LANȚURILE PLOII
Cărările își plâng ursita și ploile nu-ncap în noi
Se sting potecile sub pașii rărindu-se din doi in doi
E sânul urbei plin de boală și cetățeanul turmentat
Și azi este mereu la posturi sub crucea grea, de nepurtat
Cu buze siluind minciuna, ca pe-o vioară tremurând
Mi-aș arunca pe umeri cerul și l-aș desface rând pe rând
L-aș rumeni la foc de stele, în ștreanguri verzi l-aș atârna
L-aș vămui oră cu oră tot restul vieții de-aș putea
Cu spatele rănit de vorbe care s-au scris dar nu s-au spus
În păr cu lanțurile ploii urcând prin noi de jos în sus
Nu mai găsesc de mult cărarea, îmi beau iubirile și tac
Cu mâna stângă proptesc cerul, cu mâna dreaptă cruce-mi fac
Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dor
Pe străzile pustii sar lotrii cu flintele la purtător
Trimite-mă în lume, mamă, cât unde să mă-ntorc mai am
Sau lasă-mă pribeagă-n mine și văduvită de-al meu neam
NU MI-AM NUNTIT ANUME
Nu mi-am nuntit albastru rug anume
Dar s-a -ntâmplat așa să-ți trec prin gânduri
Și tainice cuvinte printre rânduri
Să îi găsească dragostei un nume
Nu mi-aș fi stins pe tâmple nopți fardate
Dar s-a-ntâmplat cumva să dai de mine
Și ore mari s-au prins ca-ntr-un ciorchine
Sub vraja ta, amenințând ciudate,
Să mă încurce, bolta s-o coboare
Atât de jos încât să-mi uit lăstarul
Să nu-mi mai pot delimita hotarul
Să nu mai știu să-ți scriu nicio scrisoare
Și am rămas în urmă fără tine
Ca să mă pierzi am vrut și am sperat
Când ploile te vor fi-nconjurat
Să poți să uiți de noi, să uiți de mine
Nu mi-am nuntit anume ghilotine
Tic-tacul inimii să-mi dirijez spre tine!
NU TOT SE ARUNCĂ
Am trăit, copile, într-o lume-n care
N-aruncam nimica, totul reparam
Și din viața toată ca-ntr-o vindecare
Grâul de neghină blând îl separam
Am trăit, copile, într-o lume dreaptă
Nu mințeam amarnic, nu huleam nedrept
Și din viața toată, vorba înțeleaptă
Ne-ajuta puternici s-o luăm în piept
Am trăit, copile, uneori nevoii
Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin
Am fost viața-ntreagă poate, fii ploii
Dar n-am dat o palmă niciunui creștin
Dacă azi, copile toate nu merg bine
Nu știu eu să judec, viața nu-i ușoară
Dar ți-aș spune totuși, să știi de la mine
Nu tot se aruncă, se mai și repară!
MAICĂ ȚARĂ
Ține-ți, maică țară, fruntea sus în lume!
Cât ești tu de mică, vulturii te vor
Chiar de-au rupt din tine, malurile-anume
Chiar de-ți plânge Delta și munții te dor
Poartă-ți, maică țară, zâmbetu-ntre umeri!
Cât ești tu de tristă – să nu afle vântul
Nu-ți lăsa copiii, nu te-opri să numeri
Galbenii din traistă, graiul, zăcământul
Spală-ți ochii, maică, primenește-ți fața!
Pâinea rumenește-o cu grai dulce, cald
Șterge-ți, maică țară, din obraji roșața
A căzut deunăzi, ultimul herald.
Ia de te ridică! – azi mai ai în lume
Mulți copii ce-și poartă inima ca frați
Mai ai, maică bună, multe a le spune
Nu-i uita jelindu-și dorul de Carpați!
LĂSTĂRIȘ DE LUP
El crește-n mine cum cresc eu în el
Ca dorul nelumesc mă locuiește
Și staționează-n gânduri trist, fidel
Ca-ntr-un război mereu e în duel
Cu sângele meu cald ce nu-l primește
El mă-înconjoară cum și eu îl port
Cu frică sub tot valul de sub coastă
Îl vreau dar îl resping ca un resort
L-aș despleti căci nu mi-l mai suport
Greu lăstăriș pe ochii mei năpastă
Eu dintr-un neam de flori m-am înălțat
El lupul singuratic la răscruce
Cu gustul cărnii știu că e-nvățat
De ochii mei se simte-amenințat
Și doar durerea lor îl mai seduce
Sunt gânduri desenate pe retină
Hemoragii de vorbe înșirate
Răbdarea mea aș zice nu-i puțină
Îngenuncheată albă și creștină
Dospită sub iertări exagerate
El stivuiește vorbe pe furiș
Cu care mă-îmbăta acum o toamnă
Și-n ape-înlăcrimate mă condamnă
Și unduindu-se îmi strigă – „Doamnă
Nu mai fugi, ești prinsă-n lăstăriș!”
