Categorie: Dialoguri literare

Al. Florin ȚENE: „Cultura, în cadrul fenomenului globalizării, nu se apără, ea se impune prin luptă constantă și valoare”

(Interviu cu Al. Florin Țene – Președintele LSR)

Domnul Al. Florin Țene, romancier, poet, dramaturg, eseist, prefațator, cronicar literar și jurnalist, este Președintele Ligii Scriitorilor Români de Pretutindeni, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, membru al Asociației Scriitorilor din Canada și membru corespondent al Academiei Americane Române.

Bogata sa activitate literară și jurnalistică este încununată, de-a lungul anilor, de un meritat succes, fapt pentru care a primit numeroase diplome și onoruri. Recent, Asociația Academică a Cititorilor l-a nominalizat, printre cei 20 de scriitori,  „clasic în viață“, datorită operei sale și a muncii depuse în promovarea culturii române și a scriitorilor din România Tainică și Profundă.

Domnul Al. Florin Țene s-a născut în Drăgășani unde a absolvit Școala primară și Liceul Teoretic. A urmat cursurile Școlii Tehnice de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” din București, apoi Institutul Pedagogic din Baia Mare, Facultatea de Filologie-Istorie. Este căsătorit cu poeta Titina Nica cu care are doi băieți: Florin și Ionuț.

Am solicitat domnului Președinte al Ligii Scriitorilor Români un interviu în legătură cu principalele momente din viața Domniei sale.

 ION NĂLBITORU: Domnule Președinte al Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin Țene, știm că sunteți originar din orașul viilor, Drăgășani, din județul Vâlcea, vă rog să ne spuneți cum vă simțiți acum, după decenii, de când ați plecat din plaiurile drăgășănene în Ardeal? Ce vă mai leagă sufletește de aceste meleaguri?

AL. FLORIN ȚENE: Întreaga viață, pe unde m-au purtat pașii am avut în suflet „crucea” orașului natal, fiindcă să știi, dragă prietene, că omul când se naște, prima înghițitură de aer pe care o inspiră, îl cheamă întotdeauna acolo unde a inspirat acea bulă de aer. În orașul sufletului meu am deslușit, la biblioteca orășenească, primele buchii din cărțile copilăriei, acolo am iubit prima oară, acolo am cunoscut-o pe soția mea, scriitoarea Titina Nica, acolo s-au născut copiii mei, Florin, cineastul și Ionuț-istoricul. Acolo am scris prima poezie la vârsta de 14 ani. Tot acolo mă aflam când am publicat în revista TRIBUNA de la Cluj, prima poezie „Eu m-am născut când… “. În orașul lui Gib Mihăescu am înființat pe când eram elev în clasa a X-a cenaclul literar Gib Mihăescu din cadrul Casei de Cultură. Toate acestea mă fac să mă reîntorc, cel puțin o dată pe an, în Drăgășanul meu drag.

ION NĂLBITORU: Când v-ați descoperit talentul scriitoricesc și ce ați făcut în acest sens în anii tinereții în locurile natale? (acțiuni literare, cenacluri, colaborări le reviste etc)

AL. FLORIN ȚENE: Așa cum spuneam, la vârsta de 14 ani am scris prima poezie pe un carnețel unde aveam desenate tot felul de instalații electrice, de aparate de radio cu galenă și o diodă, pe care le confecționam, cu ajutorul cărora ascultam, împreună cu colegii, postul de radio de la București. Pe când eram în clasa a X-a am înființat cenaclul literar din cadrul Casei de Cultură. Însă Comitetul Raional de Partid nu m-a lăsat să-l denumesc GIB Mihăescu, fiindcă marele scriitor era interzis și l-am „botezat” cu numele „Orizont”. Abia în anul 1965, soția mea a scris o informație în ziarul regional „Secera și Ciocanul” de la Piteși despre o activitate pe care eu și membrii cenaclului am desfășurat-o la Căminul Cultural din Prundeni și a denumit cenaclul Gib Mihăescu. În ziar a apărut această informație fără să fie cenzurat numele cenaclului. Atunci m-am dus cu ziarul la secretarul cu propaganda, tovarășul Nikita, și i-am arătat pagina cu informația. De atunci m-a lăsat să denumesc cenaclul literar din Drăgășani „Gib Mihăescu”.

 Așa cum spuneam, am debutat în revista TRIBUNA de la Cluj, fără să știu că peste ani soția mea va lucra la redacția acestei prestigioase reviste. Eu am debutat în luna mai 1958 și Nichita Stănescu în luna iulie.

ION NĂLBITORU: Cum ați cunoscut-o pe poeta Titina Nica, cu ce farmece v-a cucerit, și   v-ați căsătorit?

AL. FLORIN ȚENE: E o poveste lungă și frumoasă. Soția era elevă la Școala Viticolă la Drăgășani, iar eu elev la  Școala Tehnică Tipografică „Dimitrie Marinescu “ din București, secția tehnoredactori, după absolvirea liceului. În perioada aceea s-a organizat la Casa de Cultură o manifestare cu scriitorii Anghel Dumbrăveanu de la „Scrisul Bănățean” din Timișoara, Doru Moțoc, Mihai Beniuc, Dan Deșliu, Traian D. Lungu  și Al. Florin Țene. Eu eram în practică la Pitești la tipografia din Găvana, unde se tipărea ziarul „Secera și Ciocanul”. Am fost și eu invitat, luând loc pe scenă alături de ceilalți scriitori. Sala de 300 de locuri era plină de elevi și spectatori. Printre aceștia era și eleva Titina Nica. Așa ne-am văzut la față. Dar… Ne-am cunoscut pe 13 iunie, de ziua mea, pe o bancă din Parcul Central de sub un pom bătrân de câteva sute de ani. Dar ne-am căsătorit peste un an pe când eram eu student la Baia Mare și ea în învățământ în Maramureș. Fiindcă pe atunci trebuia să ai aprobare de la Comitetul Regional PCR pentru a cumpăra verighete, am folosit două verighete din iarbă, pe care le-am păstrat între coperțile unei cărți până acum câțiva ani. Am și scris un roman despre acest eveniment intitulat  „Inelul de iarbă.“

ION NĂLBITORU: Din anumite surse am aflat că ați fost redactor șef la ziarul „Lumina de pe Lotru”, la Voineasa, ziar al șantierului hidro-energetic. Cu ce amintiri ați rămas din acea perioadă despre „sălbatica Vale a Lotrului” și lucrările hidroenergetice, poate cele mai importante din România? Vă este dor să revedeți aceste mirifice locuri pe care, între timp, mâna omului le-a „domesticit”?

AL. FLORIN ȚENE: Am fost redactor șef al publicației săptămânale „Lumina de pe Lotru”, alături de Horia Gliniastei și mai târziu l-am luat și pe poetul drăgășenean Doru Raiciu, membru al cenaclului Gib Mihăescu. Ziarul apărea sub egida Sindicatului și se tipărea la tipografia din Rm. Vâlcea. Pe rând ne duceam vinerea noaptea la tipografia din Rm.Vâlcea să facem corectura și să citească șpaldurile cei de la cenzură. Era director general ing. Cocoș și soția dânsului director economic

A fost perioada când cu mașina complexului hidroenergetic vizitam șantierele de pe 5 județe, vizitam canalele de aducțiune, de fugă, Hidrocentrala de la Ciunget, Mănăileasa etc. La început până la Voineasa, până a se face drumul, se putea urca doar pe o potecă cu măgarul. Au fost ani eroici. Mi-ar fi dor să le mai vizitez…

ION NĂLBITORU: Care a fost motivul pentru care ați părăsit zona Olteniei și v-ați stabilit în Ardeal, la Cluj-Napoca?

AL. FLORIN ȚENE: Motivul a fost că ne-a demolat casa din Drăgășani și atunci am luat hotărârea să plecăm la Cluj unde era profesoară sora mea Violeta, și unde aveam prieteni la Tribuna și Steaua. De-a lungul vieții am constatat că familiei Țene dacă i se întâmplă ceva rău imediat apare un bine cu B mare.

ION NĂLBITORU: Ca scriitor aveți o bogată activitate literară. Vă rugăm să ne enumerați câteva din operele dumneavoastră, de suflet.

AL. FLORIN ȚENE: Toate operele mele sunt de suflet, cum spuneți dumneavoastră. Dar un loc apare îl au ANTOLOGIA 80 – Întoarcerea la metaforă, apărută la Montreal, ce cuprinde selecții din poemele celor 24 de volume de poezi publicate de-alungul vieții, și seria celor 6 romane din categoria Sfinții Închisorilor, fiind vorba de Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Petre Țuțea, Valeriu Gafencu și Mircea Vulcănescu, romane ce se vând prin Librăriile Bisericii Ortodoxe.

ION NĂLBITORU: Ați fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, de unde ați fost exclus pentru că ați „deranjat” pe unii, dar nu v-ați lăsat învins și ați creat o Ligă a Scriitorilor Români care promovează cu adevărat literatura și valorile scriitoricești românești din țară și din  diaspora. Cum v-a venit ideea să înființați această „Ligă”?

AL. FLORIN ȚENE: Datorită ambasadoarei Uniunii Europene Karen Fogg care mi-a acordat o bursă în structurile Uniunii Europene. Acolo am constatat că în Belgia erau 5 asociații scriitoricești, toate egale și cu drepturi depline față de guvernanți.Venind în țară m-am interesat dacă în fostele țări din Lagărul Socialist mai sunt Uniunile Scriitorilor. Am constatat că în aceste țări, foste socialiste, toate uniunile s-au desfințat și s-au înființat alte organizații de profil. Numai la noi a rămas Uniunea Sovietică, pardon, Uniunea Scriitorilor. Constatând acest fapt, pentru democratizarea mișcării scriitoricești din țară, împreună cu 10 scriitori clujeni, am înființat Asociația Liga Scriitorilor.

