Carmen GIGÂRTU: Ioan și îngerii

Vântul se joacă prin pletele lungi şi albe ale Bătrânului. Câţiva fulgi de nea se aşează în barba lui şi strălucesc jucăuş.

Privirea-i rătăceşte prin ceaţa deasă, încercând să-l zărească pe cel care-i caută pe rătăciţi şi a transmis mesajul în eter. Ridică toiagul spre cer şi ceartă ceaţa care se risipeşte îndată, lăsând soarele să-şi etaleze razele, în unda străvezie a lacului din acel vârf de munte. Pentru o fracţiune de secundă apare silueta fantomatică a unui vapor uriaş care dispare imediat, în adâncul lacului glaciar. Înţelege acea viziune şi privirea-i se îndreaptă către crestele înalte ale Bucegilor. O vede cum tâşneste din vârful Bucegilor drept spre cer. Este frumoasă, strălucitoare şi invizibilă pentru ochii umani.

E o energie care farmecă, cucereşte şi te copleşeşte. Îi urmăreşte drumul spre înaltul azuriu al cerului şi observă cum se uneşte cu celelalte şase energii din Egipt, Mexic, Tibet, Iran,…….. formând o cupolă transparentă de energie care acoperă toată Terra.

Şopteşte pentru sine: ”A sosit timpul. Am aşteptat milenii ca cei şapte să se nască, să-i ajute pe sărmanii pământeni.”

Cei şapte s-au născut în corpuri umane. Par oameni simpli, neinstruiţi şi neînsemnaţi. Nu au mers la şcolile înalte alte oamenilor, ci doar la şcolile cerului. Bătrânul i-a dus pe fiecare în parte la acele şcoli dure, puţin asemănătore cu cele spartane, unde învăţau să lupte şi să supravieţuiască în condiţii foarte vitrege.  Învăţau să domine energiile şi fantasmele demonilor. Zâmbeşte aducându-şi aminte de acel tânar mexican cu mustăcioară, care are ochii atât de pătrunzători că poate să vadă până în adâncul pământului. Îi este drag şi frumosul tibetan care se lua la întrecere cu norii sau egipteanul care zbura până la stele cât ai clipi. Îi iubea ca pe copiii lui. Îl îndrăgea şi pe Ioan din Făgaraş care putea să domine orice tip de energie demonică şi care nu avea frică de nimeni şi de nimic.

Cei şapte au venit pe Terra cu misiunea de a schimba lumea, de a făuri o lume nouă. Bătrânul îi priveşte cum vin pe nori, prin undele spaţiului, la Poarta cea Nouă a Bucegilor. Sunt tăcuţi, puternici. Ei sunt cei şapte salvatori, neştiuţi de nimeni, care trăiesc printre oameni, care locuiesc în corpuri umane, dar nu sunt oameni, ci fii ai cerului.

Lumina a hotărât ca cei şapte să se întrupeze în corpuri umane pentru a înţelege ce simte un om. Astfel au cunoscut : suferinţa, neputinţa, umilinţa, curajul, dorinţa, iubirea…

 Uneori sunt gravi, fiind conştienţi că soarta omenirii depinde de ei. Le-a fost greu să se împace cu propriul lor destin, să conştientizeze că nu sunt la fel ca ceilalţi.

Au fost şocaţi când au descoperit cine sunt cu adevărat şi ce calităţi ascunse cu străşnicie sălăşuiesc în interiorul lor. Acele capacităţi pe care le posedă or să le folosească doar atunci când se va da semnalul.

Ioan, om simplu de la ţară, s-a speriat când s-a dematerializat şi a devenit invizibil. Fiecăruia i-a trebuit ceva timp să se obişnuiască şi să înţeleagă adevărul despre ei înşişi. Pentru ei, Bătrânul este călăuză, profesor, prieten şi tată.

El a venit pe Terra în urma războiului de pe Marte dintre Lumină şi Întuneric.

Fata lui a fost răpită de demonii care s-au refugiat în interiorul Terrei. A cerut permisiunea Luminii să supravegheze Pământul şi pe demoni, sperând că într-o zi va putea să o elibereze pe Arienne, mult iubita lui copilă din ghearele răului. A aşteptat milenii până când Lumina a hotarat să intervină, trimiţându-i pe cei şapte.

De-a lungul timpului rasa demonilor a fost alungată din multe colţuri ale Universului. Ultimul lor cămin fiind Terra, această planetă micuţă de la marginea galaxiei.

Sunt o rasă foarte evoluată din punct de vedere tehnologic şi al capacitaţilor psi. Pe oameni îi consideră animale, sclavi, unelte vorbitoare. Ca să domine şi să controleze rasa umană, au construit şapte centre energetice foarte puternice pe Pământ.

Bătranul se transformă într-o sferă strălucitoare de lumină şi porneşte pe aripile blânde ale vântului spre crestele înalte ale Bucegilor, întalnindu-se cu cei şapte la Poarta cea Nouă . Nimeni nu reuşea să treacă de acea poartă dacă nu avea înscris în adâncul inimii simbolul sfânt al Luminii. Cei şapte necunoscuţi, ghidaţi de călăuzitorul lor ajung într-un loc pe care omul nu l-a văzut, nu l-a visat sau imaginat vreodată. Acum se hotărăşte soarta Terrei, dacă va mai fi sau nu, fiindcă răul s-a întins ca o caracatiţă peste întreg Pământul.

Soarele se pregătea să apună când cei şapte împreună cu Bătrânul părăsesc muntele şi se îndreaptă spre imensitatea cerului.

Doar Ioan din Făgăraş se întoarce, se aşează pe o stâncă dragă lui şi admiră o floare de colţ. Lângă el apare o sferă de lumină care-i vorbeşte:

-De ce, Ioane?

-O! Din ce lume ai apărut?

Sfera se transformă într-o fată superbă care-l priveşte în ochi şi Ioan înţelege că trebuie să comunice într-un mod pe care doar ei doi îl ştiau, ca discuţia să nu fie interceptată .

– Ioane ?

-Cum se face că ai auzit, fiindcă nici cel mai iscusit dintre demoni nu poate să audă ce se vorbeşte dincolo de zidul energetic?

-Ştii prea bine cine sunt.

-Da, ştiu cine eşti, Arienne. Ne cunoaştem de atâta timp şi amândoi ştim ce se pregăteşte.

Ne aflăm în pragul unui război cum nu a mai fost niciodată. Întunericul pregateşte mii de soldaţi în laboratoarele subterane.

-Întunericul a condus şi conduce lumea oamenilor de milenii, cu ajutorul celor şapte centre energetice pe care le-a creat pe Terra.

De mii de ani controlează, conduc şi manipulează rasa umană în sensul dorit de ei. Au oameni fideli în toate instituţiile, organzaţiile din lume. Se folosesc în egală masură de bogaţi, de săraci, de creştini, de musulmani, de budisti,…. dar şi de satanişti sau atei. Se folosesc de toţi, indiferent de culoarea politică sau religioasă. Ei creează naţiuni, provoacă războaie, numesc preşedinţi fideli lor, inventează religii peste noapte.

-Adevărul este bine ascuns. Omul este în permanenţă dezinformat şi manipulat. Ei deţin controlul aupra finanţelor, economiei, politicii, presei, religiei…

-Scopul este de a-i zăpăci pe sărmanii oameni în acest labirint informaţional. Pentru ei, omul este un sclav, o unealtă vorbitoare, un roboţel din carne, sânge şi oase, o simplă marionetă şi nimic mai mult. De aceea inventează mereu noi metode de control absolut asupra rasei umane.

-Ceea ce este trist, e faptul că îşi duc la îndeplinire scopul urmărit, cu ajutorul celor care-şi trădează rasa, specia, în schimbul unor avantaje materiale şi poziţii sociale cât mai înalte. Din nefericire lumea este condusă de indivizi care sunt fideli întunericului.

Un vânt începe să-şi facă de cap şi aduce cu el o negură uşoară. Floarea de colţ devine palidă şi Ioan simte cum un fior de gheaţă îl cuprinde. Vântul pare a fi o fiinţă vie, pasională, care rostogoleşte în dansul lui haotic câteva pietricele, ce par a fi fericite de mângâierea lui vijelioasă, prin oazele de verdeaţă. Băiatul priveşte fascinat la spectacolul naturii ce pare să se dezlănţuie şi începe să aibă iluzii optice. Câteva puncte luminoase pe munte dansează un joc clar-obscur de lumini şi umbre care îi atrage atenţia. Observă cum acele lumini ciudate au o formă triunghiulară şi se apropie de ei cu o viteză ameţitoare.

-Ciudat! Simt cum o forţă foarte puternică a întunericului se apropie de noi. Sângele îmi îngheaţă, iar privirea- mi se înceţoşează. Nu mai rezist. O să-mi iau zborul spre Făgăraş. Să ai grijă de tine, Arienne!

-Şi tu să ai grijă de tine, Ioane!

După ce Ioan a plecat, totul a amuţit. O tăcere adâncă şi misterioasă pune stăpânire peste munte. Arienne priveşte cum acea lumină galben -roşiatică se opreşte lângă ea şi se transformă într-o fiinţă aparent umană.

 Părea un înger picat din cer. Avea părul lung şi blond, o faţă albă ca laptele şi din ochii albaştri, ca cerul senin de vară, radiau mii de raze într-o multitudine de nuanţe, când o priveau pe Arienne.

-De ce ai venit după mine, Arulu? Îţi era teamă că o să evadez? Ştii prea bine că nu pot trece de zidul vostru energetic.

-De ce mă vezi ca pe un duşman? Nu eu ţi-am luat mereu apărarea în faţa tatălui meu?

Prin mintea ei se derulează tot felul de imagini, de amintiri, în care Arulu mereu a ajutat-o.

-Îţi multumesc, Arulu, dar…..

-Dar nu poţi să ai încredere în mine, fiindcă sunt fiul Întunericului

 Simt cum timpul şi destinul încep să-mi macine neîncetat sufletul. Poate că viaţa ne-a fost dată  pentru a ne cunoaşte.

Mă simt îmbătrânit şi obosit ca această stâncă bătrână pe care stăm.

-Ce te frământă, ce te doare, Arulu?

-Ce mă chinuie atât de tare, încât aş prefera să nu mai fiu?

 Arulu se apropie de Arienne, îi cuprinde faţa în mâinile sale şi spune:

-Priveşte-mă, Arienne!

Înţelegi ce spun ochii mei?

Arulu era cunoscut pentru forţa extraordinară ce o emana ochii săi albaştri hipnotizatori. Arienne ştia că a sosit timpul să-l înfrunte. Fie ce o fi o să privească în acei ochi mai strălucitori ca stelele de pe cer.

Privirile se întâlnesc şi Arienne are senzaţia că pătrunde într-o lume stranie, necunoscută şi întunecoasă  care o atrage într-un mod misterios. Simte că începe să se piardă într-un labirint fascinant când zăreşte o lumină spre care întinde braţele.

-Nu pot să cred! Şi în tine este o scânteiuţă de lumină! De unde vine?

-De unde crezi, Arienne? Ea vine din iubirea mea pentru tine şi am tot sperat că ai să înţelegi şi tu, într-o zi.

Arienne se transformă într-o sferă de lumină şi dispare peste vârfurile Bucegilor.

S-a ascuns lângă o cascadă spumegândă. Dintr-un copac se auzea cântecul unei păsări îndrăgostite care-şi chema perechea. Verdele crud din împrejurimi încânta retina şi te îndemna la visare. Un vântuleţ cald şi blând începe să mângâie florile care se bucurau şi se înfiorau de această atingere delicată. În depărtare se auzeau dangătul clopotelor de la o mânăstire. În faţă era un pârâu cu unde dantelate de spumă alb verzuie. Era un peisaj virgin, sălbatic cu stânci abrupte, cu păduri de conifere, cu vagăuni întunecate, cu prăpăstii adănci. Arienne sta lângă cascadă, privea dansul stropilor de apă şi se gândea la tatăl său, la cât de trist ar fi, dacă ar şti că inima sa a fost cuprinsă de fiorul dragostei pentru un demon, care nu este altul decât moştenitorul Întunericului.

Bătrânul i-ar spune:”Fugi de el! Fugi de fiul amăgirii şi al minciunii!”

Totuşi, a văzut lumina în ochii lui. Simţurile nu o mint, Arulu o iubeşte.

Nu-şi termină gândul că Arulu apare lângă ea.

-Aici te-ai ascuns de mine? De ce?

Privirea lui o copleşeşte şi simte cum un curcubeu minunat îi cuprinde inima.

-Mi-e teamă. Facem parte din lumi diferite care se razboiesc între ele. Niciodată lumea ta nu mă va accepta, la fel cum nici lumea mea nu te va vrea. Între noi nu ar trebui să existe astfel de sentimente.

-Arienne, sunt chinuit de patima iubirii…Toate entităţile, că sunt bune sau rele aparţin Universului. Toate avem acelaşi tată, acelaşi Creator.

De când mă ştiu inima mi-a fost veselă şi m-am bucurat la fel ca oamenii de un răsărit de soare, de lumina blândă a lunii, de o ploaie caldă de vară, de o nisoare, ….de frumuseţea stelelor. Alergam prin roua dimineţii şi admiram acel diamant strălucitor şi efemer de pe firul crud de iarbă. Mă îmbăiam în unda izvorului cristalin şi mă bucuram de soare ca un copil. Alergam prin câmpuri, grădini, păduri şi mă luam la întrecere cu păsările cântătoare. Asta a fost până ai aparut tu cu lumina ta de înger şi am înţeles ce este iubirea.

Chiar dacă întreaga natura cânta:”Dumnezeu este iubire!”, eu nu am înţeles sensul până ai apărut tu . Nu am înţeles ce-mi spuneau florile, iarba, apa, păsările, soarele, stelele.

Dar acum ştiu că tu eşti ţărmul, iar eu sunt valul. Tu eşti floarea, eu sunt vântul.

-Arulu, tu eşti muntele, eu sunt marea, tu eşti pământul, eu sunt ninsoarea.

-Tu eşti lumina, eu sunt întunericul, tu eşti albul strălucitor, eu sunt negrul adânc.

-Tu eşti eu şi eu sunt tu.

-Soare şi lună, noapte şi zi, senin şi furtună. Am alergat şi te-am căutat neîncetat pe pământ, sub pământ şi prin aer sperând că o sa te găsesc. Te-am căutat în întreg Universul fiindcă nu mai pot să concep viaţa mea fără privirea ta, fără zâmbetul tău, fără blândeţea ta, fără lumina ta de înger. Întunericul mi-a fost mamă şi tată până ai apărut tu, lumina, iubirea mea. Chiar dacă nu înţeleg şi nu ştiu multe lucruri despre lumină, ador lumina ta şi inima-mi tânjeşte după ea. Aş vrea să-mi îmbăiez sufletul în razele ei.

-Arulu, amândoi suntem prizonieri ai întunericului, atâta timp cât suntem pe Terra. Lumina este dincolo de zidul energetic care înconjoară pământul ca un şarpe de foc şi oricât ne-am dori nu putem să trecem dincolo de acel zid.

Doamne! Tu care ai creat tot, Tu care ai grijă de toate făpturile din Univers, protejează te rog, iubirea noastra! O să reuşim Arienne, puterea dragostei noastre va învinge orice obstacol.

-Sper, iubirea mea.

Arienne şi Arulu sunt înconjuraţi de o armonie încântătoare, de o mângâiere misterioasă, dulce şi graţioasă care le învăluie sufletele. Se privesc unul pe altul şi înţeleg că este iubirea divină care-i binecuvintează şi îi învăluie cu razele iubirii.

                                  *

Bătrânul sta în faţa peşterii când apare Ioan. Îl salută cu profund respect şi privindu-l întreabă:

-Ce s-a întâmplat de sunteţi atât de trist?

Vă cunosc de când eram copil, dar nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată atât de supărat.

-La orice mă aşteptam, Ioane, dar la asta nu.

-Nu înţeleg.

-Concentrează-te, gândeşte-te la fiica mea şi spune-mi ce vezi.

-Nu văd nimic.

Bătrânul îşi pune palmele pe capul lui Ioan .

-Acum vezi?

-Da! O văd pe Arienne cu un înger, în locul unde pe timpul hiperboreenilor mândrul Apollo îşi avea sălaşul, unde cerul comunică cu pământul, lângă Izvorul Alb în Ceahlău.

-Acela nu este înger, ci demon. El poate lua orice forma doreşte, chiar să pară şi un înger de lumină. Ascultă ce-i spune.

Arulu privind-o cu multă dragoste îi şoptea:

-Arienne, vreau să te privesc o veşnicie, fiindcă doar tu îmi înseninezi sufletul iubito. Inimă de înger pur, lasa-mă să-ţi sărut aripile albe şi inima să ţi-o ating.

Eşti steaua mea frumoasă, radioasă şi sfântă. Te iubesc cu disperare şi-ţi închin viaţa mea doar ţie, doar ţie, stăpâna inimii mele.

Tu înger minunat, creat din lumina cea mai pură ai reuşit să-mi topeşti gheaţa din inimă şi ai făcut din ea o grădină cu flori .

 Îţi mulţumesc că exişti, îngerul meu drag.

Aş vrea să-ţi ating cu mii de sărutări frumosul păr bălai şi să mă pierd în aceste minunate fire de mătase, de aur şi lumină. Îmi doresc ca al tău zâmbet să mă încânte mereu. .

În ochii tai, ochii fericirii, vreau să mă scufund .

Vreau să te ţin la pieptu-mi şi cu sărutări fierbinţi să te învelesc, iar mâinile-mi reci la sânul tău să mi le-ncălzesc.

 Aş vrea să gust nectarul acestor două mere rotunde coborâte din rai şi albe ca neaua.

Aş vrea să mă îmbăt de aroma crinului ce-l ţii în mână şi cu razele tale dulci să mă duci în lumină.

