Anatol COVALI: Catrene albe

CATRENE ALBE

1

Bătrân şi singur
îmi car în spate anii .
Câteva vreascuri,
umezite de lacrimi.

2

Greierul cântă.
Furnica se opreşte
câteva clipe
ca să îşi şteargă fruntea.

3

Lumina lunii,
delicată maramă
pusă pe stele
ca iar să ne vrăjască.

4

Aprilie trist.
Florile de pe ramuri
înzăpezite
şi speriate de moarte.

5

O adiere
a trecut pe aproape
înmiresmată
şi cu rouă pe gene.

6

În cânt de păsări
se sărută-n poiană
flori şi albine
şi razele de soare.

7

Ploaie de vară.
Fete ce se cred nimfe
râd şi dansează
cu tinereţea-n sânge.

8

O magnolie
ne înfrumuseţează
clipa iubirii,
care de-abia începe.

 

9

Un brad pe culme.
În jurul său numai stânci.
Singurătate
în mine şi-n natură.

10

Ieri primăvară.
Când a fost vară, toamnă,
că azi e iarnă,
e ger şi-ntruna ninge…

11

Octombrie… Iar
îşi şterge de pădure
mii de peneluri
cu culori diferite.

12

Continue reading „Anatol COVALI: Catrene albe”

Anatol COVALI: Rugăciune în sfânta şi marea zi de marţi din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea zi
de marţi din Săptămâna Patimilor

 

Aştept, Iisuse, să îmi baţi în poartă
şi tremur fiindcă nu sunt pregătit.
Sufletul meu îndeajuns nu iartă
şi untdelemnul încă nu-i sfinţit.

 

M-asemăn cu fecioarele nebune
ce au rămas afară suspinând,
căci nu am strâns destule fapte bune,
iar milostiv am fost din când în când.

 

Am dat prea rar cămaşa de pe mine,
n-am alinat întruna orice plâns,
am făcut, Doamne Sfânt, prea puţin bine,
doar pentru-al meu folos comori am strâns.

 

Cad în genunchi în lacrimi şi cu jale
implor, în rugăciune prefăcut,
ca săptămâna patimilor Tale
să fie pentru mine-un început.

 

Promit să-mi plec trufia în smerenii
şi orice ură să o iert firesc,
să strâng ulei sfinţit din milostenii,
ca mila Ta, Iisuse, s-o primesc.

———————————-

Anatol COVALI

București

3 aprilie, 2018

Anatol COVALI: Sonete

Nu se mai poate!!!…

 

Vom mai răbda puţin scrâşnind din dinţi
şi blestemând cu gura încleştată
această cruntă teamă vinovată
de faptul că suntem aşa cuminţi.

 

Dar când în deznădejdea ferecată,
într-un sfârşit, ne vom ieşi din minţi,
nici dacă aveţi maldăre de-arginţi
nu veţi scăpa de cuvenita plată.

 

Că mult prea des, râzând, v-aţi bătut joc
de creştineasca noastră bunătate
ce ne-a adus doar plâns şi nenoroc,

 

ca să vă fie faptele iertate
în clipa când, luând de ură foc,
destinul va urla: Nu se mai poate!!!… Continue reading „Anatol COVALI: Sonete”