SCHELETUL TAINEI
mă chemai și căutam căi
să înving uitarea
tainei ninsă-n mine dar
când mi-am întors la tine chipul
în oglindă
am zărit doar un schelet
ce-și (s)curgea ritmic nisipul
din arcadă
din stern
din oasele străpunse ce-ți împodobeau mâinile
în scheletul meu
ce-și recăpăta ritmic conturul
și mi-am amintit că mai sunt doar pentru că
tu încă mă (s)curgi.
la jumătate mi-am amintit îmbrățișarea.
cuprinsă de brațele crescute din
scheletul clipei te-am privit drept în ochi.
simțeam ritmul în care
timpul ospăta din noi
precum ospătează dintr-un hoit
o haită de rechini –
și-n toată această lungă și
sângeroasă poveste
nu aveam cum să ajung la
vârsta fără de rușine.
te voi chema și când
în cele din urmă
îmi voi lepăda carnea uitării iar tu
îți vei întoarce la mine chipul
în oglindă
se va arăta taina scheletului
nins de veșnicii.
haide, ochiule de rugăciune,
deschide-mă-n
odihnitoare și ușoară lumină!
——————————
Carmen CIORNEA
25 septembrie, 2018