CÂNDVA NE-A ZÂMBIT MAREA
Cândva-ntr-o vreme, mult ne-am mai iubit…
Cât suflet dăruit, nu vei afla pe veci…
Vară era, pe malul marii şi soarele-n zenit
Şi-ntr-altă vară, mi-ai spus că vrei să pleci !
Din valuri apărut-ai, cu zâmbetul senin,
O lume-ntreagă dispăruse, pe aripi de zefir…
Îmi sorb azi asfinţitul, cu gustul de pelin
Te strig să-mi vii, adâncă-i tăcerea în nadir !
Dar şoaptele mi-s izgonite, de vânturi înapoi,
Rătăcitoare, aiurea, prin neguri de uitare…
Nu ne-auzim, doar valu-şi aminteşte despre noi,
Ne-a zăcut demult ecoul, răstignit pe-altare…
Ne-acoperă nisipul, etern se cerne pe-amândoi,
Limanul ni-i pustiu acum şi ţărmurile-s goale…
Paşii mă dor, atâtor veri, doare tăcerea-ntre noi
Doare şi ţipătul pescăruşilor, ce dau târcoale !
Castele din nisip zidirăm, cu-atingerile blânde,
Ruinele ne zac în suflete, de-atâtea veri cernite…
Printr-ele, de-om scormoni, cu mâinile flămânde,
Dezamăgire vom găsi, suspin şi gândurile mâhnite…
TE AȘTEPT
Noaptea fură din amurg,
Cade greu vălul tăcerii.
Sunetele se sting, se scurg,
Tac zâzaniile-n puzderii.
Tristul cântec de vioară,
Smuls, purtat e-n depărtare.
Numai țipătul de cioară,
Îl acoperă-n uitare.
Cade bezna peste dealuri
Și mă prinde rătăcind.
Iese luna, cade-n valuri,
Se scufundă strălucind.
Alergând cobor pe stânci,
Seri la rând să te aștept.
Fac curaj, răbdări adânci,
Să te strâng cu drag la piept.
Cât îmi e marea de mare,
Ochii îmi privesc prelung,
Încercând să văd în zare,
Întunericul străpung.
Dar nici urmă de catarg!
Mută-s eu și marea-i mută!
Geaba stau, privesc în larg,
Spre iubirea mea pierdută.
SINGURĂTATE ÎN DOI
Oooo, Doamne, Tu, preaputernice stăpâne,
Ca fulgerul mi-ai azvârlit nedreptele porunci,
În trupu-mi gârbovit, în mâinile-mi bătrâne,
De m-ai îngenuncheat cu capul în ţărâne,
Ca nedreapta răzbunare, în mine să arunci!
În voia Soartei m-ai lăsat, celeia hapsâne,
Ce-n drum m-a azvârlit, plină de mânie…
Acolo, unde lâncezesc doar suflete păgâne,
Că, rost în lume nu-şi mai au, de a rămâne
În rândul celor buni… a acelora cu omenie!
Dar… cum vagabondam, pierdut ca un străin,
C-un cuget înecat în ploi de lacrimi şi durere,
Simţii că s-a lipit de mine un suflet peregrin,
Bătrân şi el, cu ochii lăcrimoşi, catifelaţi, blajin,
Aciuindu-se scâncind, în coasta mea-n tăcere,
Un câine, cam ca mine, dar cu inima fierbinte…
Tremurăm de frig în noapte, două mogâldeţe,
Sub streşini şi prin colţuri, aşteptând cuminte,
Că, poate s-o-ndura vreun trecător, la rugăminte,
Vreo coajă să ne dea, nouă, ajunşi la bătrâneţe!
Împreun-acum suntem, nu ne pierdem firea…
Îngenunchez, Doamne, căzut pradă robirii
Şi-ţi mulţumesc, că ţi-ai întors spre noi privirea,
Lăsându-mi, un suflet prigonit alături şi-ostoirea…
În cruntul meu destin, mi-ai arătat taina iubirii,
Că dăruind-o, mi-o fi mai dulce mângâierea,
Împărţind stropul şi fărâma cu-aceşti ochi blajini…
La pieptu-mi costeliv îl strâng să-i dau puterea,
Pe veci vom împărţi greul şi clipele şi Vrerea,
Prin viaţă vom răzbate, aşa cum plină e de spini!
Deşi ni-i existenţa neagră, plină de nevoi
Îţi mulţumesc şi buzele nu-mi poartă tânguirea…
Doamne, om fi nepricopsiţi şi amărâţi şi goi,
Scânteie-nsă ne-ai aprins în inimi, l-amândoi
Abia acum înţelegând ce-nseamnă fericirea …
E… că-n singurătate, suflete pereche-acum suntem,
Până-n clipa din urmă, cu credinciosul meu câine…
Ne-om trăi viaţa amândoi şi nu socot că e blestem,
Iubire port în inimă ca scut, de moarte nu mă tem
Şi… zău, că ni-e destul şi-o coajă doar de pâine !
—————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
21 iulie, 2018