Când am deschis ochii în Iezer am auzit un sunet uriaș,
m-am urcat pe coșerul cu porumb ca să văd de unde vine;
era un acoperiș ruginiu
în zare cu o cruce în vârf
și am zis Uaaaaa!
în fundulețul gol
din scutece.
Satisfăcut am privit de sus ca să cobor și mi s-a făcut frică.
Toată ograda cu porci, găini și rațe
cu tot cu casă, grajd și boi
era într-un mare balon de cer albastru
și mama cu joarda.
Mi-am fript coițele-n pirostie,
am început să plâng și m-am cățărat pe sub acoperiș,
plonjând înăuntru
peste știuleții de porumb roșii auriu
până a venit mămuța
și m-a luat
să nu mă mânce porcii.
A fost prima mea Aventură și Dar pe pământ. De aici Dumnezeu nu m-a mai lăsat singur și de-atunci se joacă mereu cu mine. Cutreieram dealurile Ciudanoviței prin poienele cu fân înalt în bătaia soarelui amurgului îmbrațișat de miresme, clopot de capre și miei și sunetul gâzelor, tril de păsărele și foșnet de șarpe sau viperă cu corn a Caraș-Severinului fără frică de nimic, doar emoționat de frumusețea lumii și energia vocilor naturii, pluteam. Eram liber și iubit de viață. Ah! Ce înseamnă să poți gusta din mireasma florilor și tremurul vântului, strălucirea razelor luminii care se ascundeau încet după deal și apoi ajuns târziu acasă să iei o mamă de bătaie că nu ți-ai făcut temele pentru mâine și că ai rupt pantalonii prin spinii pădurii umblând după afine și fragi. Ce contează? Așa îmi descărcam fericirea prin plâns. Era ca un paratrăsnet prin care se scurgeau fulgerele în pământ. Dumnezeu îmi proteja sufletul.
Să fiu cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului cu Aurel, eram cu sora sa în clasă, pe care o chema Doinița cea frumoasă și silitoare, dar încrezută și mândră. Era prea serioasă să ne bage pe noi în seamă care ne chinuiam pe ascuns în bucătărie să-i despletim mamei sale plasa de nailon ca să ne împletim noi rombulețe pentru chei. Cu această ocazie mi-am crestat degetul mic de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns noi și când ne-am întors odată plini de păduchi dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui Mihuț și mamele noastre au strigat una la alta „păduchioaso”, crezând că ne-am dat păduchii unul altuia din tezaurul familiei. Ani mulți am făcut năzbâtii împreună până când într-o bună zi, tatăl lui care era milițian a primit ordin să ne aresteze; Doamne ferește! Glumesc, a fost transferat de la Ciudanovița la Oradea și a trebuit să plece. Asta însemna și despărțirea noastră și automat pierderea unui prieten de joacă. Noi, familia mea eram mai săraci, dormeam în paturi de fier, iar ei mai sus în societate, în mobile de lemn, însă asta nu ne-a oprit să împărțim bucuriile copilăriei până în momentul plecării când vecinul de deasupra, un șarlatan descurcăreț care ura miliția m-a pus, văzându-mă că plâng după Aurel, când urcau lucrurile în camioane gata să plece, m-a pus să strig dupa el „bozgore trozgore” și să alerg după el, și să-l lovesc cu un pumn în spate. Acesta a fost momentul când mi-am pierdut inocența, onoarea și demnitatea în fața Domnului, acest lucru m-a șocat atunci și cu mulți ani mai târziu l-am înțeles. Am terminat o prietenie de ani de zile sub imboldul unui pervers om bătrân care a râs în sinea lui de noi doi copii nevinovați, și-a bătut joc. Iuda și-a băgat coada în imaculatul suflet.
