CĂLUGĂRUL
Admiră ninsoarea ce se pogora ca un văl alb peste pământ şi îşi aminteşte cuvintele călugărului din vis: „Urmează-ţi visul! Nu are importanţă că eşti singură şi toţi se opun.Tu nu renunţa! O să cazi, o să te loveşti, dar te ridici şi mergi înainte. Urmează-ți visul! ” Ochii ei frumoși încep să lăcrimeze gândind:”Cât aş vrea să evadez din această închisoare din carne, sânge şi oase, din acest corp! Aş vrea să plutesc în eter, ca în visele care mă bântuiesc de la un timp. Aş vrea să mă ducă la dragostea mea.
Ţi-am spus azi cât de mult te iubesc? Mă rog vântului să-ţi şoptească. Mă rog fulgilor de nea să te sărute în locul meu. Doamne! Te rog, spune-i că-l iubesc!
Ciudată şi misterioasă este mintea omului!
Ce mare putere au gândurile! Ele te înalţă la cer şi tot ele te distrug. Ele controlează viaţa, caracterul şi destinul fiecărui om în parte.
Totul să fie un joc al minţii? Chiar şi Universul?
Omul cu ajutorul gândului poate creea o infinitate de lumi. Poate că aceasta e una din cele mai mari asemănări ale noastre cu Creatorul.
Dacă eşti un bun cunoscător de oameni poţi să citeşti pe faţa omului cele mai ascunse gânduri. „Omul este ceea ce gândeşte”, iar eu cred că sunt iubire născută din iubire. Eu nu sunt acest corp, această minte, ci o particulă de energie care a venit în lumea asta să înveţe de la tot și toate. Mi-am deschis inima şi i-am spus întregului Univers despre dragostea mea pentru tine.
Cred că iubirea mea pentru tine vine din timpuri primordiale, din vremuri ancestrale.”
În acelaşi timp, într-un orăşel la marginea oceanului un bărbat se plimba cu nepoţelul său de opt ani pe plajă. Privea cum firele de nisip sunt îmbrăţişate şi sărutate de valul străveziu al mării.
-Unchiule, ce este iubirea?
Bărbatul privindu-l lung îi mângâie obrăjorii şi gânditor spune:
– Nu ştiu cum să-ți spun, dar o viaţă întreagă am iubit doar o singură fată, care nu a fost niciodată a mea.
– O mai iubeşti?
Lui Victor i se umezesc ochii .
-Nici nu-ţi imaginezi copile. Nu am putut să scap de sentimentul ăsta niciodată, chiar dacă au trecut anii. Ştiu că ea este mireasa sufletului meu.
-Şi de ce nu este soția ta?
-Fiindcă aşa a fost să fie. Destinul ne-a despărţit.
Vezi, iubirea e un sentiment care pune stăpânire pe tine, care te leagă cu fire nevăzute.
-Unchiule, înseamnă că iubirea e mare, puternică. e nemuritoare.
– Cred cu tărie că Iubirea e cea mai puternică forță din Univers. Ea e forța care învinge frica, răul.
Bărbatul priveşte valurile mării cum se sparg de ţărm şi gândul îi zboară. “Doamne, cât o iubesc! Cât aş vrea să fie în braţele mele! Dar ea este departe, tare departe şi niciodată nu va şti cât de mult o iubesc.
După căteva săptămâni Victor îşi aşezase şevaletul pe o piatră mare, care semăna cu o masă. Se întorsese în ţară de curând şi dorea să surprindă pe pânză muntele și Oltul. Pictura era una din marile lui pasiuni. Nu mai pictase de mult, dar în acea zi a simţit un imbold puternic de a pleca la munte cu prietenii şi de a se juca cu culorile.
Pe o stâncă abruptă de pe malul drept al Oltului, Mary privea cum furtuna se apropia cu paşi repezi. Fulgere orbitoare încep să brăzdeze cerul întunecat şi stropi reci încep să cadă peste munte. O ceaţă densă acoperea vârful muntelui, iar ea părăseşte stânca strângându-şi haina pe lângă corp. Bobiţele reci de ploaie îi dau o senzaţie stranie.