ION NĂLBITORU: Câte filiale aveți în LSR, în țară și diaspora, și câte reviste?

AL. FLORIN ȚENE: În prezent această organizație profesională are 39 de filiale, editează 19 reviste literare. Aceste filiale au o bogată activitate culturală în promovarea culturii naționale. Editează antologii și cărți. Avem și în străinătate 12 filiale. Chiar în luna octombrie din anul acesta s-a  înființat la Madrid o filială a Ligi Scriitorilor condusă de un poet foarte talentat.

ION NĂLBITORU: Domnule Președinte, ce planuri aveți pentru viitor, pe segmentele: scriitoricesc și jurnalistic?

AL. FLORIN ȚENE: La vârsta mea e mai greu să-ți faci planuri pe o arie extinsă de timp. Însă  voi lucra în continuare să promovez talente din România Tainică și Profundă, să scriu articole pentru promovarea activităților filialelor Ligii Scriitorilor, să contribui la editarea, înpreună cu redactorul șef Iulian Patca, revistei AGORA LITERARĂ oficiosul asociației noastre.

ION NĂLBITORU: Vă rog să transmiteți un mesaj nu numai membrilor Ligii Scriitorilor Români de Pretutindeni, ci tuturor scriitorilor români în orice colț al planetei se află.

AL. FLORIN ȚENE: Mesajul meu către confrații noștri de pretutindeni este să scrie, să lupte să-și promoveze operele, să nu-și uite rădăcinile, iar în cadrul fenomenului globalizării, arta nu se apără, fiindcă se pierde, ea trebuie să cucerească, să învingă obstacole. Și să nu uite că, conform latinului, cea mai bună apărare este atacul. Și… ar mai fi ceva, așa cum spunea Balzac „orice călimară poate să devină un Vezuviu. “

ION NĂLBITORU: Domnule Președinte, de când v-am cunoscut v-am apreciat valoarea. Dar, în comparație cu alții, am vrut să vă „privesc” și în „oglindă”, adică să vă percep interiorul, inima și sufletul, ca om. Consider că nu a fost membru din Ligă să fie refuzat când v-a solicitat ajutorul și sprijinul pe tărâmul literar. Calmul, echilibrul, imparțialitatea, sobrietatea, căldura sufletească, energiile pozitive pe care le transmiteți celorlați și dăruirea pentru promovarea valorilor v-au creat un prestigiu și un nume bine meritat. Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a vă răpi din prețiosul dumneavoastră timp liber și a mă onora cu această „discuție” prin care să vă cunoască și tinerele talente. Vă doresc multă sănătate și mult succes în activitatea culturală!

Interviu realizat de Ion NĂLBITORU – membru al LSR și al UZPR

Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români

Tudor PETCU: Un punct esențial de la care ar trebui să pornească dialogul nostru ar fi, în opinia mea, lămurirea conceptuală a noțiunii de complex cultural. Cum ar trebui percepută și definită această idee din perspectiva antropologiei culturale ?

Vintilă MIHĂILESCU: Conceptul de « complex » vine din psihologie, în principal din psihanaliză – dar chiar şi acolo are numeroase înţelesuri în funcţie de o şcoală sau alta de gîndire. In sfera culturii, este mai mult o metaforă decît un concept. Dar, extrapolînd cu prudenţă din psihologie, am putea schiţa definiţia următoare: un complex cultural este un ansamblu de afecte, memorii, percepţii etc., de regulă refulate, care revin frecvent şi pe scară largă într-o populaţie în legătură cu imaginea de sine a acesteia şi care îi influenţează comportamentele conştiente. Trebuie precizat apoi că astfel de complexe culturale sînt prin definiţie istorice, adică apar, de regulă, în urma unei “traume” istorice de natură să afecteze într-un mod profund imaginea de sine a unui popor. Altfel spus, ele nu sînt “eterne”, constitutive unui popor, ci se pot schimba, pot să dispară, să fi înlocuite de alte complexe etc. La rîndul ei, o astfel de “traumă” îşi are sursa în comparaţie, într-o competiţie de imagine cu alte popoare, din care un popor iese afectat, “şifonat”, cu o carenţă, un “deficit de imagine” – sau are această impresie. În  consecinţă, “complexele culturale” sînt în principal complexe de inferioritate; alte ori, afectele, memoriile, percepţiile etc se pot coagula însă la fel de bine în jurul unui complex de superioritate, adică a unei imagini de sine dominante, în ciuda faptului că realitatea nu prea mai susţine şi legitimează o astfel de pretenţie. De fapt, complexele de inferioritate şi cele de superioritate sînt, în multe privinţe, cam aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Ele pot începe, eventual, ca simple deziluzii, ca distanţă prea mare dintre nivelul de expectaţie şi cel de realizare, intre ce mi-am dorit şi ce a ieşit, ce-am fost şi ce-am ajuns. Trăit profund şi îndelung, sentimentul dureros al acestui decalaj poate fi refulat, devenind un adevărat “complex”. În fine, complexele culturale, tocmai pentru că sînt măcar parţial refulate şi subconştiente, antrenează, în mod firesc, “mecanisme de apărare”, tot subconştiente, prin care se neagă sau se relativizează “realitatea” traumei: nu-i adevărat că mă consider mic şi urît, n-am nici o problemă ! Sau, complementar, mecanisme de compensare: sînt timid, dar mă tratez !

Tudor PETCU: Sunteți de acord ca fenomenul complexelor culturale este caracteristic doar anumitor popoare, cum ar fi de exemplu poporul român ? Dacă da, care ar fi din punctul dvs. de vedere cauzele determinante ale acestui tip de complexe ?

Vintilă MIHĂILESCU: Categoric nu ! Românii au, ce-i drept, destul de vizibil un complex balcanic (de inferioritate), după cum şi maghiarii au însă un complex imperial (de superioritate). Nemţii au avut multă vreme un complex francez (de inferioritate) pe care l-au « tratat » atît de bine încît au căzut într-un complex de grandoare ; iar acum au un complex de culpabilitate pe care şi-l « tratează » cu multă grijă, dar care este încă activ, acolo, în subconştientul naţional. Şi aşa mai departe. Pe de altă parte, în măsura în care sîntem de acord că sursa, etiologia complexelor culturale stă în comparaţie şi un anumit soi de competiţie a reprezentărilor etnice (oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă ţară ?), societăţile tribale din alte părţi sau cele ţărăneşti de pe la noi nu cred că au astfel de probleme. Ele ştiu că sînt ceea ce sînt într-o ordine rînduită şi sînt preocupate să menţină această ordine, nu să se întreacă în imagine cu vecinii. Cu atît mai mult cu cît aceştia din urmă sînt, prin însăşi ordinea cosmică în care cred cu tărie, a priori inferiori sau « ne-oameni ». Nu mai e nimic de pierdut sau de cîştigat în aceste condiţii, deci nu există nici un motiv de « complexare »…

Tudor PETCU: Considerați că tirania comunistă care s-a manifestat timp de 45 de ani a contribuit într-un mod esențial la amplificarea complexelor culturale în sânul poporului român ?

Vintilă MIHĂILESCU: A contribuit, dar într-un mod mai pervers, ca să spun aşa. Şi s-a manifestat mai ales după căderea sa. Comunismul a traumatizat direct persoane şi un popor întreg, cu consecinţe dintre cele mai diverse şi mai grave. Ceea ce a venit să întărească mai vechiul nostru complex de inferioritate nu a fost însă atît comunismul ca atare, cît imaginea despre noi înşine pe care ne-a creat-o în timp. Astfel, după 1990, ne-am comparat – şi am fost comparaţi – cu ungurii, cehii sau polonezii ; şi nu am ieşit prea bine… Dimpotrivă, acelaşi comunism a întărit imaginea pozitivă de sine a ungurilor, cehilor şi polonezilor : nici comunismul nu ne-a înfrînt ! Pentru noi însă, comparaţia a fost o traumă în plus, în mare parte refulată, dar care a generat « mecanisme de apărare » opuse : pe de o parte « rezistenţa prin cultură » (de fapt, şi noi am rezistat la comunism), pe de altă parte « nostalgia » (de fapt, nu era chiar aşa de rău); în ambele cazuri am încercat, mai mult sau mai puţin inconştient, să negăm trauma şi să scăpăm de complexul de inferioritate renăscut. Pe de altă parte, prin autarhia sa, prin închiderea practic totală la Occident, comunismul a făcut din acesta « fructul interzis », sporind valoarea sa de reper, de orizont de neatins al aspiraţiilor şi astfel, după căderea comunismului, a dus la o trăire şi mai dureroasă a decalajului care desparte nivelul nostru perceput de realizare de nivelul de aspiraţie. Repetarea obsesivă, dublată de un oftat resemnat sau enervat, a sintagmei « ca în ţările civilizate » este doar unul dintre simptomele mai recente ale complexului nostru balcanic de inferioaritate.

Tudor PETCU: Un alt subiect pe care aș fi tentat sa-l aduc în discuție ar fi următorul: complexul cultural ca forma de comoditate la români. Am putea afirma că acest inconvenient a devenit de fapt în ultima vreme un pretext de care poporul român doar se folosește fără a căuta să-și asume totuși o responsabilitate ? Cu alte cuvinte, suntem îndreptăți să vorbim despre complexele culturale în termenii unei fericiri inconștiente la români ?

Continue reading „Tudor PETCU: Un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu – Complexe culturale la români” →

Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951, Orașul Stalin, România) este un medic chirurg, poet, eseist, editor și traducător bilingv româno-german. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și Germania.

***

Reporter: La doar 10 ani, ați publicat prima dumneavoastră poezie. Ce a servit drept sursă de inspirație?

Christian W. SCHENK: Ca sursă de inspirație a fost „Zdreanță”, o pastișă după Tudor Arghezi, care „a dat ordin să se publice în revista Luminița”.

Reporter: Primul mentor pe care l-ați avut a fost Tudor Arghezi, povestiți-ne despre legătura care s-a format între dumneavoastră și scriitor.

Christian W. SCHENK: Primul mentor a fost Vasile Copilu Cheatră care m-a descoperit de copil în Brașov, pe când dădeam târcoale redacției revistei Astra, unde se țineau și ședințele Cenaclului Astra.

Ceva mai târziu, petrecându-mi vacanțele de vară la București, soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) m-a dus la – pe atunci – Casa Scânteii, astăzi Casa Presei Libere, să văd și eu cum funcționează o tipografie. M-a lăsat într-o redacție unde lucrau Dan Deșliu și Victor Tulbure (Bănuiesc că era redacția „Scânteii” de pe atunci), astfel am ajuns și la redacția revistei „Luminița”. Acolo mi-am exprimat dorința de a publica și eu o poezie în revistă… Așteptau un material de la Arghezi care nu mai sosea, astfel au trimis un oarecare, nu mai știu cine era, cu consimțământul soțului verișoarei mele (probabil ca să scape de mine), să mă ducă și pe mine cu el la Mărțișor, unde era reședința de vară a poetului. Așa am ajuns la frageda vârstă de 9-10 ani să-l cunosc pe Maestru. Aveam întotdeauna cu mine un caiet cu poezii la mine, dar când m-a întrebat de poezii, am început să recit zdreanță (poezia dedicată Mitzurei) dar m-a oprit spunându-mi să citesc din caietul ce-l țineam în mână. S-a amuzat teribil auzind pastișa mea după Zdreanță pe care eu am intitulat-o Firuleț, care era într-adevăr pastișă și nu plagiat. M-a luat caietul și a început să citească cu un glas tremurat:

Stau întins pe iarba deasă

Nemișcat de multă vreme,

M-am îndepărtat de casă,

Stau, privesc doar printre gene.

(Și așa mai departe)

„Păi tu ești un poet adevărat”, mi-a spus cu un zâmbet șugubăț. Apoi a trimis poezia-pastișă (pe care a trebuit s-o scriu „pe curat”, împreună cu materialul său. Despre această întâlnire am scris un eseu lung în anul 1980, la îndemnul profesorului Gheorghe Bulgăr, cu ocazia centenarului Arghezi. De atunci, an de an, mergeam vara la Mărțișor (am fost odată și iarna la el în apartamentul pe care-l avea) și… mâncam șerbet cu apă, iar spre toamnă aveam chiar voie să culeg cireșe pe care el le păzea cu strășnicie fiindcă le vindea în fața porții… dar asta-i altă poveste. Ultima dată l-am întâlnit în 1965-66 când era deja bolnav. În tot acest timp eu îi citeam noutățile mele poetice, iar el îmi spunea unde și ce greșesc. Evident că în timpul anului citeam tot ce apărea nou de Arghezi și asta îl încânta mult chiar dacă nu înțelegem mult… și așa s-a stins șase ani mai târziu, chiar în luna lui Cireșar, din viață!

Reporter: În anul 1981 l-ați cunoscut pe Salvador Dali. Cum a influențat prietenia cu pictorul asupra operelor dumneavoastră?

Christian W. SCHENK: În 1981 fiind cu poetul și mentorul meu, Vasile Copilu Cheatră, pe urmele lui Aron Cotruș, căutând pentru o carte de corespondențe scrisorile acestuia, am ajuns și în Catalonia pe  Costa Brava  la Portlligat, un fost sătuc de pescari de lângă Cadaqués.

Nu pot spune nici pe departe că aș fi fost prieten cu el, ba dimpotrivă, nu-l plăceam de loc fiindcă era un tip foarte ciudat și în afară de asta nu vorbeam nici spaniola, nici franceza nici engleza sau catalana. Cheatră era prieten cu el încă din perioada interbelică precum cu Picasso, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Ion Caraion și alte personalități pe care am avut și eu plăcerea de a-i fi cunoscut (cu excepția lui Picasso). Astfel, în toată perioada șederii noastre acolo stăteam cu el doar la masa obligatorie, în rest stăteam de vorbă cu soția lui Gala, care pe atunci era bolnavă și Dali avea grijă de ea. Spre rușinea mea abia atunci am făcut cu adevărat cunoștință cu tablourile lui care atârnau peste tot și mai ale, claie peste grămadă, în atelierul său cu podelele pline de vopsele. Acolo mi-am dat seama de forța simbolurilor și mai ales a metaforelor imagistice a marelui pictor. Tor atunci am învățat că valoarea unei creații nu poate fi comparată cu valoarea creatorului…

Reporter: Ce va motivat să continuați să propagați cultura română chiar și după ce ați fost declarat persoana non grata în România?

Christian W. SCHENK: Am fost întotdeauna de părere că o țară cu limba și cultura ei nu trebuie confundată cu sistemul ei de conducere, în cazul de față de represiune! La fel atunci, ca și acum nu sunt legat de sistemele de guvernare, de critici ploconiți conducerii sau de diferitele institute care în loc să promoveze cultura, o jugulează. Că e din indiferență, prostie sau răutate nu are importanță. Motivul meu este cultura și nimic mai mult!

Reporter: De profesie sunteți chirurg, însă, scrieți și poezii. Cum reușiți să combinați aceste două activități? A influențat, cumva, profesia de chirurg asupra scrierilor?

Christian W. SCHENK: Nici pe departe! Scriam poezii cu zeci de ani înainte de a deveni medic. Mai mult am fost influențat de discrepanța celor două societăți în care am trăit. Nu am fost și nu sunt un romantic, n-am scris niciodată poezii de dragoste chiar dacă unii critici au interpretat unele în acest fel. Dragostea mea se referă la problemele societății, la limbile pe care le vorbesc, la dragostea mea pentru marile valori culturale!

Reporter: Care operă, dintre cele scrise de dumneavoastră, vă este mai dragă sufletului?

Christian W. SCHENK: Toate îmi aparțin, toate sunt copiii mei și ca oricare părinte îi iubesc pe toți la fel, cu slăbiciunile și defectele lor. Pe cele bune le alătur celor rele fără a încerca a face o diferențiere. Acesta e rolul criticii, al cititorului, și de ce nu, cel al posterității.

Reporter: Ce face a foi deosebită poezia română de cea germană?

Christian W. SCHENK: Deosebirile sunt foarte mari, nu în ceea ce privește valoare operelor cât în primul rând implicarea istorică în formarea limbii. Germana este o limbă veche care s-a format definitiv în secolul al VI-lea, pe când româna este atestată doar prin scrisoarea lui Neacșu din 1521. Pe când renumitul poet Walther von der Vogelweide (1170-1230) scria poezii în limba germană, româna era practic inexistentă. Abia în perioada când Martin Luther scria poezii și eseuri, limba română încă nu era atestată, abia când a tradus și publicat Biblia în germană limba română a început să fie atestată. Acest deficit, dacă putem să îl numim așa, a avut o extremă influență asupra poeziilor fraților Văcărești, Bolintineanu, Alecsandri și nu în cele din urmă a gramaticii lui Aron Pumnul pusă în practică într-n mod exemplar de Mihail Eminescu. Pe urmă nu trebuie uitate diferențele sociale și de mentalitate ale celor două popoare. Industrializarea a jucat de asemenea un rol important în creația celor două țări. Germania s-a industrializat foarte devreme ca urmare a industrializării Țărilor de Jos (Olanda), pe când România s-a axat pe agricultură. De aici și poeziile populare adunate și revizuite de Vasile Alecsandri sau mai târziu de fantasticul „Spațiu Mioritic” a lui Lucian Blaga.

După Eminescu, de formație germanofilă, s-au schimbat multe în lirica română, astfel pătrunzând romantismul târziu și în România. De la e încoace aș putea spune că diferențele nu sunt mai mari decât normalitatea perceperii societății autohtone. Totuși nu trebuie uitat nici faptul că limba germană este o limbă de circulație mondială (romancieri, poeți, eseiști, filosofi).

Continue reading „Tinerii scriitori în dialog cu Christian W. SCHENK – Ambasadorul literaturii române în Germania” →

Irina AIRINEI: Un dialog pornit de la o carte ,,Fetița care eram” de Cleopatra Lorințiu

(„Despre povestea unei cărți, a unui timp, a literaturii pentru copii, despre nostalgie și prietenie.Totul pornește astăzi de pe  Facebook și faptul că cineva (doamna Ionela Gavriliu) a scris ceva care m-a tulburat foarte. A scris: „Am adorat cartea asta…” A fost cel mai frumos cadou.” (scrie Cleopatra Lorințiu)

 

Irina AIRINEI: Înainte de toate te-aș întreba care a fost cel mai frumos moment din viața ta, în ultima perioadă?

Cleopatra LORINȚIU: Cel mai frumos moment a fost acela în care am văzut pe Facebook un comentariu așezat sub aunțul editurii Universul Academic,  scris de cineva total necunoscut mie, doamna Ionela Gavriliu,  după reeditarea cărții „Fetița care eram”. Cineva care scria atât „Am adorat cartea asta…”.

 

Irina AIRINEI: Dar multă lume te felicitase și te alintase pentru reeditare. Chiar și eu! Mă simt nedreptățită. Ana Iorga îți dedicase emisiuni pe un canal de televiziune foarte frecventat, i-ai pus o frază spusă de ea odinioară dintr-o emisiune „Cărțile vieții mele”, pe coperta a patra a reeditării, Diana Soare a scris ceva remarcabil, nu te  plânge că nu ai fost luată în seamă.

