O poveste senzaţională identificându-mă ca român – o explozie cu multă lumină şi scântei? Nu a fost… Mai mult, pot spune că toată perioada de 27 de ani petrecută în Australia a fost luminată precum licuriciul luminează întunericul pe ici, pe colo, pulsând şi permanent tăind bezna într-un plâns nedefinit. Lumea mă cunoştea, îmi cunoaştea existenţa, privind undeva dincolo de fiinţa mea… Eram conştient de tot ce se întâmpla în jurul meu… Nu am fost de acord cu multe lucruri în cadrul comunităţii, nu puteam rămâne indiferent, însă nimeni nu s-a sinchisit să-mi ceară părerea.
Am suferit în tăcere.
Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.
Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinatate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted la comunism” şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”.
Românii n-au fost comunişti. Ei au fost întodeauna ceea ce sunt şi vor fi în veci şi faptul că au trăit sub sistemul impus din afară şi i s-au adaptat lui „aparent”, nu îi face handicapaţi sau cerşetori. Deci: de ce să recunoască o crimă dacă nu sunt ei criminalii, şi cui să-şi ceară scuze şi pentru ce?
Părinţii noştrii au fost nişte oameni extraordinari care nu au avut de ales şi care ne-au crescut aşa cum au ştiut ei mai bine, în dragoste şi în credinţa de bine.
România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi cu fiecare descoperire mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor pentru că întodeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine.
Cu credinţă şi respect pentru lumină.
–––––––––
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia