CĂTÂND FĂRÂMĂ DE LUMINĂ…
Furtuna se abate, unind cerul cu pământul…
În ropot de herghelii, cad greii stropi de ploaie…
Cu lacrimile mele-mi îneacă gândul și cuvântul,
Se-asmute printre trunchiuri de copaci și vântul,
Trăgând de frunze, ramurile le rupe, le îndoaie
Și-n scurmată humă le înmoaie…
Răbufnesc tunete și fulgere din înălțimi celeste,
De parcă norii s-ar război cu nevăzutul inamic…
Se zgâlțâie temelia, în balamale ușa și ferestre,
Alunecă-ntunericul, din bolta cerului pe creste,
Doar eu-ncâlcesc șiragul viselor ș-iară le despic,
Rămânând în palmă cu nimic…
Las gândul să-mi zboare liber, visător și solitar,
Mai presus să se înalte de furtuna infernală…
La ușa Raiului să bată, la palatu-i de cleștar,
Omagiile să le depună, pe-al lumii sfânt altar,
Unde stelele se-ascund, cu lucirea de beteală,
Sub perdeaua nopții, de cerneală…
Afară mă reped cătând în ploaie parc-un sens,
Ceva anume, din melancolii să mă trezească…
Sufletul să-l facă să vibreze, poate mai intens,
Sorbind vreun strop din energia cerului imens,
În mine să mă regăsesc și să se oglindească,
Fărâma din Lumina dumnezeiască…
MÂINE-I ALTĂ ZI…
De simți în jurul tău că lumea-i rea și dușmănoasă,
Cuvintele urme-adânci săpând, de ură și de teamă
Și în spate, ca un crivăț, îi simți mâna nemiloasă,
Din baltă-n baltă împingându-te, rece și mâloasă,
Să nu-i dai satisfacție lăsând gura ta să geamă
Că, mâine-o altă zi te cheamă…
Dacă mâinile întinzi și-mbrățișarea-ți este goală,
Prinzând doar aerul și ploaia, cu lacrimile tale,
De cuvintele din rugă ți-au căzut, ca arse-n poală,
Din prea plinul lor, sărace par azi, ca dup-o boală
Nu dispera, că-n roza sufletului sunt spini, metale,
Că, mâine-or crește iar petale…
De-ți va veni ecoul unei melodii demult apuse,
Ce răsuna-va-ți în urechi, ca-n biserici psalmodie,
De-or năvăli în gânduri amintirile, de ani răpuse,
Din vremi uitate, unde iubirea mare se pierduse,
Nu dispera, că s-or spulbera ca puf de păpădie
Că, mâine-i alt soare, vânt-adie…
De-auzi-vei plânsul bufului cum se împlântă-n suflet,
De-i zări-n oglindă bătrânețea cu pletele-i cărunte,
De visele s-au sfărâmat, negre-s gândurile-n cuget,
De gleznele-ți par înglodate, te-mpiedică la umblet
Nu dispera că pulsu-i slab și inima-i cât un grăunte,
Că, mâine-i altă zi și-o altă punte…
DĂ-NE DOAMNE…
Simți pe-obraz adierea dulce de zefir,
Pe crengi crăpând mugurii roz și cruzi?
Simți mireasma petalelor de trandafir
Și-al ierbii-n freamăt, în luncă, fir cu fir?
Simți nevoia să alergăm ca doi zăluzi,
Cu mâinile deschise și cu ochii uzi?
Ba simți chiar și răsufletul mării-n mal,
Cum spre tine vine și încet te-atrage,
Ademenindu-te pe-albe coame de val
Departe să te poarte, în tropot de cal?
Călindu-te-n furtună, simți cum te trage
Și-apoi pe țărm te lasă, se retrage?
Vrei zorii să-ți fie cu răsărit de soare,
Lucind culorile din spectru, ca vitralii?
Liber să simți, ca ieșit din închisoare,
Lăsându-ți pașii, pământul să măsoare?
Sătul nu ești de război, foc, funeralii,
Având casă adâncul mării și coralii?
Vrei să zbori ca vultur cu aripi întinse,
Planând cu ochii ageri de pe înălțimi?