Cleopatra LORINȚIU: Nu mă plâng, sunt  recunoscătoare cititorilor mei, chiar și aceia care obligați de includerea unor texte în programele școlare, în manuale și caietele acelea de referate (care nu existau pe când eu eram școlăriță) au ajuns măcar fragmentar la carte. De altfel literatura pentru copii a fost o dorință a mea de vreo 25 de ani, după care mi-am dat seama că sunt confuză în privința termenului și am abandonat.

 

Irina AIRINEI: Cum adică „confuză”?  Dar ce e în defintitiv „literatura pentru copii”? Ce e sintagma asta? Dincolo de o Secție din breasla Uniunii Scriitorilor confruntată cu mari probleme mai degrabă cu iz sindical.

Cleopatra LORINȚIU: Nu sunt membră a acestei secții din USR, eu intrasesem în Uniune mai înainte, în 1980, sunt în Secția poezie. Întrebarea ta e interesantă, răspunsul are însă nevoie de câteva clarificări. A existat mereu o literatură pentru copii: poveștile, basmele, legendele populare s-au tot transmis prin generații, apoi treptat treptat autorii au început să scrie fie pentru copii fie despre copilărie. Un soi de amalgam. Oare Singur pe lume de Hector Malot, prima carte pe care mi-a citit-o mama la Anieș, și pe care am învățat eu literele și să citesc, e o carte „pentru copii”? Nu aș fi sigură de un răspuns pozitiv. Jack de Alphone Daudet, tot Andersen , Nils Holgerson al Selmei Lagerloff,  Tom Sawyer și Huckleberry Finn, genialul Mark Twain, Dickens, ca sa nu mai vorbim de „Alice în Țara Minunilor” a lui Lewis Caroll. Aș zice doar că sunt cărți care pot fi citite și de copii. Sigur că trebuie să facem acea diferențiere între poezioarele sau prozele scrise în scop educativ, de care e plină lumea și a fost, asemeni, și literatura română. Necazul e că din pricina acestor exerciții de multe ori pseudo-literare, au fost băgate într-o categorie „inferioară” și oricum neglijată total de critica literară (aceea care stă la o catedră nevăzută și dă note…) majoritatea cărților din așa zisa literatură pentru copii. Da la noi, din literatura postbelică  au scris ca să zic așa „pentru copii” foarte mulți autori: de la genialul Mihail Sadoveanu și uluitorul Tudor Arghezi la generațiile următoare: Sorescu, Nichita, Blandiana, Constanța Buzea, Tomozei, Andrițoiu, Silvia Kerim, Daniela Crăsnaru, Passionaria Stoicescu, Constantin Chiriță, Tudor Vasiliu, Nicuță Tănase, Ion Ochinciuc, Sântimbreanu, Gica Iuteș, SoniaLarian, Dumitru M. Ion, toți cei care au vrut preț de o clipă să se copilărească și bine au făcut. În același timp, cărți care explorează copilăria, ca univers uluitor, cărți care pot fi citite de oricine nu sunt așa de multe. Să facem paralele. Iată de pildă Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau Cărarea pierdută a lui Fournier…  Noi o avem pe Otilia Cazimir cu A murit Luchi, expediată cu cruzime minimalizatoare, în două vorbe, de aprigul G.Călinescu în a sa monumentală Istorie… La francezi, autorii care au scris despre și pentru copii sunt pe piedestal, iubiți, citiți, evocați. La noi nu. Sunt multe cărți cu adevărat remarcabile în literatura noastră contemporană   și autorii lor, în mare parte trimiși, în amintire din pricina unor obiceiuri tâmpite așa zis educaționale și pedagogice ale vremii…

 

Irina AIRINEI: Dar și tu tu te-ai confruntat cu impunerile unei vremi, cu limitările unei propagande. Continue reading „Irina AIRINEI: Un dialog pornit de la o carte ,,Fetița care eram” de Cleopatra Lorințiu” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)

MOTTO: În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Abraham Lincoln (n. 12 februarie1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Petersen House, SUA), a fost avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil – cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

 

FRUCTUL OPRIT

 

Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,

dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,

am tresărit cuprins d-un tremur deodată

și-o teamă ireală-n mine se năștea.

Ai apărut în viața mea fără de veste,

învăluită-n aură de înger izgonit,

care s-a rupt din taina dogmelor celeste

pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.

 

Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,

căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,

ci am rămas pe loc încremenit privindu-l

cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.

În ochii tăi creșteau dorințe ne-mplinite,

mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir,

prin timp ne rătăceam pe nefirești orbite,

gustând îmbrățișați zeescul elixir.

 

Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,

supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,

iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o

ca-n sferele cerești din nou să te ridic.

Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară

pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit

și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară

de înger detestat și veșnic răzvrătit.

 

Tatiana Doina Popovici:  În trei strofe polimorfe, autorul reiterează păcatul originar. În prima strofă, Eul liric descoperă o Eva misterioasă care-i produce fiori, dar și teamă. Aceasta a apărut pe neașteptate „învăluită-n aură de înger izgonit”. Ruptă din „taina dogmelor celeste”, vrea să guste „din pământescul fruct oprit” (Mărul care sugerează păcatul originar).

În fața „îngerului trădat” Eul liric rămâne „încremenit”. Starea de sfială – „Nu îndrăzneam să te ating / măcar cu gândul” – dispare treptat pentru ca „dintr-un înger sfânt în / demon se schimba”. Dorințe „ne-mplinite” se reflectau „în ochii tăi” și, ca un adevărat demon „mă răstigneai… pe trupu-ți în delir”. Astfel, rătăciți „pe nefirești orbite”, cei doi gustau „zeescul elixir”.

În strofa a treia, Eul liric trăiește dezamăgirea de a fi trădat în ciuda faptului că „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato”. Acest neologism în Vocativ subliniază durerea (suferința) provocată de trădarea acestui „înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Deși trădat  Eul liric n-a uitat iubita, cu chip de înger, dar cu comportament demonic pe care, prin devotament și iubire veșnică, ar fi ridicat-o din nou „în sferele cerești”.

S-ar putea spune că, după ce a gustat „din / pământescul fruct oprit” Eva și-a urmat „calea… precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

Prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ: am văzut, am tresărit, nu îndrăzneam, am rămas pe loc etc și prin formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâi „mă”. Eul dual apare în strofa a doua – „ne rătăceam”.

Reamintind păcatul originar, autorul prezintă o experiența personală pe care nu o poate uita, poate și pentru faptul ca a fost trădat.

La realizarea artistică a poemului contribuie, pe lângă imaginile vizuale și motorii, un șir de epitete: misterioasă, ireală , de înger, celeste, oprit, sfânt, zeescul. Cuplul adamic este relevat de Eul dual „ne”. Este de semnalat și locuțiunea verbală „am rămas pe loc” care subliniază uimirea Eului liric fermecat de apariția „în aura de înger”.

 

Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem de dragoste al cărei miraj atinge culmile „zeescului elixir”, risipindu-se, până la urmă, „ca neaua-n primăvară”. Eul liric ne conduce prin meandrele acestei povești de dragoste adolescentină, reușind să transmită cititorului emoții foarte puternice.

Prima strofă ne introduce în atmosfera primei întâlniri, marcată de surprindere si chiar de o teamă ireală: „Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,/ dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,/ am tresărit cuprins d-un tremur deodată/ și-o teamă ireală-n mine se năștea”. Surprinderea și teama sunt explicate în următoarele patru versuri: „Ai apărut în viața mea fără de veste,/ învăluită-n aură de înger izgonit,/ care s-a rupt din taina dogmelor celeste/ pentru-a gusta din pământescul fruct oprit”.

Surprinderea și teama ireală a Eului liric atinge cote maxime la începutul strofei a doua: „Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,/ căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,/ ci am rămas pe loc încremenit privindu-l/ cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba”. În următoarele patru versuri ale strofei a doua dorințele iubitei ajung la apogeu. Preia inițiativa actului de iubire fizică: „mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir…”. Îmbrățișați, cei doi „rătăceam pe nefirești orbite,/ gustând îmbrățișați zeescul elixir”.

În strofa a treia este relatat deznodământul acestei frumoase povești de dragoste, datorită trădării iubitei. Preludiul acestei trădări este marcat prin declarația, fără echivoc, a Eului liric: „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,/ supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,/ iubirea mea de-a pururi  ţi-aş fi dat-o/ ca-n sferele cerești din nou să te ridic”. Însă ea a ales altă cale, explicată în ultimele patru versuri: „Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară/ pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit/ și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.

După cum se poate deduce, chiar dintr-o primă lectură, FRUCTUL OPRIT este un poem de dragoste de un realism zguduitor. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

 

TRENUL

 

Cândva, demult, la început de vară,

tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,

te așteptam, dar nu te-am revăzut,

căci trenul tău nu mai oprea în gară,

se îndrepta către un alt ținut.

Ploua și noaptea se lăsa afară,

iar eu călcam peronul abătut,

din zări venea un cântec de fanfară

în urma trenului, deja pierdut.

 

Și ani de-a rândul, așteptând în gară,

fără să cred, deodată te-am văzut –

am tresărit și te-am privit tăcut,

venea din zări un cântec de fanfară,

tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,

iar eu, rămas în urma ta afară,

am plâns până târziu și m-am zbătut

căci trenul a rămas pe veci în gară,

dar tu erai doar visul meu pierdut.

 

Tatiana Doina Popovici: Depozitar și practicant al subiectelor din poemele sale, Corneliu Neagu este un izvor nesecat de amintiri reale sau imaginare. Cu o imaginație bogată, poetul se simte confortabil în expresionismul-oniric, așa după cum  s-a văzut în mai toată creația sa lirică.

