcurs, examenele, colocviile și, bineînțeles, profesorii, asistenții și laboranții pe care-i vom avea. Lista ”cuielor” din primul an era deja cunoscută de la colegii din anii mai mari, ea cuprinzând atât cursul, dar, mai ales, numele celui care-l preda, anume: Analiză matematică – conf.dr. Gogonea Sorin; Algebră și programare – prof. dr. Claudiu Ionescu-Bujor; Desen tehnic și reprezentări geometrice (Geometrie descriptivă) – conf.dr. Sava Ioan. De la „știrile pe surse” de atunci – colegii mai mari -, aveam deja primele informații despre aceste cursuri grele din anul I, cât și despre profesorii care le predau. Bineînțeles, toate erau descrieri din filmele de groază.

Magdalena ALBU: Nume mari de profesori ale facultății noastre și ale matematicii, precum Profesorul Sorin Gogonea – un dascăl extrem de riguros în activitatea de susținere a cursului, pe care și eu l-am avut în primii doi ani de facultate la aceeași disciplină, ca și Dvs., anume, Analiză matematică -, dar și ale diplomației românești, precum Profesorul dr. matematician Claudiu Ionescu-Bujor. Să ne oprim, însă, asupra celui de-al treilea nume pe care l-ați menționat în relatarea anterioară – Profesorul Ioan Sava, o întâlnire marcantă pentru destinul Dvs.!… Dacă viața v-ar fi așezată, într-o zi, pe o peliculă de celuloid, cum ar arăta primul cadru al întâlnirii Dvs. cu Profesorul Sava?

Gabriel GUBERNA: Despre cursul de Desen tehnic și reprezentări geometrice, personal, nu-mi făceam griji, mă bazam pe cunoștiințele din liceu, unde avusesem un profesor bun, dar și pe instruirea primită de la sora mea mai mare, studentă tot la IF, și care făcuse deja cursuri de Desen cu d-l Sava. Din ceea ce aflasem de la colegi, știam deja că, la orele Profesorului Sava, trebuia să te prezinți îmbrăcat decent, curat, să fii atent la cursuri și să nu chiulești. Așadar, m-am dus la primul curs de Desen tehnic și reprezentări geometrice, este adevărat, cu idei preconcepute despre materie, dar, mai ales, despre cel care o preda. Ușa s-a deschis, cred, exact în momentul în care ceasul arăta ora exactă și atunci l-am văzut, pentru prima dată, pe Profesorul Sava Ioan. Avea o ținută elegantă, îmbracat la patru ace, cu costum, cravată, pantofi cu toc italian și un halat impecabil de nuanța oului de rață. O ținută decentă, aleasă cu bun gust, fără vreo urmă de extravaganță, care făcea o primă impresie pozitivă și care, deopotrivă, cerea respect.

Magdalena ALBU: Cu alte cuvinte, primul impact emoțional a fost unul determinant, anulându-vă tot bagajul anterior de prejudecăți, ce vă conturaseră o imagine eronată despre Profesor, impact la care s-a adăugat, imediat, și metoda sa deosebită de predare…

Gabriel GUBERNA: Nu pot să spun decât că tot ceea ce făcea Profesorul la curs era realizat cu multă lejeritate, în sensul că nu era grăbit să termine cursul cât mai repede, nu avea sincope în expunere, preda acele cursuri de Desen tehnic și reprezentări geometrice cu multa pricepere și îndemânare! Pentru el, cursurile parcă erau niște momente de relaxare. Mai târziu, după ce l-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că, într-adevăr, orele noastre de curs erau ore de relaxare pentru el.

Magdalena ALBU: Ați fost fascinat de arta pedagogică a Profesorului Sava…

Gabriel GUBERNA: Profesorul Sava Ioan era un om care știa „multă carte”. Nouă, studenților de la IF, ne preda Desen tehnic, dar ținea și cursuri la Arhitectură și, în același timp, avea multe contracte pe teme de soft, de programare și de mecanică. Din ceea ce s-a auzit în acea vreme, se pare că dumnealui ar fi fost strungar, dar absolvise Facultatea de Mecanică și Facultatea de Matematică.

Magdalena ALBU: Și regretatul mare Profesor și critic literar Alexandru Piru (unul dintre asistenții lui George Călinescu), de la Facultatea de Litere a Universității București, a fost, mai întâi, strungar, așa după cum singur mărturisea, cu mulți ani în urmă, la o manifestare cultural-educațională de la Muzeul Literaturii Române din Capitală. Destinul, însă, își urmează, desigur, ca întotdeauna, nestingherit, calea… Pentru Dvs., însă, magia de la catedră, pe care Profesorul Sava o împrăștia în jur, a fost, se simte acest lucru, unică. Ce frază credeți că ar putea defini cel mai bine arta sa remarcabilă de a preda, iată, o… disciplină tehnică?

Gabriel GUBERNA: Profesorului Sava Ioan i-a dat cineva o coală de hârtie, un creion și l-a învățat cum se desenează un punct. Ce a făcut cu ele? A desenat Universul.

Magdalena ALBU: Antologică formulare!…

Gabriel GUBERNA: Da, este adevărat și asta ne-a învățat, din prima oră de curs, și pe noi!… ”Ce înseamnă desen tehnic?”, ne-a întrebat. Stați, mai avem până acolo, haideți să începem cu începutul! Cine știe să deseneze un punct?” Am rămas blocați. „Haideți, curaj, ieșiți careva la tablă și desenați un punct! Vă înțeleg nepriceperea, pentru că, dacă vom ști să desenăm un punct, atunci vom ști să desenăm orice, absolut orice.”

Magdalena ALBU: ” „…dacă vom ști să desenăm un punct, atunci vom ști să desenăm orice, absolut orice.” Altfel spus: punctul, ca bază de construcție a întregului Univers… Continuați, vă rog !...

Gabriel GUBERNA: „Bun, ai desenat un punct, acum ține creta apăsată pe punct și mișc-o într-o direcție! Ce avem acum? Avem un segment de dreaptă, avem o curbă, avem un cerc, avem o elipsă, avem o sinusoidă, avem.. Vă rog să completați lista! Mai departe, dacă am desenat un punct, putem să desenăm și trei puncte! Haideți să unim cele trei puncte! Ce avem? Avem un triunghi. Vă rog să spuneți, pentru patru punncte, avem, da, avem pătrat, romb, dreptunghi, paralelogram, trapez, iar lista poate continua!” Și jocul acesta în plan a continuat cu acele cunoștințe, reguli despre Desen tehnic, începând cu linia, care și ea este linie de bază, linie de cotă, ajutătoare de cotă, linie întreruptă, fiecare tip cu grosimea ei, cu definiția ei. Cam la fel, dar, la un nivel mult mai avansat, au decurs lucrurile, când, de la desene în plan, ne-am mutat la reprezentări în spațiu, tot așa, cu exemple simple, banale, cum ar fi: ”Luați un segment de dreaptă, țineți-l fix la un capăt, iar celălalt capăt plimbați-l pe un cerc! Da, am generat un con! Dar, dacă ambele capete se plimbă pe două cecuri…” Etc., etc. Cursurile au continuat, am ajuns la acele lecții aproape abstracte, atunci când am învățat despre epura obiectului, despre vederi ale obiectelor (în plan, laterale), despre secțiuni, despre intersecții de corpuri.

