„Un copilaş este un înger ale cărui aripi descresc pe măsură ce picioarele îi cresc.” Mark Twain
Era un copil ciudat. Cădea în extaz la răsăritul soarelui şi în agonie la apusul lui. Ştia că el vine din lumina aceea puternică care seamănă cu a soarelui. Se furişa de ai săi şi se ducea în grădina înflorită, unde floarea de piersic roz-albă îşi răspândea parfumul. Se aşeza pe valurile de iarbă şi cânta soarelui. Sta în verdele ierbii minute în şir, fascinat de soare şi de cer. Seara se aşeza pe pragul casei, privea stelele şi vorbea cu ele.
Vroia să fie şi el acolo sus, printre stele, să le atingă, să le îmbrăţişeze, să le spună că le iubeşte. Se simţea singur şi părăsit în lumea oamenilor.
Era ceva în interiorul acelui copil care-l făcea să ardă de dor pentru o altă lume. Lumea în care era, lumea în care venise nu era a lui. Ştia, simţea asta cu toata fiinţa lui micuţă.
Priveşte în oglindă cu o mare curiozitate chipul care-l vede. Simte că el este altfel. Chipul acela îi pare străin, la fel ca lumea în care a venit. El nu seamănă cu ceilalţi, vrea să fie ca ei dar nu reuşeşte .
Pe la vârsta de cinci anişori a fost dus la spital. În timpul operaţiei a visat un bătrân frumos îmbrăcat în alb, care a venit şi l-a luat în braţe ducându-l dincolo de norii diafani şi pufoşi.
Au ajuns într-un loc minunat, unde era un fluviu de lumină şi energie care strălucea ca artificiile. Bătrânul l-a lăsat din braţe pe undele acelui fluviu care-l mângâiau cu dragoste.
O, ce bine era acolo! Ce minunăţie! Îi plăcea atât de mult să se joace cu scânteiuţele fluviului care curgea pe verticală!
Era ciudat! Acel fluviu nu semăna cu nimic din lumea oamenilor şi copilul ştia că acolo este casa lui.
Genele se deschid din îmbrăţişarea lor şi se trezeşte într-un salon de spital cu gâtul bandajat.
Din ochişorii căprui curg două boabe de rouă. Nu, nu vrea să fie aici, în această lume străină . Vrea să fie pe steluţa lui, cu care vorbeşte în fiece seară.Vrea să fie în fluviul acela strălucitor. Vrea să fie cu acel bătrân frumos care-l plimbă printre nori.
Aici, în lumea oamenilor se simte rătăcit…….
După şapte zile operaţia s-a vindecat şi părinţii l-au dus la bunici. Bunicii erau nişte oameni minunaţi, la fel ca în poveştile cele frumoase. Zilnic pleca cu mioarele la păscut, în zăvoiul din faţa casei, unde îşi înălţau crengile către cer nişte anini seculari.
În timp ce mioarele păşţeau a început să vorbească cu un firicel de iarbă stingher.
-Firicel de iarbă, de ce nu eşti la un loc cu fraţii tăi?
-Aici am răsărit.
-Cine are grijă de tine? Cine te spală? Cine te mângâie? Cine te încalzeşte? Cine te iubeşte?
-Roua mă spală, vântul mă mângâie, soarele mă încălzeşte şi El mă iubeşte.
-Firicelul meu drag, eşti atât de mic şi de crud! O, cât aş vrea să fiu şi eu un firicel de iarbă…..
-Nu poţi să fii un firicel de iarbă, fiindcă tu esti….
-Nu, nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un firicel de iarbă. Dacă am să fiu un firicel aşa ca tine, nu o să-mi mai fie dor de steluţa mea.
-O, iţi este dor ! Şi mie îmi este dor de El. Are grijă să trimită roua să mă spele, vântul să mă mângâie şi soarele să mă încălzească. Mă iubeşte tare mult.
-Ştiu firicel drag că El te iubeşte. Tot universul vorbeşte de iubirea Lui.
-A, deci şi tu il cunosti !