-Ochii tai mă fac să roşesc, iar cuvintele tale mă topesc.

-O, înger blând şi frumos, a fost scris de la începuturile lumii, în stele, ca tu să-mi mângâi inima cu zâmbetul tău dulce şi curat.

-Când am privit în ochii tăi , am zărit doi aştrii mai strălucitori decât orice stea din înalt, iar pe fruntea ta senină am zărit un luceafăr luminând.

 Înger întunecat ce cauţi iubire şi lumină, în zâmbetul tău m-am îmbăiat.

 Arulu, dacă inima ta este pură, Domnul te va auzi şi vei deveni lumină şi iubire.

-Inima-mi este plină de iubire şi aş face orice pentru tine, chiar şi viaţa mi-aş da, doar să te ţin în braţe.

Bătrânul îşi ia mâinile de pe capul lui Ioan.

-Ajunge! Nu mai suport să-l văd pe acest demon .

-Pare sincer şi tare îndrăgostit.

-Demonii se iubesc doar pe ei.

-Poate că Arulu nu seamănă cu tatăl său, ci cu bunicul. În lumea noastră, copiii seamănă mai mult cu bunicii decât cu parinţii.

_Ioane, el este fiul minciunii.

-O fi el fiul întunericului, dar se pare că o iubeşte pe Arienne.

-Ioane, ai înebunit şi tu? Ai uitat că demonii au vrut să te ucidă?

-Nu, nu am uitat, dar iubirea lor este atât de frumoasă! Vă rog, nu interveniţi în dragostea lor.

-Mă doare inima, Ioane. Copila mea, copila mea!

Doamne! Doamne, apără-mi copila!

-Doamne, apără iubirea !

Între timp Arienne se făcuse nevăzută ascuzăndu-se de Arulu care o găseşte.

-Venit-am în Calea Cerului să te întâlnesc, Arienne. M-am rugat de vânt, de poaie, de soare, să-mi spună unde te-ai ascuns.

-Şi vântul, ştrengarul, ţi-a şoptit că sunt lângă stânca Dochiei.

-Deschide-mi poarta spre Lumină, iubito!

Sărută-mă, răpeşte-mă şi du-mă cu tine în Lumină!

-Arulu, eu nu pot să deschid Poarta Cerului.

-„Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer.

 Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească.”(Cântarea Cântărilor)

                               *

Soarele împrăştia cu dărnicie razele sale peste apele răvăşite şi verzi ale lacului Bâlea. Ioan privea câteva colţuri de stâncă ce ieşeau din apă ce păreau nişte fiinţe adormite pe veşnicie. Nu de puţine ori, urca în vârful muntelui şi sta pe marginea lacului glaciar. Parcă-l chema pentru a-i spune o poveste veche de mult uitată.

Uneori se întâmpla să nu vadă nici la un pas din cauza ceţii dese, care cobora mândră, ca o mare doamnă, îmbrăţişând cu braţele sale reci muntele bătrân. Acum stă pe o stâncă neagră şi admiră florile roz-liliachii ale muşchilor şi lichenilor care se bucurau ca nişte copii de mângâierea darnică şi călduroasă a soarelui. Câteva firicele de iarbă se ridicau mândre spre soare şi cântau împreună cu pietrele şi apa un imn soarelui drag.

De câte ori se întorcea în acest loc prin celulele minţii treceau tot felul de amintiri dragi din copilărie. Îşi aminteşte cum sta în iarba deasă sub mărul bătrân din curtea bunicilor, cum îşi umplea sufletul pur de copil cu seninătatea cerului, cu mireasma florilor, cu adierea vântului care-i şoptea mereu ceva de neânţeles la ureche. Iarba din curtea bunicii părea o mare verde, legănată de valuri, iar fluturii zburdau fericiţi printre florile câmpului. De câte ori îşi aminteşte de bunica lui dragă, care-l chema cu un glas dulce şi melodios, inima îi tresare în piept, seţoasă de viaţă, ca în vremurile acelea de demult. A fost fericit. Se mulţumea cu atât de puţin…Era încântat când vedea soarele răsărind, fascinat de frumuseţea stelelor, fericit cand vântul îl mângâia, când picăturile ploii îl săruta şi când fulgii de nea dansau în palmele lui. Se simţea tare iubit, când bunica, o femeie plinuţă, cu obrăjori roşii ca macul câmpului, cu părul castaniu şi ochi verzi ca smaraldul îl mângâia şi-l săruta cu mare dragoste pe frunte.

Fericirea a fost cu el în copilărie, în casa bunicii, în grădina plină cu flori, în livada plină cu miresme îmbătătoare, în pârâul din faţa casei bunicilor, unde intra desculţ şi îşi vâra mânuţele pe sub toate răgăliile malului, sperând că o să prindă un peştişor micuţ cu ochii sticloşi.

 A fost fericit în zăvoiul plin de tămâioare, în pădurea de fag şi de stejar plină de ciuperci, mure, fragi şi zmeură.

Îi este dor de acele vremuri, de bunicul lui, un bătrânel frumos de statură mijlocie, slab, cu părul frumos ondulat, cu ochi căprui, vioi, adânci şi pus mereu pe glume. Era tâmplar. Aşa îşi câştiga existenţa şi mereu spunea:”Taică, meseria e braţară de aur. Dacă nu aş fi avut această meserie cu ce-mi hrăneam cei cinci copii?” Se culca la 10 seara şi se scula la 3 dimineaţa. Dacă pentru alţii munca era o corvoadă pentru el era o plăcere. Era mulţumit când dintr-un lemn brut ieşea din mâna lui o uşă, o fereastră pentru o casă.

Se simţea un creator de fumos. Era renumit ca cel mai bun meseriaş. Veneau la el oameni din multe localităţi. Era un artist desăvârşit, plin de nenumărate talente. Înainte de culcare îi spunea povestea lui Zamfirică, o poveste care-n fiecare seară era alta, o poveste în mii de variante. Mintea lui inovatoare mereu scornea noi întâmplări, noi personaje, iar când mai bea şi o duşcă de prună bătrână vorbea numai în versuri de ai fi crezut că este un mare poet.

Straşnic om! Frumos, blând, milos şi generos îi era sufletul. Îşi aduce aminte cum bunicul a salvat de la înec pe timpul inundaţilor o bătrânică. Bunica plângea de frică că o să se înece şi el fiindcă nu ştia să înoate, dar s-a prins de o cracă de anine şi a reuşit să ajungă la mal cu acea femeie, care nu mai înceta să-i mulţumească. El i-a spus: “Nu-mi mulţumi mie, ci lui Dumnezeu.”

Îi este dor de bunici, încât ar vrea să dea timpul înapoi, să fie iar copil.

Bunicul şi bunica au murit demult şi odată cu ei s-a dus şi acea lume de basm, în care Ioan a fost atât de fericit şi de iubit. A plâns mult pe mormintele lor.

Doamne! Ce timpuri! Cum era el un ghemotoc de copil, blond, cu ochi căprui şi cum dormea cu năsucul la pieptul bunicii, care mirosea a busuioc.

 Amintirea poveştilor bunicilor spuse la gura sobei şi la lumina lămpii atârnate în cui, sfaturile, mângaierile lor, îi provoacă o emoţie profundă şi lacrimile îl podidesc.

În vălmăşagul norilor vieţii, chipurile celor doi bătrâni au fost întotdeauna colţul lui de cer senin. De câte ori dezgustat de viaţă, nu ridicase ochii la cer, amintindu-şi de ei, de rugile lor la icoanele din perete.

Coboară muntele şi pătrunde într-o pădure frumoasă de stejar, cu izvoare tainice, cu păsări cântătoare, cu blânde adieri de vânt, cu tufişuri de trandafiri sălbatici care se agăţau drăgăstos de crengile copacilor.

Vântul începe să ridice în forme ciudate praful drumului. Frunzele dansează un joc straniu, iar câte un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul lor ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul brazilor:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”

Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.

Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut. Întâmplarea, destinul a făcut ca ea să se mărite cu altul, dar să rămână îndrăgostită de acel om, fără să renunţe la visul ei de iubire. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Chiar dacă era căsătorită cu altul, mirele inimii ei era în altă parte, plecat departe. Era un suflet visător, imaginativ care trăia cu nostalgia primei iubiri, aşteptând mereu, sperând că într-o zi, totuşi, el va apărea. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în părul ei, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori ceea ce îi sporeau farmecul. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară.

Uneori, barbaţii îi provocau un profund dezgust. Era o femeie care evita orice relaţie şi cunoştinţă nouă. Ea trăia cu visul din copilărie şi în sufletul ei ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă. A observat că s-a schimbat mult. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.

Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. I-a povestit cum îl dorise, cum îl visase, cum îl aşteptase şi cum se bucura că lunga ei aşteptare i-a fost răsplătită. Niciodată nu şi-a pierdut capul, chiar dacă trăieşte mai tot timpul cu mintea în nori, întotdeauna a fost cu picioarele pe pământ. Chiar dacă trecuse un sfert de veac de când nu-l văzuse inima ei tot îl iubea.Tot ce a purtat în adâncurile din inimă, în străfundurile sufletului său i-a spus. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere. El nu cunoştea profunzimea conştiinţei, a sufletului, a iubirii. Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor. Şi-a dat seama de rolul lui, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu a cunoscut niciodată acea forţă care înnobilează sufletul şi trezeşte conştiinţa. Când a citit în adâncul sufletului, în inima şi conştiinţa lui, a căzut din al nouălea cer, în prapastia cea mai adâncă a iadului. Devenise palidă, negăsindu-şi locul şi umbla de colo până colo, agitată şi plânsă. Totuşi, luciditatea, prudenţa nu au părăsit-o nicio clipă. A fost sinceră în exprimarea afecţiunii, a tristeţilor, a marilor dureri. A crezut cu patimă în dragostea ei şi şi-a arătat pe faţă sufletul afectuos, visător şi profund. Ce tristă prabuşire! Ce mare dezamăgire! A înţeles că acest Făt-Frumos cu tâmplele cărunte nu-şi va reveni niciodată. Aşteptarea ei a fost o aşteptare zadarnică, un vis pierdut şi risipit în neant. Cuvintele mătuşei răsună în mintea sa:”Ioane, ai mare grijă cui îţi dăruieşti inima! Învaţă, băiete, din greşeala mea!”

                          *

Un vuiet prelung se aude dinspre vârful muntelui şi o adiere caldă şi lină îmbrăţişează brazii de pe malul apei. Mii de strune de argint risipesc cristalele apei în căderea lor printre stânci. Ce locuri minunate! Tresare. Un fior prelung îi sfredeleşte inima. În depărtare se aud trilurile păsărelelor şi o adiere parfumată care izvora din mijlocul florilor, din interiorul mugurilor de brad, din tremurul ierbii, îi îmbată simţurile. Îşi simte inima bătând ca niciodată, iar tot corpul e cuprins de o tresărire dulce, neînţeleasă. Se simte ca un ghiocel care-şi scoate capul din zăpada rece, dornic de lumină şi iubire. Inima îi tresare de admiraţie în faţa colinelor minunate ale Sarmisegetuzei. Întotdeauna ruinele de aici îi provocau o nostalgie uşoară şi îi deştepta în suflet speranţa că într-o zi va putea să evadeze. Credinţa că ziua aceea se apropie o pun pe gânduri. Amintiri ale acelei lumi din care a venit o năpădesc.”Mi-i dor de lumea mea!”şopteşte printre lacrimi Arienne. Un curcubeu minunat înconjoară colina din faţa sa şi o răpeşte din lanţul amintirilor, trezind-o la realitate. Un râu rece şi limpede ca cristalul se unduieşte ca un şarpe printre dealuri. Vântul cu miresme culese de prin pădurile apropiate şi colinele înverzite îi îmbujorează faţa albă ca porţelanul şi îi înviorează ochii frumoşi şi adânci ca cerul, în care niciun muritor nu a reuşit să privească. Arienne părea o zână bună si frumoasă coborâtă dintr-un basm cu păduri fermecate. Arulu şedea nemişcat în iarba crudă şi pare că nici numai respiră. O urmăreşte cum înoată prin valurile de frunze ale pădurii din apropiere şi cum se topeşte printre copacii care vroiau să o ascundă de privirile lui indiscrete. I-a pierdut urma. Nu se mai zăreşte şi totul parcă a încremenit. Un gând tainic îi spune că azi se va petrece ceva. Arienne devenise un vis, un vis care-i deschidea inima spre întreg Universul. Era un sentiment nou şi necunoscut. Zările nesfârşite, munţii cu crestele lor în nori, grădinile înflorite şi pădurile scăldate în lumini trandafirii, îi dau un sentiment de euforie. Norii păreau aprinşi şi înflăcăraţi de fiorul dragostei din inima lui şi cutreierau zarea. Deodată, o lumină puternică, albă, izbucneşte de după nişte culmi. Arulu închise ochii, îşi trecu mâna peste frunte şi simte cum ceva ciudat îi străpunge inima. O bucurie neânţeleasă îi năvălea în piept. Sufletul îl îndeamnă să păşească spre acele tainice coline de unde se zărea acea lumină superbă. Paşii îl duc spre o potecă albă care părea că urcă spre cer, spre soare. La capătul drumului, în faţa lui apar zări nesfârşite, pline de scânteieri de argint. În depărtare o zăreşte pe Arienne. Era într-o pajişte înconjurată de trei izvoare cristaline. Porneşte ca vântul spre ea. Razele soarelui răcorite de vânt cădeau ca nişte adevărate mângaieri peste Arulu, care se aşează pe iarba crudă şi verde în apropierea Ariennei. Cântecul de iubire al soarelui mângâia întreg pământul, cutreiera muntii, lacurile, izvoarele, şi se risipea cu repeziciune printre firele de iarbă din frumoasa poieniţă plină cu flori. Arulu tresare.

 O priveşte pe Arienne care era înconjurată de o lumină albă pură. În palma stângă avea ceva care semăna cu o piatră albă. Frumoasa fiică a Luminii începe să murmure ceva privind albastrul cerului. Dintr-o dată un izvor de energie izbucneşte şi uneşte cerul cu pământul prin mâna Ariennei. Arulu e uimit şi ar vrea să ştie de unde a apărut acea energie. A venit din cer, din piatra care o ţinea în mână, sau din corpul Ariennei? Cu ochii aţintiţi spre acel izvor minunat de lumină care unea cerul cu pământul, Arulu pierde noţiunea timpului. La un moment dat coloana de energie dispare şi odată cu ea şi acea piatră albă din palma lui Arienne. Arulu se apropie de Arienne şi îi spune:

-Cât eşti de frumoasă! Cât de frumoasă eşti tu, Arienne! Cât de minunat e zâmbetul tău!

-Arulu!

-Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o vreodată. Sunt bolnav de iubire! Sunt bolnav de dragoste! Iartă-mă că te urmăresc, dar simţeam nevoia să te văd. Ochii mei ardeau de nerăbdare să te privească. Inima a devenit un foc viu care arde pentru tine, iar sufletu-mi tânjeşte după o privire şi un zambet al tău.

-Arulu! Te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă ar afla tatăl tău despre noi?

-Da. M-am gândit şi ştiu că ne-ar închide în cea mai adâncă închisoare din interiorul Pământului. Ne-ar desparte pentru totdeauna. Am vorbit cu cel mai înţelept bătrân al întunericului….

-Despre ce?

-Despre energii. Putem să evadăm.

-Cum? Care este portiţa?

-Nu o să-ţi vină să crezi, dar salvarea noastră este omul.

-Omul?

-Da, doar el poate să distrugă aceste centre energetice malefice, fără ca Terra să nu explodeze. Lumina ar fi făcut-o de mult, dar o singură rază de a ei ar fi distrus Pământul .

-Lumina vrea să-i ajute pe pământeni, nu să-i ucidă.

-La acest lucru s-a gândit şi întunericul când a construit aceste centre,

 în apropierea centrelor benefice ale Terrei cu scopul de a neutraliza energia benefică şi a deconecta omul de la Lumină, pentru a-l manipula în sensul dorit.

-Un singur centru dacă omul ar distruge, noi doi am putea să evadăm .

-Arulu, gândeşte-te, numai aici, în Carpaţi, la câteva locuri malefice şi la câţi oameni au dispărut doar fiindcă s-au apropiat de acele locuri. Cum poţi să spui că omul poate să lupte şi să domine o asemenea energie? Amândoi ştim prea bine cum acţionează aceste energii, asupra câmpurilor energetice ale omului, cum influenţează psihicul, simţurile….

-Arienne, îţi spun adevărul. Doar omul poate anihila puterea acestor energii. Există o profeţie pe care întunericul o ţine ascunsă, în care se spune că într-o zi neştiută de nimeni, şapte oameni, şapte feciori puri vor lupta cu aceste energii, le vor distruge şi va reda lumii libertatea. Atunci oamenii se vor putea conecta din nou la Lumină.

-Unde să găsim un om pur?

-Ioan, prietenul tău din munţii Făgăraş.

                           *

Era o pădure deasă cu multe stânci bătute de vânturi şi de ploi, cu văgăuni întunecate prin care curgea un pârâu cu apă limpede. În lumina soarelui pietrele păreau adevărate briliante care îţi luau ochii, iar în foşnetul frunzelor şi în murmurul apei se auzea o dulce melodie ce-ţi mângâia sufletul. Ioan zăreşte un păstrăv în unda cristalină şi nu rezistă ispitei de a-l prinde. Aleargă desculţ prin apa rece şi când se apleacă după jucăuşul peşte, observă în oglinda apei scena dintre Arienne şi Arulu la Sarmisegetuza. Era pentru prima dată când vedea la distanţă, fără ajutorul Bătrânului. Rămâne mut de uimire. Emoţiile îl copleşesc şi pare o stană de piatră care priveşte în unda apei. Aude ca prin vis vocea Bătrânului.

-Ai văzut?

-Da, am văzut ce plan are Arulu cu mine. O fi ştiind de planul dumneavoastră? Noi suntem cei şapte despre care vorbea?

-Tu ce crezi?

-Ştiu…..

-Ioane, din clipa aceasta mă vei uita . Vei uita şcolile cerului unde te-am dus, vei uita şi pe bătrânii care te-au antrenat ani de-a rândul. Capacităţile pe care le ai ţi se vor lua. Despre Arienne ştii că este o tărăncuţă din satul vecin, pe care ai întâlnit-o pe munte.

Bătrânul pune mâinile pe capul lui Ioan zicând:

-Din clipa aceasta eşti un om obişnuit, ca toţi ceilalţi. Esti un simplu cioban din munţii Fagăraş.

Băiatul cade într-un somn profund.

Pe o creastă a muntelui se vedea o turmă de mioare, ce din depărtare păreau nişte pietre albe umblătoare. Lângă un bolovan uriaş dormea Ioan mângâiat de razele blânde ale soarelui. De el se apropie Arulu .

-Bună ziua, ciobanule!

Ioan se freacă la ochi privindu-l lung.

-Bună să-ţi fie inima, străinule!

Nu v-am mai văzut niciodată prin părţile acestea. După cum sunteţi îmbrăcat aş zice că sunteţi un voievod coborât din negura timpurilor.

-Se poate spune şi aşa. Da, sunt un fel de voievod, am multe pământuri, palate….

-Şi ai nevoie de un cioban pentru mioarele tale.

-Aş avea nevoie de………

-Nu pot să te ajut. Eu am mioarele mele, de fapt, nu sunt ale mele, ci ale baciului Vasile.

-Tu munceşti pentru altcineva, Ioane?

-Da. Părinţii mei erau de prin părţile Sibiului, dar au murit într-un accident de maşină când  aveam trei luni. Dumnezeu i-a luat la el fiindcă nu erau credincioşi, aşa mi-a spus bunica într-o zi, când era tare supărată. Am fost crescut de bunicii dinspre mamă, oameni harnici cu frică de Dumnezeu. Dar când am împlinit 9 ani bunica a murit şi după trei luni s-a dus şi bunicul. Surorile mamei au vândut casa şi pământurile bunicilor . Pe mine mă luau matuşile câte o lună, când una când cealaltă.

După trei luni de stat pe la ele mi s-a făcut dor de locul unde am trăit. M-am dus să văd casa bunicilor pe care o cumpărase un străin de pe alte meleaguri. M-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng. Nu ştiu cât m-am jelit eu acolo, dar în timpul acela a trecut un cioban cu oile sale şi m-a întrebat ce mi s-a întâmplat, de plâng aşa de rău. I-am povestit cum eu nu mai am pe nimeni şi cum mătuşile mă aruncă ca pe o minge de la una la alta.

Ciobanului i s-a făcut milă de mine şi m-a întrebat dacă vreau să merg cu el în munţii Făgăraş, să am grijă de oile lui.

-Şi tu ai plecat împreună cu baciul Vasile.

-Da. Stâna lui este în vârful muntelui, aproape de lacul Bâlea.

De ei se apropie Arienne.

-Se pare că eşti căutat, Ioane.

-Dar de unde şti dumneata cum mă cheamă?

-Păi, toţi cu care m-am întâlnit pe munte vorbesc de tine.

-De bine sau de rău ?

-Toţi te-au vorbit de bine. De aceea am vrut să te cunosc. O cunoşti pe fata care vine?

-Da, am mai văzut-o de câteva ori. E o fată din satul din vale. Din când în când se duce la tatăl său care are stâna pe versantul celălalt al muntelui.

-Îţi place fata ?

-Este frumoasă, dar…

-Dar ce, Ioane?

-E frumoasă, dar nu este pe gustul meu. Mie îmi plac fetele brune şi mai dolofane. Asta este tare uscăţivă, sărăcuţa.

-Ţie îţi place Irina.

-Văd că ştiţi tot. Îmi place Irina, numai că ei nu-i place de mine, fiindcă sunt sărac şi orfan. A găsit un cioban care are 100 de oi.

Arienne se apropie de cei doi, îi salută şi se uită mustrător la Arulu spunându-i:

-Eu te caut de trei zile şi tu tai frunză la câini cu Ioan…Bravo ţie! Hai să mergem că suntem aşteptaţi…

Îl trage de mânecă pe Arulu şoptindu-i:

-Lasă-l în pace!

-Trebuie să înţelegi că el este singura noastră salvare. Crede-mă, Arienne!

Te iubesc, draga mea!

-Te rog, Arulu! E un copilandru !

– Are 18 ani, este un flăcău în toată firea.

-Energiile acelea îl vor ucide. Vreau să evadăm, dar nu vreau să-l am pe conştiinţă .

-Arienne, dacă tatal meu ar afla despre noi, ne-ar închide şi nu vom mai vedea niciodată lumina soarelui. Niciodată eu nu voi mai putea vedea ochii tăi minunaţi ca cerul.

Trebuie să facem ceva. O să-l antrenez pe Ioan. O să-l învăţ cum să domine această energie şi cum să creeze un portal.

-Un demon vrea să înveţe un om cum să domine energia demonică ! Sună ………..

-Draga mea, promit că nu i se va întâmpla nimic rău. Nu aş face nimic să te supăr. O să-l trădez pe tata de dragul tău. Vreau să fiu cu tine, iubire.

Ioan îi urmăreşte din priviri cum se ţineau de mână şi urcau spre vârful muntelui acoperit cu un strat subţire de zăpadă.

                              *

Era seară şi cerul era înnorat. Nici o stea nu strălucea şi un vânt rece dădea târcoale stânei. Ioan aprinde focul şi pune un tuci cu apă pe nişte pilostrii . Pe măsuţa rotundă de lemn, baciul Vasile pune o farfurie cu o bucată mare de brânză şi o strachină de smântână.

-Ioane, nu m-ai întrebat câţi bani am luat pe oi la târg?

-Sunt oile matale, eu nu am niciun drept să vă întreb.

-Am luat bani frumoşi.

-Aţi vândut jumătate din turmă.

-Dar nu mă întrebi de ce le-am vândut?

-Nu.

-M-am gândit că trebuie să-ţi plătesc pentru cei 9 ani cât ai stat la mine.

-Dar eu nu v-am cerut nimic. Eu m-am mulţumit că am avut unde să dorm şi ce să mănânc.

-Ioane, uite, aceşti bani sunt ai tăi.

-Ce să fac eu cu ei?

-Să-ţi cumperi haine, pantofi… Să pui şi deoparte ca să-ţi faci şi tu o căsuţă, că timpul trece. Mi-ar plăcea să te văd însurat cu nepoata mea, Irina.

-Nepoata matale iubeşte pe altul. Pot eu să mă îmbrac numai în aur că ea pe Costel ciobanul îl doreşte.

-De unde ştii?

-Mi-a arătat Costel un bilet pe care i l-a scris Irina.

-Poate că nu-l iubeşte , ci o fi atras-o banii lui. Acum ai şi tu bani. Îţi mai dau şi jumătate din mioarele care au mai rămas.

-Dar nu le merit.

-Eu nu am copii, iar pe tine te-am crescut cu mare drag şi te iubesc ca pe copilul meu. Tot ce este al meu e şi al tău.

Afară se aude un lătrat puternic.Câinii de la stână parcă înnebuniseră.

-Ce or avea câinii ăştia de latră aşa?

-O fi vreun vreun lup sau urs prin apropiere.

Ies amândoi afară şi dintr-o dată totul a încremenit. În faţa lor, înconjurat de câini, care deveniseră blânzi ca nişte mieluşei era Arulu.

-Bună seara!

-Bună seara, omule! Ce vânt te aduce la stână?

-Vreau să vorbesc cu dumneavoastră şi cu Ioan.

Bătrânul îl invită înăuntru invitându-l să cineze cu ei. Apa clocotea în tuci şi Ioan începe să toarne mălaiul şi să mestece . Baciul pune trei farfurii, trei furculiţe  şi îi dă lui Ioan o bucată de pastramă să o perpelească pe jar. Răstoarnă mămăliga pe un fund de lemn şi-l îndeamnă pe Arulu să servească din bucatele lor.

-Ioane, dă-i şi o palincă de-a noastră omului ăstuia şi ai grijă să nu se ardă pastrama.

Arulu se strâmbă puţin, după ce înghite acea tărie :

-Am venit fiindcă vreau să-l iau pe Ioan cu mine. E păcat ca un băiat isteţ ca el să nu înveţe carte, să nu cunoască.

-Cine are carte are parte . Eu nu am putut să-l dau la liceu, dar să ştiţi că este un copil cuminte, harnic, ascultător….E orfan, nu are pe nimeni, în afară de mine.

-Ştiu, mi-a povestit azi pe munte.

-Dar dumneata de unde eşti?

-Sunt de pe Insula Albă din Marea Neagră.

-Am auzit de insula aceasta, i se mai spune Insula Fericiţilor.

-Am nevoie de un om fidel, să fie mâna mea dreaptă. Pentru început vreau să-l trimit la şcoală. Îl lăsaţi pe Ioan pe mâna mea?

-El hotărăşte.

-Ştiu că-l iubiţi şi îi doriţi tot binele, dar aici dacă rămâne nu are nici un viitor.

-Eu mă gândisem la altceva pentru el. Îl ajutam să-şi facă o casă, să-şi întemeieze o familie.

-Şi să rămână pentru totdeauna cioban la oi?

-Ioane, ai văzut turiştii care vin pe munte, nu vrei să ai şi tu o maşină, o vilă cu piscină, servitori, să vezi lumea  …? Eu îţi ofer o altfel de viaţă, tu trebuie doar să înveţi.

-Dar şi pe la noi sunt destui ciobani care au vile şi maşini luxoase. Am bani strânşi, iar dacă nu vrea să mai fie cioban putem să facem o mică pensiune.

Arulu îşi foloseşte puterea hipnotizatoare a ochilor.

-Ai să vii cu mine, Ioane?

-Nu te grăbi. Mai gândeşte-te. Am mulţi bani strânşi, poate facem o pensiune.spuse baciul Vasile

 Ioan privise în ochii lui Arulu şi de acum totul era hotărât.

-Te iubesc baciule şi-ţi mulţumesc pentru tot, dar o să plec cu Arulu. Promit că o să mă întorc.

-Atunci să mergem.

-Să-mi iau câteva lucruşoare.

-Nu, nu este nevoie să iei nimic. Am să-ţi ofer tot ce ai nevoie.

-Ioane, ia macar banii aceştia.

-Nu are nevoie de bani. Am să-i dau eu. Sunt foarte bogat şi pot să-i ofer ce niciun om nu a visat.

Ioan îmbrăţişează pe bătrânul cioban care avea lacrimi în ochi.

-Domnul să te ocrotească!şi lacrimile îi curg

-Nu plânge, baciule! Promit că o să mă întorc.

-Am să te aştept, Ioane. Să nu uiţi să te rogi lui Dumnezeu, să te ferească de cel rău.

Bătrânul îi urmăreşte cu privirea pe Ioan şi pe Arulu cum se pierd în noapte.

Cei doi nu se îndepărtează bine de stână şi Arulu îi atinge uşor fruntea lui Ioan.

-Vreau să stăm puţin jos. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar simt ceva cum mă cuprinde…şi se aşează lângă un brad adormind imediat.

Băiatul vede ca într-un vis cum Arulu îl ia în braţe şi pluteşte cu el pe deasupra brazilor, munţilor, izvoarelor, dealurilor, câmpiilor, până ajung deasupra valurilor mării. Priveşte marea şi vede-n depărtare un val roz legănat de un zefir ce-i cânta un cântec de iubire, iar alte valuri sidefate îl înconjoară. Ghirlande de roze apar din văzduh, se aşează pe albastrul mării întunecate, cutremurată de fiori, care se răsuceşte, se rostogoleşte, şi dă naştere unei unde verzi, care-i zâmbeşte lui Ioan.Vede cum pământ, apă, cer, se metamorfozează sublim, cum se unesc, se îndepărtează şi iar se unesc într-un dans minunat. O muzică adusă de vânt îi mângâie inima, iar luna răsărită după un nor îi zâmbeşte ştrengăreşte. Stelele încep să apară una câte una pe firmamentul bolţii albastre, iar luceafărul înconjurat de raze strălucea ca o adevărată făcile pe altarul cerului. În legănăturile braţelor lui Arulu şi al undelor clipitoare ale mării, Ioan nu se putea sătura de spectacolul grandios pe care-l oferea marea singuratică, nemarginită, cu nenumărate umbre stranii, cu lumini şi culori. În depărtare zăreşte o lumină puternică albă. Pluteşte pe deasupra valurilor albastre, străvezii, roz şi albe ca laptele, spre acea lumină care venea din adâncul mării. Se scufundă în valurile reci şi aude glasul lui Arulu :

-Ioane, trezeşte-te!

-Visez?

-Nu visezi. Am ajuns la noua ta casa.

Se freacă la ochi, îi închide şi îi deschide nevenindu-i să creadă de ceea ce vede. Era o cetate albă, strălucitoare, înconjurată de un câmp de roze în toate culorile. Erau zeci de arcade şi zeci de coloane frumos scluptate şi aurite. Arulu îl conduce pe Ioan într-o cameră.

-Ioane, te vei dezbrăca şi vei intra pe rând în toate cele nouă izvoare. Unele sunt reci, altele sunt calde, după care te vei duce lângă stâlpul din cristal şi vei sta acolo până o să-ţi spun eu să ieşi.

Baia semăna cu o roată cu 9 spiţe. Spiţele erau izvoarele reci şi termale care curgeau toate spre un centru unde se înălţa un stâlp de cristal.

A intrat pe rând în cele 9 izvoare după care s-a aşezat lângă acel cristal. Arulu îi face semn să iasă, îi arata nişte haine albe cu care să se îmbrace şi îi spune că aceasta a fost o baie de purificare, de întărire a trupului, a sufletului şi a spiritului.

Băiatul e condus să viziteze acel loc, în care bronzul, aurul, argintul, pietrele preţioase, lemnul, mătasea, catifeaua, brocartul, împodobeau cladirea. În mijlocul cetăţii strălucea o lumină argintie.

-Ce este acolo?

-Un templu foarte vechi. De mii de ani nici un om nu a mai intrat în el. Hai să-l vezi !

Acesta este un templu de pe vremea atlanţilor, dar nimeni nu ştie de existenţa lui. Insula pe care ne aflăm este singura care a mai ramas din străvechea Atlantida. Aici sunt ascunse multe comori care aşteaptă să fie descoprite.

 Odinioară în aceste locuri era o civilizaţie înfloritoare. Strămoşii tăi au fost hiperboreenii care erau urmaşi ai atlanţilor. Ioan păşeşte spre altar care era numai din mărgăritare.

-Ce minunăţie!

-Este foarte frumos! Aici este locul de trecere între doua lumi. Noi suntem în interiorul insulei şi atmosfera de aici pare la fel ca cea de la suprafaţă, dar nu sunt la fel.

O să urcăm pe această scară spiralată din spatele altarului ca să vezi cum arată insula la suprafaţă.

De când a plecat cu Arulu, din Făgăraş, e permanent încercat de emoţia descoperirii noului, necunoscutului.

La suprafaţă insula era cu ţărmuri înalte, cu pante abrupte şi prăpăstioase. Avea un aspect stâncos, o vegetaţie de stepă şi o floră săracă. S-au plimbat pe insulă şi Arulu i-a povestit cum  în acel loc, cu mult timp în urmă s-au născut zeii Apollo şi Diana. Cum zeiţa Tethis a născut aici pe Achile, erou al Troiei, şi cum după moarte rămăşiţele lui au fost îngropate tot în aceste locuri.

I-a arătat ruinele templului care a fost construit în cinstea lui Achile.

-A fost un loc minunat, plin de strălucire, dar azi este doar un colţ de stâncă aridă, de câteva hectare. Totul trece, totul piere, totul se duce în neant.

Nimic nu rămâne, nimic nu durează.

-Arulu, în orice parte aş privi pe aceasta insulă, totul îmi vorbeşte de existenţa efemeră a omului.

-Ai doar 18 ani şi ai început să vorbeşti ca un bătrân.

-Cum să nu vorbesc aşa, când văd aceste ruine? Dintr-o civilizaţie înfloritoare au ramas doar câteva bucăţi de calcar şi nişte pietre. Marmura acestor morminte din faţa noastră îmi crează o stare de rău, parcă mă scufund într-un abis. Această insulă pustie, solitară, mă mâhneşte.  Parcă aud gemetele şi plânsul strămoşilor mei. Fiecare piatră şi fir de iarbă vor să vorbească şi să-mi spună o poveste. Privesc cerul senin, aerul curat şi mă gândesc că şi ei au privit acelaşi cer, au respirat un aer asemănător, poate mai pur, mai curat, au privit la fel ca noi valurile acestei mări, au plâns, au râs, au iubit şi s-au dus.

Totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

-Când dai un sens vieţii tale, atunci vezi totul în altă lumină. Viaţa ţi se pare frumoasă, interesantă, şi poţi trece peste orice. De mii şi mii de ani omul a fost chinuit de întrebări. Cine e? De unde vine? Unde se duce? Care-i sensul vieţii?…….

-Bunicul mi-a zis că sufletele oamenilor vin din cer şi după ce oamenii mor sufletele se întorc de unde au venit. Omul, spunea el, este copilul lui Dumnezeu, care s-a rătăcit aici pe pământ şi a uitat de unde a venit.

-Poate că omul este un experiment al extratereştrilor, fiindcă Dumnezeu ar fi creat o fiinţă perfectă, ca şi el. Ce zici, Ioane?

-Nu m-am gândit la varianta aceasta.

-Cum explici de ce omul are în el şi sămânţa răului?