Iubea ploaia, muntele, Oltul, pământul şi oamenii. Cunoştea fiecare piatră, fiecare plantă care acum se apleca îngheţată, în bătaia vântului. Ştia povestea fiecărui locşor şi respecta acel pământ pe care păşea cu sfială, considerându-l sacru.
Un tunet puternic se aude în depărtare şi cutremură muntele. Coboară pe potecuţa îngustă gândindu-se: „Trăiesc într-o ţară cu munţi minunaţi, cu ape limpezi ca cristalul şi cu oameni frumoşi. Chiar dacă unii au avut grijă să inverseze valorile, oamenii încep să se trezească și au început să lupte, să viseze, să zâmbească, să spere. „
Un fulger despică cerul în două şi seamănă cu un fir de lumină, ce uneşte cerul cu pământul, ascuzându-se în interiorul muntelui, prin spatele micuţei cabane ce se zărea printre brazi.
Cu o noapte în urmă a avut un vis tare ciudat. Era o pădure imensă de brazi, iar un călugar tare bătrân cu o cruce în mână îi făcea semn cu mâna să-l urmeze, arătându-i un drum de munte foarte abrupt. După ce s-a trezit şi-a făcut bagajul, tot era liberă două zile, şi a plecat spre Călimăneşti. Locul din vis semăna foarte bine cu o aşezare în care mai fusese şi altădată. Era situată la o distanţă de 3 km de Mânăstirea Turnu, pe malul drept al Oltului. A lăsat maşina pe marginea unui drum forestier şi a pătruns în pădure, ghidându-se după soare. Urcând la întâmplare pe muntele Cozia, în hăţişul pădurii de brazi a dat de o micuță cabană. A pătruns cu sfială, realizând că în acel loc nu a mai stat nimeni, de foarte mult timp. A plecat şi a început să inspecteze împrejurimile. Obosită se aşezase pe o stâncă unde avea o panoramă minunată a Oltului şi a muntelui. Acolo o prinsese ploaia.
Se întunecase de-a binelea şi până la locul unde lăsase maşina mai avea destul de mers. Intră în cabană, închide uşa şi luminează cu o lanternă minusculă, de care nu se despărţea niciodată. Într-un colţ era o sobă oarbă, unde lemnele erau frumos aşezate, iar în faţa sobei, pe un butuc de brad zăreşte o cutie de chibrituri. Aprinde focul şi priveşte cu atenţie în jur. Pe jos era pământ, iar în loc de pat erau nişte lemne aliniate unul lângă altul peste care era pus mult fân, acoperit cu o scoarţă foarte veche țărănească. La capătul patului era un alt butuc mare de brad acoperit cu un ștergar foarte frumos de borangic, pe care strălucea ceva. Luminează şi privirea îi rămâne aţintită asupra unei Evanghelii micuţe, foarte vechi, scrise în chirilică, cu coperţi din argint. Lângă ea era o lumânare groasă din ceară naturală de albine, o iconiţă pictată pe lemn a Fecioarei Maria şi o cruce din argint.
Aprinde lumânarea şi rămâne mută de uimire privind crucea. Era aceeaşi cruce pe care călugărul bătrân, din vis, o ţinea în mână.
Afară vântul s-a înteţit. Prin gemuleţul mic, la lumina fulgerelor, se vedea prăpădul de afară. Brazii se aplecau gemând, mai să se rupă.
Ploaia, pădurea, vântul făceau un zgmot înfiorător. Forţele naturii se dezlănţuiau, dând un spectacol care o cutremură.
Îngenunchează în faţa iconiţei spunând:” De multe ori m-am rătăcit pe drumurile acestei lumi amăgitoare, căutând adevărul. Am căzut, m-am lovit şi de fiecare dată m-am întors, ca un copil risipitor ce sunt, cerându-ţi iertare.
Iartă-mă, Măicuţă Sfântă! Poate că în căutările mele am greşit.
