MĂ-MBIE VÂNTUL…
Adie un vântișor plăcut printre perdele,
Ascult cum îmi șoptește dulce la fereastră…
Îmi zice noroc bun, zâmbind printre zăbrele,
Purtând pe coama lui parfum de livănțele,
Înfiorând și florile de pe pervaz în glastră,
Stânjeneii cu petal-albastră…
Îl simt, îl văd, cum îmi pătrunde în odaie,
Aducându-mi înmiresmate vești din luncă…
De reavăn pământ, de fân cosit și ploaie,
De must, gutui, din livezi ce se-nconvoaie
Și-nfoiat, mantia de pe umeri și-o aruncă,
Zicându-mi cu poruncă,
Să ies afară, s-alerg prin miriștea cu rouă,
În mine să topesc toată lumina de la soare…
Din lacrima cerului, să mă adăp când plouă,
Să-mi zâmbească stelele și luna când e nouă,
Ca lui Hermes, să-mi crească aripi la picioare,
Simțind a dimineții boare…
Să nu-mi las visele să mi se piardă-n ceți,
Nici gândurile stătute, ca-nchise-ntr-o cutie…
Simțămintelor, pe veci să nu le pun peceți,
Că viața-i dulce aici și nu c-aceea de asceți,
Că nu-i-ndeajuns să scrii cuvinte pe hârtie,
De care nimeni n-o să știe…
Că timpu-i-n față, șirag de-aprinse lumânări,
Cu fiecare zi trecută, câte una-mi se va stinge…
Nu iartă, nu se-ntoarce, nu știe de-amânări,
Oricât să fac mătănii, pe la icoane închinări,
El tot mai mult, spre neființă mă va-mpinge,
Și flăcăruia vieții mi-o va stinge…
VISUL, GÂNDUL ȘI CUVÂNTUL
Sosit-au prin căi rătăcitoare,
Vântul, Gândul și Cuvântul…
Adunați de-o ghicitoare
Și de-o slută vrăjitoare,
Să le dea în dar descântul,
Că ar vrea că să orbească,
Prietenul, odată, Visul…
Ce nu vrea să îi privească,
Nici măcar să le vorbească,
Despre cum e Paradisul !
Visul, slobod fluture ce zboară,
Nu îl vrea pe Gând de strajă…
Urcă-n neanturi și coboară,
Căutând câte-o comoară,
Nu se teme de vreo mreajă !
Gândul face pe-nțeleptul,
Scormonește prin iluzii…
Crede ca el are doar dreptul,
La decizii si-n conceptul,
Dar, se-mpiedică-n confuzii !
Cuvântul, caută vreun rost,
Poartă vorbe, călătorul…
Ce vrea, spune fără cost,
Că se-ascunde l-adăpost,
Împușcând ca vânătorul !
Și-așa Gândul și Cuvântul,
Cu Visul au întrerupt…
Că-i zănatec și cu-avântul,
De coamă prinde pe Vântul,
Zburând peste Gândul rupt !
De-asta acum se răzvrătesc…
Vor să-l vadă în prigoană…
Doar de rău îl tot vorbesc,
Ca o cobe tot cobesc,
C-o să cadă-n vreo bulboană !
Visul știe, doar nu-i prost,
Nimeni nu-i pune zăvorul…
E al minții anagnost,
Căci, acolo-i l-adăpost
Și în inimă-i izvorul !
SE SCURG TOAMNELE …
Călătoresc, cu fruntea-mi sprijinită-n palme…
Cu gândul scufundat, adâncit în sinea mea…
Trăiesc din nou, aceleași vise-n clipe calme,
Cu șoaptele fărâmițate, căzând pe dușumea…
Încerc să-mi amintesc, din clipe trăite să aleg,
Ce ți-am dăruit mai bun, la fel tu ce mi-ai dat…
Odată și-odată, demult, încă stau să mai culeg
În pumni, trăiri și lacrimi, cristalele de-altădat’
Și să le-nșir pe milieu, cadoul dăruit, de catifea,
Ingânând note funebre, ca pentr-urechi de surzi…
Sorb înghițituri amare, din ceașca-mi de cafea,
Neștiind pe unde ești și nici de poți să mă auzi,
Deși-am credința că exiști… poate te-ai rătăcit,
Pierdut printre hățișuri sau pe vreun alt meleag…
Te-au ademenit fantasme, ielele te-au buimăcit,
De nu mai vezi, n-auzi, de nu te dai-n vileag ?
Sau, poate nu mai ai curaj să mă privești în față,
Că sufletul ți-i dezgolit, pierdut poate-n uitare…
Poate că alta-i lângă tine, poate că alta te răsfață…
Sau, poate crezi ca e târziu, cufundat în întristare ?
Că, de-o fi așa, vino, ia calea spre-napoi, orbește,
Ascultă-mi glasul ce te strigă, să te aducă înapoi…
Te aștept, aceeași am rămas, ce încă te iubește
Și vreau să fac o lume, lume doar pentru noi doi…
Viața e scurtă, timp nu știu cât e că… ne-a fugit…
Sper să fie-ndeajuns, la răni s-avem de vindecat
Un rest de ne-o rămâne, să ne ajungă de-amăgit,
Că mai putem încă iubi, speranțele nu ne-au secat…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
13 noiembrie, 2018