„Trenul” este, cred, expresia unui vis imaginat într-o gară, loc atât de familiar autorului. Trenul, gara, fanfara sunt obiecte reale în care autorul țese „visul” ce pare atât de real.

Alcătuită din două strofe polimorfe (9 versuri fiecare – procedeu neobișnuit la acest autor), poemul plasează întâmplarea „la început de vară” când Eul  liric aștepta „un tren necunoscut”. Adresarea către o iubită (reală sau imaginară) „tu te-ntorceai”, te așteptăm, dar nu te-am revăzut” lasă impresia unei întâmplări reale. Ca așteptarea să capete dramatism „Ploua și noaptea se lasă afară, / iar eu călcăm peronul abătut”. Starea de neliniște este acompaniată de „un cântec de fanfară” care venea „în urma trenului, deja pierdut”

Așteptând în gară „ani de-a rândul, până la urmă „deodată te-am văzut-/ am tresărit și te-am privit tăcut” în timp ce „din zări venea un cântec de fanfară”. Chipul „c-un zâmbet absolut” a stors lacrimi, cu toate ca „trenul a rămas pe veci în gară, /dar tu erai doar visul meu pierdut”.

Ca de obicei, în creația lui Corneliu Neagu, visarea este motivul care țese realitatea cu visul în versuri ce creează impresia unor întâmplări adevărate.

Pronumele personal, persoana a doua singular accentuat sau neaccentuat sugerează ca Eul liric se adresează unei iubite cunoscute care „se îndrepta către un alt ținut” în timp ce „eu rămas în urma ta afară, / am plâns până târziu și m-am zbătut”.

Eul liric este marcat prin verbe la indicativ: așteptam, am văzut, am tresărit, am privit, am plâns (toate având subiect inclus „eu”) și pronumele personal, persoana întâi, accentuat sau neaccentuat: eu, ne-.

 

Corneliu Neagu: Amestec de realitate și vis, poemul TRENUL ne pune în fața unei povești de dragoste în care femeia iubită trebuia să se întoarcă „la început ce vară […] c-un tren necunoscut”. Cu ajutorul simbolurilor deja consacrate în lirica autorului – gara, trenul, fanfara – poetul ne introduce în atmosfera unei așteptări eșuate. După cum aflăm chiar din prima strofă, „trenul […] nu mai oprea în gară,/ se îndrepta către un alt ținut”. Afară ploua, „din zări venea un cântec de fanfară”, se lăsa noaptea, iar poetul se plimba „abătut” pe peron. Cântecul fanfarei, care se auzea „în urma trenului deja pierdut”, sugerează zădărnicia așteptării.

În strofa a doua, Eul liric ne spune că așteptarea a durat „ani de-a rândul”. Iar într-o seară chiar a crezut că a văzut-o (pe ea, iubita) coborând din trenul fantastic. A tresărit și a privit-o tăcut, în timp ce „din zări” venea același „cântec de fanfară”, care nu prevestea nimic bun. Cu toate acestea, Eul liric părea convins că ea a coborât în gară și că-l subjuga „c-un zâmbet absolut”. Dar aflăm, la finalul poemului, că  „trenul a rămas pe veci în gară”, iar ea nu era decât „un vis pierdut”.

Amestecul acesta de realitate și vis, despre care vorbeam la început, în care simboluri precum trenul, gara și fanfara apar de mai multe ori, ne îndreptățește să încadrăm acest poem în categoria simbolist-onirică.

Poemul TRENUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o primire favorabilă din partea cititorilor.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (18)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)

Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

 

ACORDUL

 

Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare

sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,

îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare

care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

 

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă

se zbat fără speranță, pe albul secundar,

când orele barbare, pe-o margine credulă,

încearcă să dezlege înscrisul legendar.

 

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,

prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,

nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute

pe opisul legendei cu pagini nefirești.

 

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul

măcar într-o poveste marcată pe contur

cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul

unde lăsam regrete, să plângă prematur.

 

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,

vor readuce-n cuget un simplu dezacord

din margini de legendă, rămasă pe redute,

când vara-ntârziată trecea peste fiord.

 

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –

în clipele eterne noi doi l-am conceput,

să ducă peste vreme însemnele rămase

pe umbra neuitării din visul convolut.

 

Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a  păstra  „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.

 Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu  „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată  trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).

„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric  retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”,  din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.

Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).

 Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare

 Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l  pe cititor parte din poveste.

 

Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se  muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

 

LA CEASUL UITĂRII

 

E toamnă târzie – aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aud la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

 

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung la fereastră spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (17)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)

MOTTO: „Un visător este cineva care își poate găsi calea numai sub lumina razelor lunii , iar pedeapsa lui este ca zărește zorile înaintea restului lumii.”

                                                                                                     (Oscar Wilde)

Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. Cea mai importantă operă a sa este romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), în care găsim o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

 

TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO

 

 

Aproape adormit eu te-am visat,

iar gândul mi-a rămas îngemănat

cu gândul tău, pierdut pe undeva,

într-un apus întârziat de catifea.

Din margine de somn, pentru o clipă,

priveam mirat cum trupu-mi se ridică

într-un văzduh ce devenea neclar

în maroniu amurg de chihlimbar,

iar tu pluteai deasupra mea udată

de-o ploaie ce pica defragmentată.

 

 

Te-aș fi adus spre mine, mai aproape,

dar te pierdeai prin nevăzute ape

dintr-un tablou pictat de Picasso

cu mov, albastru și puțin maro…

Iar trupul tău se legăna pe pânză

ca un văzduh ascuns după o frunză,

și movu-n roșu se schimba treptat

pe fondul de albastru răsturnat

când chipul tău din umbră mă privea

turnând din ochi luciri de peruzea.

 

 

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară

în năluciri ce se suceau afară

sub norii negri adunați pe cer

din străvezii apusuri de arcer

ce replicau imaginea-ți pictată

pe pânza cerului, neterminată.

 

 

Erai sau nu erai, nici nu mai știu,

c-afară se făcuse prea târziu,

iar chipul tău prin mine se scurgea

ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe ale căror versuri au rima împerecheată, autorul face radiografia unui vis. În prima strofă „aproape adormit eu te-am visat” și „din margine de somn” Eul liric simte îngemănarea gândului său cu al iubitei. Imaginile relevă starea de halucinație a Eului liric care „pentru o clipă, / priveam mirat cum trupu-mi se ridică / într-un văzduh…” Acest „văzduh neclar” este pictat în culorile specifice lui Pablo Picasso – „maroniu amurg de chihlimbar” în care iubita „plutea”, fiind udată de picături de ploaie.

Cea de a doua strofă corespunde perioadei suprarealiste în care Picasso  picta cu „mov, albastru și puțin maro” Se pare ca Eul liric are în minte tabloul lui Picasso „Femei din Alger”. Chiar și trupul femeii iubite „se legăna pe pânză / ca un văzduh ascuns după o frunză”. Ca și în  picturile lui Pablo Picasso, „movu-n rosu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat” /Când chipul tău… mă privea… cu luciri de peruzea”.

 În strofa a treia, Eul liric revine la realitate căci „Într-o clipa-ai dispărut” lăsând „sub norii negri… imaginea-ți pictată / pe pânză cerului, neterminată”. În aceasta strofă, autorul folosește regionalismul „arcer” (gresie) pentru a reda coloritul străveziu al apusului.

Dacă primele două strofe au câte zece versuri, a treia este cu șase versuri, iar ultima (a patra) are doar patru versuri. În această ultimă strofă, Eul liric își pune o întrebare cu reverberații hamletiene: „Erai sau nu erai”? Abia ieșit din starea halucinație simte doar cum chipul iubitei „se scurgea” prin el. . Ultimul vers este o comparație sugestiva „ca raza ruptă dintr-un ciob de stea” la a cărei expresivitate contribuie chiar metafora „ciob de stea”.

„Tablou cu mov, albastru și maro” este o poezie al cărei titlu trimite la perioada suprarealistă a lui Picasso. Eul liric, explicit încă din prima strofa „eu te-am visat”, subliniază ca visul aparține poetului. Stările premergătoare visului „aproape adormit”, „apus întârziat de catifea”, „din margine de somn” surprind mirarea Eului liric  că totul devenea neclar. Aluziile la suprarealismul lui Picasso, ca și la întrebarea hamletiană, nu fac altceva decât sa pună în evidență starea de halucinație a Eului liric

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește imagini vizuale a căror cromatică este în concordanță cu starea de visare. Sunt prezente în text epitete (pierdut), metafore (apus…de catifea), comparații (ca raza ruptă dintr-un ciob de stea). În acest text se îngemănează expresionismul-oniric cu suprarealismul. Autorul dovedește o bună cunoaștere a acestor noțiuni de teorie literară.

Corneliu Neagu: TABLOU CU MOV, ALBASTRU ȘI MARO este un exemplu de poem în care visul domină realitatea de la primul până la ultimul vers. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a patru strofe de dimensiuni diferite, conform conținuturilor care le diferențiază prin mesajul transmis cititorului.

Din prima strofă aflăm că Eul liric, aproape adormit (între stare de veghe și somn), își visează muza (iubita), iar gândurile lor se îngemănează „undeva/ într-un apus întârziat de catifea”. Eul liric are impresia că trupul său „se ridică/ într-un văzduh ce devenea neclar într-un „amurg” ce părea „de chihlimbar”, iar muza lui plutea „udată”/ de-o ploaie ce pica defragmentată”. Decor oniric pe tot cuprinsul primei strofe! Starea de visare se menține și în strofa a doua, numai că are loc o schimbare de decor. Muza se pierdea „prin nevăzute ape/ dintr-un tablou pictat de Picasso/ cu mov, albastru și puțin maro…”  „Iar trupul (ei) se legăna pe pânză/ ca un văzduh ascuns după o frunză”. În această stare de visare totală, „movu-n roșu se schimba treptat/ pe fondul de albastru răsturnat”.