Magdalena ALBU: Profesorul Sava era un perfecționist…

Gabriel GUBERNA: Profesorul Sava era un perfectionist, stăpânea și aplica, cu rigurozitate, toate detaliile. Cunoștințele lui nu se mărgineau la explicații banale, așa cum le-am arătat mai sus, cunoștințele lui erau multe și aprofundate. El avea model matematic pentru fiecare etapă de desen – mișcarea punctului era o ecuație matematică bine definită, translația, rotația aveau și ele o descriere matematică pe măsură, dar cel mai fascinant era atunci când găsea formule matematice pentru suprafețele generate prin intersecția unor corpuri (ex.: cilindru cu conul).

Magdalena ALBU: Toate acestea au avut o finalitate practică pentru Dvs., în meseria de inginer…

Gabriel GUBERNA: Partea cea mai importantă a fost faptul că tot ceea ce ne-a învățat Profesorul Sava a avut o finalitate practică, în sensul că ne-a predat cu lux de amănunte Desenul tehnic, cum se întocmește, cum se citește și cum se aplică acesta. Toate cunoștințele privind suprafețele generate prin intersecția corpurilor le-am aplicat pe șantier, atunci când, de exemplu, trebuia făcută o reducție pe o țeavă, trebuia făcut un nod hidrotehnic din țevi cu diametre diferite, când trebuia să fixăm piesele înglobate în beton etc., etc. …

Magdalena ALBU: Ce reprezintă Desenul tehnic pentru Inginerul Gabriel Guberna, după cursurile universitare predate de către Profesorul Ioan Sava, în facultate?

Gabriel GUBERNA: Desenul tehnic este, practic, o limbă internațională, pe care trebuie să o știe orice inginer constructor.

Magdalena ALBU: Ce alte cursuri v-a mai ținut, în acei ani, Profesorul?

Gabriel GUBERNA: Au trecut 44 ani de la data când frecventam cursurile Profesorului Sava, timp în care, printre altele, am folosit programele de desen Autocad. La data când l-am cunoscut, Profesorul știa tot ceea ce se găsește în aceste programe de desen.

Nu exagerez cu nimic, așa cum l-am cunoscut pe Profesorul Ioan Sava, acesta era pregătit și avea suficiente cunoștințe ca să scrie soft-urile respective de desen. Ca să rezum, pe Profesorul Sava îl putem numi Autocadul nostru uman.

Profesorul Sava avea și un cerc de Desen. La vremea aceea, era o practică, anume, ca, la fiecare disciplină, să fie și un atare cerc. Acesta era facultativ, venind în întâmpinarea studenților buni, care doreau să învețe și alte lucruri mai avansate, mai elaborate, mai aprofundate, decât cele comune de la cursul obișnuit.

Magdalena ALBU: Care erau regulile, să spunem așa, pentru a promova examenul la Profesorul Sava sau nu exista așa ceva?

Gabriel GUBERNA: De la prima oră de curs, Profesorul Sava ne-a spus pretențiile, regulile dumnealui, în legătură cu promovarea examenului, care se rezuma, de fapt, la una singură: ”se știe, se trece; nu se știe, nu se trece”. Această regulă, relativ simplă, a aplicat-o permanent, fără patimă, fără ranchiună, ci în mod principial și corect.

Această regulă sau tip de exigență, aș numi-o, mai corect, care, de ce să nu fiu sinceră, mie mi-a plăcut foarte mult, a fost aplicată și de către alți mari Profesori ai facultății noastre, precum: Simion Hâncu, Claudiu Ionescu-Bujor, Bebe Nedelcu, Sorin Gogonea.

Profesorul Sava era din alt aluat, el vedea lucrurile altfel, avea alte tipare, care nu prea semănau cu cele de atunci. La el, nu exista ”lasă că merge și așa”, nu existau nuanțe de gri, ori era albă, ori era neagră.

Magdalena ALBU: Exact pe principiul acesta merg și eu: alb sau negru, fără nuanțe intermediare. Exigența ca mod de a fi…

Gabriel GUBERNA: Da, exigența lui nu era numai la disciplina pe care o preda, existența lui era, într-adevăr, un mod de viață, mai greu de înțeles.

Magdalena ALBU: Greu de înțeles doar pentru cei care nu aleg să își impună standarde înalte de exigență în profesie și în viață!…

Gabriel GUBERNA: Îmi explica, de exemplu, faptul că un inginer trebuie să fie bine pregătit, să aibă prestanță și să onoreze faptul că este inginer. Numai că a trecut examenul de admitere la facultate nu înseamnă că și este inginer. Nu este obligatoriu ca toți studenții să ajungă ingineri. Ajung ingineri cei care învață și care dovedesc că pot face față meseriei de ingineri.

Magdalena ALBU: Acum s-au schimbat profund lucrurile, din păcate, iar viziunea aceasta reprezintă, deja, o mentalitate care ar trebui neapărat reactivată la nivel de societate. A onora faptul că ești inginer e o deviză trecută, actualmente, la indexul uitării.

Să revenim, însă la cercul studențesc al Profesorului Sava!

Gabriel GUBERNA: Când a anunțat data înscrierii la cerc, bineînțeles că s-au prezentat peste 70% dintre studenți. Ne-a mulțumit tuturor celor care ne-am înscris, dar ne-a spus de la început: ”Să nu credeți că, dacă v-ați înscris la cerc, treceți examenul fără să învățați!”.

Magdalena ALBU: Aceleași standarde de exigență și la cercul facultativ…

Gabriel GUBERNA: Da! Dupa prima temă dată, am rămas o duzină, apoi, după un timp scurt, am fost selectați doar 5-6 studenți. Am rămas mirat la vremea respectivă că, la cerc, temele abordate, pe lângă desenele pe care trebuia să le facem, erau cele de matematică superioară si de programare de cel mai înalt nivel. Mai târziu, am aflat că acestea erau, de fapt, teme de cercetare la diferite contracte încheiate cu întreprinderile de atunci de Mecanica fină și chiar cu uzinele Dacia, unde am lucrat la un soft pentru optimizarea formei caroseriei autoturismului.

Magdalena ALBU: Care era ritmul personal de lucru al Profesorului Sava? Bănuiesc, unul extrem de dur!

Gabriel GUBERNA: Profesorul Sava lucra mult, foarte mult. Erau dimineți, când îl găseai lucrând la cabinet și la ora 6, dar și seri când, la orele 22, se vedea lumină la cabinetul lui. De atunci, am văzut că avea o sensibilitate pentru spații neaerisite, pentru mirosuri și locuri cu mizerie.

