Ioan POPOIU: Îţi mulţumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
Ce ne poți spune despre originile tale ?
Vasilica GRIGORAȘ: Am „origine sănătoasă”, ar spune unii. Iar eu spun că sunt tare mândră de ea. Provin dintr-o familie de ţărani, din moşi strămoşi, din comuna Robeasca, Judeţul Buzău.
Ioan POPOIU: Familia, părinții ?
Vasilica GRIGORAȘ: Am venit în această lume ca al cincilea copil al familiei, după trei fraţi şi o soră. Mama, Rada, de mică a rămas orfană de ambii părinţi. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia. Oameni cu un suflet minunat, mama îi iubea enorm. Tata, Ion, orfan de tată din copilărie. Nu mi-am cunoscut bunicii şi nu ştiu ce înseamnă iubirea de bunici.
Ambii părinţi, oameni harnici şi de omenie. Am învăţat multe de la ei. De la tata, seriozitatea, măsura şi modestia. Când spunea: „măi, tu poţi să fii om serios?”, înţelegeam că este o atenţionare, pe care musai trebuia să o luăm în seamă. În această scurtă formulare era asociat omul cu faptul de a fi serios şi puterea de a se comporta astfel, pe care mai târziu am înţeles-o ca atare. Pe de altă parte, când tata promitea ceva, era lege că ducea la bun sfârşit acel lucru. Şi asta nu numai cu noi, cei din familie, ci cu toţi consătenii, care ştiau acest lucru şi nu-şi permiteau să-l trateze altfel, ba mai mult, era foarte respectat. Iar în ceea ce priveşte modestia şi măsura, când vreunul dintre noi era mai zburdalnic şi se băga în vorba oamenilor mari, tata spunea: „stai potolit, nu ieşi ca păduchele în frunte!” Şi ascultam.
De la mama am învăţat hărnicia, discreţia şi credinţa. Pe lângă muncile câmpului, creşterea animalelor şi a păsărilor, grija pentru creşterea şi educarea copiilor, mama era extrem de pricepută în toate îndeletnicirile femeilor din sat. În special iarna, când venea gerul cumplit şi ninsorile viscolite de troieneau casele până la acoperiş, nu stătea toată ziulica, iar în nopţile lungi, la lumina lămpii, torcea, nevedea, ţesea, împletea, croşeta, cosea. Toate acestea le-am învăţat şi eu, în afară de nevedit şi ţesut. Când întindea războiul, o ajutam doar la făcut ţevi şi schimbat rostul spetelor. Mai târziu, am practicat şi eu toate celelalte îndeletniciri. Asta pe vremea când se purtau haine tricotate şi croşetate. În trei nopţi, îmi împleteam o bluză ori o fustă şi mă înnoiam mereu. Nu mai vorbesc de câte am lucrat pentru copii. Mulţi ani a fost moda cusutului de goblen. Învăţat de copilă punctul de cusut prosoape, l-am aplicat mulţi ani mai târziu realizând goblenuri, copii după pictori celebri: Leonardo da Vinci (Gioconda, Cina cea de taină), Vincent Van Gogh (Foarea soarelui), Jean-Francois Milet (Culegătoarele de spice), Jean-Honore Fragonard (Leagănul, Fată citind) şi altele, peste 50 de tablouri.
Fiind cea mai mică, stăteam mai mereu pe lângă mama. Avea doar patru clase, dar ştia multe şi avea darul povestirii. Mereu lucrând câte ceva, îmi recita poezia Mama de Coşbuc, Muma lui Ştefan cel Mare de Dimitrie Bolintineanu etc., şi-mi spunea tot felul de poveşti, unele inventate de ea.
N-am auzit-o pe mama niciodată spunând ceva de rău de cineva. Ea stătea „în banca ei”, asculta şi împăciuitoare sfătuia pe toţi de bine.
Nu mi-a plăcut niciodată munca pământului şi îngrijirea animalelor. Făceam ceea ce mi se spunea fără să comentez, însă doar pentru că aşa trebuia. Animalele şi păsările le iubeam în felul meu. Nu-mi plăcea absolut deloc atunci când îmi făceam temele, ţinând caietul pe genunchi şi mă trăgea vaca de lanţ, ori trebuia să păzesc puii să nu sară gardul… Mama era scundă, firavă şi muncea extrem de mult. Mă implicam în multe treburi doar s-o scutesc pe ea. Mi se rupea inima când o vedeam cum trudea toată ziua până la epuizare, Tata a fost 10 ani concentrat, înainte, în timpul şi după război. Mama a trebuit să se descurce singură cu munca şi creşterea copiilor. Poveştile ei din vremea aceea mă impresionau şi plângeam pe ascuns. Deşi micuţă, nu voiam în ruptul capului să rămân acolo, iar mama mi-a spus că singura soluţie pentru mine să plec din sat era să învăţ şi să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Şi aşa am făcut. Nici maşina de cusut pe care mi-a cumpărat-o tata, să mă scape de muncile câmpului, nu m-a convins să rămân în sat. Deşi învăţasem s-o mânuiesc, spuneam că nu ştiu. Din fericire, amândoi părinţii au înţeles ceea ce voiam, m-au încurajat şi m-au ajutat să merg la şcoală mai departe.