-Poate că a fost virusat, poate a fost deconectat de la Lumină . El simte în interiorul său lupta dintre bine şi rău, şi de aici vine şi tragedia sa. Nu poate ajunge la fericire până nu înlătură  răul din el.

Am citit undeva că Universul este un ocean de energie, că tot ceea ce vezi şi ceea ce nu vezi e energie, chiar şi bulgărele acesta de pământ, la fel şi corpul meu, dar o energie condensată. De aceea eu cred că sensul vieţii este cunoaşterea.

-Alţii cred că sensul vieţii e fericirea.

-Depinde de la om la om, fiecare poate să-i dea vieţii alt sens. Suferinţa o vedem mereu în jurul nostru şi de aceea mulţi tânjesc după fericire. Dar cunosc ei ce este cu adevărat fericirea?

-Crezi că omul se poate elibera de suferinţă?

-Da.

-Cum?

-Gândindu-te la cauza ce ţi-a provocat suferinţa, conştietizând-o. De exemplu eu am suferit ca un nărod din cauza Irinei. Nu-ţi spun cât de tare m-a chinuit gelozia….

-De unde vine gelozia?

-Din neîncredere.

-Un om când iubeşte este puţin gelos. Doar cei care nu iubesc, care nu au sentimente, nu  cunosc gelozia.

-Cum să rămâi indiferent când vezi anumite lucruri pe care le face femeia pe care o iubesti, care ţi-a spus că te iubeşte, dar scrie altuia scrisori de amor ?

-Când iubeşti pe cineva îl accepţi aşa cum e, cu bune şi rele.

-Eu am acceptat realitatea, că ea iubeşte pe altul şi astfel, încet, încet am început să mă eliberez de suferinţă, de obsesia acestei iubiri.

M-am analizat, auto-observat şi am ajuns la concluzia că nimic nu este întâmplător, că totul are o cauză . Mi-am dat seama că dragostea uneori prosteşte şi chiar înnebuneşte omul. De aceea am învăţat să nu mai reacţionez la provocări, ci mai bine să acţionez cu o minte detaşată, echilibrată.

Suferinţa cred că începe odată cu naşterea omului, cu ataşamentul său faţă de corp, minte, obiceiuri, idei, concepte, sau de o persoană anume. Poate că scopul vieţii este eliberarea de suferinţă şi obţinerea fericirii, dar pentru a ajunge la fericire trebuie să înlăturăm cauzele care produc nefericirea.

-Şi care crezi că sunt?

-Ignoranţa, dorinţa, aversiunea. Dacă omul ar fi mereu sincer, direct, ar face doar fapte bune şi frumoase, ar avea o gândire şi o înţelegere corectă a realităţii, dacă ar putea să stăpânească şuvoiul nebun de gânduri din minte, dacă nu s-ar enerva, supăra şi s-ar gândi că totul în viaţă este trecător, şi ar fi în permanenţă conştient de efemeritatea sa pe Pamant, atunci ar fi un om conştient, perfect echilibrat şi ar mulţumi cerului pentru simplu fapt că există.

Dacă am ales să vin cu tine, am făcut-o pentru că vreau să ştiu mai mult, iar tu mi-ai promis că o să mă înveţi.

-Da, Ioane. De mâine o sa fiu învăţătorul tău, dar acum s-a făcut târziu şi trebuie să te odihneşti.

Ioan era în camera lui care semăna cu o chilie dintr-o mânăstire când îl zăreşte pe fereastră pe Arulu cum îşi întindea aripile negre pierzându-se în întunecimea de afară şi înţelege că frumosul lui prieten este un demon.

Arulu cutreiera cu aripile întinse întreg pamantul căutând-o pe Arienne. O zăreşte în Carpaţi. Coboară lin ca o blândă adiere de vânt şi se apropie de îngerul lui iubit.

A doua zi, Arulu îl duce pe Ioan într-o bibliotecă imensă şi îi pune în braţe o carte foarte veche cu coperţi îngălbenite de timp.

-Citeşte, Ioane!

Ioan răsfoieşte cartea spunând:

-Aceasta este o cunoaştere luciferică.

-Ioane, trebuie să cunoşti şi albul şi negrul pentru a învinge.

-Ce să înving?

-Răul din tine. Nu spuneai tu că omul ajunge la fericire doar atunci când reuşeşte să învingă răul din el? Iar unul din marile rele este şi necunoaşterea. Aşa că treci la treabă!

După ceva timp Arulu vine lângă elevul său.

-Ioane, ai terminat cartea ?

-Da.

-Ceea ce ai citit să nu spui nimănui. Ce-ţi notezi ?

-După ce am terminat cartea pe care mi-ai dat-o nu ştiam ce să mai citesc şi am ales la întâmplare .

-Ce carte, Ioane?

-Cartea lui Enoh, şi mi-am notat  ceea ce mi s-a părut mai interesant.Să-ţi citesc:”Pe când copiii oamenilor se înmulţiseră în acele zile, s-a făcut ca ficele lor s-au născut graţioase şi frumoase.

Şi atunci, când îngerii, copiii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; Şi ei şi-au ales fiecare câte o femeie, şi s-au apropiat de ele şi au convieţuit cu ele; şi ei le-au învăţat vrăjitorii, farmece şi însuşirile rădăcinilor şi arborilor.

” Azayel i-a mai invatat pe oameni să facă săbii, cuţite, scuturi, platoşe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-şi înegri sprâncenele, de a folosi pietrele preţioase şi tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.

 Nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulţit, creaturile încălcau orice ordin şi distrugeau tot ce le ieşea în cale.

 Amazarak i-a învăţat tot felul de vrajitorii, de farmece şi însuşirile rădăcinilor.

Armers i-a învăţat arta de a dezlega vrăjitoriile.

Barkayal i-a învăţat arta de a urmării stelele.

Akibeel i-a învăţat semnele.

Tamiel i-a învăţat astronomia.

Şi Asaradel i-a învăţat mişcările lunii.

“Îngerii răzvrătiţi s-au făcut unelte şi servitorii lui Satan; ei au fost ademenitorii celor care au locuit pe Pamant”.

“Domnul a hotărât prin judecată ca toţi locuitorii Pământului să piară, pentru că ei cunoşteau toate tainele îngerilor, pentru că ei aveau în mâinile lor puterea răufăcătoare a demonilor, puterea magiei. Ei au dezvăluit taine pe care nu trebuiau să le cunoască; iată pentru ce vor fi judecaţi”.

„Ei vor călca poruncile Domnului şi se vor crede zei, în acest timp răul se va înmulţi……. „

-Ioane, te-ai întrebat cum învaţătura acestor îngeri a rezistat timpului?

-Nu, iar acum sunt tare obosit şi aş vrea să dorm.

În capul lui Ioan era un talmeş-balmeş. O mulţime de gânduri, de întrebări îl asaltau, din toate părţile. Vroia doar să doarmă şi să uite de îngeri, demoni şi oameni. Cum pune capul pe pernă coboară în braţele somnului care-l duce în lumea viselor.

Era în Univers pe o planetă minunată, dar nu avea formă, ci era un abur strălucitor care se lăsa purtat de un vânticel zglobiu ce-l duce printre galaxii, minunându-se de formele şi culorile pe care le vede. Încântat de o muzică măiastră care-i umple sufletul de fericire vrea să îmbrăţişeze tot ce întâlneşte în cale. Dintr-o dată simte cum ceva îl trage în jos şi cum e prins într-o capcană. Cade, iar ceva îl acoperă şi iar cade, lucrul acesta repetându-se de 7ori. Ceva îl apasă, se sufocă, vrea să iasă şi în sfârşit reuşeşte. El cel fară formă, acum are un corp uman. Se simte ca într-o închisoare.

 Aude o voce:” Slăviţi să fie zeii! Azi s-a născut viitoarea Preoteasă a druizilor.”

Acea imagine dispare şi visează că are în jur de trei anişori. Aleargă pe un câmp plin de flori după fluturi.

O femeie frumoasă cu părul lung şi blond o ia în brate, o mângâie şi o sărută pe obrăjori. O duce în mijlocul unui cerc de pietre şi o lasă singură, spunându-i să nu iasă din acel cerc. În jurul ei erau multe femei îmbrăcate în rochii lungi albe, cu flori prinse în cosiţele aurii. Ea se joacă cu nişte pietricele micuţe rotunde care aveau pe ele niste semne ciudate. Ia o pietricică în palmă şi o priveşte cum se înalţă, cum pluteşte singură prin aer, iar femeile se apleacă în faţa ei cântând. Dispar acele imagini şi acum are 18 ani. Este foarte frumoasă, iar ochii lui o urmăresc drăgăstos. Îl place, dar ştie că nu are voie să încalce jurământul faţă de zei.

 Ea nu va aparţine niciunui bărbat, ci va trebui să rămână pură, să slujească zeilor, în acel templu, mai ales că a fost numită Marea Preoteasă a druizilor.

 De fiecare dată când îl întâlneşte inima îi bate puternic şi simte cum fiorii iubirii îşi fac de cap prin corpul, mintea şi sufletul ei. El vine mereu să aducă orfrande zeilor, doar pentru a o vedea şi a-i întâlni privirea. Ce mult o iubeşte! O adoră ca pe o zeiţă.

 Ea ştie că el o iubeşte. Uneori ar vrea să nu mai fie preoteasa acelui cult. Ar vrea să-i slujească doar zeului inimii ei, doar lui. O! Dar ce gând păcătos îi trece prin minte! Nu, ea trebuie să fie credincioasă zeilor şi nu unui om, dar îl iubeşte atât de mult, atat de mult, încât simte că ar vrea să renunţe la toţi zeii lumii pentru el.

Oracolul a spus că zeii sunt supăraţi şi vor o jertfă umană.

Sorţii au fost aruncaţi. El va fi jertfa. O! Nu, nu, el! Cer, pământ, lună, soare, stele ajutaţi-mă!

Zeii mă pedepsesc, vor să-mi ia iubirea. Celelalte preotese o văd cum plânge, cum se chinuie şi îi spun că trebuie să fie fericită că zeii îl vor pe el ca mesager al poporului druid. Ar vrea să se opună, să facă ceva. Tremură ca varga şi lacrimile îi curg. Se simte atât de singură şi neajutorată. Nimeni nu înţelege durerea ei.

 El o piveşte trist, ştiind că e ultima dată când ochii lui se pot bucura de privirea ochilor ei care acum erau plini de lacrimi. Se apropie de tânarul druid şi îi pune în jurul gâtului o coroană de flori. Privirile li se întâlnesc şi ea ţipă :”Nuuuu!” Dar era prea târziu. O altă preoteasă îl înjunghiase şi el se prăbuşeşte în braţele ei privind-o. Ţipă, plânge şi cade cu el în braţe. Îl sărută, îl mângâie plângând şi de durere îşi sfâşie rochia. Îl strigă cu disperare să vină înapoi din lumea morţilor. Dintr-o dată tace . Se ridică complet metamorfozată, priveşte spre cer şi cu o voce ca a tunetului vorbeşte mulţimii:

Azi, zeii au vrut sângele acestui druid, dar v-aţi întrebat vreodată ce fel de creaturi sunt? De ce sunt atât de însetate de sângele oamenilor? Deschide-ţi ochii ! Aceste creaturi însetate de sange, nu sunt zei, ci demoni.

Un zeu bun, adevărat, nu ar fi luat pe cel mai înţelept şi mai frumos druid, nu ar fi vrut sângele lui, ci ar fi vrut …..

Nu a mai apucat să termine ce avea de spus, fiindcă a fost înjunghiată de una din preotesele acelui cult. Se clatină şi cade peste trupul lui însângerat, îmbrătişându-l pentru totdeauna.

Ioan se trezeşte şi îşi duce mâna la inimă. Îl doare atât de tare, încât simte că ceva i-a străpuns inima. Vrea să se ridice din pat dar picioarele nu-l ţin. Se culcă privind tavanul, când Arulu intră în cameră.

-Ce-i cu tine? De ce ai ţipat? Esti palid ca un mort! Îţi este rău?

-Te rog să-mi dai o carte despre druizi. Nu mă simt bine din cauza visului ce l-am avut.

-Visul tău are vreo legătură cu druizii? Ei au fost oameni înţelepţi, doar că preotesele lor erau foarte crude.

-Am visat că am fost Marea Preoteasă a druizilor.

-Şi ai făcut multe sacrificii, mai bine zis, crime? Preotesele acestea erau recunoscute ca foarte sângeroase, pe unii îi ardeau pe alţii îi înjunghiau, în numele zeilor lor.

-Nu, nu am ucis pe nimeni. Alte preotese m-au ucis pe mine, fiindcă am spus mulţimii că zeii sunt demoni.

-Nu e bine deloc. Dacă în altă viaţă te-ai luptat cu zeii, aceştia or să te caute şi acum, mai ales că se întorc, revin în mare forţă.

-Cum adică, revin?

-O să-ţi povestesc altă dată . Acum închide ochii şi imaginează-ţi că eşti pe muntele tău. Vezi turma de mioare care paşte iarba crudă, auzi foşnetul brazilor, murmurul izvorului, cântecul păsărelelor. Priveşti cerul, soarele, cum îşi revarsă cu dărnicie razele peste tine, le simţi căldura, mângâierea. Nu te mai doare nimic. Te simţi bine şi adormi în braţele razelor soarelui care te sărută dându-ţi forţă şi energie.

Ioan adoarme iar şi visează.

Era pe iarba crudă, iar sângele îi curgea din mulţimea rănilor de pe corp. Aude o voce care-i spune:”Ridică-te!”

Încearcă să deschidă ochii, dar nu vede decât o mare de întuneric. Corpul nu-l mai ascultă. Are o senzaţie de frig, de sufocare, şi e cuprins de o mare ameţeală. În piept parcă arde un foc viu care-l devorează şi-l dezintegrează în aer. Acum se simte mai bine, a părăsit acel corp rigid şi e luat de un curent. Pluteşte printre taifunuri gigantice şi e dus de valuri de energie. Aude gemetele şi plânsetele abisului, dar el pluteşte pe un nor alb de energie care-l duce spre o lumină.

Acum îşi aminteşte. Era copil şi se juca în faţa colibei cand au venit nişte vrăjitori şi astrologi să-l ia, spunând că el este viitorul Buddha. De la opt ani a crescut în acea mânăstire frumoasă de pe culmile Tibetului. Templul era în vârful unei coline, împrejurat de o pădure imensă, care mereu-şi unduia valurile verzi.

Când a păşit în templu a fost încântat de frumuseţile pe care le-a văzut. Totul strălucea. Culoarea galbenă predomina, iar pe pereţi erau fresce frumos colorate cu scene din viaţa lui Buddha. Stareţul era un bătrânel mic, grăsuţ şi ras în cap, care l-a privit în ochi şi i-a zâmbit. Era îmbrăcat cu o robă galbenă şi avea pe cap o tocă tot galbenă. I-a spus să stea în poziţia Lotusului, cu picioarele încrucişate şi spatele drept, în faţa statuetei de aur a lui Buddha. Îsi aminteşte cum călugarii l-au pus să aleagă acele obiecte, dar nu le-a ales corect. Stareţul a zis că el nu este Alesul, dar, dacă vrea poate să rămână în mânăstire. Anii au trecut şi acum este un bărbat înalt, frumos, cu ochi pătrunzători, cu o piele frumos bronzată care citeşte zilnic din cartea sfântă a tibetanilor şi meditează dimineaţa şi la asfinţitul soarelui, câteva ore pe zi. El nu are emoţii, sentimente. Inima lui este îngheţată. E stăpânit de o nepotolită sete de pace, de eliberare. Îi place să mediteze în mijlocul naturii. A coboarât o pantă uşoară prin pădurea de pini şi pătrunde într-un luminiş la marginea căruia curgeaa un frumos izvor cristalin. S-a aşezat pe un covor gros de muşchi, la umbra unui pin, în poziţia lotusului şi spune mantre. Este calm şi impasibil la tot ce-l înconjoară. Se explorează pe el însuşi şi se minunează de ce descoperă în interiorul său. Simte cum şarpele kundalini se descolăceşte şi cum îl arde ca o flacără. Pe chipul lui se vede o mare beatitudine. E în extaz şi aude o muzică îngerească.

         Parcă vine un miros de tămâie şi santal . Îi zăreşte pe Brahma, pe Shiva şi Vishnu pe malul Gangelui aşteptându-l să-i transmită cuvântul secret, fiindcă el s-a dovedit a fi un adept fidel al Cunoaşterii. Imaginea dispare şi simte un miros puternic de orhidee. Are sentimentul că o zeiţă minunată coborâtă din înaltele tării ale cerului îl priveşte. Deschide ochii şi …

O! Minune! Zeiţa era în faţa lui cu braţele pline de orhidee şi-l privea . Se emoţionează. Inima lui rece, calmă şi impasibilă la tot şi la toate, vibrează cuprinsă de flăcări de adoraţie, în faţa acestei zeităţi cu orhidee. Fata îi spune că ea nu este zeiţă, ci o fată simplă din sat. Dar el nu o aude ce spune. Pentru el, ea era cea mai frumoasă zeiţă. De atunci, în fiece zi frumosul călugăr tibetan se ducea în luminiş, lângă izvor, să-şi întâlnească zeiţa .

Şi azi, pasii l-au dus la izvor să mediteze, sperând că o să-şi întâlnească adorata care l-a învăţat iubirea. Aleargă prin pădurea de pini, cu inima mai să-i sară din piept, cuprinsă de acel fior tainic al iubirii. Inima lui devine un soare arzator, cand o zăreşte aşteptându-l cu braţele pline de orhidee .  Ea e lângă izvor aşteptându-l ca de atâtea ori, ca de atâtea ori.

Dar ce se întâmplă de-i face semne disperate? O vede cum aleargă spre el împrăştiind în fuga ei toate orhideele. Cade în braţele lui lovită de o săgeată. În clipa următoare zeci de săgeţi se înfig în corpul lui. Îşi priveşte zeiţa şi îi spune:”Te iubesc, zeiţa mea!” Ea cu o voce stinsă îi răspunde:”Şi eu te iubesc, zeul meu” şi se prăbuşesc amândoi.