El funcționa ca un veritabil mecanism fin. Puteai să potrivești ora când intra la curs, dar, la fel de bine, și când termina cursul. La Profesorul Sava, era prețios orice minut, pentru că lucra foarte mult și, așa cum am spus, cursurile erau pentru el momente de relaxare.

Magdalena ALBU: Cei câțiva studenți selectați, cum ați răspuns exigențelor Profesorului, la cerc?

Gabriel GUBERNA: Ne-am obișnuit cu exigențele lui. Am suportat și când am refăcut planșele, pentru că un punct nu era cerculeț perfect, pentru că o linie de cotă era mai groasă, pentru că fâșia de îndosariere nu avea 25 mm, pentru că scrierea nu era STAS etc.

În perioada respectivă, nu erau calculatoare, nici măcar cele de birou, așadar, calculam cu rigla de calcul. Nu erau soft-uri de Desen tehnic, nu apăruseră nici măcar acele truse și șabloane Rottring. De aceea, toate plansele pe care le făceam, ca temă acasă, începeau cu schița, apoi, desenul la scară pe hârtie milimetrică, apoi, partea finală. Cea mai pretențioasă era desenarea în tuș pe hârtie de calc a desenului.

Magdalena ALBU: Vă înțeleg foarte bine, fiindcă, la rândul meu, în facultate și, mai apoi, în institutul de proiectare-cercetare, am desenat, atunci când a fost nevoie, astfel… Mi-a plăcut acest mod meticulos de a lucra, o modalitate intimă de a interacționa, practic, cu hârtia și cu lucrarea în sine, căreia îi cunoști așa absolut toate detaliile, tot organismul!…

Gabriel GUBERNA: Așa este! Hârtia de calc era o hârtie transparentă, specială, care se lipea deasupra desenului executat la scară, pe hârtie milimetric, în vederea copierii cu tuș a desenului. Operația de desenare cu tuș era dificilă, pentru că se executa cu penițe speciale și cu trasoare de linii care se reglau greu pentru realizarea grosimii liniei de desenat. Îți trebuia multă pricepere, îndemânare…

Magdalena ALBU: Răbdare…

Gabriel GUBERNA: … mai ales răbdare ca să desenezi o planșă, care dura și o noapte întreagă! Or, nu te simțeai bine, când ajungeai la Profesorul Sava, iar acesta o rupea, pur și simplu, dacă nu era bine ceva și îți spunea să o refaci!… Exigența lui, însă, dădea roade, pentru că, dacă planșa era făcută cum trebuia, atunci, într-adevăr, chiar nu aveai nici o problemă, iar nota era pe măsura efortului depus. Oricum, metoda de verificare era una permanentă, cu teme săptămânale, cu lucrări de degrevare, care ne-au ajutat mult la sfârșitul anului, când am dat examenul final. Știu că a fost mulțumit de seria noastră, fiindcă majoritatea studenților au reușit să țină pasul și să treacă examenul.

Magdalena ALBU: Totul e bine când se termină cu bine, însă, nu a fost să fie chiar așa, fiindcă, un an mai târziu, avea să urmeze un moment extrem de dureros pentru Dvs. – despărțirea de Profesorul Ioan Sava, prin plecarea sa, de la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare din București, la Sibiu. Cum s-au petrecut lucrurile din acest punct de vedere, Dle Inginer Gabriel Guberna?

Gabriel GUBERNA: Am terminat anul I (1975-1976) și, la începerea anului II de studii – an în care, față de primul, când avusesem ambele semestre cursuri cu Profesorul Sava, aveam doar în semestrul întâi -, a venit ”știrea cea mare, aceea că pleacă Sava”. Mulți colegi jubilau. „Gata, am scapat de Sava!”, spuneau ei. Nu le-am împărtășit bucuria. Eram trist. Pleca un Profesor deosebit, cu care avusesem ocazia să lucrez și de care reușisem să mă apropii în oarecare măsură. Nu am putut să iau legătura cu Dumnealui, nici măcar să mai vorbesc cu el.

Magdalena ALBU: M-ați întristat!… Se simte și acum durerea de atunci în sufletul Dvs.!… Probabil că era un soi de premoniție neconștientizată asupra a ceea ce avea să urmeze câțiva ani mai târziu, în destinul dur al Profesorului Ioan Sava… Prin urmare, ați început cel de-al doilea an de studii universitare fără Profesorul Sava… Nu-mi vine să vă întreb cum a fost, pentru că am trăit, la rândul meu, aceste sentimente îngrozitoare, când nu am mai avut cursuri, în anii IV și V, cu dascălul meu preferat – Simion Hâncu…

Gabriel GUBERNA: Am început anul II, desigur. Am fost, bineînțeles și la cursurile de Geometrie desciptiva, unde am promovat fără probleme, dar îmi lipseau acele întâlniri de la cerc cu care mă obișnuisem…

Magdalena ALBU: Vă lipsea magia exigenței Profesorului Sava…Ce a însemnat pentru Dvs. plecarea sa la Sibiu?

Gabriel GUBERNA: Plecarea Profesorului Sava m-a făcut să trăiesc experiența unuia, care a ascultat ”Rapsodia Română” interpretată la Ateneul Român, iar acum o ascultă într-o bodegă amărâtă, cântată de un lăutar la vioară… Același curs, dar predat de alt profesor…

Magdalena ALBU: O comparație semnificativă, ce reflectă dimensiunea înaltă a valorii profesionale a Profesorului Sava…

Gabriel GUBERNA: Nu a mai fost ceea ce era pe vremea lui Sava, nici la cursul meu din anul II și nici în anii următori, din câte îmi aduc eu aminte. Geometria descriptivă nu mai era un cui pentru studenți.

Magdalena ALBU: Studenții au scăpat de un ”cui”, precum spuneți, facultatea, însă, de un mare Profesor… V-ați mai reîntâlnit, ulterior, cu Ioan Sava?

Gabriel GUBERNA: Când am terminat anul III, vara, am mers în tabăra studențească de la Pârâul Rece. Acolo, întâmplarea a făcut ca să cunosc un student pe nume Nicu, din Sibiu, coleg de cameră cu mine în acea tabără, cu care m-am și împrietenit.

Magdalena ALBU: Întâmplarea?!… Destinul, Dle Guberna!…

Gabriel GUBERNA: Era student la Facultatea de Mecanică din Sibiu, unde Sava Ioan era profesor, nu știu dacă și decan. Mi-a povestit despre facultate, despre cursuri, despre colegi. L-am întrebat de Profesorul Sava, despre care mi-a spus că este foarte deștept, că s-a implicat mult în activitatea facultății, că muncește de dimineața până seara, dar că a lăsat pe toamnă vreo 70 de studenți, printre care era și el, la disciplina de Mecanică, pe care o preda. Nu m-am mirat deloc să aflu că, și la Sibiu, Profesorul Sava rămăsese consecvent principiului ”se știe, se trece; nu se știe, nu se trece”, mai ales acolo, unde el era pe profilul lui, adică, pe profilul mecanic. I-am spus noului meu prieten Nicu, faptul că va trebui să ia în serios examenul, să pună mâna să se pregătească, pentru că, altfel, nu va trece. În iarna anului 1979, eram deja la jumătatea anului V de facultate, iar întâmplarea a făcut să prind un loc în tabara studențească de la Sibiu.