-Nu îmi amintesc să-L fi văzut, dar îi simt iubirea aşa cum o simţi şi tu.
-Firicel, ştii, eu par om, dar simt că nu sunt .
-Dacă ai fi fost om ai fi călcat cu picioarele peste mine şi nu ţi-ar fi păsat. Nici nu te-ai fi uitat la mine.
-Tu ştii cine sunt eu?
-Nu.Dar, tu, ştii cine eşti?
-Nu, nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că vin de pe o stea din cer………
Şi pe steluţa mea cresc firicele de iarbă, aşa frumoase ca tine…Ele mai au o strălucire ca a boabelor de rouă în lumina soarelui. Acele bobiţe strălucitoare se găsesc peste tot, şi în firicelele de iarbă şi în frunzele copacilor şi în petalele florilor. Florile de pe steluţa mea sunt strălucitoare şi au mult mai multe culori decât aici. O, ce dor îmi este de steluta mea !
-Sărmanul de tine!
Copilul se apleacă şi sărută cu dragoste firicelul de iarbă şoptindu-i: „Te iubesc, firicel drăgălaş! Şi tu esti singur şi rătăcit,tot ca mine”.
Prin mijlocul zăvoiului curgea apa unui pârâiaş cu cristalele sale unduioase. Din loc în loc era câte un curs repede, dând o frumuseţe aparte, făcând valea încântătoare şi romantică. Ochişorii nu i se mai dezlipesc de unda apei şi i se pare că este un drum care merge.
Nu se poate abţine, simte chemarea ei şi intră în acel drum plutitor.
Îi place atingerea blândă a apei şi ia în mânuţele sale o picătură de apă. O admiră ca pe cea mai mare comoară din lume şi îi vorbeşte:
-Ce frumoasă eşti! Atât de pură! Atât de fină!
-Îţi plac?
-O, da! Îmi placi atât de mult, încât aş vrea să fiu şi eu tot apă.
-Nimeni nu mi-a mai spus aşa ceva! De unde vii?
-De pe o steluţă.
-Acolo nu aveţi apă?
-Nu ştiu, nu pot să-mi amintesc, dar vreau să fiu şi eu apă, aşa ca tine, şi să uit………
-Ţi-e dor de steluţa ta!
-Da, îmi este tare dor.
Şi două şiruri de diamante curgătoare căzură din ochişorii copilului şi se uniră cu picătura de apă din mânuţa sa.
-Vezi, acum te-ai transformat şi tu în apă…
-Te iubesc, apă minunată!
-Şi eu te iubesc, rătăcitorule!
În altă zi sta pe malul apei, admirând unda cristalină a izvorului. Privirea i-a căzut pe câteva pietricele multicolore. Le-a luat în mânuţa sa şi privindu-le cu multă dragoste le-a apropiat de obrăjori şi le-a spus în şoaptă:
-Pietricelelor, vă iubesc! Vreţi să vă jucaţi cu mine?
-Da! Vrem să ne jucam.
-Minunat! Pietricelelor,voi vorbiţi la fel ca în poveştile bunicului. Mi-a spus el, că dacă o să cred, atunci totul e cu putinţă.
-Da, noi vorbim, dar oamenii nu ne înţeleg.Vorbim cu iarba, cu florile, cu apa, cu norii, cu soarele şi cu oamenii care ne iubesc. Dacă vrei să te joci cu noi să nu ne trânteşti, că ne doare, chiar dacă suntem tari.
-Nu, nu o să vă lovesc.O să vă aşez una lângă alta şi o să facem un drum frumos.Pietricelelor, voi aveţi părinţi?
-Bineînţeles că avem. Bolovanul acela gri cu nuanţe albăstrui e tata, iar mama e piatra albă care străluceşte în soare .
-Ce frumoase sunteţi, pietricelelor!
-Mamă, puiul de om a zis că suntem frumoase!
-Aşa sunteţi, dragele mele. Puii de oameni întotdeauna spun adevărul.
––––––––
Carmen GIGÂRTU