Acum înţelege ce se întâmplă cu el. A murit şi este în drum spre Lumină.

E înconjurat de o lumină şi o fericire imensă îl cuprinde. S-a eliberat de samsara, se uneşte cu Brahma şi acum a atins Nirvana. Iar zeiţa orhideelor ţinându-l de mână şi privindu-l drăgăstos   îi şopteşte: „Am ajuns Acasă”.

Ioan se trezeşte fericit din vis. Plin de energie intră în bibliotecă unde-l asteaptă Arulu.

-Văd că ţi-ai revenit, Ioane.

-Am murit şi am înviat din nou.

-Ai mai fost în vreo călătorie?

-Da. Am fost în Tibet şi am întâlnit-o pe zeiţa orhideelor.

-O! Acum înţeleg cine te-a vindecat:dragostea.

-Lumina aceea din vis m-a vindecat.

-Arulu, cine sunt aceşti zei?

-Zeii sunt un fel de vampiri energetici care se hrănesc cu energiile celor care îi adoră.

-Vampiri? La asta nu m-am gândit niciodată.

-Sunt oameni care stăpânesc elementele naturii: elfii, gnomii, ondinele, salamandrele şi tot felul de zeităţi, cărora le comandă să facă tot felul de lucruri.

-Aceştia sunt vrăjitorii sau magii?

-Da, ei pot să producă ploi la comandă, furtuni, tornade, cutremure şi multe, multe lucruri.

-Sunt oameni care pot face aşa ceva?

-Din nefericire, da. Ei sunt împrăştiaţi pe întreg Pământul, dar cei mai mulţi şi mai puternici o să-i gaseşti în Tibet.

Învăţătura lor vine de la fiinţe care nu au aparţinut acestei lumi.

-De la îngerii veghetori?

-Şi de la ei, de la demoni şi de la alţii. Majoritatea zeilor pe care oamenii îi adorau erau în realitate demoni.

Sufletele vrăjitorilor sunt condamnate pe veşnicie, ei devin robii acestor entităţi.

-Ciudat! Eu nu înţeleg ceva.

-Ce anume nu înţelegi, Ioane?

-Arulu, ştiu cine eşti. Te-am văzut cum ai căzut în mare, după care te-ai ridicat la cer şi ţi-ai întins aripile negre. Şi tu eşti un demon.

-Deci, ştii cine sunt.

-Da. Eşti un înger al întunericului. Şi de asta mă minunez…

-Ioane, tot ce vezi e o iluzie.

-Şi Universul este o iluzie?

-Da. Totul e o iluzie. Din mintea ta vin toate. Şi îngerii şi demonii şi zeii.

-Aş vrea să te contrazic, dar…..

-Trebuie să devii conştient de marile iluzii ale mentalului tău. Să înveţi să smulgi dorinţele, precum a-i trage buruienile de lângă o plantă. Să fii deasupra sentimentelor . Nu are rost să mă contrazici, să te superi, să te enervezi, indiferent ce aş spune sau ce s-ar întâmpla. Un om cu adevărat înţelept, nu aşteaptă, nu doreşte şi mai ales nu suferă………

 În noaptea următoare Ioan are alt vis.

Mândrul Ra strălucea pe altarul cerului senin şi îşi trimitea razele peste Egipt. Ea sta pe malul Nilului şi plângea. Începe să se roage cu lacrimi fiicei zeului soarelui şi soţiei lui Horus, zeiţei cu cap de vacă, Hator, care era zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Lacrimile îi curg râuri rugându-se de zeiţă să o ajute să ajungă în Câmpul cu Trestie al lui Osiris. Are nevoie de un luntraş care să o trecă Râul Morţii. Nu-i este frică de Ammit, devoratorul de inimi, fiindcă inima ei este curată. Ce bine e să fii faraon! Faraonii nu merg în Câmpul de Trestie al lui Osiris. Ei după ce mor devin zei şi se ridică la cer. Doar pământenii de rând trebuie să treacă prin chinuri şi probe ale aerului, apei, pământului şi focului. Zăreşte un vultur care se rotea pe albastrul cerului şi crede că acela este zeul Horus, zeul lumii, al cerului şi al bunătăţii. Îl imploră şi pe el să o ajute să treacă în lumea morţilor.

 De ce plânge? De ce doreşte să moară? Parinţii au dus-o de copil să slujească în templul lui Isis, zeiţa magiei şi a căsătoriei. Timpul a trecut, ea a crescut şi de azi ar fi trebuit să fie una din vestalele templului. A văzut ceremoniile, ştia ce trebuie să facă o vestală, dar până acum preotesele nu au folosit-o, fiindcă era doar un copil. Preotesele, ieri i-au pus pe mână o brăţară în formă de şarpe şi i-au spus că de mâine va fi iniţiată ca vestală în misterele zeiţei Isis. Va trebui să practice magia sexuală şi marele arcan. Ştia ce înseamnă acest lucru.De multe ori sta pitită după coloanele templului şi vedea acele orgii, în care preoţii, preotesele şi membrii cultului îşi făceau de cap în cinstea zeiţei. Azi ar trebui să fie la templu să-şi facă datoria, adică să se lase atinsă şi pângărită de acei preoţi bătrâni, care au atârnate de gât lanţuri grele din aur, cu simbolurile zeilor. Întotdeauna o vestală noua trebuia să fie iniţiată de un preot bătrân.

O preoteasă care era mare maestră în magia sexuala i-a spus ce trebuie să facă , cum să practice marele arcan, care este cheia magiei sexuale. Acest arcan a fost introdus în cultul lui Isis de un mare vrăjitor bătrân care se închina zeului demonilor. Magia sexuală este practicată de toţi vrăjitorii şi prin această practică, Ida şi Pingala cele doua canale energetice,yng şi yang, soare şi lună, care se încolăcesc pe măduva spinării trebuiesc trezite, ca să pună în acţiune curentul sushumnei care e situată în canalul central al măduvei spinării, pentru ca kundalini să fie trezită  şi să curgă arzător prin acel canal. Aceste trei canale se termină în medulla oblangata şi sunt simbolizate în caduceul lui Mercur cu cele două aripi ale sale deschise, simbolizând puterea de a călători  în corp astral, mental, în vehiculele cauzal, conştient şi spiritual. Cei care practică calea muchiei de cuţit pot ieşi din corpul fizic dupa voinţă. În momentele acelea de cuplare, partenerii trebuie să ceară ajutorul zeului focului, zeul demonilor. Maestra i-a mai spus să aibă grijă, să facă corect exerciţiile de respiraţii, să se concentreze asupra acelor energii de la baza coloanei şi să le ridice sus spre creier, iar în momentul culminant să-şi ţină respiraţia şi să absoarbă energia vitală a partenerului, fiindcă scopul acesta este: de a te încărca cu cât mai multă energie şi de a-l vampiriza psihic si energetic pe partener, pentru a putea tu să te dezvolţi şi a face magie cu acea energie acumulată. Toţi magii, toţi vrajitorii merg pe calea muchiei de cuţit, practicând marele arcan, care e cheia magiei.

Ca să dea rezultate femeia trebuie să fie tânără ca ea, să aibă sub 20 da ani şi să nu fi născut niciodată. I-a mai spus să fie foarte atentă că, prin această practică poate să înnebunească, să moară sau să se transforme într-un demon. De fapt, omul ajunge robul demonilor şi cu ajutorul lor poate practica magia, vrăjitoria. Acum depinde ce vrea zeul de la ea. Prin această metodă demonii pun stăpânire pe om.

 Ea i-a spus maestrei că nu vrea să fie vrăjitoare şi nici să-i ia alţii energia. Decât să se lase atinsă şi pângărită de acele mâini bătrâne şi noduroase, mai bine preferă să moară. A început să plângă şi s-a rugat zeiţei Isis: „O, tu zeiţă, care ai fost credincioasă soţului tău, te rog, ajută-ma!” După ce a terminat rugăciunea a văzut-o în faţa sa pe Isis, cea care niciun muritor nu i-a ridicat vălul, ţinând în mână un trandafir alb. Cu o voce cristalină i-a zis:”Fugi, fiica mea! Fugi din acest cuib de vipere! Ei nu mă slujesc pe mine, ci pe demoni”.

 A fugit de la templu şi acum se roagă de Osiris să o ia la el, în lumea de sub pământ. Aude un sâsîit şi vede în apropierea ei un şarpe. Mulţumeşte zeului că Osiris i-a ascultat rugăciunea şi întinde braţele spre şarpe spunând: „Vino!” Şarpele se unduieşte, sâsâie şi se îndreaptă spre ea, dar o piatră zdrobeşte capul şarpelui.

În faţa ei apare un tânăr egiptean, frumos ca un zeu care o întreabă: „De ce vrei să mori?” Ea îi arată brăţara.

El îi scoate brăţara de pe mână şi o aruncă în apele Nilului. Se cunoşteau, şi el lucra la templu. Îi plăcea fata, dar azi auzise că a fugit. O căutase cu disperare rugându-se de Ra să -l ajute să o găsească.

Acum e fericit, or să fugă amândoi unde or vedea cu ochii. O ia de mână şi se urcă amândoi într-o luntre. Stau unul lângă altul, neîndrăznind niciunul să vorbească. Privesc undele liniştite ale Nilului, care-i va duce departe de acel templu, de acele orgii, de acel cult, de acea magie.

Ioan se trezeşte din vis, dar adoarme iar, visând că era în Grecia antică.

Ochii cerului plângeau peste sanctuarul de la Delfi. Nori mari şi negrii erau fugăriţi de un vânt tare supărat. Din când în când fulgere brăzdau imensitatea albastră. În depărtare se auzeau tunete şi trăznete năprasnice, ca şi cum cerul se revoltă şi vrea să-i pedepsească pe muritori.

 Ea era în acel sanctuar şi ajunsese una dintre cele mai renumite mediumuri. Provenea dintr-o familie de preoţi care slujiseră lui Apollo hiperboreanul. În copilărie trăise sub puternica influenţă a ceremoniilor şi a cântecelor sfinte. Era o copilă complet diferită de celelalte fete de vârsta ei. Avea un profund dezgust faţă de dragostea fizică. Intuia că aceasta este o siluire a sufletului ei feciorelnic. Când soarele răsărea se ducea să-l privească, iar vibraţia razelor şi a curenţilor tainici o duceau în extaz. Simţea inefabilul, sublimul, cum îi umple sufletul. Auzea muzica îngerilor şi înţelegea că preoţii nu cunoşteau ceea ce ea vedea, ceea ce ea putea percepe. Înţelegea graţia, iubirea acelei lumi nevăzute pline de lumină.

 Într-o zi a venit la tatăl său un preot tânăr şi frumos. Avea o privire pătrunzătoare şi fascina cu ochii lui negrii ca smoala, pe oricine întâlnea. Venise de peste mări şi tări. Studiase şi fusese iniţiat în multe mistere. De când l-a văzut şi i-a auzit vocea duioasă ca o doină, a fost surprinsă de senzaţii noi, neştiute, necunoscute până atunci, necunoscute până în momentul când acei ochi adânci ca marea au privit-o insistent. Cuvintele lui minunate şi calde îi vrăjesc inima pentru totdeauna.

 Sufletul ei pur şi inima ei curată este cuprinsă de o pasiune nebună, care o arde şi o mistue neîncetat. Vroia să se elibereze din lanţurile acelei iubiri imposibile, nefericite şi nebuneşti, dar nu reuşea.

Pe măsură ce timpul trece ea uită de acea lume minunată plină de lumină, de acea lume încântătoare pe care o simţea şi la care avea acces.

Datorită pasiunii ce-i ardea inima, devine sclavă a voinţei, gândirii şi dorinţelor acelui tânăr preot  venit din ţări misterioase. El a iniţiat-o în învăţătura lui secretă şi a transformat-o în pytonisa.

 O punea să doarmă pe un pat din frunze de laur pentru a căpăta puteri magice. O ducea la un izvor sfânt unde-i spunea că trebuie să se îmbăieze în acea apă cristalină pentru a se încărca cu energie magică. Îi da să bea o gură de apă de la un izvor secret pentru a căpăta înţelepciune divină. O punea să inspire fum de de la diverse ierburi aromatice, să mestece dafin şi o ducea în subsolul sanctuarului unde sta întinsă lângă nişte vapori care ieşeau din interiorul pământului.

La auzul vocii lui armonioase şi domoale ca o baladă, ea se transfigura şi pătrundea în lumea în care el o trimitea. După ce spunea tot ce vede în acele lumi, el o readucea din acea stare. Când se trezea era foarte tristă şi fără vlagă. Cuvintele lui o plimbau printre spirite şi îi spunea cu vocea lui de înger că acea lume pe care o vede este cea reală şi nu cea în care trăieşte, care este doar o aparenţă.

Acum ea este culcată în acel sanctuar de la Delfi şi el îi şopteşte blând:

“Du-te în lumea Întunericului şi spune-mi ce vezi!”

La vocea omului pe care ea îl adora şi-l iubea cu toata fiinţa sa, simte cum un fior o cuprinde şi pune stăpanire pe corpul ei.

-Ce vezi? o întreabă el.

-Cobor într-un puţ adânc cu apa rece ca gheaţa. Cobor în prăpăstiile cele mai întunecoase ale nepătrunsului. În aceste întunericuri adânci zăresc nişte flăcări şi simt mirosuri insuportabile.

Cand ea se scufunda tot mai adanc în acele întunericuri el îi taie rochia ei cea albă de la piept până la picioare şi începe să-i atingă şi să-i mângâie uşor sânii. Gura şi-o lipeşte flămând de pântecele ei sarutand-o în cercuri tot mai jos şi mai jos.

Ea ţipă:

-Flăcările îmi ard trupul. Mirosul ma înneacă.

Nu era pentru prima dată când el o atingea şi o poseda când ea era în transă, plecată în alte lumi, neştiind ce se întâmplă cu corpul ei, în realitate. El a auzit-o ţipând, dar era atât de cuprins de nebunia pasiunii cărnii, încât credea că ea ţipă de plăcere la atingerea lui.

-Flăcările mă cuprind, din mijlocul lor iese un monstru care mă atacă. Nuuuuuu!

Corpul începe să-i tremure tot şi cu mâna tremurândă caută ceva. Găseşte un obiect şi loveşte cu toată puterea spunând:

-Mori monstrule! Mori! şi loveşte în neştire.

Vede cum din gâtul monstrului tâşneşte sânge şi o stropeşte peste tot. O fericire nebună vecină cu extazul o cuprinde.

-Te-am ucis, monstrule! Te-am învins!

Simte că ceva îi apasă corpul. Se trezeşte la realitate, deschide ochii zărindu-l pe adoratul ei mort şi plin de sânge şi lovituri.

 Din pieptul ei se aude un urlet ca de fiară sălbatică.

 Îşi duce mâinile pline de sânge la cap nemaisuportând zgomotele şi vocile care le auzea în mintea ei. Părăseşte sanctuarul alergând bezmetică, neştiind pe unde calcă, văzând în urma ei tot felul de lighioane teribile din Infern care o urmăreau. Vocile din capul ei devin tot mai puternice. Vrea să se sinucidă. Doreşte să-şi zdrobească capul, să nu mai audă acele voci. În spatele ei mii de reptile sâsâiau şi ea fuge, fuge….

Zăreşte un râu şi se îndreaptă cu mâinile întinse spre el. Merge prin apă până când undele apei o acoperă.

Vocile au încetat, iar monştrii, reptilele şi toate lighioanele au dispărut ca prin minune. Se aşterne o linişte adâncă. Până şi fulgerele şi tunetele au amuţit .

Doar ochii cerului spală cu lacrimile sale trupul ei care pluteşte nepăsător pe undele albastre ale râului. E singurul ce o plânge, spunând povestea ei celui ce vrea să-l asculte şi să înveţe că cel care se joacă de-a mediumul o să aibă până la urmă aceeaşi soartă.

Ioan se trezeşte din lumea viselor şi aleargă pe cărările sinusoidale al gândului meditând:

Din cele mai adânci grote ale fiinţei mele, iubirea erupe ca un vulcan, scoţând la suprafaţă abisul meu lăuntric. Platon zicea că Erosul îl apropie pe om de lumea ideilor, îl ajută la reunirea jumătăţilor despicate de Zeus. Pe mine, Eros şi zeiţele iubirii m-au dus într-o agonie a iubirii, care m-a apropiat mai mult de Thanatos, fiul Nopţii şi fratele Somnului.

Înot în universul meu interior încercând să găsesc un echilibru între Infern şi Paradis. Alerg prin acest labirint care mă duce când în trecut, când în prezent, când în viitor. Arulu are dreptate? Totul nu e decât o iluzie. Aşa să fie ? Poate că nici nu exist, ci sunt doar un vis fantomatic.

Bat cu putere la uşa cunoaşterii, dar ea nu vrea să se deschidă. Lovesc puternic cu mâinile şi picioarele, dar nu vrea să cedeze. Îmi iau avânt şi o lovesc cu toată forţa. Uşa se prăbuşeşte şi eu odată cu ea. Păşesc cu paşi mărunţi pe acest drum întortocheat şi mă rătăcesc pe mii de poteci. Alunec pe pante abrupte, cad în prăpăstii, în văgăuni întunecoase, şi iar mă ridic. Mă agăţ de câte o liană sperând că ma va scoate la lumină, dar mă duce tot mai adânc şi mai adânc în întuneric. Ochii încep să se obişnuiască cu întunericul şi, în acele adâncuri neştiute de nimeni încep să văd monştrii hidoşi cum colcâie în mirosuri pestilenţiale. Ei sunt ascunşi de privirile oamenilor, şi au marea capacitate de a se metamorfoza în ceea ce doresc. Îi văd cum râd şi se transformă în zei. Iar oamenii neştiutori le aduc ofrande şi îi divinizează. Mă cutremur şi mă înspăimânt de ignoranţa mea şi a altora.