Din acest moment nu am mai trăit acel sentiment de primă libertate. Restul vieții au fost pentru mine variațiuni și interpretări la libertate, concepte care mă opreau din gândirea firească, mă transformau în mașină și toate experiențele mele din copilărie nu se mai potriveau cu noua lume și definițiile ei pentru succes și fericire în care am ajuns să trăiesc. Am descoperit că specia umană se omoară dintotdeauna. Când îi aud pe oameni că ei luptă pentru ea, că ei o caută, că ei se refugiază ici și colo ca s-o trăiască, mi se face milă. Libertatea nu se poate măsura fizic și nici material ci doar spiritual. Trăim în concepte și manipulăm valoarea cuvintelor după plăcerea manipulatorilor. Toate aceste calități: loialitate, credință, onoare, curaj, patriotism, demnitate, datorie, jurământ etc. sunt convenții ale orânduirilor și chiar a indivizilor dar nu și a familiilor și părinților noștri a căror valori și interpretare diferă de sistem. Comuniștii nu credeau în Dumnezeu, însă seara părinții ne puneau în genunchi pe marginea patului să ne rugăm înainte de culcare. Ziua la școala foloseam limbajul de lemn care nu ne afecta în credință și am descoperit dintr-o dată cât de săracă și nesigură e limba prin care comunicam și cât de perverși și perverse sunt capriciile oamenilor. În timp ce românii își strigau nefericirea când l-au dat jos pe Ceaușescu, eu am trăit un sentiment de milă. Odată cu progresul civilizației cu noile artificializări crește și trauma împletirii limbii divine cu cea fabricată din topor prin necesitatea funcționării și participării la nivel, la standardul impus. Limba părintească are puteri magice, vindecătoare. Copilul de cum se naște și intră în societate e luat la plămădit. I se rupe inima de creier și e transformat în robot.
Ne sunt vândute tot felul de concepte noi ale fericirii. Tu crezi că libertatea înseamnă a avea tot ce-ți dorește sufletul? Păi ți le dau pe toate și atunci când le ai, te sinucizi „poate”… sau vei fi dezamăgit și te vei apuca de „improvizații”, ieși din norme. Uiți să mai fii, uiți cine ești, nu știi că poți fi tu însuți și ce ar trebui să fii. Ești sclavul ȘMECHERULUI, JIGODIEI. Ai devenit produsul lui.
Libertatea nu o găsești în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești să afli de la ea. Nu în altă țară sau pe altă planetă ci în tine se află, în locul unde te ești. Dumnezeu te-a lăsat în locul potrivit ca să-ți trăiești libertatea CU CARE TE-AI NĂSCUT. E în fața ta. Depinde ce vrei să afli despre tine sau vrei doar păpică, Kent și Whiskey.
Celelalte, Curajul și Onoarea pe care le-am învățat în România Comunistă și filmele anilor ’50-’70 Hollywoodiene sunt diferite de Curajul și Onoarea de azi. Eu am simțit că îmi apăr țara și am curaj să mă sacrific pentru ea pe când în armata americană „să zicem”, ducându-mă peste alte națiuni, făcând prăpăd nu cred că are aceeași interpretare. Să intru în casa altcuiva și să-i omor părinții ca să le fur plapuma nu ar fi o onoare și să accept apoi și o medalie pentru asta. Acesta e motivul pentru care majoritatea soldaților americani se întorc de pe front turmentați, disturbați, smintiți la minte, pentru că noțiunile, conceptele moralei umane de acasă nu se potrivesc cu cele la care sunt supuși și expuși pe front să le practice.
Experiența vieții „a fi” este destinată să te înalțe spiritual, nu să înlănțuie material și fizic. Aceasta e concluzia mea și nu o impun nimănui. Pusnic trebuia să mă fac! Răspunsul îl cauți și îl descoperi singur, în direct, fără mijlocitor și apoi îl împărtășești cu aproapele tău. Mulți au fugit din Blocul Comunist pentru a-și căuta libertatea de a avea „zic ei”, pentru un Kent și-un Whiskey, eu nu. Am fost curios să aflu ca: în „coșarul cu porumb”, la ce nivel de civilizație a ajuns omenirea din Vest. Să văd de ce e capabilă specia umană. Această obsesie a dus nicăieri. În tot acest timp i-am descoperit slăbiciunile și păcatele dar și frumusețile generate din rezultate. Pe acei “eroi” și “martiri” ce mergeți prin Silicon Valey sau NASA și LE FACETI PUBLICITATE la intoarcere, acasă: ‘VEZI TU DOAMNE CE BINE O DUC EI, acolo!’, de ii puneți pe drumuri pe mulți să o ia razna, să plece din țară. Vă rog nu-i uitați pe cei din pușcăriile vestului sau pe cei care nu sau realizat și dorm pe drumuri că și ei sunt parte din tablou. Vă duc la vorba lui Tudor Gheorghe: ‘Construiți pe ce aveți, nu demolați!’ Veți fi mai împliniți! Nu i-am înțeles pe conducătorii de azi… și nu am aflat adevărul. Această mărturie și trăire este experiența înfrângerii mele pe pământ. Am crezut cu usurinta si naivitate. Fiecare are dreptul la simțiri, alegeri, greșeli și chiar păcate! Dar și la dar. Bucurați-vă! Si urmariti adevarul.
Doamne, iartă-mă că mi-am irosit „talanții” și nu am înțeles nimic!
––––––––––
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
19 februarie 2020