Nu-mi este frică, chiar dacă sunt singură în pustietatea aceasta. Ştiu că eşti apărătoarea mea.”
Îşi face semnul crucii şi două lacrimi i se rostogolesc pe obraji, în timp ce murmură :”Îţi multumesc, Doamne, că exişti şi îmi dai putere.”
Se aşează pe butucul din faţa sobei, aprinde focul şi urmăreşte dansul flăcărilor.
Trosnetul lemnelor sub vraja focului, căldura plăcută, şuierul vântului o duc într-o stare de toropeală. Se aşează pe pat şi adoarme privind crucea.
Visează că era într-o pădure minunată, unde ramurile copacilor parcă se întindeau spre ea, vrând s-o îmbrăţişeze. Sta pe malul unui frumos izvor care se rostogolea jucăuş printre stânci şi pietre. Florile îi împodobeau malurile, iar ea era încântată de simfonia culorilor şi de splendoarea miresmelor.
Razele blânde ale soarelui îi mângâiau obrajii, iar trilurile câtorva păsărele erau purtate de adierea vântului. Întreaga natură părea că doreşte să aducă un omagiu celui care a creat-o.
Călugărul bătrân era lângă ea şi cu o voce blândă îi spune:
„Copila mea, încearcă cu toată forţa ta lăuntrică să contempli Adevărul.
Lumea în care trăieşti este cuprinsă de întuneric, de ignoranţă, de eroare, încât bieţii oameni au devenit doar nişte umbre rătăcitoare.
Calea adevăratei cunoaşteri este contemplaţia. Luptă să fii propriul stăpân şi nu permite nimănui să-ţi ia libertatea. Credinţa, iubirea, speranţa, sinceritatea, perseverenţa, răbdarea, sunt virtuţi pe care trebuie să le sădeşti adânc în inima ta.
Când te simţi pierdută, lipsită de putere, dar devotată iubirii tale, apelează la Dumnezeu. El îţi va răspunde, îţi va arăta calea, drumul pe care trebuie să mergi. Fii atentă la tot ce este în jurul tău, Dumnezeu mereu îţi va vorbi prin semne.
Un om cu credinţă în Dumnezeu este liber, demn şi curajos. Îl cunoşti după chipul calm, senin şi omenos.
Să nu uiţi că cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” și îi înmânează crucea, iconița și Evanghelia. „
*
Simte o picătura rece pe frunte. Deschide ochii şi nu-i vine să creadă. La câţiva metri, în faţa ei, cabana era mistuită de flăcări. Dar ea cum a ajuns aici, sub acest brad? Încearcă să-şi amintească, dar nu reuşeşte. Ceva cald se prelinge pe tâmplă. Se şterge şi observă că mâna i s-a umplut de sânge. Privind dansul flăcărilor nemiloase care distruseseră tot, se întreabă obsesiv cum s-a întâmplat? De ce nu poate să-şi amintească nimic? O ameţeală o cuprinde şi leşină peste covorul de frunze ude.
Simte o mare de întuneric. Acum se vede într-o sală imensă sferică, parcă desprinsă dintr-un serial SF. Aude o voce duiosă care-i spune: ” A venit timpul să cunoşti binele şi răul, durerea, suferinţa, dorul, iubirea…. O să cunoşti o fărâmă din creaţie, lumea materială. Pentru aceasta o să pleci cu un grup de spirite pe Pământ. Noi o să-ţi implantăm un program pe care tu o să-l urmezi pas cu pas, de la care nu ai cum să te abaţi. Nu o să fii singură. O să ai o călăuză şi doi veghetori care te vor îndruma . Când vei ajunge la destinaţie vei uita cu desăvârşire cine eşti şi de unde vii. Succes!”