Conştiinta mea întreabă:

De ce omul vrea sa fie o veşnicie rob? De ce nu vrea să se elibereze?

Poate că în întunecimile şi adâncurile din mine sălăşuieşte un demon, cum locuieşte în fiecare om. Încerc, mă lupt şi mă zbat să-l prind şi să-l exorcizez.

 De ceva timp, de când am venit pe insula aceasta, simt că mă metamorfozez şi eu în ceva ce nu ştiu .Inima-mi devine o stâncă căreia nu-i mai pasă de vânturi, de furtuni, de ninsori , de ploi. Nu-i mai pasă de e soare sau înnorat.Nu-i mai pasă de nimic.

Pe zi ce trece devin tot mai rece şi nepăsător la tot ce este în jurul meu. Frigul mă cuprinde şi sângele-mi îngheaţă, doar conştiinţa încearcă să rămână trează. Văd cum corpul meu, încet, încet, moare, şi se dispersează în neant fiece atom din mine. Părăsesc lumea, universul himerelor, al iluziilor şi mă arunc ca un nebun în alte universuri, sperând să găsesc unul pe placul meu. Mă învârt , mă rotesc, în roţile spaţiului şi timpului care vor să mă ţină prizonier.Vreau să evadez dincolo de spaţiu şi timp.

Încep să uit că mai exist şi mă întreb: Eu am fost acel om? Eu am suferit? Eu am iubit? Eu am fost sau a fost doar umbra mea? Acum nu mai simt nimic şi seman cu această insulă solitară, rece şi nepăsătoare la tot şi la toate. Eu, cel de ieri am murit. Eu, cel de azi sunt un mort viu, care s-a eliberat de dorinţe, nelinişti, pasiuni şi angoase. Eu, cel de mâine nu voi mai fi.

Ioan se duce în bibliotecă şi începe să caute ceva.

 Ce caută? Nici el nu ştie. Dă de un pergament. Simte că asta e ce caută. Vrea să citească, dar era scris cu nişte litere tare ciudate. „Parcă este scris în limba îngerilor”, zice Ioan.

Se tot uită la scrisul acela ciudat. Vede cum literele încep să se mişte de parcă ar fi vii. Acum înţelege ce scrie acolo.

Se sperie:”Nu, nu, nu…!” Tremură ca varga. Pune pergamentul la locul lui şi fuge ca un nebun din bibliotecă ţipând: „Nu, nu se poate asa ceva! Nu poate să fie adevărat! Nu, nu !”

Ce scria acolo? Încearcă să-şi amintească cuvânt cu cuvânt, dar nu mai ştie exact.

În acel pergament scria că oamenii au făcut ritualuri, sacrificii, chemând demonii. Le-a deschis poarta şi ei au intrat şi pătrund mereu . Se plimbă liberi, liniştiţi şi nevăzuţi. Unii dintre ei au început deja să sălaşuiască în multe corpuri umane.

În vremurile din urmă învăţătura demonilor se va întinde ca o plagă peste întreg pământul. Oamenii se vor transforma în demoni, iar religia lor va fi magia şi sexul. Oamenii se vor crede zei. În timpurile acelea pământul va pieri.

-Ioane, mai ai multe de învăţat. După cum ţi-am spus, oamenii trăiesc într-o mare iluzie. Voi vedeţi ceea ce vrem noi să vă arătăm.

-Adică !

-Oamenii sunt mânuiţi din umbra de zei şi de demoni.

-Cum de zei şi demoni? Nu ai zis tu, că şi zeii sunt tot demoni ?

-De Lumină şi Intuneric.

-Şi de destin.

-Tot noi ne jucăm şi cu destinul vostru.

-Voi hotărâţi soarta oamenilor?

-În mare parte, da. Scapă de influenţa noastră, doar cei care cred în Dumnezeu.

În realitate voi sunteţi orbi, chiar daca aveţi ochi, nu puteţi să vedeţi adevărul.

-Dar la origine voi aţi fost buni. Nu-i aşa?

-Cine-şi mai aminteşte? Au trecut atâtea şi atâtea milenii.

-Arulu, mie îmi pari bun şi eu te iubesc ca pe un frate, chiar dacă nu ştiu cum e să ai fraţi.

Arulu se apropie de Ioan şi-l mângâie pe creştet.

-Şi eu ţin la tine, Ioane. De când sunt cu tine am devenit mai uman, dacă pot să mă exprim aşa.

-Am citit undeva că omul este o picătură într-un ocean.

-Picătura poate să armonizeze sau să tulbure.

-O picătură e prea puţin, e prea mică să creeze valuri, dar mai multe de s-ar uni ar putea crea un adevărat tsunami …..

-Ioane, trăim într-un ocean infinit de vibraţii, de energie şi să ştii că omul demonizat face ce vrea el, iar omul care are voinţa responsabilă, conştientă, face voia lui Dumnezeu. Credinţa puternică îi creează o adevărată invincibilitate. Răul niciodată nu este absolut. Lumina are grijă să intervină şi să îndrepte. Depinde de alegerea fiecărui om, de calea pe care o urmează. Vrea să meargă spre Lumină sau spre Întuneric?

-Baciul Vasile mi-a spus că în munţii noştri era un pustnic care făcea multe miracole. El cum a ajuns să facă acele minuni? Tot cu ajutorul magiei?

-Ha-ha-ha! Ai rămas în cap cu magia asta. El şi-a dezvoltat acele capacităţi trăind în sfinţenie şi puritate. De aceea putea să facă miracole şi să învingă demonii. Prin el lucra Lumina, iar prin cei de care am vorbit lucrează Întunericul.

Oamenii ar trebui să se trezescă la realitate şi să vadă care sunt adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu şi care sunt ai satanei, fiindcă nu de puţine ori, sub o robă de preot, de pastor, de guru, de mare maestru spiritual, se află un slujitor al Întunericului, al banului. Cei de care nu poţi să te îndoieşti au fost sfinţii. Ei au fost credincioşi Luminii, şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu. Adevăraţii sfinţi au trăit în singurătate, iar oamenii îi credeau nebuni şi îşi băteau joc de ei. În realitate, oameni cu adevărat sfinţi au fost foarte, foarte puţini.

 Ioane, trăieşti într-o lume a minciunii, într-o lume a desfrâului. Cei din vârf doresc ca omul să rămână sclav şi neştiutor. De-a lungul mileniilor au ucis pe toţi care au încercat să spună adevărul, pe toţi care au luptat pentru libertate. Cei de la putere se cred zei, egali cu Dumnezeu.

-Am ajuns la concluzia că de două mii de ani noi îl răstignim zilnic pe Iisus. Învăţătura lui nu a fost pusă în aplicare de niciun cult, de nicio religie, de niciun om.

-Acum exagerezi puţin, fiindcă au fost şi creştini adevăraţi şi încă mai sunt.

-Se pare că omenirea suferă de o mare nepăsare, de lipsă de ruşine iar pe zi ce trece se degradează tot mai rău. Văd cum mucegaiul, putrefacţia se întinde peste tot. Prefăcătoria, minciuna, mârşăvia, desfrânarea, dorinţa nebună de dominare a unora îmi provoacă o mare greaţă. Aş vrea să evadez în altă lume.

-Omul visează la dragoste, iubire, frumos, înţelegere, fericire…..

-Dar rămâne cu visul, cu speranţa. Lumea se scufundă pe zi ce trece tot mai mult în mocirlă,  iar banul a devenit religie mondială.

Am o mulţime de întrebări care nu mă lasă să dorm, legate de religii.

-Ioane, ai mare grijă, fiindcă ceea ce eşti pe punctul de a descoperi poate să înnebunească omul.

-Sunt pregătit, Arulu…… Îmi aduc aminte când m-a dus bunica prima dată la biserică. Eram mic, nu ştiu câţi ani aveam, dar m-a luat cu fiori şi am început să plâng când am văzut la intrare pictată pe peretele bisericii o arătare neagră cu coarne, coadă şi copite. Aceeaşi imagine am văzut-o şi pe plăcuţele sumeriene, care prezentau povestea extratereştrilor care au venit să caute aur pe Terra.

 Ceea ce nu am înţeles niciodată : Ce caută dracul pictat pe biserica Domnului ?

-Un preot ţi-ar răspunde că sunt scene din Biblie şi cu asta ţi-ar închide gura.

-Am avut un vis în care o voce îmi spunea: „Ştiu că mereu te-ai întrebat ce caută răul pe biserica mea.

Vino să-ţi arăt adevărata biserică.”

 În faţa mea au apărut trei bătrâni cu toiege de lemn în mână. Vocea mi-a zis:

„Du-te după ei .”

Am mers în spatele lor şi am intrat într-o cladire unde era o cameră imensă albă, o masă dreptunghiulară lungă, acoperită cu o faţă de masă de un alb strălucitor. La mijlocul mesei trona o cruce strălucitoare galbenă.

Vocea zise:

„Vezi, aceasta este adevărata biserică .”

-Ioane, visele sunt vise.

-Cred că subconştientul meu a vrut să-mi răspundă la întrebarea care mă frământa.

-Poate a fost inconştientul tău sau poate nu. Nu ai de unde să ştii. Mintea omului este mărginită şi incapabilă să priceapă nemărginirea.Cunoaşterea limitată a omului nu poate înţelege planurile lui Dumnezeu.Vânare de vânt e totul pe pământ.

                              *

După trei luni.

 Ioan priveşte o boabă de rouă şi zăreşte în ea un întreg univers care-l cheamă. Vede cum cerul înstelat, lumea aştrilor, trecutul, viitorul, timpul şi spaţiul se contractă, într-un diamant de rouă. Poate că marele mister se ascunde în ea, cea atât de fragilă şi efemeră . Ar vrea să fie şi el o bobiţă de rouă, să trăiască puţin şi să se topească în braţele soarelui.

Ploaia începe să cadă mărunt, dar bobiţei de rouă nu-i pasă şi se ascunde repede în spatele firicelului de iarbă care o leagănă drăgăstos. Întotdeauna a iubit ploaia. Îşi întinde braţele şi faţa şi-o ridică spre cer să simtă picăturile dulci şi graţioase ale ploii, cum se topesc îndrăgostite pe obrajii lui. Mereu a fost melancolic şi a citit doar ce se potrivea cu starea lui sufletească de orfan, de copil al nimănui. Îi plac lucrurile mistice, misterioase, ascunse, iar subtilităţile metafizice îl atrag ca un magnet. Iubitor de singurătate şi lipsit de iubire, nu va dărui un zâmbet sau o lacrimă nimănui, fiindcă nu are cui. E singur.

 Arulu a plecat după Arienne. De câte zile? Nu le mai numără. Oricum nu are importanţă. În el ceva se stinge. Nu ştie ce.

Acum a devenit un pustnic, care nu iubeşte, nu urăşte , nu doreşte. Să fie viaţa un vis? Ceea ce se întâmplă e doar un joc al zeilor şi demonilor? Este doar un simplu pion pe tabla de şah al jocului dintre Dumnezeu şi satan? Lumina şi Întunericul să se joace prin mintea lui?

Ploaia încetează.  Niciodată, aici, pe insulă, ploaia nu durează mult. Priveşte valurile de nori negri-gri-albăstrui cum sunt alergaţi de vânt. Soarele îşi reintră în drepturi trimiţând razele să-l mângâie şi să-i şteargă săruturile ploii. Nu se simte bine . Nici el, nici marea, care pare a plânge atunci când îmbrăţişează ţărmul.

                                     *

Ridică piatra bătrână, albă şi plină de muşchi care acoperea intrarea în subteran. Coboară scările, care păreau că nu se mai termină niciodată.

 Obosit ajunge în spatele altarului. Chiar dacă a urcat şi a coborât de atâtea ori pe acea scară, până acum nu a observat uşa care era ascunsă în spatele unei statuete. Se apropie, o deschide şi pătrunde într-o sală imensă. Pe toţi pereţii erau desenate simboluri şi desene tare ciudate .

Atinge cu vârful degetelor un desen şi simte cum o undă albastră îl înconjoară şi-l duce printre nori. Pluteşte pe bolta întunecoasă îndreptându-se spre o stea albăstruie. În drumul său se întâlneşte cu Luna, care-şi revarsă a sa lumină prin marile ferestre ale cerului. Ea îi zâmbeşte şi îi dăruieşte o carte în care e scris destinul lui şi îi şopteşte să nu-i fie teamă, strângându-l la pieptul ei ca o mamă iubitoare.

Cerul pare că se limpezeşte şi începe să devină transparent ca o foiţă de cristal. Nori albi veniţi de cine ştie unde, se unesc şi se transformă într-un râu lăptos care începe să se unduiască printre stele. Se caţără pe un nor pufos din argint care-l duce tot mai sus şi mai sus, prin spaţii încântătoare. În drumul său le salută pe: Bernard, Wolf, Lalande, Sirius, Ceti, Ross şi Cassiopea .

Marte zgribulită şi îngheţată îi vine în întâmpinare şi îi dă o fărâmă de curaj, un strop de putere şi o picătură de pasiune, care are în ea multă energie tare jucauşă.

După un nor, mândrul şi frumosul Jupiter se arată, ca un gigant gazos, care îi dă avântul de a-şi explora destinul şi forţă de a-şi crea propria soartă.

Saturn, bătrânul înţelept, îi spune că omul din greşeli învaţă şi ce seamănă aceea o să culeagă.

Uranus îl ajută să vadă în viitor şi îi dă forţa de a lupta, de a se elibera din lanţurile ignoranţei, de a se descotorosi de tot ce l-a supărat, i-a intristat inima, spunându-i:” Adevărul te va elibera”.

Neptun, stăpânul misterelor, îl iniţiază în lucruri ascunse, nevăzute, venite din lumea viselor. El îl ajută să treacă de graniţele eului şi să transceadă limitele ce îi sunt impuse. Îl sfătuieşte să îmbrăţişeze credinţa şi să depăşească îndoiala.

Pluto îi face cu ochiul şi-l cheamă râzând. Se apropie de ea şi simte că se metamorfozează într-o omidă, înfăşurându-se în propria crisalidă. Se plimbă în jurul ei cerşind îndurare şi eliberare. Iar ea sensibilă cum îi este firea îl eliberază de toate legăturile şi-l ajută să evadeze, transformându-l într-un fluturaş cu aripioare roz, brodate pe margini cu alb şi auriu stelar. Îi dă un grăunte de energie pentru a putea să exploreze profunzimile nebănuite şi -l ajută să iasă din întuneric.

Face o plecăciune în faţa mândrei Pluto şi porneşte mai departe. Se întâlneşte cu frumoasa Venus, cu ale ei stânci ascuţite şi pline de lavă. Ea îl pune să privească în oglinda unui vulcan ce vroia să erupă şi-l învaţă cum să aleagă în viaţă, povăţuindu-l că trebuie să se iubească mai mult pe sine.

În drum spre Soare se întâlneşte cu Mercur care-l ajută să înţeleagă copilul din el.

Se simte puţin obosit şi priveşte spre Soare care-l ridică pe o rază, dăruindu-i  o scânteiuţă  de lumină şi un grăunte de încredere în sine. Mulţumeşte Soarelui şi simte mângâirea razelor sale atingându-i conştiinţa .

Se întoarce pe Pământ şi-n drumul său se întâlneşte cu un pulsar care plângea în lunga-i agonie. Îl mângâie cu aripioarele sale gingaşe ştergându-i lacrimile de lumină. Steaua înduioşată vrea să-i dăruiască un cristal frumos rupt din inima ei care are în el: curaj, răbdare, prudenţă, cumpătare, dragoste, dreptate şi înţelepciune. Întinde aripioarele spre darul acelei stele neutronice, dar…

Vai! Steluţa şi cerul au disparut, iar el se trezeşte în acea cameră pe jos.

Ioan se ridică şi se apropie cu emoţie de desenul următor. Îl atinge şi se trezeşte pe un vârf de munte.

Soarele se pregătea să apună, când zăreşte un izvor alb ce răsărea din inima muntelui. O dorinţă ascunsă îl împinge spre acel loc. Ajunge aproape de izvor şi urmăreşte unda apei ce aleargă vesel şi sare printre stânci ca un copil zburdalnic .

Pietrele pe fundul apei străluceau puternic şi-l îmbiau să le mângâie. Apa începe să tremure, lumina şi umbra se fugăresc, iar florile au culori parcă din altă lume. Un vuiet tainic acompaniat de murmurul apei îi face inima să tresară şi glasul gândurilor rămâne mut. Noaptea vrea să-şi întindă puterea şi aripile peste acea lume în care a poposit. Din adâncurile izvorului încep să iasă ape tulburi ce semănau cu nişte gheizere. Aburi calzi ies din adâncul pământului formând un cerc în mijlocul apei. Un miros puternic de roze şi de cimbru de pădure îi îmbată simţurile. Deodată, două sfere de lumină răsăriră din mijlocul apei care clocotea. Fîşii de aburi ce semănau cu norii încep să cutreiere şi să încercuiască zona, formând un adevărat zid de cetate, în jurul acelor lumini. Ioan îşi trece mâna peste frunte şi simte cum o bucurie nespusă îi năvăleşte în inimă. E atât de uimit de ceea ce vede, încât uită de tot şi de toate. Are sentimentul că acum se naşte cu adevărat, odată cu acele sfere mici răsărite din unda izvorului.

Sufletul îl îndeamnă să se apropie de acele sfere strălucitoare, gândindu-se că ceea ce i se întâmplă seamănă cu un vis, care-l poartă spre lucruri nemaivăzute şi îi deschide poarta spre o lume cu lumini aurii şi albastre. Se apropie cât mai mult aşezându-se pe marginea apei cu inima bătându-i puternic. Ascultă cu sufletul la gură conversaţia celor doua lumini minunate:

-Mi-a plăcut călătoria printre aştri.

