Sub cerul parfumat cu tei al lui iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singură de acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec printr-o frumoasă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos în drumul meu. Admiram verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am alergat pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii, unde era o troiţă.
Pentru prima dată i-am păşit pragul şi am fost copleşită de frumuseţea acelui chip minunat ce mă privea cu blândeţe şi dragoste. Ştiu că m-am lăsat în jos şi am luat figura Gânditorului de la Hamangia.
Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la acea imagine minunată care mă atrăgea într-un mod inexplicabil. Niciodată nu văzusem ceva mai frumos, mai minunat. Pictorul anonim realizase o adevărată capodoperă. Portretul era realizat cu mare rafinament, sensibilitate, eleganţă şi lirism. Coloritul intens, dar şi clarobscurul combinatic sugera o atmosferă plină de mister şi graţie divină.
Aveam senzaţia că vibra aerul din jurul picturii. Era o reprezentare a Fecioarei atât de minunată. Fiinţa mea era încântată de acea imagine sacră, care avea pe un umăr soarele, pe altul luna, capul era acoperit de un văl cu stele, ochii păreau vii şi zâmbetul atât de blând. Nu ştiu cât timp am stat contemplând acel chip neasemuit de frumos. Când am ajuns acasă am dat buzna în atelierul bunicului şi radiind de fericire i-am spus: Bunicule, am văzut Zâna cea bună şi frumoasă! Am văzut-o pe Zâna Zânelor din poveştile tale! Este la fel cum ai descris-o. Are stele în păr şi este tare, tare frumoasă! Este acolo, sus pe deal, în troiţa din pădure.
Bunicul şi-a pus rindeaua pe tejghea, m-a luat în braţe şi am văzut cum o lacrimă i se rostogolea pe obraz. M-a mângâiat pe frunte şi cu vocea tremurândă mi-a spus:”Ţi-am spus multe poveşti, dar acum am să-ţi spun cea mai frumoasă, cea mai adevărată şi cea mai minunată poveste. Am să-ţi spun povestea Zânei celei bune şi frumoase, povestea Zânei Zânelor, povestea Fecioarei Maria care a născut pe Mântuitorul omenirii.”
————————
Carmen GIGÂRTU