REFLECȚII LA VREME DE SEARĂ…
Departe mă duce gândul, că nu știu unde mai sunt…
E zi, e noapte ? Mă plec pe tâmpla albă și mă încrunt…
Mă-ntreb: cine nu mă lasă să cuprind tot largul zării ?
Cum de neclintită stau și nu mă prind de coama mării ?
Vreau ochii să mă poarte, de la sfântul răsărit l-apus,
Din trandafiriii zori, spre cerneala nopților condus…
Ca lumea-ntreagă s-o cunosc, pe-ntuneric, pe lumină,
Când soarele raze răsfiră sau, când luna fi-va plină !
Adunai multă putere, să pot da lumii de capăt,
Să dezleg prin ce mistere, nemurirea s-o recapăt,
Gândul mintea-mi sfredelește, m-arde foc mistuitor,
Din celule-mi dă năvală, pe redute învingător,
Cu-amintirile-ncrustate din strămoși, noi clironomi
Și din gene-adânc crestate-n faimoșii cromozomi,
Cu memorii suprapuse, chiar din prim locuitor
Și prin generații-aduse, în timpul meu de muritor…
Vreau cu gândul să mă-ntorc la grădina cea cu meri,
S-apuc unu-n pumn să storc, cum gândesc atâtea seri
Și-ntrebând pe-al nostru Tată, întru tot Mântuitor,
De iertând… mă poate face din pribeag nemuritor ?
PLICTISEALĂ…
Ziua se topește în roșul amurg…
Cu-ncetul se stinge, se-nserează…
Stelele clipesc și-alene se scurg,
Blânda lumină a lor ne veghează…
În ceașcă, ceaiu-i fierbinte pe masă…
Alene îl sorb să nu se răcească…
Pe-aburi nostalgic mintea se lasă,
Hoinar lăsând gândul să rătăcească…
În jocu-i, flacăra-n lampă pâlpâie…
Împrăștie umbre, difuz, pe pereți…
Evantaiul îmi face să-mi fâlfâie,
Câțiva ciulufi de pe frunte, răzleți…
Mă gândesc la a mea existență
Și gândurile-mi fug cu iuțeală…
Am să-mi mai dau poate-o pasiență,
Să văd cât timp mai am de tocmeală…
Undeva, trist, un greier mai cântă,
Cu lira-i dezacordată, l-adăpost…
La radio, o voce pompoasă cuvântă,
Câteva versuri, fără noimă și rost…
Ce searbădă seară pentru gânduri…
Nu pot să scriu nici măcar un catren…
Inepții doar, pe-ncâlcitele rânduri,
Repetat motiv de monoton refren…
MARE, PE COAMA VALURILOR TALE…
La ora când se frânge amurgul, înspre seară,
Când, sângeriu, soarele-i pe boltă răstignit,
La ora, când ziua se-nchină nopţii iară,
Până ce întunericul s-o prindă-n gheară,
Mă-ndrumă paşii spre tine, mare… am venit…
E ora asta, plină de mister ce mă pătrunde,
Când simt nevoia, dureros, să mă scufund…
Să mă alinte valul tău şi printre unde,
Copilăroasă, printr-ele să mă pot ascunde,
Mare… în pântecul tău, adânc să mă afund…
La ţărm, îmi las uşor suspinul sugrumat,
Briza dulce, prin păr să mă dezmierde…
Gustul sărat îl simt, aerul înmiresmat,
Valul, spre ecoul ce departe m-a chemat,
Mă duce şi-n vârtejul dorului mă pierde…
Pe strunele zefirului, cu mâna tremurândă,
Punte peste lumi fac, de arpegii în cascadă…
Să n-apuce noaptea, cea rece şi flămândă,
În mreje să mă prindă, precum stă la pândă,
Ochii să mi-i fure, ca zarea să nu-mi vadă…
În pripă ies la mal, vrând să-mi fac zăgaz,
Să-mi stăvilesc extazul, să nu-mi plece…
Nu vreau să-l fure, în jocul mării vreun talaz,
Să mă mai bucur încă, cer un pic răgaz,
Pe coama valului, l-alte lumi să mai pot trece…
NIMENI NU ȘTIE…
Nime-n astă lume, de tine nu vrea să știe,
Când rupt îți este sufletul și inima-n bucăți…
Întorc ochii-nghețați, cu privirea lor pustie,
Goi de orice sentiment și plini de apatie,
Cui oare să-i pese dacă trăiești și cum arăți,
Dacă ziua ți-i calvar și-i plină de greutăți ?