Magdalena ALBU: Vă corectez din nou! Nu întâmplarea, ci destinul, Dle Inginer!…

Gabriel GUBERNA: Ajuns la Sibiu, am fost cazat la un cămin studențesc, chiar în oraș. M-am auzit la telefon cu prietenul Nicu, cel de la Pârâul Rece, care trecuse cu bine examenele cu Profesorul Sava și care mi-a spus că îl găsesc pe profesor la facultate. Mi-a dat adresa, numărul de telefon de la decanat și mi-a explicat cum se ajunge la facultate. Aveam o strângere de inimă! Să mă duc, să nu mă duc, să dau telefon înainte?!… M-am hotărât să merg, a doua zi, direct la facultate. Normal că m-am aranjat la frizer, m-am îmbracat la costum, cravată și palton cu fular.

Am găsit, relativ ușor, Facultatea de Mecanică din Sibiu. La intrarea în clădire, îmi aduc aminte că, pe hol, erau afișate, printre altele, o serie de planșe cu profil mecanic, toate listate din calculator. Le-am admirat în sinea mea și mi-am dat seama că, ceea ce făcusem la cerc, aici, se continuase la un nivel mult mai avansat. Am întrebat de Profesorul Sava și cineva m-a îndrumat către biroul lui. Am bătut la ușă. Mi se tăiase respirația. Eram copleșit de emoție. Am auzit : ”Intră!” și… am intrat.

Magdalena ALBU: Cum era, dincolo de ușă, de data aceasta, în etapa sibiană, să o numim, Profesorul Sava ?

Gabriel GUBERNA: Era la birou, aplecat peste hârtii…

Magdalena ALBU: Ca de obicei !…

Gabriel GUBERNA: A dat să zică ceva, dar și-a ridicat privirea și m-a văzut. Am citit în ochii lui atunci o explozie de bucurie. S-a ridicat, zicând: ”Gabi, ești chiar tu?” Da, mă recunoscuse, după atâta timp.

Magdalena ALBU: Trecuseră, deja, patru ani…

Gabriel GUBERNA: M-a rugat să iau loc, apoi, și a început să mă întrebe ce fac, în ce an sunt, ce fac colegii mei, dar profesorii de la București. Nu uitase pe nimeni! Ochii i se umeziseră. Trăia, ca și mine, emoția acelei revederi. Apoi, și-a cerut scuze pentru faptul că era prins cu multe probleme de sfârșit de an, dar m-a invitat să stăm de vorbă, pe îndelete, acasă. Am acceptat invitația, stabilind data și ora întâlnirii. M-am dus în vizită, în seara respectivă. Locuia într-un apartament aranjat și mobilat cu bun gust. Mi-a prezentat-o pe Doamna Sava. Era o Doamnă frumoasă și elegantă. Formau o familie reușită. Erau bine, erau fericiți, vorbeau cu mult drag despre băiețelul lor. Mi-a povestit cât de mult a muncit pentru înființarea Facultății de Mecanica din Sibiu, câte probleme au trebuit rezolvate începând cu cele administrative, clădire, dotări, cantină, cămine și continuând cu cele legate de cadre didactice, de programe, de cărți de cursuri, cu perioade când îl apucă ora 3 dimineața, la facultate.

Magdalena ALBU: Cum vi s-a părut, în acel moment, Profesorul Sava?

Gabriel GUBERNA: Profesorul Sava rămăsese neschimbat, numai că acum cred că muncea mult mai mult decât la București; era deja cunoscut în tot Sibiul și el, și soția – poate și din cauza aplicării acelui… Continue reading „Magdalena ALBU: Interviu cu ing. Gabriel Guberna despre Profesorul Universitar Martir Ioan Sava” →

Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP

Ioan POPOIU: Ioan, îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu.

Ioan, cum te percepi ca poet? Ce spui tu despre tine? Cine este Ioan Pop?

Ioan POP: E plăcut și măgulitor să fii numit astfel, la capătul vieții, după ce ți-ai ars toate candelele și nu prea mai ai ce oferi.

E multă mizerie în viața unui poet, dacă, desigur, își face o profesiune de credință din această retorică. Arta poetică se construiește pe mai multe paliere, și, la fiecare nivel, se comportă diferit, vede în altă lumină sau orbește complet, dar lucrurile și subiectul contemplației rămân aceleași.

Eu m-am hrănit din complexe, neajunsuri și infirmități, nu din orgoliul celui ce participă la o mare competiție. Poetul Ioan Pop nu diferă prea mult de omul cu același nume. Dacă nu sunt poet, atunci nu mai însemn nimic… Nu știu câtă valoare are ceea ce scriu…, nu m-a preocupat niciodată, cu adevărat, să aflu pe unde stau, și nici nu cred că e sănătos pentru spirit. Altminteri, n-am fost niciodată mulțumit de mine. Nici acum nu sunt…

N-am avut niciodată un statut onorabil în viața socială, întrucât nu m-am putut adapta niciunui sistem. Am fost un paria, deși am făcut eforturi lamentabile, până la ridicol, să-mi fac un „rost”… Mi-am pierdut vremea… Lumea asta nu e de mine, dar mi-a luat ceva timp să aflu… Nu e vorba de resemnare, dar am obosit să mai cred în mine sau în alții…

M-am născut cu o umbră sufletească…și am trăit ca o rană, mereu sângerândă…

Iubirea este aceea, care m-a ținut în viață, și arta. Toți cei ce m-au iubit, vremelnic desigur, au făcut grozăvia să-mi salveze suflarea… Tot lor le datorez și opera mea, singura ispravă compatibilă cu ideea de om, întrucât, dintr-un moment anume, n-am făcut decât să mă înstrăinez, să-mi uit sorgintea…nu mai voiam să fiu cu mine, mă disprețuiam… În consecință, m-am revărsat în alții, întrucât moartea nu e niciodată o soluție, decât din vreo perspectivă religioasă. E teribilă starea morții!…

Și acum trăiesc în și prin alții…

Firește că în această ipostază pierzi definitiv lucrurile de sub control, întrucât oamenii sunt extrem de orgolioși…dar nu mai aveam ce pierde. Deja credeam că pierdusem tot… Pierderea, însă, s-a dovedit, în cele din urmă, un mare câștig. Da, mi-am câștigat dreptul la nesimțire și m-am apucat de scris… în sfârșit, scriam în libertate deplină și fără mustrare.

