Trec
Trec mirată uneori
Prin grădina tinereții,
Unde vin ades poeții
Și beau apă din cuvânt…
Trec prin viață îmbujorată,
Chiar dacă am fost prădată
De boboci și floarea toată
A livezii de pământ…
Trec de mine ca prin sită
Și nimic nu mă irită…
Când o lacrimă pitită
Stă rănită într-un gând…
Trec de valuri zbuciumate
Ce-s în spume îmbrăcate,
Cu o luntre de blândețe,
Vieții să-i mai dau binețe!
Trec de nori și de furtună
Mă pitesc sub clar de lună
Și spun simplu: -Noapte bună!
Stelelor ce mă privesc…
Trec așa că o nălucă
Și mă ia un dor de ducă…
De o oază de verdeață
Dintr-o bună dimineață!
Trec prin cerul meu de vise
Când ferestre stau deschise
În cuvinte-raze-calde,
Iar tăcerea rău mă arde…
Trec de munți și trec de ape
Și-aduc verdele aproape,
Primăverii îi dau binețe…
Unde ești tu Tinerețe?
Cu visele la drum…
Am pus un pod de gânduri, în golul dintre noi
Și am lăsat copacii să-și sprijine coroana,
Din frunza lor crescută mi-or da chiar un altoi
Să-mi vindece tăcerea, iar uneori și rana…
Cu sufletul în palme, desculță, fluierând
Am alergat devreme să mă întâlnesc cu Vara,
Nu mai simțeam durerea ce mi-o striga un cui
Și nici oftatul traiștii, când îmi căram povara!
Cu brațele de flori m-a prins ușor de umăr
Și- a înflorit cămașa pe care o purtam,
De fapt cred că plecasem din mine…Uite scara!
Pe crengi de bucurie, cu patos mă urcam.
Aș fi rămas copac sau spic pe câmpul ei,
Cu razele în plete și nopțile pe umăr,
În stelele aprinse să pun mereu idei
Și-apoi cu stoicism să încep să le și număr…
Dar podul mi se surpă și ceasul dă alarma,
E Toamnă! Mă trezesc… și frunzele adun
Între coperți de suflet închid iarăși o rană
Și plec cu traista mea și visele la drum…
—————————–
Camelia CRISTEA
București
2 august, 2018