În strofa a treia muza dispare „într-o clipă”[…] „în năluciri ce se suceau afară/sub norii negri adunați pe cer / din străvezii apusuri de arcer”. De reținut superbele metafore din aceste versuri: „năluciri ce se suceau” și „apusuri de arcer”! Apusurile de arcer „replicau imaginea (muzei) pictată / pe pânza cerului, neterminată”. Ajungând la strofa a patra, aflăm despre starea de nedumerire a Eului liric: „Erai sau nu erai, nici nu mai știu,/ c-afară se făcuse prea târziu,/ iar chipul tău prin mine se scurgea/ ca raza ruptă dintr-un ciob de stea. Superbe figuri de stil în ultimele două versuri!

Starea de visare continuă, fără limite, împletiri originale de idei, pe tot parcursul discursului liric, cuvinte noi (defragmentare, arcer etc), figuri de stil cu vibrații emoționale puternice, iată trăsăturile definitorii ale acestui poem de factură expresionist-onirică.

Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat și în diferite reviste on-line (LOGOS &AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE), primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

 

PE MUCHII DE DILEME

 

Avem prea multe nefirești probleme

de rezolvat în fiecare zi,

s-au adunat pe muchii de dileme

și ne-ntrebăm: „A fi sau a nu fi”?

 

Iar magica-ntrebare ne pătrunde

în sufletul rămas neprotejat

pe un tărâm străin care ascunde

un vast război, cu scop nedeclarat.

 

Ne rătăcim în căutări sterile,

bătând la porți lăsate cu-mprumut,

în dosul lor stă Kafka, nevăzut,

să scrie-n taină ultimele file

dintr-un roman rămas neînceput.

 

În timp ce așteptăm deznodământul

pe un crenel ce trebuia zidit,

Bacovia se-ntoarce osândit

ca, pe ascuns, să-si caute mormântul

în miticul Castel neconstruit.

 

Aștept în van minunea nesperată,

pe zidul dărâmat de sub crenel,

și parcă văd în față, deodată,

cum Kafka se ridică din Castel.

 

Tatiana Doina Popovici:  Poezia este alcătuită din cinci strofe cu rimă combinată,  încrucișată și îmbrățișată, măsura versurilor fiind de 11/10 silabe. Titlul, alcătuit din doua substantive comune în cazul acuzativ dintre care unul este complement, iar celălalt atribut, pune de la început linia de intersecție între două situații contradictorii, dintre care trebuie să alegem una.

Încă din prima strofă autorul se referă la dilema prințului Danemarcei – „A fi sau a nu fi” – aceasta este întrebarea  la care și poetul caută răspuns. Alternativa care îl pune pe autor în încurcătură devine „magica-ntrebare” ce pătrunde în sufletul „rămas neprotejat”, devenit „un tărâm străin” (strofa a doua).

Strofa a treia face trimitere la Kafka, în luptă cu propriile frustrări, prin intermediul personajelor fără putere și al straniilor incidente care se abat asupra lor, reușind să creeze un simbolism convingător. „Căutările sterile” (neproductive) i-au strecurat îndoieli lui Kafka cu privire la receptarea operei  sale. De aceea, înainte de moarte, a cerut executorului său ca toate manuscrisele nepublicate să fie distruse. Dar Max Brod (executorul) nu a ținut  cont de această dorință și așa au fost publicate trei romane importante prin care Kafka a devenit cunoscut în toată lumea: Procesul, Castelul și America.

Strofa a patra aduce în prim-plan un alt scriitor dilematic. „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca pe ascuns, să-și caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”. Bănuiesc ca autorul face aluzie la sursa de inspirație a poeziei „Plumb”, cavoul Sturzeștilor din cimitirul  băcăuan, unde, în urma unei vizite, Bacovia a fost profund impresionat de sicriele și florile de plumb care dădeau interiorului o notă stranie. Sau poate se refera chiar la „Castelul” lui Kafka ce nu fusese încă publicat.

Ultima strofă găsește „zidul dărâmat” și Eul liric are  în fața, fantoma lui Kafka care „se ridică din Castel” întocmai fantomei regelui Hamlet.

Atâtea dileme, cu ajutorul magiei, pun față în față un print, un romancier  și un poet. Toți aceștia au avut îndoieli existențiale pe care doar timpul le-a rezolvat.

În acest text sobru, enigmatic, autorul folosește epitete : magica, străin, vast, sterile, miticul, dar și metafore: muchii de dileme, căutări sterile, minune nesperată prin care dă expresivitate poemului.

Amestec enigmatic de real și fantastic, „Pe muchii de dileme” aparține curentului expresionist-oniric.

Corneliu Neagu: Poem de factură neo-expresionistă, PE MUCHII DE DILEME ne conduce, pe parcursul celor cinci strofe, prin meandrele multiplelor provocări ale lumii de astăzi.

În prima stofă, Eul liric ne avertizează că „Avem prea multe nefirești probleme/ de rezolvat în fiecare zi”. Aceste probleme nefirești „s-au adunat pe muchii de dileme”. De aceea Eul liric se confruntă cu magica întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi”? După cum aflăm din strofa a doua, „magica-ntrebare”[…]  „pătrunde

în sufletul rămas neprotejat”, definit ca un „tărâm” pe care se desfășoară „un vast război, cu scop nedeclarat”.

Din strofa a treia ne dăm seama că Eul multiplu (adică noi) se confruntă cu situații existențiale grave și neașteptate. De aceea, „Ne rătăcim în căutări sterile,/ bătând la porți lăsate cu-mprumut”.  Nu știm de către cine sunt lăsate cu împrumut, dar aflăm că „în dosul lor stă Kafka, nevăzut / să scrie-n taină ultimele file/ dintr-un roman rămas neînceput”. Neo-expresionism total, în aceste versuri, pe care îl regăsim și în strofa următoare. În timp ce Eul multiplu așteaptă „deznodământul” (romanului neînceput al lui Kafka), „Bacovia se-ntoarce osândit/ ca, pe ascuns, să-si caute mormântul/ în miticul Castel neconstruit”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (16)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)

MOTTO:

E timp la golful vechi să vii:

Tăcerea verbele sunt coapte.

Pe dunga zării arămii

Au fâlfâit fluturi de noapte

………………………………………..
Și n-ai să-ți amintești nimic

Decât cum cântă pentru tine

Înzorzonate pe tălpic,

Inimi de scoică în ciorchine.

                  (Leonid Dimov)

Leonid Dimov: (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost poet și traducător român, unul dintre precursorii postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară. În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac, la vârsta de 61 ani; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu). (Sursa: internet)

 

TOAMNĂ VIOLETĂ

 

Refrene din cântări de altădată

revin din nou în parcul regăsit,

decorul toamnei pare adormit

lângă o margine de timp uitată.

 

Fanfara se aude mai aproape,

m-așez pe bancă și ascult tăcut

un vals care ajunge din trecut

pe lacrima ivită între pleoape.

 

Privesc în zare dalba-ți siluetă

plutind inert pe umbra unui vis,

venit cu valsul care-a fost rescris

pe-o pagină de toamnă violetă.

 

Se lasă liniștea în parc deodată,

soldații gărzii urcă pe crenel,

rămasă-afară noaptea sub drapel

o amintire plânge-ngenunchiată.

 

Tatiana Doina Popovici: Corneliu Neagu surprinde încă odată scriind o poezie în patru catrene cu rima îmbrățișată (până de curând a predominat rima încrucișată și chiar rima împerecheată). Măsura de 11/12 silabe și ritmul iambic conferă versurilor un ritm care este susținut de „fanfara ce se aude mai aproape”.

Citind atent poezia, vom găsi trăsături ale simbolismului: culori (dalbă, violet), armonii sonore (fanfara), dar și trăsături ale romantismului: factorul emoțional, al imaginației cu tendința de evadare spre vis.

 În prima strofă, Eul liric regăsește parcul în decorul toamnei. Comparația „decorul toamnei pare adormit/ lângă o margine de timp uitată” îl predispune la visare. Aflat pe bancă, ascultă fanfara care cântă „un vals […] din trecut” care ajunge „pe lacrima ivită între pleoape” (strofa a doua).

În strofa a treia, sub impresia acordurilor fanfarei, „Privesc în zare dalba-ti siluetă”. Imaginea iubitei (plecată în neant)  se arată „plutind inert pe umbra unui vis”. Evadarea spre vis îi amintește „valsul care-a fost rescris/ pe-o pagina de toamnă violetă”.

În strofa a patra, „se lasă liniștea” în timp ce „soldații gărzii  urcă pe crenel”. Doar „o amintire (rămasă-afară) plânge-ngenuncheată”. Aceasta ultimă personificare subliniază tonul nostalgic al întregului discurs liric.

Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește metafore: „parcul regăsit”, „margine de timp”, „umbra unui vis”, „pagină de toamnă violeta”, „dalba-ți siluetă”, comparația – „decorul toamnei pare adormit” și personificarea –  „rămasă-afară… o amintire plânge-ngenuncheată”.

Amestec de țesături aparținând unor curente literare diferite: romantism, simbolism, expresionism-oniric, poezia  „Toamnă violetă” impresionează și prin aducerea în prezent a unor parcuri în care cânta fanfara, iar tinerii îndrăgostiți se plimbau pe alei, din când în când așezându-se pe o bancă. De data aceasta Eul liric se așază pe bancă și rememorează „acea margine de timp” când se plimba cu iubita devenită „umbra unui vis”.