Să uiți visurile-ți sub cenușă stinse,
Făcându-ți alte noi, de culori aprinse,
Scăpând de gloatele amorfe de mulțimi,
De cei cu capu-ntre genunchi și anonimi?
Simți revoltă ajuns la capătul de pod?
N-ai vrea să scapi de cerberii la pândă?
Să nu mai fii un amărât de artropod
Când, împins din spate, te duci spre eșafod,
Unde, din vina nașterii, aștepți osândă,
Plătind cu sânge reaua haită și flămândă?
Să te-ntorci ai vrea l-acei ani ai inocenței,
Cu parfum de roze, smirnă, tămâioară…
Sub pelerina de brocart e cea a zdrenței,
Cătând comori, ai pierdut darul esenței,
Bucuria vieții, așa cum fost-a prima oară…
Da-ne, Doamne, ce datu-ne-ai odinioară!
ȘI VICTIMĂ-S ȘI CĂLĂU…
Prin zile cenușii și prin nopțile violete,
Mă duc alene pașii, prin vechile cartiere…
L-același film al vieții-am cumpărat bilete,
Aceiași spectatori văd, pe scaune, schelete,
Neclintiți, nu râd, nu plâng, nu pot să zbiere,
Încuiații în destine prizoniere…
E-ntuneric, pândesc pe la colțuri, ca momâi,
Cu ochi goi, nu vezi în ei de viață scânteiere…
O voce-mi rupe inerția, lovindu-mă-n călcâi,
Spunând: „fugi de-aici, printre ei să nu rămâi,
Că finalul filmului e amar, cu gust de fiere,
Nu-i basm, a morții adiere”…
Mă trezesc din letargie, așa, ca dintr-o vrajă,
Perdeaua nopții trag și ronțăi din zăbrele…
Mă zbat să fug de-aici și de-a rutinei mreajă,
S-alung pe cerberii ce-mi stau la uși de strajă,
Poveri smulgând de pe mine, de lanțuri grele,
Să scap de toate cele rele…
Cât să rabzi văzând viața să curgă în pământ,
Actor și spectator l-același film posomorât?
M-apasă agonia zilei de-azi, în cenușiu veșmânt,
De ieri zidită-n mausoleul trecutului, mormânt,
Deznădejdi scuipând, ce-mi stau ca nod în gât,
Călău, victimă-s și ceru-mi mohorât…
NU TE DEZAMĂGI…
Ascultați voi de la mine, fraților, surori și-amici…
Prin viață, de-ai trecut ca trenul, fără să-nțelegi,
De pierdut-ai tinerețea, prin hățișuri și urzici,
De visele-s fărâme, nu poți căzut să te ridici,
Dacă din înțelepciunea lumii, nimica nu culegi,
Nu te dezamăgi, că mistere nu dezlegi…
Dacă mâna ai întins, după iubire-ai alergat,
De-ai rănit iubirea, chiar de frate sau de mumă,
Cu gura plină de minciuni, adevărul l-ai negat,
Dar durerea remușcării din urmă te-a strigat,
Nu te dezamăgi, vor fi-ncă nestemate-n humă,
Prinde speranța din zloată și din spumă…
Dacă simți durerea bolii cum curge prin suspine,
Oftatul maicii-ndurerate, vina, cuțit nemilos,
Cruce mare să te-apese, cu fața-n mătăcine,
Cerul să te scuipe-n mutră, pe sufletu-n ruine,
Nu te dezamăgi, spunând că destinu-i dușmănos,
Deschide brațele și poarta inimii, pios…
Privește-n zare, dezgolindu-ți pieptul de cămașă,
Cu ochi senini, caută s-asculți Sfânta Șoptire…
Gândește ce fac vulturii, când soarta li-e vrăjmașă,
Răniți leii cum ling rana, chiar privirea de-i trufașă,
Roagă-te adânc în tine, trezește-te din pervertire,
Nu te dezamăgi, simți-vei aripa de ocrotire…
RĂTĂCIRI ÎN MINE…
M-am ascuns în colțu-ntunecat al minții mele,
Pitită dup-al noianului gândirilor altar…
Mi-adun visele zdrelite, căzute pe podele,
C-au îndrăznit să zboare, s-ajungă pân’la stele
Și-aștept în întuneric, o scânteire din amnar,
La dor neîmpăcat, un dar…
În deșertul tristeții și-al tăcerilor prigoană,
Încerc să-mi domolesc furtunile ce bat în piept…
Litanie îngân la poala sufletului, icoană,
Un pic de tihnă să îmi dea, să pot închide-o geană,
Să pot din mine să m-adun și pașii să-mi îndrept,
Pe-un drum mai lin, mai drept…
Că sensul vieții e să dai vieții tale un alt sens,