-Şi mie mi-a plăcut, dar cel mai mult m-a impresionat omul.

-Este trist să nu ştie că în el este ascuns un întreg univers.

-Da,e trist să nu ştie că sufletul său e cea mai frumoasă floare din univers.

-Nu poate vedea cu ochii nevăzutul, ci doar cu inima, care ar trebui să fie o adevărată planetă a iubirii.

-Greşeala lui este că-şi îndreaptă privirea spre lumea exterioară, în loc să privească în interiorul său, să descopere misterul ce sălăşuieşte în el.

-Nici o şcoală, nici un profesor nu l-a învăţat pe om cum să îngrijească floarea din el.

-Acea floare este firavă şi are nevoie să fie udată, îngrijită, mângâiată, iubită. Trebuie ferită de furtuni, de grindină, de omizi, de buruieni, de mărăcini….

-Când omul este trist, e semn că floarea din el a fost uitată, şi e pe cale să se ofilească.

-Doar cine ştie să o ude cu apă de la izvorul sfânt al înţelepciunii şi vorbeşte în fiece zi cu ea cunoaşte fericirea.

-Pe ce tărâm fermecat e acest izvor misterios?

-Acest izvor este tot în el, dar omul nu ştie şi caută, caută, mereu în exteriorul lui şi nu-l găseşte niciodată.

-El este găsit doar de cei ce-l caută în propria conştiinţă.

-Apa acestui izvor cântă mai frumos ca o privighetoare şi este mai dulce ca mierea. O picătură din acest izvor de ar fi pusă la rădăcina florii, ea ar înflori minunat şi omul ar fi fericit.

-Din nefericire, crede că el este doar acel chip, când trist, când vesel, ce-l priveşte din oglindă, uitând că adevărata lui esenţă este nevăzută şi plină de mister.

-Nu ştie că în el este ascunsă o comoară minunată.

-O mare taină. În interiorul lui arde o flacără ascunsă pe care nu o simte, nu o cunoaşte. Ea e solitară şi omul în inconştienţa lui mereu o stinge, în loc să o facă să strălucească ca soarele, aşa cum a fost ea creată de Dumnezeu.

-Stelele iubesc omul şi fac drum lung ca să ajungă la el şi să-i şoptească :

”Trezeşte-te omule! Udă-ţi floarea de pe planeta iubirii cu apă de la izvorul conştiinţei şi lasă flacăra din tine să strălucească!”Dar el nu aude glasul melodios al stelelor şi chemarea Universului.

Sferele au dispărut în apă. Ceaţa se risipeşte şi unda izvorului devine lină şi cristalină.

Se întreabă: Unde sunt?

Nu ştie. De unde era se vedeau câteva dealuri înalte şi frumoase care păreau adevărate piramide înverzite. Spre răsărit se zăreau un brâu de munţi ca o cetate, pe crestele cărora strălucea zăpada. Merge alene pe malul apei, unde brazii, fagii şi stejarii trăiau într-o armonie deplină unindu-şi crengile, înălţându-le spre cer.

Îi este dor de locurile copilăriei, de munţii uriaşi ale căror vârfuri se pierd în nori, de pădurile întunecoase, de stâncile prăpăstioase, de văile răcoroase, de luncile înverzite, de livezile mirositoare, de pârâurile reci şi nebunatice care se prăvălesc peste stânci şi pietre, făcând un zgomot asurzitor.

O pasăre viu colorată începe să cânte în apropierea lui, cu un glas cristalin. Cântul ei e plin de frumuseţe. Când lin ca apele care curg liniştite, când repede, vijelios, ca izvoarele de munte.

Pe aici, pe aceste meleaguri or fi trăit oameni? se întreabă Ioan.

O voce îi spune:

– Dacă asculţi pietrele, vântul, iarba, apa, îti vor spune povestea celor care au locuit de milenii aici.

Ei au suferit, au răbdat, s-au răzvrătit şi şi-au dat sângele pentru a fi liberi. Trupurile lor însângerate s-au zvârcolit, au gemut şi au fost omorâte.  Sufletele lor s-au ridicat la cer şi-ţi vorbesc acum, Ioane.

-Unde sunt ? întreabă Ioan.

-Are importanţă? răspunde vocea.

-Aş vrea să ştiu.

-Toate la timpul lor.

Priveşte cerul şi vede cum se luminează. Acum este zi, acum este noapte. Ce loc straniu!

 Zăreşte o potecuţă şi urcă în serpentine ajungând într-o frumoasă poieniţă. Negura ceţurilor începe să se ridice de pe vârful munţilor şi soarele inundă totul cu lumina sa.

 Ioan se aşează lângă două stânci care erau lipite una de alta şi se întreabă: Cum e mai bine, a iubi sau a nu iubi ?

Iubirea e calea care duce spre fericire, dar se poate întâmpla să te ducă si spre nefericire, spre durere şi suferinţă, cum m-a dus pe mine. Când suferi începi să-ţi spui o mulţime de întrebări.

 Tare greu se mai cunosc oamenii!

Baciul Vasile mi -a zis: „Iubirea e totul, Ioane. Dacă El nu ne-ar iubi noi nu am mai exista”.

Şi Iisus a fost cuprins de febra nebuniei iubirii pentru oameni şi drept răsplată omenirea l-a ucis şi-l ucide în fiece zi, în fiece ceas.

Auzi, să iubeşti! Dar se merită să iubeşti ? Oamenii l-au ucis pentru că El îi învăţa despre iubire, despre adevăr, despre libertate şi despre Dumnezeul cel adevărat pe care oamenii nici azi nu-l cunosc şi nu-l înţeleg. Are dreptate gnosticul Samael când îi numeşte pe oameni animale?

Nu, nu are dreptate, fiindcă jigneşte specia animalelor. Cine are animale ştie că acestea sunt fidele şi iubitoare.

Oamenii sunt aşa? Nu.

Să fie omul un demon? Nu, omul este mai rău decât demonul, fiindcă este ştiut că demonii l-au recunoscut pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu, dar oamenii nu au fost în stare să vadă acest lucru.

Uneori, omul întrece în răutate, crime, desfrânare, perversitate, minciună…orice entitate din Univers.

Doamne! De ce m-am născut om? Mai bine eram un fir de iarbă, o piatră, o frunză sau un fir de nisip, fiindcă în ele nu există răutate. Ce să aştepţi de la oameni? Nimic. Ce poţi aştepta de la o rasă care a ucis cu bestialitate pe cel care-i învăţa iubirea?

Ce poţi aştepta de la o specie care de-a lungul mileniilor au ucis pe toţi care au vrut binele omenirii? Ei nu ştiu decât să ucidă şi să distrugă tot ce este bun şi frumos.

În lumea oamenilor gunoaiele şi nonvalorile ies în frunte, iar pietrele preţioase zac în adâncul pământului.

Doamne! Cum de îi mai suporţi? Ţi-au ucis Fiul, te-au uitat, fac numai rău şi totuşi, în marea ta iubire îi ierţi şi îi iubeşti.

Îmi este ruşine că fac parte din rasa asta, care ţi-a ucis copilul.

Mare e răbdarea Ta!

Aş vrea să înţeleg iubirea Ta infinită, dar eu nu o pot pricepe. Poate că tu eşti îndrăgostit de oameni cum e un om îndragostit de a lui iubită şi săracul tot speră că într-o zi ea se va trezi şi va vedea adevărul. Dar eu nu cred că oamenii se vor mai trezi vreodată.

 Iartă-mă, Doamne!

Atunci când văd câte un pui de om, nu pot să nu-l iubesc şi să nu doresc a-l ocroti. Poate că pentru ei, pentru puii de om ţii Doamne, Pământul. Cine poate pricepe gândul tău!

Zic şi eu ca Sfântul Augustin:

„Încurajat să intru în mine însumi, călăuzit de Tine, am intrat în adâncul inimii mele… O, adevăr veşnic şi iubire adevărată şi scumpă veşnicie! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin ziua şi noaptea… Târziu Te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit! Şi iată, Tu erai înăuntrul meu şi eu eram afară, şi acolo Te căutam… Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de tine acele creaturi care, dacă nu ar fi în Tine, nici măcar nu ar exista. M-ai chemat, ai strigat, ai spart surzenia mea. M-ai luminat, m-ai străfulgerat, şi, în cele din urmă, ai vindecat orbirea mea. Ai suflat peste mine parfumul Tău şi eu l-am respirat şi acum mă topesc după tine. Te-am gustat şi acum mi-e foame şi sete de tine!”.

 Ioan admiră covorul de un verde crud al ierbii care este presărat cu flori roşii, roze, albe, galbene şi albastre. Ar vrea să alerge pe colinele înverzite şi străjuite de brazii care se zăresc în zare.  Ar vrea să îmbrăţişeze un brad şi să-i spună: Te iubesc bradule! Tu eşti infinit mai bun decât oamenii.

Vântul aduce un sunet dulce şi catifelat. Are senzaţia că o ploaie de mărgăritare se revarsă peste fiinţa sa .

Ciripitul păsărelelor, clopoţeii florilor, strunele melodioase ale apei îi încântă auzul purtându-l pe aripi de ceaţă în lumea gândurilor. Priveşte o frunză stingheră luată de vânt cum se aşează în genunchi şi sărută iarba înainte de a muri.

El simte că seamănă cu acea frunză căzută din copac, care acum doarme liniştită şi nepăsătoare pe covorul moale şi înflorat al ierbii.

Dintr-o dată începe să plouă cu picături mici. Un vânt rece îl înconjoară şi îi dă fiori de gheaţă.

Pierdut în lumea gândurilor, Ioan nici nu a observat cum timpul a trecut şi ploaia rece l-a îngheţat şi l-a transformat într-o stană de piatră care se integrează perfect în acele locuri stranii.

Simte o durere, parcă un cuţit i-ar străpunge inima. Are senzaţia că zboară spre înaltul cerului unde întâlneşte Mireasa Universului care-i dăruieşte un trandafir galben, care-l va ajuta să se întoarcă în camera cu desene misterioase de pe Insula Albă. Alunecă prin cercurile spaţiului şi timpului înconjurat de o mreajă de văpaie albastră.

Se trezeşte în camera ascunsă care mereu îl teleporta în alt timp, în alt spaţiu, în altă lume. Se apropie cu sfială de alt desen şi se teleportează într-un loc cu cerul limpede ca lacrima.

Din iarba verde ca mătasea răsăreau zări întregi de albăstrele. Fluturi albi de nea sărutau florile şi le mângâiau cu aripiorele lor dantelate. La atingerea minunată, florile îşi desfăceau petalele şi îşi arătau frumuseţea în faţa soarelui care le dezmierda cu razele sale.

Din frunzişul minunatei păduri care se întindea cât vedeai cu ochii se auzeau strunele minunate ale păsărilor şi ale gâzelor care alergau fericite prin iarbă. Trilurile păsărelelor se înteţesc ca şi cum ar fi cuprinse de o mare bucurie şi fericire, iar mintea lui Ioan începe să toarcă fuioare de gânduri .

Poate păsările cântă atât de frumos în cinstea soarelui, a cerului sau or fi şi ele îndrăgostite de natură, de frumos şi de Dumnezeu. Cum să-l înţeleg pe Dumnezeu, cand nu înţeleg nici păsărelele acestea de ce sunt aşa vesele? O să ajung vreodată să înţeleg? De nenumarate ori m-am îndoit de tot şi de toate. Există ceva de care nu m-am îndoit niciodată. De când mă ştiu, niciodată nu m-am îndoit de existenţa şi de iubirea ta, Doamne. Merit eu iubirea ta? Ce am facut de mă iubeşti?

Nu am făcut nimic să merit iubirea ta şi Tu mă iubeşti aşa cum sunt.

Sunt un orfan din Carpaţi, care nu are pe nimeni şi nimic. Şi, totuşi, sunt mulţumit şi fericit de parcă tot Universul ar fi al meu.

Mă tot întreb dacă omul poate să cunoască adevarul? Nu cred că poate în totalitate, fiindcă suntem înconjuraţi de umbră şi orbecăim precum orbii, în întuneric, chiar dacă lumina ne înconjoară. Nu ştiu de ce am sentimentul că realitatea s-ar putea să fie altceva decât ceea ce văd .

 Simţurile mele sunt limitate. Din cauza aceasta şi cunoaşterea mea este limitată. Dar simt că mai este ceva în mine, nu ştiu nici eu ce, care are acces la divin, dar şi în altă parte.

Ştiu prea bine că poarta spre Tine este iubirea şi rugăciunea, dar, vezi, Doamne, în faţa Ta uit tot.

Simt ca cineva îmi pune în faţă o barieră şi nu mă lasă să trec mai departe. De ce? Cine este”Marele Anonim” care mă cenzurează? Eşti Tu, Doamne? Nu cred că îmi interzici să cunosc, ci altcineva . Platon zicea că important în cunoaştere e reamintirea . Cred că are dreptate.

Doamne, luminează-mă şi ajută-mă să-mi reamintesc cine sunt, de unde vin şi ce caut pe Pământ! Fără ajutorul tău sunt pierdut. Mă rătăcesc şi umblu ca un nebun prin hăţişul aşa zisei cunoaşteri umane care mă duce cu zi ce trece tot mai mult în abisuri, în loc să mă ducă spre lumină.

Eu sunt un empirist, cred doar în experienţele trăite şi nu cred în filozofiile lumii, chiar dacă mă atrag ca un magnet şi nu cred nici în axiomele ştiinţifice chiar dacă şi acestea mă fascinează.

Ştii prea bine că pentru mine experienţa, trăirea, e singura care mă convinge şi nimic altceva. Cred că omul are nevoie de forţă, înţelepciune, frumuseţe şi mai ales de iubire pentru a păşi pe drumul cunoaşterii .

Trimite Doamne, graţia Ta peste mine şi peste oameni ca să putem vedea adevărul!

Zăreşte o livadă cu pomi în floare, care-şi risipeau petalele mărunte ca o ninsoare, peste covorul ierbii crude, ce părea pictat cu banuţei gălbiori de păpădie. Un porumbel cu aripi de argint urcă în zbor şi se pierde în lumina soarelui arzător. Ioan se tolăneşte pe iarbă printre petalele de măr, de cireş, de gutui şi spune:

O! Doamne! Ce frumoasă este creaţia Ta! Ce minunate sunt florile, iarba, copacii, păsărelele…! Peste tot unde privesc, văd lucrul minunat al mâinilor tale şi mă minunez. Îţi mulţumesc!

Este luat pe sus de braţe nevăzute şi se trezeşte în munţii Sierra Nevada. Nu admiră mult acele locuri încântătoare, când simte iar acele mâini nevăzute care-l plimbă pe deasupra Pirineilor şi-l lasă în Alpi pe vârful Mont Blanc. Nu se dezmeticeşte bine şi se trezeşte în munţii Caucaz.

Aici a fost chinuit Prometeu, pedepsit de zei pentru că i-a ajutat pe muritori dăruindu-le focul, învăţându-i multe lucruri. Legenda spune că bărbatul a fost creat de Prometeu, iar Pandora de Hefaistos la porunca lui Zeus care i-a dăruit o cutie în care erau tote relele.

Ciudat! Ioan simte durerea şi suferinţa titanului răzvrătit. Parcă între el şi Prometeu există o legătură stanie, care vine din negura timpului.

 A suferit atât de mult! Atât de mult! Cum s-o fi simţit?

Să fii înlănţuit pe o stâncă, biciuit de crivăţ, învelit de zăpadă, ars de soare şi chinuit de acel vultur care îi sfâşia mereu ficatul.

Ce mult a iubit oamenii! Ce suflet nobil! Ce inima mare! Prin venele lui chiar curgea sânge dumnezeiesc şi inima lui era mult mai mare şi mai frumoasă decât a zeilor.

Cât de frumoase sunt legendele!

  Nu-şi termină bine gândul şi se trezeşte în Hymalaya pe Everest. Gândul lui Ioan începe să se plimbe prin istoria lumii şi se întreabă: Unde sunt marile imperii? Unde sunt acele civilizaţii înfloritoare ? Prin faţa lui trec ca nişte umbre figuri legendare din istoria „Ţării dintre râuri”, din istoria „Ţării purpurei” şi din istoria întregii omeniri.

Unde s-a dus Imperiul akkadian, babilonian, asirian, Egiptului, Persiei, Indiei, Chinei, Greciei , Romei….

Unde e Cartagina? Unde sunt: Darius, Hanibal, Alexandru Macedon, Pericle, Traian…? Unde sunt zeii lor?

Toate s-au dus, toţi au murit . Nimic nu dureaza în lumea oamenilor, totul curge şi se duce precum apa printre stânci. Toate trec şi mor. Până şi iubirile au aceeaşi soartă. Nimic nu durează.

Timpul nu iartă pe nimeni. Vine o vreme când totul se transformă în praf, cenuşă şi uitare.

Toate vor trece şi se vor duce, doar El rămâne de-a pururi şi creează mereu alte şi alte universuri.

Este dus de acele braţe invizibile într-o poieniţă. Zăreşte un salcâm îmbrăcat în alb şi nu rezistă tentaţiei de a se aşeza lângă el. Ciorchinii plini de flori ai salcâmului îl îmbată cu aroma lor puternică şi e cuprins de o mare vrajă . Se simte înlănţuit de magia candelabrelor albe, pure şi frumos mirositoare, care se revarsă cu dărnicie şi graţie peste capul său. Inundat de mireasma florilor gândeşte:

Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fiu şi eu o floare aşa frumoasă, pură şi parfumată, ca această floare de salcâm ce-mi mângâie fruntea. De ea cine are grijă?

Numai Tu ai grijă de ea, cum ai grijă şi de mine şi de tot ce există. Eşti mai minunat ca floarea aceasta ce m-a vrăjit, iar parfumul Tău e mai îmbătător decât al ei. Străluceşti mai tare ca soarele şi splendorile tale mă orbesc cu fumuseţea lor.