Fac doar crude judecăți…
Nimeni nu se gândește dacă poate-ți este greu,
Dacă zilele-s deșert și nopțile îți sunt reci…
Că, un cuvânt aștepți de la bunul Dumnzeu,
De curaj și alinare când ești căzut, plebeu,
Când nu știi unde să stai, nu știi loc unde să pleci,
Dacă neînsemnat te simți, prin fața lor de treci
Și fruntea stânjenit apleci…
Nimeni nu știe dacă ți-i frig și-ți plouă-n casă,
Dacă-ți fumegă un ultim muc de lumânare…
Dacă-n pahar ai apă, vreo pâine ai pe masă,
Îngerul de-a-ntors fața și dezgustat te lasă,
Dacă boli te-ncearcă, fără timp de amânare
Copleșit de temeri, pe gârboava ta spinare,
Căzut în resemnare…
Nimeni nu știe, cât de-nfometat ești să zâmbești,
Visând cu sete clipa, când vei fi om fericit…
Că ai ca și-alții dreptul să fii iubit și să iubești,
Să cânți, să strigi, lumii fără teamă să vorbești,
Că sătul ești de corvoadă, ca sclavul la muncit,
Încolo-ncoace purtând pașii, de alții îmbrâncit
Tot pe drumuri rătăcit…
Curaj să-ți faci și de jos te-adună, te ridică,
La capătul tunelului, vedea-vei o sclipire…
Din haosul de-unde ești, te-i înălța la o adică,
Avem dreptul de-a trăi și nimeni nu abdică,
Nu lăsa timp să treacă, degeaba-n risipire,
Destul aer e pe-aici, cu toții să respire,
Doar fugi din amorțire !
CĂLĂTORIE ÎN TIMP…
Viața-ntreagă ți-e doar ca o călătorie-n timp…
Un tren și-un bagaj, cu simțămintele puzderii…
Într-una dau năvală, roiuri, roiuri în răstimp,
Născute, dospite-n sânul fiecărui anotimp,
Când înălțat și când strivit sub jugul poverii:
Al plăcerii, dar și-al durerii…
Aduni, oprindu-te prin gări, soiuri de senzații,
Te bucuri, te rănești, te oblojești și chiar înveți
Din greșeli, dezamăgiri, având și satisfacții,
Deslușind crude-adevăruri, iluzii și-aberații,
Trecând prin labirint, cu furtuni, ploi și nămeți,
Din toatele-adunând poveți…
Poți să vezi, s-auzi, să miroși, s-atingi, să guști,
Pe drumu-i cunoscând bucurii, tristeți și frică…
Disperări, păreri de rău, din singurătăți să muști,
Ades simțind ca vietățile ce-s ferecate-n cuști,
Zvârlit în șanț, nu dispera, căzut tu îți ridică
Trupul, dacă-n noroaie pică…
Luptând cu monștrii tăi, vei învăța să te ferești,
Răzbătând talazuri din oceane furtunoase…
Pe tine să te-ntreci, când vlăguit mai obosești,
Crucea de te-apasă, să mergi, să nu te-oprești,
Învinge valurile vieții, oricât par dușmănoase,
Vor fi mai calme și duioase !
Că, nu-i plină viața doar cu rele, dar și bune…
E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…
Te iartă, fă curaj, răbdare fă și visele nebune,
Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune,
Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,
Învață să ierți și să iubești !
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Iulie 2019