Ioan POPOIU: Cum era locul tău natal?
Vasilica GRIGORAȘ: După câte am spus până acum, se înţelege că locul natal nu l-am perceput ca fiind un rai. Mi-am dorit să evadez şi mi-a ieşit. Cu mâna pe inimă pot spune însă că am păstrat în fiinţa mea multe flori înmiresmate, made Robeasca. Îmi aduc aminte de masa cu trei picioare, în jurul căreia stăteam cu toţii, de păpuşile cu păr din mătase de porumb, pe care le confecţionam singură ori împreună cu fetiţele de vârsta mea, de iernile troienite, de joaca până la epuizare cu bulgări ori construirea oamenilor de nea, de derdeluşul plin de sănii, de ploile calde de vară când umblam cu picioarele goale prin şanţ… Prin aceste amintiri mi-am simţit mereu cordonul obilical ce mă lega de sat, viu şi puternic. Am revenit întotdeauna cu toată dragostea; e adevărat rar, dar cu bucuria revederii celor dragi.
Am copilărit într-un sat de câmpie, la aproximativ 3 km de râul Buzău. Tata a fost grădinar o perioadă. De cum intram în vacanţa de vară, plecam la grădină pe malul Buzăului. Mi-au plăcut foarte multe lucruri acolo: scăldatul în Buzău, cântecul păsărelelor din păduricea din apropiere, podul de soare şi lună peste râu…
În alţi ani, ai mei au cultivat tutun. Mi se părea inuman să te scoli la 2-3 dimineaţa şi să mergi la cules frunze de tutun, cu un miros îngrozitor, pe care le înşiram pe aţă în timpul zilei, de-aveam degetele sparte mereu. Tare mi-aş fi dorit să mă joc, mai târziu să citesc, în loc să stau cu nasul în frunzele acelea. „Aventura” continua în postul Crăciunului, când puneam mai multe frunze uscate la un loc şi le legam (păpuşi de tutun), apoi făceau cei mari baloţi pe care îi predau în schimbul unei sume de bani. Mirosul nu ieşea din casă decât primăvara, când se deschideau toate uşile şi geamurile.
Ceea ce pot spune, foarte sincer, este faptul că nu m-am jucat de-ajuns cât am fost copil. Eram sănătoasă, o zvăpăiată, mă căţăram prin toţi copacii, alergam cât mă ţineau picioarele, făceam şi pozne uneori, dar mereu îmi lua apărarea mama. Îmi aduc aminte, să fi avut vreo trei sau patru anişori, când din greşeală am călcat un bobocel de raţă. Mi-a plăcut că era moale la talpă, apoi am păşit din boboc în boboc până la ultimul. Atunci am „furat-o” de la buna mea mamă, dar tot m-a apărat, spunându-i tatei că i-a mâncat nu ştiu ce dihanie.
Ioan POPOIU: Ce îţi amintești de prima zi de şcoală?
Vasilica GRIGORAȘ: Încercând să-mi amintesc, sunt şi eu surprinsă că mi s-au imprimat pe pelicula memoriei doar lucrurile frumoase. Văd şi acum abecedarul şi aritmetica pe bancă. Pentru prima dată aveam cărţi şi erau doar ale mele. Şi fiecare coleg le-avea pe-ale lui. Ne bucuram cu toţii. Până atunci mă uitam pe cărţile fratelui mai mare care era şcolar şi mă atenţiona mereu să am grijă de ele.
Un alt lucru de care eram mândră era uniforma. Pentru fetiţe era pepit, alb cu albastru şi şorţuleţ albastru. Sora mea mai mare, care era croitoreasă îmi făcuse şorţuleţul alb. Eram deosebită faţă de toate colegele din ciclul primar şi îmi făcea plăcere acest lucru.
Ceea ce mai pot adăuga despre şcoala din satul natal este faptul că am avut învăţători şi profesori foarte buni şi apropiaţi elevilor. Pe lângă faptul că tratau cu seriozitate orele de curs, încurajau întotdeauna elevii care voiau să înveţe. Am fost în excursii şi tabere şcolare, am participat la olimpiade şi concursuri sportive.