DOR DE TATA
Cum să cobor din mine, tată?
Cum să sparg ceasul fragilor?
Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc,
Bucăți de amurg, boabe de verde descântat,
sau resturi de aripi crude?
Cum să pot să prefac lumânările-n torțe ?
Cum să fiu zidarul speranțelor mele , tată?
Cum să mă vremuiesc prin uitare
Ca un ceas fără coaja orelor la vedere ?
Cum să mă ridic dintre acești bărbați
ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele
Să-l aleg pe cel care să îți semene ție?
Între două bătăi de inimă,
Respir lumina cu frică de Dumnezeu
Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare.
Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate
Cum să mă desfac din fașa cuvintelor,
tată și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre
Întorcăndu-mă în vizuina inimii mereu fără tine ?
Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule
Și sub felia aspră a neputinței mă lepăd
De primăveri și veri, de toamne și zăpezi
De toate cioburile oglinzilor sparte
în fiecare dimineață când mă privesc:
Nu-s eu, nu ești tu, nu mai suntem niciunul
Unul fără altul suntem numai dor…
SENS GIRATORIU
Uite, pleacă bătrânii pe rând
pudrați la tâmple, eleganți,
ca mieii plecând la tăiere
și ne amăgim în urma lor
că vor crește copiii noștri înțelepți
și vor conduce lumea
cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate.
Copacii îmbolnăviți de var
și de omizi aparent gingașe
se mulează obedienți
după sufletele fiecăruia dintre noi
Sub staniolul acestor cuvinte
se-ascunde totuși disperarea mea
trezită cu regrete-n păr
în diminețile acestea premature.
Nimic nu e mai grav
decât un sens giratoriu,
teama că viața
se succede la fel
ca-ntr-un carusel,
că părinții ne cred fericiți
și preoții cred că-i ajută pe oameni
să-și mărturisească păcatele.
Pocnesc năvoadele întinse de Mântuitor,
tristeți se zbat
sub plasturii intențiilor cumsecade
și bătrânii părăsesc lupta
trag obloanele și dezertează,
unul câte unul
și degeaba îi plângem
nimic nu-i mai aduce înapoi,
deși sub speranța sensului giratoriu
ai zice că doar ne dau prioritate
și ne privesc și ne petrec
și totul va fi bine
Nu e nimic mai grav
decât să rătăcești singur pe drum
ca-ntr-un sens giratoriu
și să nu știi cum să potrivești
cerul în fereastră
fără Dumnezeu !
BUNICII NIMĂNUI
Se strânge cerul întristat
În ochii lăcrimând căprui
Îți zâmbesc știrb și descărnat
Ei toți : bunicii nimănui
Cum calcă-ncet și târșâit
De în icoane-ai vrea să-i pui
Se sting să ardă mistuit
Ei toți, bunici ai nimănui
Au glasul slab și-abia șoptit
Gândul aiurea și hai-hui
Iar timpu-i cerne prea grăbit
Pe ei, bunicii nimănui
Cu boli și temeri și nevoi
Cam uită des și vreme nu-i
Se poticnesc și sunt greoi
Ei toți bunici ai nimănui
Strivesc în poală rușinați
O cârpă veche cu doi bani
Rămân de doruri atârnați
Ai nimănui bunici sărmani
Și mâinile crăpate ard
De dor de creștet de copil
Colbul se-așterne ca un fard
Pe anii lor, uscat, servil
Se-mpiedică mereu de noi
Și-n gustul zilei amărui
Vorbesc de viața de apoi
Căci sunt bunici ai nimănui
Ai grijă, Doamne de ei toți
Și-n drepta ta să-i porți, să-i pui
Ei nu mai au copii, nepoți
Sunt doar bunicii nimănui
ZÂNĂ PRIMĂVARĂ, FATĂ DESPLETITĂ
Din sălbăticia de magnolii roată
Tremură sub visul ierbii în aval
Primăvara asta, aiurită toată
Ce îmbracă tainic merii de pe deal
Silvia porumbacă și scatiul verde
Berzele lascive, ciufi și pițigoi
Se pornesc deodată crângul să-l dezmierde
Și să umple cerul doar doi câte doi
Se jertfesc de Paște, albi cum sar din hamuri
Mieii cu pas fraged rătăcind codini
Ne cuprind în brațe mugurii pe ramuri
Și miroase vreascul ars de prin grădini
Prins în gențiene se prelinge cerul
Curcubeul urcă beat de așteptări
Să-ți recite spaima, să-ți fie străjerul
Ca-ntr-o terapie de ciudate stări
Zănă primăvară, fată despletită
Șanțuri, râpe pline de galben potbal
Te vestesc mireasă, tainică ispită
Pentru balul vieții neconvențional
LIPSCANI
Prăvăliile din Lipscani
se ițeau
obosite de iarnă
ca niște păpuși adormite
întinse pe o sfoară.