Păcatul, însă, e că, odată cu anii și cu încercările prin care am trecut, peste lecturile din tinerețe a început să se aștearnă uitarea. Recitesc, furibund, tot ce am nevoie pentru a-mi păstra rudenia cu autorii în umbra cărora am crescut…păgubit, însă, de extazul cu care le savuram, altădată, gândurile. S-a instalat o iarnă a spiritului peste ideile unor filosofi, bunăoară, dar mi-a fost dor de ei, tare dor!…

Dar hotarele poeziei sunt nemărginite, primejdioase și extrem de abrupte, pe alocuri… Încerc să compensez uitarea cu explorarea zonelor interzise, însă păstrez rădăcinile și esențele moștenite, cu sfințenie.

Imensa libertate pe care o oferă poezia izvorăște, paradoxal, din neghiobia că poeții nu sunt luați în serios.

Ar mai fi multe de spus, iubiții mei, dar toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit.

Îți mulțumesc, Ioan! Mi-a făcut bine spovada.

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familie, părinți, sat natal!

Ce ne poți spune?

Ioan POP: Ramurile sorgintei mele sunt cât se poate de modeste, fără strălucirea vocației în ceva sau din ceva… Îmi sunt destul de confuze, șterse și metaforice datele despre bunicii mei, bunăoară, care s-au stins înainte ca eu să văd lumina zilei. Doar pe văduvele lor le-am văzut în viață, dar nici despre ele nu-mi amintesc mare lucru. Din istorisirile părinților și mătușilor mele, știu că amândoi bunicii fuseseră veterani de război, decorați, ulterior, și infirmi, cu însemnele și demnitățile Austro-Ungariei. Și tatăl meu a fost veteran de război, dar a luptat în armata română… Înzestrat cu sechele și amarnic răsplătit cu câteva iugăre de pământ, a găsit luciditatea, puterea, dragostea și voința de viață. A fost un om extrem de puternic, un Hercul, din toate punctele de vedere.

Întâia lui soție i-a născut trei fete, după care a murit, din câte știu eu, secerată de cancer. Mama mea i-a dăruit, mai întâi, un băiat…în al doilea an, o fată…în al treilea, în sfârșit, m-am născut eu…dar nu eram un Hercul…

Rădăcinile ne sunt rămase undeva prin Munții Bârgăului, unde se trăia din respirația cailor și vitelor pentru lapte.

Doar din vocea tatălui meu pot țese, pragmatic oarecum, drama acelor ani de trudă și de migrații…

Toți bărbații din casa tatălui meu au fugit în Țara Românească, unde au învățat meșteșugul tâmplăriei și să se bată pe front. Dumitru, tatăl meu, nu avea decât paisprezece ani, mezin fiind și el, ca și mine.

Locul în care m-am născut acum se numește Livezile, dar atunci se numea Iad…căci era un sat săsesc, nu departe de Tureac, satul natal al părinților mei. Dar nu împlinisem nici doi ani când ne-am mutat, cu chirie, în Aldrof, Unirea de astăzi, tot o localitate săsească, de la periferia orașului Bistrița.

Nu prea mai știu ce să numesc „natal”, dar aici am copilărit, unde și scriu… Mi-e drag locul acesta, dar mi-e străin cumva, din cauza „umbrei” despre care v-am vorbit, ca răspuns la prima întrebare.

Înainte de a fugi eu însumi în străinătate, îmi spuneam:

„Pe pământ, eu oriunde sunt acasă sau străin.” Dar n-am putut scrie decât aici.

Ioan POPOIU: Există o magie a locului natal?

Ioan POP: Doar puritatea sufletească, sfânta ei naivitate și „scăldătoarea” iubirii mai repară stricăciunile rațiunii și isteria devenirii în vânzoleala socială.

Eu trăiesc foarte intens rămășițele „materiei” din care mi-am construit primele imagini despre viață, univers și Divinitate, dar mi-am pierdut puritatea și o bună parte din emoțiile constructive.

Ce să spun?… Mi-aș dori să mai fiu copil, dar nu atât de naiv!… În mod sigur, însă, nu m-aș fi bucurat de vreo fericire, dacă m-ar fi înzestrat Dumnezeu, prin născare, cu luciditatea unui om matur și bine informat. Căutăm să fim, tot restul vieții, fericiți, dar prima noastră grijă este să nu mai fim copii. Nu ne place să fim proști, nici dependenți de cei mai înțelepți decât putem fi noi. Vrem ca ei sau mai mult chiar… Astfel, magia dispare cu fiecare efort, cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare uitare…

Ioan POPOIU: Cum percepi anii copilăriei? Este copilăria un izvor veșnic viu?!

Ioan POP: Mulți oameni numesc „un paradis” anii copilăriei, indiferent de locul unde i-au trăit și mai presus de orice rai închipuit. Am avut ocazia să vorbesc despre lucruri sumbre cu oameni ajunși la maturitate deplină și am fost uimit de emoția cu care își aminteau viața din orfelinate sau din maghernițele în care au copilărit. Copiii se adaptează, aparent, oricărui destin, oricăror neajunsuri sau traume cu ușurință, am zice, dar nu este deloc așa. Ei au supraviețuit, nu au viețuit cu adevărat, iar izvoarele care i-au adăpat au fost amare, otrăvite…

Eu, din fericire, deși părinții mei erau oameni săraci, mi-am trăit „paradisul” respirând libertatea, imensitatea pădurilor, fiorul râului în care mă scăldam și iubirea părinților. Îmi doream multe lucruri, pe care nici la maturitate n-am reușit să le dobândesc, dar am avut o copilărie frumoasă, în comparație cu mulți alții…

M-am născut, însă, cu acea „umbră”, despre care am amintit deunăzi, ceva nedorit, straniu și nelămurit… Nu m-a lăsat să mă bucur, cu adevărat, de nimic, dar m-a ocrotit, oarecum, mi-a ajutat să-mi păstrez o oarecare luciditate…nici acum nu mă bucur… În copilărie, dispărea deseori această umbră, dar știam că revine, o așteptam cu un fel de teamă…și venea… da, și acum vine… Aș numi-o tristețe, doar pentru că seamănă cu acele stări denumite astfel, dar se înrudește prin alianță cu ele, nu moștenesc împreună… I-am văzut funinginea și în ochii altora, dar, tot dintr-o formă de lașitate, nu m-am apropiat niciodată de cei ce-mi seamănă. Știm cu toții ceva…și ne îndepărtăm, ne ocolim… Nu pot spune mai mult despre asta, dar se pare că nu suntem compatibili.

Vezi tu, Ioan, cum oamenii construiesc cetăți, metropole, țări, rețele, imperii, dar nu sunt făcuți să trăiască împreună decât în conflict, într-o permanentă încăierare? Când nu se bat cu alții, se bat între ei, chiar dacă viețuiesc într-un „paradis”, cum este percepută copilăria.

Copiii sunt părinții de mai târziu și bătrânii mai de pe urmă. Mi-ar plăcea să fie altfel, dar nu este.

Într-unul dintre ultimele mele poeme scrise spuneam:

„Până să se deprindă cu folosul minciunii, au trăit sentimente polare.”