Îmi aduc aminte şi crâmpeie din perioada colectivizării (1960-1962). Tata stătea ascuns şi ne-a spus că dacă ne întreabă cineva unde este, să spunem că nu ştim. Ceea ce era adevărat. Venea la şcoală un activist şi mă întreba unde-i tata. Îi dădeam acelaşi răspuns. După ce pleca, învăţătorul îmi punea mâna pe umăr şi-mi spunea: „E bine că nu ştii”. Era de partea ţăranilor.
Ioan POPOIU: Am avut surpriza să aflu că ai urmat Liceul nr. 4 Galați, locuiam pe strada liceului și luam masa la cantina acestuia.
Vasilica GRIGORAȘ: Ce mică e lumea mare!! Mulţi liceeni, care locuiau la gazdă în oraş, mâncau la cantina liceului nostru. Dat fiind profilul, mâncarea era foarte bună, gustoasă şi consistentă.
Ioan POPOIU: Ce ne poţi spune despre anii de liceu ?
Vasilica GRIGORAȘ: Liceul nr. 4 din Galaţi era cu program de educaţie fizică. Am jucat baschet în divizia naţională a liceelor sportive. Nu prea am avut vacanţe, în perioada aceea. Mergeam în tabere şi cantonamente pentru antrenament. Anii de liceu au fost extrem de frumoşi şi interesanţi. Îi păstrez în buzunarul de la piept. Deşi am stat patru ani la internat şi ieşeam în oraş cu bilet de voie, m-am bucurat cu adevărat de anii adolescenţei cu primii fiori de dragoste, de plimbările de mână pe faleză, de priviri nevinovate pe sub sprincene…
Doamna dirigintă, în prima zi din clasa a IX-a ne-a spus că, începând din acel moment, timp de patru ani, domnia sa ne va fi mamă, tată, prietenă… Şi am luat-o de bună. Orice prostioară pe care o făceam (şi nu au fost puţine), mă sculam de dimineaţă, mă învoiam de la înviorare şi o aşteptam la poarta şcolii (obişnuia să vină cu mult înainte de începerea cursurilor). Am „reuşit” să sparg şi sticla de la vitrinile din holul de lângă cancelarie, unde erau toate trofeele, medaliile, diplomele liceului, la toate disciplinele sportive. Era în perioada Festivalului „Cerbul de aur”. Colegii voiau să se scuze a doua zi la lecţii, iar eu învăţam la filosofie (obiecul meu preferat). Un coleg a venit, mi-a luat cartea şi maculatorul şi a fugit spre sala de la parter, unde era singurul televizor din liceu. Coborând scările de la etajul unu, am alunecat pe covor şi am intrat cu o parte din corp în vitrină. Slavă Domnului că nu am păţit nimic! Geamul a căzut pe ciment, s-a făcut ţăndări şi s-a auzit un zgomot infernal. Pedagoga, pedagogul şi toţi colegii interni au venit să vadă ce s-a întâmplat. Eu, înmărmurită în mijlocul tuturor! A venit un coleg şi m-a luat, m-a dus în dormitor, asigurându-mă că împreună cu alţi colegi de clasă vor face curat, iar mâine o vom aştepta împreună pe doamna dirigintă să-i spunem. Aşa s-a întâmplat. N-am dormit în noaptea aceea, pedagoga m-a supravegheat şi dimineaţă, împreună cu colegul meu eram la poartă. Spunându-i tărăşenia şi văzându-mă şi pe mine în ce stare eram, a pus mâna pe obrazul meu şi mi-a zis: „Lasă că o rezolvăm noi, stai liniştită”. I-a dat colegului meu o sumă de bani, l-a învoit de la ore şi împreună cu un muncitor din şcoală au mers în oraş, au cumpărat sticla şi au aşezat-o la locul ei.
O, Doamne, acum îmi amintesc şi de noaptea din ultima zi din trimestrul întâi, clasa a XI-a, când am pus pe un umeraş sacoul unui coleg, iar deasupra o căciulă şi le-am agăţat în uşa de la intrarea în dormitorul cu 30 de paturi. Când s-a trezit prima colegă şi a văzut umeraşul, crezând că este un bărbat, a început să ţipe din toţi rărunchii, apoi toate celelalte după ea. A venit pedagoga, a râs şi ea, m-a chemat şi m-a întrebat: „Cum de ţi-a venit trăsnaia asta în cap? Tu eşti şefă pe internat la fete, aşa exemplu le dai tu? Puţină ruşine!”