Ca  de obicei, mărcile eului liric sunt evidente: așez, ascult, privesc (verbe la indicativ prezent) și „m-„, formă neaccentuată a pronumelui personal, persoana întâi singular care sugerează implicarea directa a autorului.

Corneliu Neagu: Decor de toamnă, între vis și realitate, cu „Refrene din cântări de altădată/ revin din nou în parcul regăsit”…Așa  începe poemul TOAMNĂ VIOLETĂ, titlul amintind, cumva, de toamnele lui George Bacovia. Autorul ne introduce, chiar din prima strofă, în atmosfera începutului de toamnă, ce pare încremenit „lângă o margine de timp uitată”. Final de primă strofă cu această superbă figură de stil care prefigurează  stilul neo-expresionist, deja consacrat, al poetului.

Strofa a doua aduce în prim plan fanfara, care „se aude” din ce în ce „mai aproape”. Eul liric (poetul) se așază „pe bancă” și ascultă „tăcut/ un vals care ajunge din trecut/ pe lacrima ivită între pleoape”. Apariția lacrimii „între pleoape” sugerează faptul că Eul liric este copleșit de amintiri. Această stare este descrisă, pe larg, în strofa a treia. Intrând în stare de visare, Eul liric privește „în zare dalba siluetă” a iubitei (plecate în neant, subînțeles!) „plutind inert pe umbra unui vis, / venit cu valsul care-a fost rescris/ pe-o pagină de toamnă violetă”.

În strofa a patra, odată cu venirea nopții, „Se lasă liniștea în parc deodată”, iar „soldații gărzii urcă pe crenel”, conform cutumei de schimbare a gărzii. Poemul se încheie cu o personificare având o forță de sugestie copleșitoare: „rămasă-afară noaptea sub drapel/ o amintire plânge-ngenunchiată”.

Poemul TOAMNĂ VIOLETĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN, Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line, dintre care amintim LOGOS & AGAPE și CONFLENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a avut aprecieri elogioase din partea cititorilor.

 

DECOR AUTUMNAL

 

Frigul a venit cu un vagon

rătăcit pe șinele din gară,

vântul căuta lângă peron

notele fugite din fanfară.

 

A găsit întâi doar un bemol

în rugina scursă de pe roată

peste umbra singurului sol

izgonit din gama răsturnată.

 

Un diez, plecat de lângă do,

ajungea pe șinele uzate

și cu re, în pași de bolero,

alunga rafale destrămate.

 

Dar deodată gerul cobora

din vagonul fără garnitură,

vântul rece se rostogolea

cu brândușe ofilite-n gură.

 

Frigul peste vânt se așeza

să ajungă seara în câmpie,

pe peron un pui de cucuvea

aduna bemoli în veselie.

 

 Tatiana Doina Popovici:  În cinci catrene cu rima încrucișată,  frecvent întâlnită în poeziile autorului, poetul prezintă trăsăturile  unui anotimp – toamna. Ceea ce este deosebit la Corneliu Neagu este că fenomenele naturale, specifice anotimpului, devin personaje. De pildă „Frigul a venit cu un vagon” personificare ce-l introduce pe cititor într-o poveste în care trăsăturile toamnei sunt puse în evidentă și cu ajutorul semnelor muzicale. Astfel,  vântul căuta „notele fugite din fanfară”.

În strofa a doua, Eul liric găsește „doar un bemol […] peste umbra singurului sol/ izgonit din gama răsturnata”. Bemolul (și el personaj) se potrivește cu „rugina scursă de pe roată”, având în vedere că rolul său este să coboare o notă sau un șir de note cu un semiton. „Umbra singurului sol” sugerează estomparea sunetelor grave.

În strofa a treia apare „un diez” care înviorează tonalitatea fanfarei pentru că rolul sau este să ridice cu un semiton nota înaintea căreia este pus. „Do” împreună cu „re” însuflețește peisajul autumnal dansând „bolero” și astfel „alungă rafale destrămate”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (15)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)

MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)

Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.

 

TAVERNA

 

Se pierde decorul în umbra străină

şi vorbele grele, venite-n surdină,

alungă perdeaua cu falduri astrale

din buza ferestrei cu geamuri ovale,

iar muzica rece ce urcă pe scară

în ritmuri năuce se pierde afară.

Din colțuri de stradă ajung santinele,

lovind cu pahare de vin în tejghele,

iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,

mulţimi nevăzute din colţuri adună

sub luna ce bate tăcută-n firidă,

trecând peste chipuri cu faţa lividă.

 

Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară

scandalul iscat în taverna murdară

şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…

Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică

priviri aruncate din umbra opacă

cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.

Aştepţi oare prinţul din vis să apară,

în braţele lui să te urce pe scară,

amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă

cu gura nebună de patimă oarbă ?…

Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge

în visul brodat cu imagini nătânge,

desprinse haotic din fresce baroce

pictate orgasmic de mâini echivoce…

Și cauţi himeric, pe pânza străină,

doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,

din trup să îţi soarbă cumplita ispită

în nopți nedormite, când luna te-agită.

 

Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…

Tăcută te rogi în taverna murdară –

nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele

lovind cu pahare de vin în tejghele…

Te rogi mai departe, cu faţa lividă,

când luna se pierde tăcută-n firidă.

 

Tatiana Doina Popovici:   „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.

În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.

În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.

 Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..

În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă  „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.

 „Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.

Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.

Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.

Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.

Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.

Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.

În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.

Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.

Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.

MANSARDA

 

Revin în mintea mea, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece si murdară

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

 

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!…

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri care se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (14)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)

 

La această serie de „Dialoguri Literare” vom introduce două citate filozofice din opera lui Mircea Vulcănescu:

  1. „Nesfârșitul lumii e o problemă de perspectivă. În fond, lumea de aici nu are sfârșit. Dar unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.
  2. „Sfințenia chiar apare, și ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul. Soarele sfânt. Oaia sfântă. Casa sfântă. Tot ce e la locul lui și la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt. Sfânta dreptate, sfânta țară, ba chiar și sfânta bătaie!”

Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, București, – d. 28 octombrie 1952, la închisoarea din Aiud) – economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român. A fost condamnat la opt ani de temniță grea  de un tribunal al regimului comunist din România pentru pretinse crime de război. Motivul real a fost acela că făcea parte din Guvernul Ion Antonescu, având funcția de subsecretar de stat în cadrul Ministerului de Finanțe. Decesul survenit la 28 octombrie 1952 s-a datorat condițiilor grele de detenție, îmbolnăvindu-se grav de plămâni. Trupul său a fost aruncat la groapa comună din Aiud.

 

DESTĂINUIRE

 

Stau încă drept pe brâul de redută –

vreau să adun din fiecare zi ce pot,

nu las de-o parte treaba începută,

rămân al vieții mele simplu matelot.

Mulți dintre voi mă știu din auzite,

dar ce contează pân-la urmă cine ești? –

nu hainele ce-ți cad bine croite

te-nvață tainele zidirii omenești.

 

Din slovele-adunate-n câte-o carte

cu trudă grea, cu multe renunțări,

discipolilor mei le-am făcut parte,

să urce-n meseria lor triumfători.

Nu am dorit să simt pe cap cununa

deschizătorului de cale prin cuvânt,

sunt numai cel ce-și caută întruna

menirea existenței pe acest pământ.

 

Ajuns acum în toamna răzvrătită

a neputințelor din trupul omenesc,

țin spiritul pe calea mult dorită

cu harul sfânt pe care încă îl primesc.

Și har din har împart cu dărnicie

acelora ce mai trudesc în preajma mea

mimând fălos ca nimeni să nu știe

că haina timpului îmi este tot mai grea.

 

Tatiana Doina Popovici:   În cele trei strofe ample, autorul mărturisește cititorilor gânduri referitoare la prezentul care-l ține încă „drept pe brâul de redută”. În acest sens „nu las de-o parte treaba începută „căutând „tainele zidirii omenești”. Eul liric nu pune preț pe renume sau „haine… bine croite”, el rămâne „al vieții mele simplu matelot”.

A doua strofă subliniază truda și renunțarea cu care a adunat „slove… în câte-o carte” pe care o oferă discipolilor ajutându-i „să urce-n meseria lor triumfători”. Truda cu care a adunat „slovele-n câte-o carte” n-a avut ca scop obținerea vreunei cununi. Eul liric își caută (încă) „menirea existentei pe acest pământ”.

 Conștient ca se află „în toamna vieții, Eul liric, „cu harul sfânt” al creatorului, ține spiritul „pe calea mult dorită”. Din acest har „împarte cu dărnicie” fără a lăsa să se vadă „că haina timpului îmi este tot mai grea”.

 „Destăinuie” este un titlu explicit pentru discursul liric încărcat de trăiri care-l impulsionează pe cititorul obișnuit să descopere optimism în lirica acestui autor. Poezia are un efect puternic prin introspecția analitică pe care și-o face poetul.

 Într-un fel, aceasta poezie este un testament asemănător celui al lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”.

Corneliu Neagu: Așa cum se precizează chiar din titlu, acest poem reprezintă o destăinuire a poetului despre trecerea sa prin viață. Din punct de vedere arhitectural poemul a fost conceput cu trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, rimă încrucișată cu măsura versurilor 11-12-11-12.

Prima strofă redă o scurtă privire asupra prezentului. Poetul stă încă drept pe „brâul de redută”. Evident, reduta sugerează starea de veghe permanentă pentru evaluarea justă a vieții. Poetul se consideră un „simplu matelot” pe puntea vieții sale. Nu lasă „de-o parte treaba începută„ și adună „în fiecare zi” tot ceea ce viața încă îi oferă. Știe că este cunoscut direct sau „din auzite”, că are un renume „Dar ce contează pân-la urmă cine ești?” – se întreabă retoric poetul. Și concluzionează: „nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești”. Eul liric lasă a se înțelege că faptele, realizările, pentru sine și pentru societale, sunt cele care dau consistență și valoare unei existențe.

