ÎMPIEDICAREA NOIMEI
Tata mergea mereu adus de spate.
Mulți credeau că e cocoșat. Medicii
îi scriau rețete sofisticate. Doar eu și cu el
știam că se preface pentru a mă ține
mai ușor de mânuță și-a preveni
orice împiedicare.
“Așa putem fi mai aproape!” și
mă conducea pe alambicate cărări
deslușite cu ușurință de călăuza-tată.
”Învață cum să nu te împiedici!”
și noima aleilor întortocheate
drept mi se deslușea!
Dar între timp
eu creșteam prea înaltă
tata descreștea abrupt
și a devenit mult prea greu
să ne mai ținem de mână
și tata s-a împiedicat
și mi-a cerut
să-i amintesc noima cărării
din care crește lumina
când verticala trupului s-a fisurat!
(Tată, de ce-ai crezut că eu nu am uitat?!)
…………………………………………………
Medicii mi-au cules cioburile de pe betoane
și m-au reclădit în sala de reanimare,
cu mare grijă ca să nu-mi extragă decât
fisurile ce refuzau să redevină eu. Sigur,
nu eram conștientă de ce-au făcut ei.
Profesioniști. Oricum, înainte de a intra
sub anestezie noima cărărilor
îmi era tulburată: cum, de ce și
până când voi mai fi eu
fără de tine, tată?
——————————
Carmen CIORNEA
30 septembrie, 2018