Da, lumea noastră este clădită pe minciună, pe o grimasă, cu titlul de toleranță sau compasiune, iar lucrul acesta nu poate fi schimbat din interior, chiar dacă este ultima soluție. Omul nu vrea să se schimbe, ci să transforme orice, însă în alții, în exterior, în rest, nu în el însuși…

Paradoxal, „umbra” aceasta, rana asta de smoală, cu care m-am născut, m-a ajutat să înțeleg aceste lucruri progresiv, dar de la început.

Nu, copilăria nu este un paradis, nici un izvor veșnic de lumini și seve curate, dar putea fi…

Nu putem spune că ne iubim copiii dacă nu refacem temeliile lumii, schimbând ceva, mai întâi, în „paradisul copilăriei”…

Ioan POPOIU: Ai avut în copilărie o imagine a Universului?

Ioan POP: Mi-am construit multe imagini și crezuri despre Univers în copilărie, întrucât percepția mea despre un Întreg absolut a căpătat contur mai clar doar la maturitate.

Când îmi doream vreo jucărie, iar părinții nu mi-o puteau oferi, încercam s-o construiesc singur. Unele îmi păreau mai izbutite decât cele din magazin, dar acum mă îndoiesc… Așa am făcut și cu universul, cu mările, cu zborul și cu tot ce nu puteam avea.

Până să merg la școală, unde am învățat anumite noțiuni despre spațiu, timp și materie, îmi improvizasem eu o idee despre tot și toate, câte le puteam vedea sau imagina. Profesorii, însă, mi-au desființat firava percepție cu dovezi, hărți, schițe, calcule și elipse… Tare m-au umilit!…

Înainte, priveam cerul ca pe ceva viu, mai viu decât orice ființare, dar restrâns, mărginit și accesibil. Socotelile în ani lumină, proporții și proiecții incomensurabile, toate m-au dus cu gândul la zădărnicie. A revenit „umbra” cu și mai multă intensitate, întrucât mi-am dat seama de micime și de efemer. Chiar așa, cât poate un om cunoaște și explora, chiar dacă ar trăi mii de ani?… Bine este să fii copil când afli asta…altfel prăbușirea ar fi fatală, ți-ar îngheța capul în întrebări inutile sau în uitări debile!…

O să vi se pară ciudat ce spun, dar diferența dintre lumină și întuneric mi-a redat încrederea în capacitatea mea de a reconstrui o viziune despre Univers, alta, diferită, ocultă oarecum și mai puțin firească.

E mult de atunci, dar îmi amintesc ziua când am închis ochii și căutam lumina soarelui. Am găsit poziția astrului cu precizie, după toate încercările și unghiurile din care priveam. Da, îl înfruntam pe Goliat, îl dibuiam peste tot, nu mă mai copleșea, și nici micimea sau efemeritatea nu mai erau un obstacol.

Am experimentat același lucru și noaptea, cu stelele sau cu luna. Fixam, îndelung, cu ochii deschiși, câte o stea și îi vorbeam, îi dădeam un nume și o chemam mai aproape. Apoi închideam ochii și o vedeam mișcându-se, mărindu-se, curgând sau micindu-se până la dispariție. Oboseam, de la o vreme, și renunțam, dar s-a întâmplat, de câteva ori, să-mi apară în somn imensă, limpede, roșie, verde, albastră sau mov. O studiam în vis și-mi părea că-și descoperă tainele. Aveam „telescopul” meu, aveam șansa nesperată de a explora Universul!

Le-am sugerat unor prieteni să facă la fel, dar râdeau de mine și mă priveau ca pe un ciudat. A revenit „umbra” și mi-a fost teribil de rușine! Nu mi-am mai trădat niciodată „secretul” de atunci, dar revelația s-a produs, iar eu știam să fac „miracole”…

Devenisem mistic, deși nu acceptam existența Divinității.

Devenisem ocult, deși credeam, cu tărie, în cultură…

Iată cum am crescut, cum am trăit, închizând și deschizând pleoapele, chiar și atunci când îmi doream să văd în sufletele oamenilor!

Și oamenii sunt tot un fel de astre… dacă-i fixezi mult sau chiar și numai cu intensitatea unei clipe, îți rămân…ți se arată în vis și se descoperă.

Tot așa e și cu Dumnezeu, cu îngerii…doar că e nevoie să-ți meșterești singur jucăriile, „Telescopul”…

Ioan POPOIU: Ce căutăm noi în această lume?! Care este statutul nostru de oameni?

Ioan POP: Eu văd lucrurile diferit, în ce privește condiția umană, rostul și, totodată, zădărnicia unor aspecte legate de viața telurică… e multă zgură de înlăturat!…

Pământul, în opinia mea, este o școală, o pepinieră…destul de rudimentară și austeră, în comparație cu alte dimensiuni ale Creației Divine, dar specială, unică. Desigur, zestrea științifică, antropologică, în speță, stă la baza oricărui răspuns posibil, legat de origini și devenire, evoluție sau dinamică a vieții materiale, întrucât miracolul stă tocmai în dualitatea trup-spirit, materie și inteligență. Consider că este total eronat dacă încerci să studiezi separat aceste esențe, aceste plămădeli, dar ar putea duce undeva și scindarea lor, măcar teoretic. Așa cum nu poți percepe sau concepe inteligența fără spirit, nu poți face abstracție de faptul că omul e și materie, adică trup.

Pietrele, bunăoară, nu sunt inteligente, dar ar putea fi, dacă își pune Cineva în minte și grozăvia asta. Cunoașterea nu va avea niciodată sfârșit, dar nici viața, altminteri n-ar mai avea cine să cunoască. Iar omul, dacă nu este desăvârșit, înseamnă că încă se mai lucrează la el. Da, este extrem de limitat în ce privește adevărata inteligență, cea superioară chiar și îngerilor. Cu toate acestea, unicitatea lui îl face mai valoros decât tot Universul material și decât toate cuptoarele facerii de stele la un loc. Scânteia asta de dumnezeire, care este Adam, nu poate fi ignorată, nici anulată definitiv.

Tot ce facem, însă, se depozitează în oase, se moștenește prin născare, ne pocește sorgintea și, în final, ne transformăm în erori, devenim leșuri divine. Murim din prostie, dar inteligenți, întrucât spiritul își părăsește gazda și bântuie, rătăcește ca ochii pe un tavan fals, ca gândurile prin gratiile unei penitențe autoimpuse, care dau doar iluzia libertății și vieții.

Moartea nu este obligatorie pentru un om cu adevărat spiritual, dar școala trebuie urmată până la cea din urmă treaptă, dacă este cu putință.

Trăim pentru că a vrut Dumnezeu, dar noi am ales să mergem la școală, adică să ne logodim cu materia, cu argila, să învățăm să fim dumnezei. Cei vrednici chiar vor stăpâni și crea, vor putea face pietrele inteligente și iarba să vorbească.

