Mă grăbesc să afirm de la început că, dincolo de deosebirile structurale şi temele specifice, poezia feminină afirmă o identitate proprie şi distincţiile sale inconfundabile fac din ea o poezie adevărată şi complexă, prin dominante specifice.
Ca trăsături generale, o estompare a fundalului social, o restrângere selectivă a universului imaginar, o resemnificare a proiectelor morale, o temperare a proiectelor vizionare şi uneori chiar absenţa perspectivei cosmogonice şi a atitudinilor viitoriste acordă specificitate poeziei feminine. E mai puţină utopie şi nu sunt escaladări sarcastice, ceea ce îmbrăţişează realitatea într-o empatie care modifică datele iubirii pământeşti şi credinţa în Dumnezeu. Bărbaţii sunt grandilocvenţi şi încifraţi în exprimarea sentimentului, pe când doamnele sunt mai reţinute. Poezia, însă, feminină sau masculină, rămâne poezie în distincţiile structurale.
Este o evidenţă faptul că de secole există o poezie tipic feminină, lucru care se mai poate dovedi prin prezenţa şi accentuarea unei virilităţi pragmatice, existentă în creaţia unor nume celebre ale poeziei româneşti.
„Sexul slab” constituie, de obicei, subiectul poeziei masculine, pe când tema fundamentală a poeziei feminine este iubirea într-o perspectivă care nu exclude particularizarea identitară a unui TU marital, imperativ. Există, iubirea tragică şi înalt tensională a cuplurilor refractare normelor şi înţelegerii convenţionale – şi exemplele sunt acum cunoscute, de la cea mai tristă poveste de iubire dintre Romeo şi Julieta, sau iubiri aşezate, calme, raţionale precum aceea din Canţonierul lui Petrarca, pe care George Călinescu o numeşte – nu fără o anume dreptate – „dragoste de oameni bătrâni”, ceremonială, plină de atenţii şi reverenţă.
S-ar putea spune că poezia e vocaţia originară a Claudiei Voiculescu, şi lirismul ei a rămas o constantă tipologică, indiferent de meandrele biografice şi diversele angajări profesionale. Singura frontieră semnificativă, biografică, a fost trecerea identitară de la debutanta Claudia Ilie, la Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În ceea ce mă priveşte, de la 15-16 ani sunt „contemporan” cu Claudia Voiculescu, cunoscându-ne atunci la marele cenaclu „Bacovia”, condus de Agatha Grigorescu Bacovia şi Gabriel Bacovia. Eu veneam din Rahova, ea venea din Ferentari în celebrul cenaclu de pe strada „11 iunie” unde am văzut pentru prima oară scriitori adevăraţi, dar care nu semănau deloc cu cei de la televizor.
Înainte de a adopta rondelul, poezia Claudiei Voiculescu afirma armonie şi echilibru, o clasicitate structurală, printr-o poezie a conştientizării actelor existenţiale, fără mari elanuri şi cu moderate proiecţii în imaginar. De pe atunci deci, afirma un ideal de clasicitate, particularizat ca o vedere dinlăuntrul fiinţei umane: autoarea nu încerca inovaţii riscante sau experimente stridente – cum se mai practica în anii ’70 ai secolului trecut, şi în felul acesta şi-a construit o voce proprie, originală.
Poezia devine o clepsidră a conştiinţei pe o memorie dinamică aflată mereu la bază, care însă trebuie activată de anumiţi stimuli din imediatitate, cum sunt apele Senei, echivalente cu fluxul amintirilor din burgul natal. Astfel, într-un singur rondel, autoarea speculează asupra ideii de timp – „răstimp”, „supratimp” – asociată cu imaginea valurilor sau a stolurilor: „… Şi toate ajung la un mal/ – Jocuri acelui răstimp –/ Iar gând şi zbor ca-n timp regal,/ Se repată-n supratimp// Stol după stol, val după val…” (107) Stol după stol.