Trecând la strofa a doua aflăm că din tot ceea ce a adunat poetul „cu trudă grea, cu multe renunțări” le-a făcut parte și discipolilor săi ca „să urce-n meseria lor triumfători”. Desigur, Eul liric are în vedere faptul că poetul este, nu numai Om de litere, ci și Prof. Univ. Emerit Dr. Ing. al POLITEHNICII din București, reputat Om de știință, cu recunoaștere națională și internațională. Dar aflăm din versurile care urmează că această personalitate nu și-a dorit, cu orice preț, să simtă „pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt”, fiind recunoscut în mediul academic pentru modestia și generozitatea sa. Aceste calități sunt sintetizate, cu eleganță, în ultimele două versuri ale strofei a doua: „sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea existenței pe acest pământ”.

În ultima strofă destăinuirile poetului sunt marcate de vârsta senectuții, definită de Eul său liric ca „toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc”. Poetul privește realitatea acestei vârste cu demnitate și speranță: „țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc”. Mai mult, chiar împarte „cu dărnicie” din harul său „acelora ce mai trudesc în preajma” sa. Ca totul să pară firesc, atitudinea poetului pare neschimbată, de aceea mimează „fălos” ca nimeni să nu știe „că haina timpului” devine „tot mai grea”. Final de poem care reflectă magistral măreția unui caracter de „Om între oameni”

Poemul DESTĂINUIRE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București 2020.

PARDIGMA

 

Îmi adun tăcerea zilei următoare

din adânc de taine, fără început,

o îmbăt cu visuri puse în ulcioare

păstrate cu grijă pe un pat de lut.

Pun pe fruntea zilei mirul neuitării

cu parfum de doruri rupte din tăceri

când pe cerul vieții se adună norii

mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri.

 

Mă feresc de vorba nerostită încă

care vrea să scape din firav pripon,

să îmi lase-n cuget rana sa adâncă

pe cântări năuce de malefic zvon.

Am mereu în suflet gând de alinare

să-l împart prin lume marilor căzuți,

părăsiți adesea-n margini de uitare

unde stau cu anii încă nevăzuți.

 

Din lumina zilei împletesc ofrande

cu-nveliș de visuri și parfum de dor,

le împart când luna vine să se scalde

în adâncul oazei din deșert decor.

Simt încă de astăzi ultima enigmă

ce-mi deschide drumul, încă neștiut,

și-mi aduce-n suflet marea paradigmă

să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut.

 

Tatiana Doina Popovici: În cele trei strofe a câte opt versuri cu rima încrucișată, Eul liric adună „tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine… o îmbăt cu visuri puse în ulcioare / păstrate… pe un pat de lut”. Atât ulcioarele cât și patul de lut sugerează vechimea tainelor. O personificare surprinzătoare „pun pe fruntea zilei mirul neuitării” face aluzie la amintirile „cu parfum de doruri”. Eul liric are simțul realității – „pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Ca și cum ar săvârși un ritual – „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării”, Eul liric se ferește de „cântări năuce de malefic zvon”.

Evitând „vorba nerostită” care „lasă-n cuget rana sa adâncă”,  Eul liric poartă în suflet „gând de alinare” pe care-l împarte „marilor căzuți,/ părăsiți adesea-n margini de uitare/ unde stau cu anii încă nevăzuți”.

 Strofa a treia, mai optimistă, aduce ofrande „cu-nveliș de visuri și parfum de dor”, pe care Eul liric le împarte sub razele lunii venite „să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Ultimele versuri se referă la „ultima enigmă” a drumului neștiut, dar și la „marea paradigmă (exemplu, model, pildă) care-l îmbată „cu taina Celui Nevăzut”.

Alternare de visuri, taine, realitate, ritualuri creștine, „Paradigma” este ornamentată cu metafore și personificări. Dintre metafore amintim: „adânc de taine”, „mirul neuitării”, „parfum de doruri”, „vorba nerostită”, „firav pripon” (inversiune), „cântări năuce”, „malefic zvon” (inversiune), „margini de uitare”, „înveliș de visuri” „drumul neștiut”. Pe lângă metafore, poetul folosește personificări ca: „tăcerea… o îmbăt cu visuri”, „luna vine se scalde”.

         Mărcile eului liric: îmi, mă, – mi (pronume) și verbe la indicativ persoana întâi singular arată implicarea directă a autorului în discursul liric.

 

Corneliu Neagu: Acest poem, derulat pe întinderea a trei stofe, de câte opt versuri fiecare, este o confesiune despre viață, timp și destin. Nu este nici-o îndoială asupra acestui fapt, mai ales că discursul Eului liric este la modul indicativ prezent, persoana întâia singular.

Prima strofă începe în manieră expresionistă: „Îmi adun tăcerea zilei următoare/ din adânc de taine, fără început,/ o îmbăt cu visuri puse în ulcioare/ păstrate cu grijă pe un pat de lut”. Apoi discursul liric intră, treptat – treptat, pe făgașul realismului metaforic: „Pun pe fruntea zilei mirul neuitării/ cu parfum de doruri rupte din tăceri/ când pe cerul vieții se adună norii/ mai puțini ca mâine, dar mai mulți ca ieri”. Trecerea la strofa a doua aduce realismul în prim plan: ” Mă feresc de vorba nerostită încă/ care vrea să scape din firav pripon”…, atunci când această vorbă, pornită din „zvonuri năuce” ar putea să lase în cuget răni adânci. Poetul are în suflet „gând de alinare” ca să-l împartă „marilor căzuți”. Subînțelegem că acești „mari căzuți” sunt oameni de valoare (personalități) marginalizați și uitați de societate – „nevăzuți”. În ultima stofă, poetul, prin Eul liric, ne spune că și natura întră în viziunea sa ocrotitoare: „Din lumina zilei împletesc ofrande/ cu-nveliș de visuri și parfum de dor”. Aceste ofrande sunt oferite lunii (astrul îndrăgostiților), atunci când  „vine să se scalde/ în adâncul oazei din deșert decor”. Din ultimele patru versuri ale poemului aflăm că poetul se apropie de marea călătorie spre eternitate: „Simt încă de astăzi ultima enigmă/ ce-mi deschide drumul, încă neștiut,/ și-mi aduce-n suflet marea paradigmă/ să mă-mbăt cu taina Celui Nevăzut” (Demiurgul). Se simte din aceste versuri că poetul este pregătit sufletește pentru această „călătorie” fără întoarcere. Așa cum spunea Mircea Vulcănescu, poetul a înțeles că „unde sfârșește lumea de aici începe lumea de dincolo. Mai mult decât atât, lumea de dincolo începe chiar înainte de a se sfârși cea de aici. Lumea de dincolo pătrunde și o pătrunde pe cea de aici”.

 Poemul PARADIGMA a fost publicat, prima dată, în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Poemul a fost publicat si în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE, primind comentarii favorabile din partea cititorilor.

 

DRUM SPRE ETERNITATE

 

Ani mulți s-au adunat în urma mea,

încep să simt a timpului povară,

dar tot a mai rămas câte ceva

de adunat din clipele ce zboară.

Abia acum, privind înspre trecut,

găsesc minuni prin amintiri uitate,

o, Doamne, dacă-atunci aș fi știut

să le adun și să le gust pe toate!…

 

Mult prea grăbit prin viață, uneori,

mizând pe șansele ivite-n cale,

nepăsător treceam pe lângă flori

fără-a gusta mireasma din petale.

Nu mă opream sub falnicii copaci

ce străjuiau poienile sihastre,

cuprinși de vraja norilor gonaci

pe căi deschise-n bolțile albastre.

 

Și prea puțin, în râul de cleștar,

mi-am odihnit tăcerile rebele,

pentru-a primi neprețuitul dar

privind adânc minunile din stele.

Nici vraja focului, trosnit în jar,

nu am știut s-o gust pe îndelete,

prea obosit la munca în zadar

dormeam adânc cu fața la perete.

 

Acum, prin umbra anilor trecuți,

mai regăsesc și stropi de neuitare,

în praf de aur magic prefăcuți

pe-altarul sfânt al noilor tipare.

Renasc la umbra unui vis frumos

mi-aduc în suflet clipele ratate,

le regândesc, pentru-a pleca pios

spre ce presimt a fi – Eternitate.

 

Tatiana Doina Popovici:  În patru strofe polimorfe, autorul desenează parcursul unei vieți încununate de succes. Conștient de curgerea timpului, Eul liric (poetul) simte povara anilor, dar „tot a mai rămas câte ceva de adunat din clipele ce zboară”. Prima strofă se încheie cu regretul de a nu fi știut să valorifice minunile din „amintiri uitate”.

Cea de a doua strofă surprinde graba cu care trece un tânăr prin viața. „Mizând pe șansele ivite-n cale”, Eul liric nu este atent la farmecul naturii: „treceam pe lângă flori”, „nu mă opream sub falnici copaci”, nu-și îndrepta ochii spre „bolțile albastre”. Și în strofa a treia, Eul liric conștientizează ca „prea puțin, în râul de cleștar/ mi-am odihnit tăcerile rebele”. Nici „minunile din stele”, „nici vraja focului… nu am știut s-o gust pe îndelete”. Preocupat de muncă, obosit, „dormeam adânc cu fața la perete”. Primele trei strofe reprezintă o radiografie a omului tânăr, în general, chiar dacă în aceasta poezie Eul liric  se confundă cu poetul.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (13)” →