În lumea aceasta, în pepiniera devenirii noastre, creștem precum copacii sau iarba, dar rădăcinile sunt în Cer, în Esența Divină, în Marele Necunoscut.

Am uitat rădăcinile, tocmai pentru că nu se văd, dar nici copacii firești nu văd de unde le vine seva, nu văd negii legilor ce-i fac să stea în picioare.

Ioan POPOIU: Prima experiență religioasă când ai avut-o?

Ioan POP: Cu adevărat, după ce am traversat adolescența și am văzut, clandestin, filmul „Iisus din Nazaret”, în regia lui Franco Zeffirelli, cu Robert Powell în rolul principal, interpretat admirabil și, se pare, irepetabil.

Capodopera aceasta m-a îndemnat să studiez, la modul cel mai serios, Biblia, după care, aproape zece ani, n-am prea putut citi altă carte. Tot ce studiasem înainte s-a prăbușit și m-a făcut furibund, chiar disprețuitor. Involuntar, mi-am pierdut toată încrederea în gânditorii dinainte studiați. Greu…dar slavă Domnului că mi-am revenit!… Altminteri, singurul lucru pe care-l mai făceam cu plăcere, dintre cele laice, desigur, era să scriu poezie și răvașe de amor pentru fetele pe care le iubeam, tot împotriva voinței mele.

Încă din clasele primare mă fascinau filosofii, în special cei greci, dar n-am studiat nimic sistematic. Lecturile mele erau haotice și nefiresc de volatile. Mi-am format greu o cultură oarecare, întrucât aveam o memorie mai mult afectivă, spectrală. Imediat, orice informație era dizolvată în oniric, în „umbra” care m-a urmărit toată viața. Trăiam complexe de nedescris, întrucât nu mă puteam concentra pe ce-mi spuneau învățătorii că-i de folos și musai potrivit cu ce trebuie să-mi placă.

Divinitatea, însă, lucra, oarecum, în subconștientul meu, dar încă nu aveam sentimente autentice pentru Ea. Nu-L puteam iubi pe Dumnezeu, dar nici nu-L puneam la îndoială, nu îndrăzneam să contrazic nimic din ce-mi parvenea cu titlul de „Așa vorbește Domnul!”

Acum știu că rareori grăia El, fie la amvon, fie în Scripturile Sfinte. Oamenii nu știu ce fac atunci când le vine să vorbească în numele lui Dumnezeu Însuși, dar ce știu ei să facă bine, cu adevărat?

Până să înțeleg că există o rațiune în Hristos, am fost, ca foarte mulți oameni, sclavul unor concepte false. Să fii credul, n-are nimic a face cu credința…

Ioan POPOIU: Când ai descoperit cărțile?

Continue reading „Ioan POPOIU: „Poezia, dacă nu este un mod de viață, atunci nu este decât un moft, o toană…” INTERVIU cu Ioan POP” →

Liliana POPA: „Contemporani în mileniul III”2 – Interviu cu George ANCA

Liliana POPA: Domnule George Anca o pasiune nu foarte des întîlnită, cea pentru indianistică, ce v-a fermecat și ați ajuns mai apoi traducător și eseist privind literatura sanscrită?

George ANCA: Un accident. Karma. Altfel, pasiune ancestrală, via Eminescu. Directorul Pârjol al relațiilor internaționale din Ministerul Învățământului m-a întrebat dacă vreau să merg lector în India. Eu lucram la serviciul Biblioteci, director Mihai Șora. Curând am fost pompat de ministra Suzana Gâdea la Facultatea de Ziaristică, decan Nestor Ignat. Am predat româna la străini și am îngrijit biblioteca de ziaristică, iar la vreun an-doi, prorectorul cadrist de la Ștefan Gheorghiu mi-a intimat că merg în India, că apăruse la Ceceu o anonimă, că vreau să scot un manuscris din România. I-am rspuns că da, scot teza mea de doctorat, să pot preda studenților. Nu, că am fost cercetat (în timpul de la ziaristică). La 33 de ani, în 1977, eram Visiting lecturer în Departamentul Limbilor Europene, româna, a doua (prima fusese rusa, după război). M-am întors în țară după 7 ani. Amita Bhose mi-a spus că soția mea a înțeles mai bine India. Noi ne vedeam fata deja indiancă de la 4 la 11 ani. Am revenit cu soția la un nou profesorat după 1989. Indianizarea ne-o fi fost reromanizare, împreună cu studenți, în compania profesorilor, a zeilor, a treimii de acasă.

„Limba română în India” (după 25 de ani) a devenit proiectul cultural-managerial-didactic de afirmare, cu sprijinul până la devotament al studenţilor, după obţinerea, prin concurs, la Institutul limbii române, în 2002, a postului de profesor-visiting, din nou, la Universitatea din Delhi; predarea limbii materne ca limbă străină a putut fi îmbogăţită cu o cercetare longitudinală asupra apelului limbii române (unii au revenit la învăţarea ei după 20 de ani) în sensiblitatea (indo-europeană?) a tinerilor indieni, altfel interesaţi şi în burse (doi dintre ei, Chitranjan Kumar şi Ashok Kumar Tyagy au primit).

Prestigiul științific și profesional s-a insinuat în India și după. Exemple de contribuţii relevante pentru domeniul „litere”/”filologie”:

ApoKalipsa indiană (9 volume, 1998 – 2004) – Maica Medeea la Paris, Frica de Orient, Budha şi colonelul, Furnici albe, Sanskritikon, La Gioia, Dodii, În recunoaştere, Măslinii din Uffizi. Alternare intertextualistă de eseu, ficţiune, traduceri, e.g. Sanskritikon (vol.V): Atharva, Upanişade, Gitagovinda, Meghaduta, Cântece din piesele lui Shakespeare, Tulsidas, Tagore, Milarepa, Eminescu, Gandhi etc.

Ibsenienii (7 volume, 2005 – 2006, română, engleză): Henrik, Diplomă de sinucidere, Tu, Digital Kali, Finish Romania, Zăpezi hawaiiene, Rechinuri. Pornind de la centenarul morţii lui Ibsen – lansat de noi împreună cu ambasadorul Norvegiei, Sorana Coroamă Stanca, Ovidiu Drimba, Irina Petrescu, Sanda Tomescu – în simetrie cu participarea lui Liviu Rebreanu la centenarul naşterii, 1928, Oslo.

Publicarea în sanscrită şi alte limbi indiene a scriitorilor români – Romanian Classics in Sanskrit, Dyvyagrha/Luceafărul de Mihai Eminescu, First Epistle by Mihai Eminescu, (în hindi:)Memna/Mioriţa, Meşterul Manole, Antologie de poezie română contemporană.

Cărți publicate în engleză: Literary Anthropology, Transbudhvana, Sanskritikon, Gramatica sanscrită în versiunea lui Mihai Eminescu etc., pe lângă peste 50, în majoritate literare Printre comunicări: Cosmologia eminesciană între Veda şi Edda, Ramayana and Journey to the West, Sanskrit studies in Romania. To die for Sanskrit (cazul Eminescu) etc.

Liliana POPA: Ați fost fascinat și de alte domenii, de literatura antropologică , aveți volume privind scriitorii români interesați de literatura orientală. Ați participat la Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India iar recent, la Conferința Mondială de Indologie,New Delhi, 21-23 noiembrie 2015.

George ANCA: Fascino împletitură. I-am avut oaspeți în Delhi pe Romulus Vulcănescu, Sergiu Al-George, Ion Iuga, Constantin Mateescu, Eric Becescu ș.a., cu care au împărtășit carisma unor scriitori, profesori, muzicieni, pandiți. Invitația de întâlnire cu Salman Rushdi anunța și cartea unei cărți de traducere a poemelor române și idiene. Împreună cu Amrita Pritam și Vinod Seth am întemeiat Academia Internațională Mihai Eminescu. Reviste, printre care Inedited, extinsese publicațiile indo-eminescologice, traducerile din Eminescu, în vârf cu Luceafărul/Diviagrahah, în sanscrită,datorată Urmilei Trikha, transcreatoare în hindi și a Miorițe/Memna. Peter Hook, de la Ann Arbor, profesor de hindi, trcuse și la kasmiri, dar și la română.

Antropologie literară: Indoeminescologie, 1994; din 1977, eminescologia şi româno-indologia au fost cultivate împreună în rândul studenţilor şi profesorilor indieni interesaţi, rezultatul fiind un capitol nou, intens,”acknowledgeable” al relaţiilor româno-indiene, dar şi scăderea dozei de fabulos care le înconjoară; dacă indienii aceştia au părut a se căuta pe sine în cultura română (indo-europeană), semenii lor din România par a prefera încă antichitatea mitologică evoluţiilor sincrone; prezentarea la congrese şi intercongrese internaţionale de antropologie, începând din 1978, Delhi, a unor comunicări şi precizarea, împreună cu Romulus Vulcănescu, a unor puncte de vedere din interior faţă de încercări de contrafacere a spiritualităţii şi perenităţii româneşti

La Congresul Mondial de Antropologie și Etnologie din India, am reprezentat (și) India, ca profesor visiting, plătind taxa mult mai mică decât „străinii”. Multă vreme n-am mai lipsit de la aceste congrese, iar la Zagreb, delegația Indiană m-a invitat să moderez secțiunea popoarelor indiene. Dar în drum spre sala respectivă, nemaiavând timp de scuze, dând de sala basarabenilor, nu m-am putut lipsi ca „apărător” al compatrioților, din oficiu. În Mexico, am redactat laudatio la 80 de ani lui Romulus Vulcănescu, citit de președintele congresului. La Lisabona, n-am știut să zic ceva, la respingerea invadatorului Vasco da Gama din partea unei reprezentante indiene. Multă vreme am fost șeful delegației românești la Uniunea Internațională de Antropologie și Etnologie. Am participat în multe țări la Conferințele Ramayana, IFLA bibliotecarilor, Pugwash etc.

După pensionare, țin de zece ani, lunar, Colocviile de Marți, la care au fost prezenți toți ambasadorii perindați în demnitate-România. Prin surprindere, în 2015, președintele de atunci Pranab Mukerjee a invitat indianiști din 21 de țări, printre care și România… în persoana mea. Am dormit în camera Brahmaputra din palatul prezidențial, Rashtrapti Bhavan. Am fost și nominalizat pentru premiul presidențial distinuished Indologist.

Liliana POPA: Care a fost influența lui Mircea Eliade și Constantin Noica asupra stilului dvs și cînd s-a produs ? Continue reading „Liliana POPA: „Contemporani în mileniul III”2 – Interviu cu George ANCA” →

Ioan POPOIU: „Să nu ne rinocerizam”- Interviu cu Doina SPILCA

Ioan POPOIU: Aș vrea să ți mulțumesc, mai întâi, pentru bunăvoința de a răspunde întrebărilor acestui interviu, în numele cititorilor revistei LOGOS ȘI AGAPE.

Cum au fost copilăria și adolescența?

Doina SPILCA: Ursitoarea a fost trimisa Euterpei, m-a ursit cu hobby-uri. Copilăria și adolescența s-au dus. De cele ce s-au dus, numai de bine!

Ioan POPOIU: Acum ai început să scrii versuri?

Doina SPILCA: Versuri? Doar gânduri, semne de carte pentru fiecare filă de suflet, vârf de peniță într-un insectar de viață.

Ioan POPOIU: Cum este „dulcea pasăre a tinereții”?

Doina SPILCA: Răzvrătire – candoare.

Ioan POPOIU: Unde începe maturitatea?

Doina SPILCA: În plan spiritual.

Ioan POPOIU : Există un secret al existenței care ne-ar face fericiți?!

Doina SPILCA: Ne vom petrece spre lut căutând „secretul”, ne vom lamenta mereu că-i tainic și nu-l găsim. De ce-l ferecăm „secret”, de ce nu-l numim sănătate, spiritualitate, senin, zâmbet, normalitate?

Ioan POPOIU: Să vorbim despre poezie! Cum definești poezia?

Doina SPILCA: Esențializare, Univers în bob de slovă.

Ioan POPOIU: Literatura, arta, poezia ce loc ocupă în viața noastră?

Doina SPILCA: Locul pe care îl oferim noi.

Ioan POPOIU: Îți place Shakespeare?!

Doina SPILCA: E imposibil să nu-mi placă Shakespeare. E imposibil să nu-mi placă Eminescu.

Ioan POPOIU: De ce vibrăm atât la ROMEO ȘI JULIETA?!

Doina SPILCA: Emoționează mitul iubirii sacre, jertfa supremă și, de ce nu, „armonia antonimului” junețe – maturitate.

Ioan POPOIU: Și HAMLET? Am putea trăi fără prințul nefericit al Nordului?!

Doina SPILCA: Nu trăim fără el. Și noi ezităm între suspiciune și certitudine.

Ioan POPOIU: Cum percepi poezia ta?

Doina SPILCA: Alean, taină, dodii, griuri.

Ioan POPOIU: Ai un mesaj anume?

Doina SPILCA: Să nu ne rinocerizăm.

Ioan POPOIU: Publici puțin, ești foarte discretă, de ce?

Doina SPILCA: Tac atunci când nimic nu am a spune.

Ioan POPOIU: Poezia ar putea salva lumea?

Doina SPILCA: Poezia ar salva lumea dar … lumea nu dorește să salveze poezia.

Ioan POPOIU: Cum vezi viitorul nostru, al oamenilor? Mai există viitor?

Doina SPILCA: Dacă vom rămâne solari în lumea glacială.

Ioan POPOIU: Doina, în încheiere, te rog să ne spui cum te vezi tu? Cine este Doina Spilca?!

Doina SPILCA : Confortabil ca observator – disconfort în prim-plan.

––––––––––

A consemnat,

Ioan POPOIU

19 aprilie 2019