De fapt, întreaga „viermuială” a lumii se reduce la inutile „migrări” şi sterile „căutări”… De aceea ipostazele, sentimentele abstracte sau numai abstrase din eflorescenţa lumii concrete ţin de un registru foarte divers, dar imaginabil: „Eu pot să fiu o alinare/ Sau tristă zi sub cer noros/ Sau doar o gravă întrebare/ Sub cornul unui melc fricos…// Mai pot să fiu o-nfiorare/ Sau vânt sălbatic, volburos;/ În tristă zi, sub cer noros,/ Eu pot să fiu alinare…// Sau pot să fiu abandonare,/ Murmur de seară, aburos,/ Şi dor durut, mir şi mirare/ Sau vin răcoritor, brumos,/Cinstit la ceas de alinare…” (114 Pot să fiu o alinare…)
Există un fior religios, discret şi profund, care marchează atitudinile umane foarte diverse şi contradictorii, adică respectând complexitatea conştiinţei: „Aş vrea să nu plec de tot,/ Doamne, dacă se mai poate…/ Pe sub al meu feribot/ Sunt mările secate./ Pâinea-i sfinţită-n chivot,/ Câmpiile semănate…/ Aş vrea să nu plec de tot,/ Doamne, dacă se mai poate…/ Dăm de uşi ferecate,/ De lupi cu sânge pe bot/ Apele-s poluate/ De un alt străin Vizi-Goth…/ Aş vrea să nu plec de tot… (115 Dăm de uşi ferecate)
Şi acest poem construieşte, din irizări semantice rare, o stare umană de trăire poetică, un fel de, cum zice Claudia Voiculescu, „melancolie murmurată”, „fată de poeme”, „zeiţă în singurătate”. Oricum, autoarea suprapune un fel de dragoste busuioacă şi o „iubire cu aldine”.
O poetă importantă, însă discretă, frecventând fără insistenţă cercurile generaţiei ’70, cu un mănunchi de personalităţi care strălucesc atât prin comparaţia cu epocala generaţie ’60 cât şi cu textualista generaţie ’80. Însă generaţiile acestea decenale sunt prea rapide şi prea restrânse ca să definească un moment literar reprezentativ.
Poeta a ajuns la o simplitate remarcabilă, capabilă de complexe nuclee de semnificaţie, într-o cursivitate, limpezime şi muzicalitate strălucitoare. În acelaşi timp, poeta nu ezită să-şi asume un rol ordonator în lumea tristă şi dezorientată, la „sfârşit de secol trist şi gol”.
Claudia Voiculescu este o reprezentantă de frunte a generaţiei ’70, alături de Cleopatra Lorinţiu, Grete Tartler, Elena Ştefănescu, Ileana Mălăncioiu şi alte câteva nume pe care nu le mai menţionez aici. Debutantă încă din adolescenţă, a rămas fidelă unui ideal poetic de clasicitate şi reverenţă faţă de marea tradiţie a preciziei româneşti.
Consecventă cu poezia, autoarea, totuşi, a publicat destul de rar şi s-a implicat sporadic în acţiunile Uniunii Scriitorilor. Cu toate acestea, trebuie remarcată colaborarea sa intensă la diferite publicaţii literare prestigioase şi faptul că întreaga sa creaţie s-a bucurat de apreciere, cât timp a primit un număr important de premii şi distincţii. A practicat o poezie de socializare intensivă, ofertantă pentru o diversitate de tipuri de receptori, adică pentru o audienţă maximă, dar a rămas fidelă unui ideal de clasicitate.
Claudia Voiculescu a scris insistent rondeluri, de-a lungul întregii sale cariere literare, dar acum au fost adunate într-o antologie tematică. Textele provin din volumele: Rondelul orei fermecate (Ed. Insert, Bucureşti, 1994), Nimic pentru vamă (Ed. Helicon, Timişoara, 1997), Arzând anotimpuri (Ed. Helicon, Timişoara, 1998), Dintr-o iubire (Ed. Signata, Timişoara, 2001), Şansa suferinţei (Ed. Muzeul Literaturii române, Bucureşti, 2006), Sudul târziu (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008), Poezii (Ed. Ideea Europeană, 2011), Trepte-n adânc (Ed. Tracus Arte, 2014), cât și din cele nepublicate în volum până-n prezent. Cele peste 300 rondeluri au o remarcabilă unitate de tonalitate şi o semnificaţie convergentă, reconstruind meditativ semnificaţia clară şi candoarea pierdută a postmodernităţii.
Trebuie adăugat că despre poezia Claudiei Voiculescu au scris nume mari ale literaturii contemporane dintre care enumăr: Cezar Baltag, C.D. Zeletin, Henri Zalis, Pan. M. Vizirescu, Tudor George, Radu Cârneci, Gheorghe Grigurcu, dar şi mulţi dintre colegii săi de generaţie ’70.
Autoarea s-a integrat nu numai generaţiei sale şaptezeciste, dar s-a cuprins într-un mod performant şi în literatura epocii sale ca un autor pentru care, dintre lucrurile umane, nimic nu e mai presus de poezie. Volumul de faţă deţine un parfum subtil, provenit de la lirismul de înaltă calitate pe care poeta şi l-a însuşit şi perfecţionat de-a lungul întregii sale cariere literare.
––––––
Aureliu GOCI
București
1994-2020