Moțul lor
se ridica din aburii urbei.
Capetele curioșilor arătau
ca un strugure multicolor
și de sub șubele telarilor
mârâia deja vestea
că se apropie Crăciunul.
Ochii precupeților
creșteau în capul pieptului
ca niște turme de bivoli
Seara Ajunului se foia
prin toate cotloanele
ca un oftat colectiv.
Boieroaicele
alegeau înmănușate în saftian vișiniu
zaharicale și sugiuc
din coșurile de răchită
aduse de la Stambul
pentru urătorii
ce le vor deschide porțile.
Apele iernii
curgeau prin sângele
slujbașilor domnești,
al mahalagioaicelor,
samsarilor,
negustorilor ambulanți
și-al podăreselor.
în lespedea Bucureștiului
o altă iarnă făcea pui.
PĂRINȚI CUMINȚI
Mai plâng sub noi, în somnul lor cărunt
Ne pârjolesc în gânduri răzvrătirea
Și uneori ne recitesc psaltirea
Cu vocea ca un dumicat mărunt
Abia alunecat pe gât și ciunt
Așa cum ni-i răstoarnă amintirea
Mai trec prin noi, prin gesturi și prin sori
Prin șoapte adumbrite, abreviate
Cu chipuri mici, sfioase și speriate
Zâmbind din prăfuitele scrisori
Pe care ni le-au scris de-atâtea ori
Dar niciodată n-au fost expediate
Mai râd de noi de sub vreun mal de ceară
Se opintesc sub lacrimile noastre
Cu ochii mari, mijiți sub cruci albastre
Părinți cuminți crescuți în colb la țară
Mai ies din amintiri la ceas de seară
Și se prefac apoi în triste astre
EU ȘTIU CĂ VA VENI O ZI
(Fiului meu …care urcă spre lumină !)
Eu știu că va veni, o zi în viața noastră
Când vei pleca și tu, firesc în lumea mare
Eu știu că-n mine crește de-acum o disperare
Înaltă, ascuțită ca ceața din fereastră
Eu știu că va veni o zi în viața noastră
Când viața te va vrea, prezent în altă parte
De când erai copil dacă-mi erai departe
Mă ofileam de dor ca florile în glastră
Eu știu că știi și tu, c-așa-i viața făcută
Copiii și părinții au drumuri separate
Dar voi lupta vitează cu lacrimile toate
Căci forța unei mame e încă neștiută !
Eu mi-aș dori de mâine, să mai învăț să tac
Să te petrec cu dorul cum pleci înspre lumină
Am așteptat atâta această zi să vină
Încât cu viața asta un pact aș vrea să fac :
Iubindu-te ca mamă, profund și egoist
Când voi pleca și eu, pe buze cu-al tău nume
Am să-ți trimit scrisori de pe o stea anume
Și n-ai să fii vreodată nici singur și nici trist!
PLÂNG GUTUILE-N FERESTRE
Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual
Străbătut prin funia toamnei de-un arcuș însângerat
Și-ntr-un ultim vals ce-i poartă pașii până la final
Moare sechestrat un soare, în grădină spânzurat
Mâini ce frâng trup de ciorchine, viile sunt pară-foc
Fete mari pășesc pe uliți, cu pași mici și vinovați
Mustul lor și mustul toamnei se bea fără de noroc
Și tâlhari de inimi fură tot ce pot înfrigurați
Ca-ntr-o teoremă clară, logic, bine demonstrat
Partea asta de poveste parcă-i scoasă din banal
Iar în margine de seară, într-un țipăt orchestrat
Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual
BĂTRÂNII MEI
Bătrânii mei se mai întorc spre seară
Sub uliți troienite de nămeți
Cu ochiul plâns și gerul în pomeți,
Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,
S-asculte vreun lătrat târziu de câine
Să vânture oftaturi către moară
Unde-și vărsau tot focu’ odinioară
Pentru copii să plămădească- o pâine
Bătrânii mei trosnesc peste livadă
Din saci de oase descântate-n dor
Sunt îngropați de timp necruțător
De-aceea seara vin să mă mai vadă
Bătrânii mei sub hamuri stinse -n ceară
Mi-au fost ca neaua peste pruni încinsă
Și mi-au lăsat o candelă aprinsă
Să mă găsească când se-ntorc spre seară
––––––––
Camelia FLORESCU
București, 25 iulie 2019