Nimeni şi nimic pe lumea aceasta nu este ca Tine. Mi-e dor de tine, Doamne!

 Doar cu tine sufletul meu este fericit! Doar cu tine inima şi spiritul meu sunt în armonie! Vino şi sălăşuieşte-te în inima mea!

De ce, Doamne, noi oamenii alergăm şi căutam mereu iubirea semenilor, în loc să tânjim după iubirea Ta frumoasă, pură şi necondiţionată?

E singura iubire care aduce omului linişte, pace, armonie şi fericire.

Nu-şi termină gândul ca este teleportat în camera ascunsă, plină de mistere, unde atinge alt desen. Spre uimirea lui rămâne pe loc şi-n faţă îi apare un ecran uriaş, pe care încep să se deruleze imagini din istoria poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Acele imagini îl prezintă pe regele Burebista, pe preotul Deceneu. Arată războaiele dintre daci şi romani, moartea regelui Decebal. Poporul său a avut o istorie zbuciumată. Pentru a putea supravieţui, pentru a putea trăi şi a se menţine pe acest pământ, de multe ori de-a lungul existenţei sale a trebuit să facă uz de ascuţisul paloşului, iar atunci când sabia nu a mai folosit la nimic, a făcut uz de inteligenţă. Din acele imagini se vede că a trait perioade de dezvoltare economico-sociale dar şi perioade de decădere.

Acest pământ binecuvântat de Dumnezeu este aşezat la o răspântie de interese geostrategice ale marilor puteri ale lumii. Acest teritoriu de-a lungul secolelor a asigurat hrana şi bunăstarea neamului românesc, dar de multe ori când românul trebuia să-şi ducă pâinea la gură îi era furată de alţii.

Un neam paşnic,credincios, iubitor de Dumnezeu, care nu a cucerit alte teritorii, nu a ridicat sabia împotriva altor naţii, nu a hărţuit, nu a exploatat alte popoare.

Imaginile care se derulau în faţa ochilor săi îl impresionează până la lacrimi. Are sentimentul că a trăit în toate perioadele istorice importante. Vede cum de-a lungul timpului au năvălit popoarele migratoare, la fel ca valurile mării.

Menomorut, Glad, Gelu, Litovoi, Farcaş, Ioan, Jupan Dimitrie, îi zâmbesc de pe acel ecran  spunăndu-i:”Să nu uiţi, Ioane!”

Basarab I, Bogdan, Dobrotici, Mircea cel Bătrân,Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul îi zic:”Spiritul strămoşilor tăi veghează! „

Vede bătăliile de la Posada, Rovine,Vaslui, Codrii Cosminului, Călugăreni, Stănilesti, Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan,Vidin……

Atâta sânge ! Râuri de sânge au curs de-a lungul timpului.

Sângele strămoşilor strigă din ţărână, iar pietrele plâng.

Revolta ţaranilor de la Bobâlna, razboiul tărănesc condus de Gheorghe Doja, răscoala lui Horea ,Cloşca şi Crisan, revolutia de la 1821, revoluţia de la 1848…….. încep să-l pună pe Ioan pe gânduri.

Puţine momente de fericire a avut poporul său. Acelea au fost când s-au unit şi când şi-a câştigat independenţa. Vizionează imaginile care prezentau primul şi al doilea război mondial, continuând cu secvenţe din perioada prezentă.

În final pe ecran apare un bătrân înalt, frumos, cu ochi albaştrii, îmbrăcat cu o cămaşă lungă şi albă ca a dacilor.

Ioan îl cunoaşte, dar nu ştie de unde. Sigur l-a mai văzut undeva, dar nu poate să-şi amintească nimic.

Bătrânul îi vorbeşte:

Tu ţi-ai ales părinţii, tu ţi-ai ales destinul. Ai venit aici pentru a învăţa iubirea şi iertarea. Să nu uiţi că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de religie, sex sau culoarea pielii. Uneşte gândul cu sufletul, cu inima şi spiritul rugându-te lui Dumnezeu să protejeze Pământul şi oamenii.

Cufundă-te în oceanul de armonie al Universului şi încarcă-te cu energie pentru a putea merge mai departe şi a-ţi împlini menirea.

Uneşte înţelepciunea cu iubirea şi adevărul pentru a te putea elibera.

O mare şi adevărată forţă să ştii că există în spiritul omului călăuzit şi luminat de Dumnezeu.

 Roagă-te să te lumineze, să te călăuzească şi să te ocrotească !

………………………………………………………………………………………………………

Ecranul a dispărut, iar băiatul năuc fuge în bibliotecă. Acolo îl găseşte Arulu după un timp.

-Ce ai, Ioane?

-Nu ştiu. Simt cum mă cuprinde un frig, de încep şi dinţii să-mi clănţăne.

-Du-te şi te îmbracă şi nu mai dârdâi atâta !

Lui Ioan i se face rău şi leşină. Arulu îl prinde în braţe şi speriat îl întreabă:

-Ce se întâmplă cu tine, băiete? Revino-ţi!

Ioan s-a îngăbenit de tot şi mâinile încep să i se învineţească.

Arulu îl pune jos şi ţipă la el.

-Auzi! Măi copile, să nu mori! Tu auzi? Să nu mori! Am nevoie de tine!Tu eşti singura mea salvare……..

Ioane, gândeşte-te la zeiţa ta, la Fecioara. Cere-i ajutorul. Nu lăsa întunericul să pună stăpânire pe tine! Mă auzi!

Ioan părea că-şi dă duhul.

Arulu începe să plângă.

-Ioane, nu muri! Te rog, nu muri! Te iubesc, Ioane! Te rog, revino-ţi!

După ceva timp Ioan îşi revine, deschide ochii şi spune:

-A început să plouă!

-Nu plouă, nărodule! Sunt lacrimile mele.

-Şi ale mele.

-Tu cine eşti?Mă orbeşti cu strălucirea ta. Eşti îngerul pe care-l iubeşte Arulu ?

-Da. Eu sunt Arienne.

Acum Ioan are doi învăţători care-l iniţiază în tainele Universului şi al energiilor.

După şapte luni erau toţi trei pe insulă şi priveau valsul valurilor. Un vânticel se juca prin părul de aur al lui Arienne, iar Arulu o privea cu multă duioşie.

-Ioane, fericirea noastră depinde de reuşita ta.

-Mi se pare ciudat, nebunesc, şi totodată de necrezut, ca eu, un amărât de cioban din Carpaţi să ajut doi îngeri care se iubesc.

-De regula noi îi ajutăm pe oameni, dar acum avem nevoie de ajutor. zice Arienne.

-Chiar şi atunci când le punem beţe în roate o facem cu scopul să se trezească la realitate, să vadă adevărul şi să înveţe din greşeli.

-Ai dreptate, Arulu. De multe ori învăţăm din greşelile pe care le-am făcut.

Doamne! Ce mult vă iubiţi! Atâta tandreţe, dragoste, nu am văzut niciodată!

-De unde ştii, Ioane, că noi ne iubim? Esti sigur că o iubesc pe Arienne? Dacă te înşeli?

-O să-ţi argumentez că tu o iubeşti pe Arienne.

-Hai să te văd.

-Eşti fascinat de tot ce face, spune şi gândeşte Arienne. Eşti fericit când e lângă tine, iar când nu este sau când nu poate să vină eşti tare supărat. Tot Universul ştie cât de mult suferi şi cât de mult îţi lipseşte. Simţi când e tristă sau bucuroasă. Prezenţa ei te umple de fericire şi radiezi ca un soare când o priveşti. Se citeşte în ochii tăi, dupa felul cum îi zâmbeşti, cum îi vorbeşti, cum o alinţi, cu diminutive, complimente, declaraţii de dragoste. Am observat că şi atunci când vorbeşti cu mine, tu numai la Arienne te uiţi, îi sorbi fiecare cuvinţel, o admiri, respecţi şi repeţi tot ce spune ea, cuvânt cu cuvânt ca un roboţel.

Când nu vine, fugi ca un nebun căutând-o peste tot, arzând de nerăbdare s-o vezi. Pentru Arienne ai fi în stare să faci orice, să-ţi depăşeşti chiar şi limitele. Dintr-un demon ai devenit un înger, datorită dragostei, iubirii ce-i porţi. Am văzut că pentru tine este un adevărat deliciu să vorbeşti despre ea. Nimic din ce i se întâmplă nu-ţi scapă.

 Arienne, când nu eşti cu noi, Arulu uită să mai mă înveţe.Tot timpul vorbeşte doar de tine. Arienne, Arienne, doar atât mai ştie să zică.

-Ioane, trebuia să te faci psiholog.

-Pentru a vedea dragostea din ochii cuiva nu-ţi trebuie scoală, fiindcă un îndrăgostit nu poate să-şi ascundă iubirea. Ochii, zâmbetul, cuvântul, îl trădează, şi oricât ar vrea el să ascundă cei din jurul lui tot văd.

Acum vă las singurei, mă duc să inspectez insula.

Ioan vede cum cei doi îngeri se îmbrăţişează şi zice în sinea lui: Ce frumoasă-i dragostea!

Numai a mea a fost urâtă. Nici măcar nu vreau să-mi mai amintesc. Bănuiesc că acum e în braţele lui Costel Ciobanu care o sărută cu foc. Dar nu-mi mai pasă. Fiecare cu drumul lui. Să fie fericită! Acum vreau să mă bucur de razele tale, soare, de mângâiera ta, vântule, de puritatea ta, apă şi de dăruirea ta, pământule. Aer, apă, pământ, foc vă chem, vă unesc şi vă iubesc !

Arulu şi Arienne sunt înconjuraţi de zeci de mici sfere în culoarea curcubeului.

-Priveşte, Arienne! Sunt minunate!

-Asta e opera lui Ioan. Ţi-am zis eu că-i doar un copil. Uite-te la el cum se joacă cu energiile, făcând sfere din curcubee.

-Când plecăm de pe Pământ vreau să-l luam şi pe Ioan cu noi.

-Să sperăm că o să vrea să meargă cu noi.

-Arienne, mi-ar place să avem un îngeraş care să semene puţin cu Ioan.

-Eu credeam că vrei să semene cu mine, Arulu.

                             *

Ioan sta pe malul mării şi vorbea cu sine.

M-am născut din praful acestui pământ şi stau pe un colţ de iarbă privind marea tumultuoasă. Aş vrea să zbor, dar aripile îmi sunt legate şi un nor greu mă apasă. În inima simt mugurii cum pocnesc dornici de viaţă, de lumină şi de speranţă. Prin sufletul mea curg izvoare care înconjoară o floare răsărită pe o piatră albă milenară, în care se aude sângele strămoşilor vibrând.

Gându-mi se plimbă prin hrisoavele vechi îngălbenite de timp, căutând adevărul.

Mi-am dorit să mă pot detaşa de dialectica bine-rău, dar adevărul strigă din abisurile fiinţei mele: Lupta dintre Lumină şi Întuneric există!

 Inima-mi e fermecată de parfumul codrilor, frumuseţea Carpaţilor şi iubirea Cerului .

Sub raze de lumină văd cum crinii cresc şi înfloresc, cântând iubirea într-o limbă înţeleasă doar de îngeri.

Mi-am desfăcut aripile frânte şi am încercat să zbor pe deasupra văzduhului albastru. M-am jucat cu culorile curcubeului încercând să ating o rază de lumină. Poate că din mine, cel spălat de ploi şi bătut de vânturi nu va rămâne nimic, dar gândul a prins rădăcini în ţărâna conştiinţei, şi-n inimă mi-a crescut un copac plin de stele. Chiar dacă cineva a vrut să-mi ucidă sufletul, lanul meu plin cu flori nu a reuşit să mi-l usuce, fiindcă o steluţă neştiută de nimeni veghea mereu asupra gândului înzăpezit prin troienele conştiinţei, dornic de adevăr şi lumină. Cuvinte ştiute şi neştiute, neputincioase şi înşelătoare m-au copleşit uneori, dar nu puteam să abandonez drumul întortocheat şi alunecos prin labirintul cunoaşterii, pe care păşeam singuratic. Ascult şoaptele şi foşnetul ierbii, iar inima-mi păşeşte cu paşi mărunţi spre o lumină nevăzută, neexplorabilă, necuprinsă şi plină de adâncimi şi înălţimi ameţitoare pe care o îmbrăţişez şi o iubesc. Simt ochii lui albaştrii cum mă privesc şi-mi zâmbesc. Aş vrea să vorbesc cu el şi să-i şoptesc:Te iubesc, Cerule!

Mi-e dor de Bătrânul meu învăţător cu haina lui lungă, albă şi simplă, care mă plimbă printre nori şi stele arătându-mi energiile care chinuiesc şi asupresc omul, spunându-mi:”Ioane, atâta timp cât aceste şapte coloane de energie vor exista oamenii nu vor fii liberi niciodată. Pentru a le domina trebuie ca 7 oameni să-şi dea viaţa, să se sacrifice.”

Mi-e dor de ochii lui surâzători şi de vocea lui veşnic tăcută care rezona în mii de nuanţe în celulele minţii mele. Mi-e dor de mâna lui obosită care se odihnea pe creştetul meu, atunci când vroia să-mi arate nevăzutul, nepătrunsul. Mi-e dor de sufletul lui cald, generos şi iubitor de oameni.

Mi-am reamintit de El la puţin timp după ce l-am văzut pe acel ecran. Am înţeles că întotdeauna a fost cu mine şi a vegheat asupra mea de când m-am născut în această lume. Inima-mi este grea şi plânsul mă îneacă.

Te iubesc, Bătrânul meu drag ! Mi-e tare dor !

 O să-mi iau zborul şi o să vin la tine, chiar dacă aripile îmi sunt grele de parcă ar fi de plumb. Nimeni nu te cunoaşte, doar cei şapte pe care-i înveţi, îndrăgeşti şi îi iubesti ca pe proprii copii. Doar ei pot să te privească cu ochii sufetului, ai minţii, şi să simtă pulsaţia momentului istoric şi spiritual. Când ai venit prima oară în viaţa mea eram un copil care adora soarele, iar Tu m-ai cufundat într-o baie de lumină şi iubire. Ştiu că nu poate exista prezent fără trecut, iar trecutul şi prezentul încep să se armonizeze minunat în mintea şi inima mea, pregătind viitorul. La fel ca un porumbel îmi iau zborul pe întinsul nemărginit al mării, ascultând vrăjit cântecul de dor al valurilor. Privesc frunţile de piatră ale bătrânilor munţi şi sufletu-mi este încântat de mireasma verde a cetinilor gânditoare. Lacrimile-mi curg când te zăresc lângă un pârâu rece şi limpede ca cristalul din faţa peşterii.

 Ioan se apropie de Bătrân şi-l îmbrăţişează spunându-i:

Căutându-vă mi-am bucurat ochii de frumuseţile generosului covor al planetei şi înţeleg de ce iubiţi Pământul şi oamenii.

 Bătrânul îl întreabă:

-Ţi-ai adus aminte?

-Da. Am venit fiindcă îmi era tare dor, atât mie cât şi celui ce locuieşte în corpul meu.

-Ioane, ai reuşit!

– Ştiu că de mult timp aşteptaţi să-l vedeţi, să vorbiţi şi să hotărâţi împreună.

-Acum ai înţeles de ce Întunericul te-a urmărit de când erai copil şi a vrut să te ucidă?

-Da, acum am înţeles multe lucruri.

O să mă întind aici şi o să dorm până când o să vorbiţi cu cel din interiorul meu. O să aveţi o mare surpriză.

Ioan închide ochii şi o paloare îl cuprinde în timp ce o sferă minunată de lumină apare deasupra corpului său.

Sfera se transformă într-un tânăr frumos care semăna cu Arienne, dar avea ochii strălucitori ai lui Arulu.

-Bunicule, nu mă îmbrăţişezi?

-Tu vii din viitor?

-Da. Pentru a avea succes acţiunea ta, pentru a salva Pământul şi rasa umană trebuie să unim trecutul cu prezentul şi viitorul.

-I-am văzut pe ceilalţi şase, dar la un asemenea dar din partea Luminii nu mă aşteptam.

Bătrânul îl îmbrăţişează şi lacrimile-i curg, în timp ce mângâia minunea de înger .

-Bunicule, Lumina a spus că atunci când va sosi momentul, noi doi trebuie să devenim unul, alături de ceilalţi şase.

-Ştiam că într-o zi o să-mi unesc forţa şi energia cu cel mai puternic cavaler al Luminii, pentru a învinge Întunericul, dar nu m-am gândit nicodată că acela va fi chiar nepotul meu.

Părinţii tăi ştiu că tu eşti în corpul lui Ioan?

-Nu. Nimeni nu ştie în afară de tine şi ceilalţi şase.

-Când ai vorbit cu Ioan?

-Prima dată am vorbit înainte de a se naşte şi a doua oară pe Insula Albă. Întotdeauna i-am lăsat libertatea şi niciodată nu am intervenit în deciziile lui. Ştie că el şi ceilalţi şase oameni sunt doar nişte vehicule pentru cei şapte fii ai Luminii.

-E conştient că în lupta cu acele coloane de energie corpul lui nu va rezista şi va muri?I

-Da, bunicule. Atât el cât şi ceilalţi şase ştiu că vor muri şi nu regretă alegerea făcută.

-Aş fi vrut ca aceşti şapte oameni să nu moară, dar este nevoie de şapte jertfe umane, plus forţa, energia, înţelepciunea, dăruirea şi iubirea celor şapte fii ai Luminii, pentru a învinge pentru totdeauna Întunericul.

-Am vorbit cu ceilalţi Fii ai Luminii şi ne-au promis că o să-i salveze, o să-i protejeze cu un scut invizibil de acele energii. Nu or să moară.

-Mulţumesc!

————————————–

Carmen GIGÂRTU