Cândvisele pierdute par, pe drumuri de început…
Cu cât fuge timpul, zile și minute-n spațiu dens,
Cu fiecare clipă mai mult m-afund în gol imens,
Cu tot noianul de trăiri, înglodate-ntr-un trecut,
Pierduta-n mreje de necunoscut…
Încet simt că mă îngrop în mormane de cuvinte…
Neputința mă sufocă, voia mea e pusă-n frâie…
Aș vrea sa prind ecoul, curcubeul de veșminte,
De iz de putregai fugind din veșnice morminte,
Ca din psihoza gândului regurgitat doar să rămâie,
Mirosul sfânt de mir și de tămâie…
Să evadez din mine, corset mi-i trupul, dinastie,
Din hățișuri de coșmaruri, ce de temeri m-au-ngrozit!
Fără granițe, tăceri, să le-azvârl peste pustie,
Niciodată de ele nimeni, nici s-audă, nici să știe
Și, din păienjenișuri, ce-n juru-mi pânze mi-au urzit,
Să pot spune: tu, Viață, m-ai trezit!
MI-E DOR DE CE MI-A FOST…
Mi-e dor de vremea, când timpul nu-mi măsura clipe,
Necunoscând, că fiecare-nceput avea-va și-un sfârșit…
Când, întinzându-mi brațele, credeam că-mi sunt aripe,
Atunci, când în piept simțeam prime trăiri să se-nfiripe…
Mi-e dor de primii pași lăsați, pe cărărui ce le-am pășit,
De ce mi-a fost, părând azi desăvârșit…
Mi-e dor de locurile umblate, ce ochii mei au cunoscut,
De păduri, lunci verzi, cu romanițe pline, fluturi și trifoi…
Mi-e dor de-ai mei cei duși, la sânul lor cum am crescut,
De toți și toate vii cândva, azi poze pe-un gălbejit trecut,
De-amintiri, ce năpădesc și plâng în gândul meu, șuvoi,
Din albumul vieții, ce-n tăceri răsfoi…
Copilăria mi-o visez și-adolescența, le caut că mi-i dor,
Când sângele îmi clocotea, la văpaia dorințelor încins…
Mi-e dor de dor aprins, de senzația primului sărut, fior,
Când pe cerul sufletului, nu plutea vrăjmaș vreun nor,
Când, nu știam ce-nsemna, singur să fii, uitat și-nvins,
De anii, ce pe umeri iernile mi-au nins…
Nu știam că-s pieton, cu tichetu-n mână urcând în tren,
Venit de undeva anume și coborât într-o anume gară…
Credeam că viața-i curgătoare, că-i epopee, nu catren,
Că-i o divină simfonie, la nesfârșit și nu doar un refren,
Sperând că voi păși treptele, pe-o fără de capăt scară,
Neștiind că infinitul ni-i fumul de țigară…
PE ULIȚELE AMINTIRILOR…
Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…
Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…
Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…
Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…
Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…
BĂTRÂNUL ANTICAR
La colț pustiu de stradă, sub lumina palidă de felinar,
De-abia pâlpâie-o luminiță-n geam, într-o mică chițimie…
Să intru-mi face semn, cu firava-i mână, bătrânul anticar,
Invitându-mă în lumea lui, departe de orice-i barbar,
În care timpu-i la Trecut, nu mușcă cu-atâta lăcomie,
Pendula torcând în armonie…
Stătea bătrânul, cu păru-i alb lucind pe fond obscur,
Cătând ceva febril în vechiul și prăfuit de ani, ceaslov…
Prețul vreunui bibelou sau unei lămpi cu ponositul abajur,
Din nu mai știu ce an, prin colbul așternut pe împrejur,
Cu mâna-i tremurândă, doar ochi arzând în trup gârbov
Și răsuflare grea, ca la istov…
Și, ce n-avea pe-acolo… bijuterii, mărgele în șiraguri,
Vaze, bomboniere de cristal, albume pe colbuitul pluș…
Flori, dansatori de porțelan, ceruiti ciorchini de struguri,
Pești, câini, păsări de sticlă, ciugulind pe ram din muguri,
Altele, cu aripile-ntinse-n zboruri, spre cer, ca pescăruș,
Ori, hrănindu-și puii în culcuș…
Cine știe dacă visează, că poate-or dezerta vreodată?