Pătrunde într-un tunel de lumină unde este îmbrăcată cu şapte hăinuţe etherice. I se mai dă o haină cosmică şi una solară. Se trezeşte într-un întuneric de nepătruns. Ea era doar o mică scânteiuţă, care acum e prinsă într-o capcană, în acele fluide, energii şi materii. Se zbate, vrea să se elibereze, dar nu reuşeşte . Se luptă cu disperare să iasă din acel întuneric şi reuşeşte. A ieşit la lumină, dar cineva o strânge şi o femeie îi spune alteia:”Ai o fetiţă! Să-ţi trăiască şi să te bucuri de ea! „
” Cine sunteţi voi? Nu vreau să mă atingeţi. Ce ciudaţi şi urâţi sunteţi! Eu sunt ghemotocul ăsta plin de sânge? Nu, nu vreau. Vreau înapoi.”
Mary se trezeşte. Deschide ochii şi vede cum din cabană nu a mai rămas nimic, decât un morman de cenuşă și câteva grinzi. Priveşte cerul şi totul pare că se învârte. Închide ochii şi prin minte i se derulează cu o viteză ameţitoare toată viaţa, de când s-a născut şi până acum.
Gândeşte :” Gata! S-a terminat! Am cunoscut ceea ce trebuia să cunosc. Am descoperit ce este bine, ce este frumos, ce e suferinţa, ce e dorul, ce e dezamăgirea, dar şi împlinirea, iubirea, credinţa, speranţa şi fericirea.
Programul s-a încheiat. Destinul meu ca om s-a sfârşit. Acum o să mă întorc de unde am venit. Deschide ochii şi zâmbeşte celor trei oameni de lângă ea, şoptind:” Voi sunteţi cei trei! E pentru prima dată când vă văd, chiar daca aţi fost mereu cu mine. Hai să mergem acasă! Ce frumos ninge! Noi venim în această lume tot ca aceşti fulgi frumoşi de nea şi ne topim, fiecare, la timpul nostru. A sosit vremea să mă topesc.
Corpul meu va rămâne inert, cu ochii larg deschiși, rămându-mi întipărit pe retină dansul frumos al fulgilor de nea.
O scânteiuţă invizibilă pentru ochii umani va părăsi acest corp fără viaţă şi va pleca fericită, însoţită de o muzică divină. Voi fi cuprinsă de o mare iubire şi o neasemuită fericire, îndreptându-mă spre Cer.”
Un bărbat o ia în braţe spunându-i:
Mary, nu vei pleca spre cer, ci cu mine. Linişteşte-te! Gata! Pericolul a trecut.
– Dumnezeule! Victor, tu eşti ?
-Da, eu sunt.
-Înțeleg. Am murit şi acum sunt în rai cu tine.
-Nu, nu ai murit.
– De unde ai apărut? Parcă erai în America.
-Am venit cu nişte prieteni. Vroiam să ne bucurăm de frumuseţile peisajului, dar a început furtuna şi am zărit o lumină, la fereastra cabanei. Când am intrat tu dormeai, iar o scânteie a sărit pe paie. Totul s-a aprins. Te-am luat în braţe şi te-am adus aici. Am fugit cu tine în brațe, dar m-am împiedicat de o buturugă şi am căzut amândoi. Ai o zgârietură pe frunte, dar nu-i nimic grav. Mai rău a fost că ai inhalat fum. Dar totul a trecut.
-Doamne! Nu visez? Victor, chiar eşti aici?
-Da, iubirea mea. Sunt aici şi-ţi promit că nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi.
Pe lângă ei, ca o adiere de vânt trece bătrânul călugăr din vis, care se îndreaptă spre cabană. Mary se ridică și o ia la fugă după el. Cu o forță neștiută începe să ridice grinzile arse, care mai fumegau. Victor și prietenii lui o întreabă ce caută și o ajută să ridice o grindă groasă și rămân înmărmuriți. Cu mâinile tremurânde ia iconița, crucea și Evanghelia, care erau neatinse de foc. Le strânge la piept ca pe cea mai mare comoară și începe să plângă. Victor o îmbrățișează, întrebând-o de unde a știut că sunt în acel loc. Nu poate să-i răspundă, din cauza șuvoiului de lacrimi, dar vede cum bătrânul călugăr face semnul crucii spre ei, binecuvântând.
Carmen GIGÂRTU