Dacă le va-mplini visul bezmetic poate vreun jongler?
De-or zbura pe-un ram adevărat, spre-un soare-odată?
De-or face pui, în țări calde de-or pleca sau… niciodată
N-or părăsi odaia sumbră, cu pendula să bată a mister,
Jinduind vreun ciob de cer…
Ce s-aștepte ele oare, sub colbul vremii, fără rosturi?
O mână ageamie să le spargă? Blândă de colecționar,
Ștergându-le de praf cu grijă, aranjându-le pe rafturi?
Poate vreo Zâna să le trimită-n zboruri spre orizonturi,
Departe de pendula, ce bate-un timp Trecut, de anticar…
Departe… de lumina palidă de felinar…
ÎN LUMEA BASMELOR…
Pâlpâie lumina pe pereți, umbre, vântul râcâie cu gheara-n ușă…
Deja s-a înserat, liniște, uneori doar latră câinele, e credincer…
În odaie-i cald, pace, bunica zgândărește cărbunii sub cenușă,
Întețește flăcăruia, zglobie, pune câte-un vreasc, câte-o pănușă,
Că toamna-i târzie, mofluză, cu-ochiu-i dezgolit, ca temnicer
Și-n astă noapte-i frig, cam ger…
Adunați pe lângă foc, tăcuți, îl privim cum mocnește în cămin…
Ne încălzim mânuțele, plăpânde, de ceșcuțele fierbinți cu ceai…
Pufăie bunicul din lulea, aromă, sorbind înghițituri mici, de vin,
Cu ochi pierduți prin amintiri, izvor, depănându-le c-ușor suspin,
C-apoi, să depene povești, fuior, cu feciori viteji și mândri crai,
Cu zâne și prințesele, cu păr bălai…
Vocea-i caldă ascultăm, mângâiere, de fiorul basmelor pătrunși,
Cu ochii neclipind, agonie, de-a afla cât mai multe-n așteptare…
Aproape nu respirăm, teamă, oricât de curiozitate-am fi împunși,
Să nu rupem magia, firul, dar nici că dorim la final să fim ajunși,
Voind parc-a uita de timp, necruțător, plutind pe-al viselor hotare,
Lăsându-ne lin sufletul, în căutare…
Ne-ntrebăm, prin ce mreajă, vrajă, trăsură se făcuse un dovleac?
Cum se despart în două apele, cărăruie, lovindu-le cu un toiag?
Cum împărat se preface un vampir, delir, cu aripile-i negre, liliac?
Cum broscoiul devine prinț, frumos, prințesa-nvie cu sărutul, leac?
Cum învârtindu-te-n jur, împrejur, de trei ori lovind cu un ciomag,
De îndată devii tânăr, din moșneag?
Câte și mai câte auzim, vrăji, ciugulind felioare dulci de cozonac,
Cei mai mărișori sorbind, nectar, din vinul fiert cu scorțișoară…
Covrigeii bunicii s-au rumenit, aurii, cu vanilie, mult zahăr și cu mac,
De-am vrea ca seara asta, minune, să nu se mai termine în veac,
Pendula s-amuțească, tic-tacul, ce timpul in clipe ni-l măsoară,
În lumea basmelor ne lase, să nu doară…
–––––––––––––––––-
Anna Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia, decembrie 2019